PROPAGANDISTII ”ZIARISTI”, PLATITI PRIN INTERMEDIUL SERVICIILOR DE INFORMATII SA MANANCE CACAT-PRO-BASESCU

 

JIGODIILE DE PAZARICI PROPAGANDISTI AI SCARNAVIEI BASISTE, ACUM INTR-O NOUA PREZENTARE…
CÎINII DE PAZĂ AI JAVREI ORDINARE

Prin definiţie, rolul unui ziarist, într-o democraţie, este acela de a critica. Nu dintr-un vulgar şi gratuit spirit de contradicţie, nu neapărat pentru că, în jurul nostru, se petrec numai lucruri rele, ci fiindcă acestea sînt, întotdeauna, mult mai numeroase decît cele bune şi, din cauza eforturilor făptuitorilor lor de-a le ascunde, ies mult mai greu la iveală. De fapt, adevărata menire a jurnalismului nu este aceea de a remarca evenimentele cotidiene, faste sau nefaste, ci de a lupta împotriva pornirilor negative şi dăunătoare, specifice oricărei societăţi umane. De aceea a şi căpătat presa supranumele de “cîinele de pază al democraţiei”: pentru că, într-o ţară liberă, datoria ei este aceea de a denunţa şi, în limitele posibilului, de a preveni abuzurile clasei conducătoare, alcătuită din oameni politici şi oameni de afaceri deopotrivă. Semnalarea aspectelor pozitive, ridicarea în slăvi a realizărilor puterii se întîmplă numai sub regimurile dictatoriale. Aşa stînd lucrurile, jurnaliştii care, într-un stat democratic (sau într-unul care, cel puţin, se pretinde astfel), iau partea puternicilor zilei (indiferent cine sînt ei şi din ce partid fac parte), aprobînd şi lăudînd, cît e ziulica de mare, glorioasele lor înfăptuiri – modernizări, reforme… -, nu sînt altceva decît nişte slugoi. Ei nu mai sînt cîinii de pază ai democraţiei, ci ai javrelor (eventual ordinare) de la putere. Nici o presă din lume nu duce lipsă de asemenea slugoi. Şi pentru că, măcar din acest punct de vedere, România se situează, şi ea, în rîndul lumii, să-i trecem în revistă pe slugoii noştri. În ordine alfabetică, pentru a nu supăra pe nici unul.

Horia Alexandrescu este tipul jurnalistului care, toată cariera sa, a încercat, cu disperare şi fără succes, să intre în clubul exclusivist al ziariştilor care contează cu adevărat şi care pot fi număraţi pe degetele unei mîini. Tipic pentru un asemenea individ, omul şi-a făcut intrarea în presă ca jurnalist sportiv şi a activat în acest domeniu ani de zile, pînă să treacă la presa serioasă. O vreme, a scos un ziar de nişă, cu tiraj confidenţial, numit “Cronica română”, care, sub o altă conducere, mai există, chipurile, şi astăzi (deşi, în realitate, nu a existat niciodată) şi a cărui importanţă avea obiceiul s-o exagereze ori de cîte ori i se ivea ocazia, umflînd după plac (numai din gură, evident) numărul exemplarelor scoase (de aici şi avantajele confidenţialităţii tirajului). Oricît de neînsemnat ar fi fost, episodul “Cronica română” a constituit momentul lui de glorie. Ulterior, s-a cufundat tot mai mult în uitare (şi, probabil, în jenă financiară), din care încearcă azi să iasă pupincurind în zona puterii.

 Grigore Cartianu este un ţărănoi înfiorător. E suficient să apară pe sticla televizorului, ca să ai senzaţia că pute de-ţi mută nasul. Contribuie, la impresia de ţăran intrat în presă direct de la coada vacii, pe care o face, fizicul greoi, pachidermic, trăsăturile faciale din topor, destul de desele greşeli de exprimare şi vorbirea sîsîită, fără dicţie, care-i face cuvintele greu de înţeles. Ca şi Horia Alexandrescu, Grigore Cartianu a fost, mai întîi, jurnalist sportiv, calitate care, să recunoaştem, îl prindea perfect. Astăzi, este redactor-şef al, odinioară, celui mai vîndut ziar din România – Adevărul -, care, sub “înţeleapta” lui conducere, nu mai interesează publicul nici măcar ca hîrtie igienică. Motivele pentru care pupinbăseşte Cartianu sînt greu de discernut. Ele sînt, probabil, pe undeva, şi de natură financiară, dar, din partea unui individ atît de grobian şi de puţin dotat intelectual, n-ar fi exclus ca atitudinea lui probăsistă să fie sinceră, iar interesele pecuniare să facă, împreună cu libertatea de conştiinţă, casă bună.

 Ion Cristoiu pare, la o primă vedere, un biet handicapat, atît din punct de vedere fizic, cît şi mintal. La o a doua vedere, îţi dai seama că prima impresie a fost corectă. Piticul acesta peltic, cu gura strîmbă, incapabil să termine o propoziţie sau să lege două fraze, şi-a făcut un nume în presa dîmboviţeană lansînd “Evenimentul zilei”, un ziar de trei parale, în ciuda reputaţiei de care se bucura pe vremuri, cu ştiri mai scurte decît titlurile lor (motiv permanent de laudă pentru Cristoiu, care se iluzionează că, procedînd astfel, a inovat jurnalismul românesc), cu fotografii cu femei goale şi cu reportaje despre găini care au născut doi pui vii, despre ţărani surprinşi violîndu-şi păsările din curte sau despre taţi care şi-au siluit ani de-a rîndul fiicele, pînă cînd au fost legaţi cu sîrmă ghimpată de familiile excedate, ucişi, puşi în căruţă, acoperiţi cu bălegar, transportaţi pe malul Oltului şi aruncaţi în rîu… În contul acestui ziar, numai bun de şters la fund, dar extrem de prizat de public, mulţi confraţi tîmpiţi îl înghesuiau, pînă deunăzi, pe fondatorul lui cu apelativul de “maestre” (?!). Lucrurile s-au schimbat la începutul anului 2010, cînd, după o lungă perioadă de criticat Băsescul, “maestrul” s-a apucat, netam-nesam, să-l pupe-n cur, spre consternarea colegilor de breaslă. Motivele acestei bruşte schimbări de atitudine sînt evidente: “triumful” scremut din alegerile prezidenţiale de la finele lui 2009, obţinut, neîndoielnic, prin fraudă, ivit după ce toată suflarea românească crezuse că noul preşedinte al României se numeşte Mircea Geoană, l-a speriat pe Ion Cristoiu şi l-a convins că Traian Băsescu s-a înfipt solid şi pentru mulţi ani în fruntea statului, drept pentru care a considerat mai prudent să schimbe tabăra. Drept probă de pupincurism, a rămas antologică declaraţia dată de Cristoiu cu ocazia numirii golanului de la Cotroceni ca membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă, conform căreia “maestrul” era “onorat” că va deveni “coleg” cu preşedintele republicii.

 Rodica Culcer este o tanti care, deşi trecută de mult de menopauză, şi-a păstrat candoarea şi puritatea de fecioară. Puritatea aceasta este cea care a împins-o să îmbrăţişeze cauza băsistă. O fecioară fără pată nu putea susţine decît un om politic fără pată, campion (auto)proclamat al luptei anticorupţie, necum nişte moguli şi comunişti furăcioşi şi răi, care sug sîngele poporului. Dragostea curată a Rodicăi pentru conducătorul venerat este vizibilă de fiecare dată cînd îl găzduieşte la televiziunea publică. În asemenea ocazii, ea încearcă stări vecine cu… nu, nu cu orgasmul, aşa spun spun gurile rele, ci cu extazul, aşa cum este şi firesc, în preajma unui personaj providenţial, de esenţă aproape divină. Dar, în ce-o priveşte pe doamna Culcer, ne oprim aici. Să continuăm ar însemna să devenim răutăcioşi.

 Emil Hurezeanu se înscrie în categoria “intelectualilor” băsişti “rafinaţi”. Fost poet (?!), redactor la revista “Echinox”, bursier Herder prin graţia seraficei Ana Blandiana, lucrător la postul de radio Europa Liberă din München, participant la fenomenul Piaţa Universităţii, omul este un anticomunist feroce sau, altfel spus, un “intelectual” de dreapta angajat. Nimic mai firesc, în aceste condiţii, ca angajamentul acesta să atragă după sine un altul (eventual remunerat, ca orice angajament cinstit): cel în slujba preşedintelui Băsescu. Ca şi Grigore Cartianu, Emil Hurezeanu este unul din acele cazuri fericite în care poziţia de jurnalist lefegiu (prezumtivă, ne grăbim să precizăm) nu intră sub nici o formă în contradicţie cu cele mai sincere crezuri politice (dacă ţi se iveşte ocazia să lupţi pentru idealurile tale dintotdeauna şi, în acelaşi timp, să fii plătit pentru asta, de ce să n-o faci?). De unde concluzia naturală că, de regulă, jurnaliştii lefegii şi, totodată, credincioşi idealurilor proprii sînt de două feluri, diametral opuse: pitecantropii şi “intelectualii de rasă”. Doi poli ai prostiei, reuniţi în aceeaşi “sfîntă” cruciadă.

 Ioana Lupea este, alături de Andreea Pora, una din cele două ziariste care s-au impus în conştiinţa naţională drept cele mai tinere, mai urîte şi mai iraţional-fanatice jurnaliste băsiste din presa dîmboviţeană. Puţin mai drăguţă, totuşi, decît Pora şi mai puţin agresivă (Lupea preferă să facă pe mimosa pudica), ea este, de asemenea, în propaganda băsistă pe care-o desfăşoară, şi mai subtilă. Astfel, din cînd în cînd, după o perioadă în care l-a lustruit cu mare rîvnă, mai scrie despre “marele” bărbat de stat cu nume de gaze biologice şi cîte un articol critic, menit să simuleze obiectivitatea şi independenţa ei ca ziaristă, în care se poate citi: “Traian Băsescu a pus în cui încleştarea titanică cu criza economică şi a inventat, din senin, o criză politică” (cacofonia “titanică cu” îi aparţine Ioanei Lupea). Sau: “Traian Băsescu ne trimite, în scandalul corupţiei din vămi, după cai verzi pe pereţi”. Inutil să precizăm că aşa-zisa ei atitudine obiectivă (şi, uneori, cacofonică) nu poate păcăli pe nimeni, Lupea fiind, în realitate, unul din cei mai bine dresaţi cîini de pază ai javrei ordinare.

 Despre Mircea Marian nu sînt prea multe de spus. Partener constant de pupinbăsit al Ioanei Lupea, în cadrul unor emisiuni de televiziune, omul pare, din punct de vedere fizic, un tătar (urît, bărbos, chel, cu urechi clăpăuge şi ochi mijiţi), iar din punct de vedere psihic – o leşinătură (vorbeşte puţin şi rar, iar atunci cînd o face, cu o voce voalată, ca şi cum n-ar avea puterea să ridice tonul, debitează numai banalităţi). Ca jurnalist, Mircea Marian pur şi simplu nu există. Dincolo de enunţurile inepte sau goale de orice conţinut pe care le emite, îi lipseşte pînă şi subtilitatea rudimentară a unei Lupea sau forţa brută a unei Pora. Apărut din senin în peisajul presei româneşti, ieşit de cine ştie unde, inventat de cine ştie cine, va cădea, o dată cu prăbuşirea regimului portocaliu, în neantul din care s-a ivit.

 Mircea Mihăieş este unul din cei mai hidoşi scribălăi portocalii, atît la propriu, cît şi la figurat. Specimenul acesta, scîrbos ca o scolopendră, cu buză de iepure operată (cicatricea de deasupra buzei superioare îl trădează), a scremut nişte cărţi ca “Metafizica detectivului Marlowe” sau “Viaţa, patimile şi cîntecele lui Leonard Cohen” şi se crede intelectual şi scriitor. Pentru a ne da seama de josnicia şi murdăria lui morală, de ticăloşia lui (şi se va vedea, în cele ce urmează, că termenul nu este deloc exagerat), e suficient să ne amintim de furia cu care-l înjura pe Traian Băsescu pînă în 2005, cînd a fost numit vicepreşedinte la Institutul Cultural Român, dată după care a început să-l pupe, cu aceeaşi furie, în cur. Iată ce scria în presă Mircea Mihăieş, înainte de a fi cumpărat cu un post de vicepreşedinte al ICR: “Sînt departe de a împărtăşi simpatia multora dintre gazetari faţă de fostul căpitan de vapor ajuns multiplu ministru. N-am apreciat niciodată umorul lui cam grosolan, şmecheria unsuroasă a superiorului care se bate pe burtă cu subordonaţii. Nu cred nici în marile lui calităţi manageriale, pentru simplul motiv că prezenţa în acelaşi minister, în urmă cu cinci ani, n-a depăşit în consecinţe trecerea gâştei prin apă”. Alt exemplu: “Întrucît e Băsescu mai eficient decît Decebal Traian etc. Remeş? Aş spune chiar că pedistul de la Transporturi e infinit mai priceput în a trage zeci de piei de pe spinarea contribuabilului, decît omul care, prin lege, e obligat să adune banii de la populaţie. (…) Poate în felul acesta vom vedea şi noi cum <<banii dumneavostră>> au, de fapt, una şi aceeaşi destinaţie: găurile negre din conştiinţa oamenilor politici actuali” (aici, Mihăieş îl acuză, pur şi simplu, pe Băsescu de furt din banii publici). Şi încă: “Ilustrată la superlativ de <<cazul Băsescu>>, în care orgoliile mitocăneşti, interesele de gaşcă, proasta creştere, incompetenţa şi neruşinarea îşi dau graţios mâna, viaţa politică de la noi pare, tot mai mult, o afacere între mafioţi. Clientelismul generalizat, teama pierderii privilegiilor (de la cele mărunte la cele inimaginabil de mari), reflexele totalitare fac din România o ţară în care normalitatea e tot mai mult excepţia, şi nu regula”. Şi iată ce scria acelaşi gunoi uman în 2009, cînd se apropia campania electorală pentru Cotroceni: “Indiferent de personajul care (o spun doar de dragul discuţiei) l-ar dărîma pe Traian Băsescu, veritabilii cîştigători ar fi aceiaşi: oligarhii. Adică nesătuii care, în ultimii patru ani, n-au adunat atîtea averi cîte ar fi adunat dacă Traian Băsescu n-ar fi stat cu ochii pe ei. Pentru că dacă e să facem o descriere a perioadei actuale, am descoperi un lucru surprinzător. Şi anume că, deşi corupţia n-a fost stîrpită, ea nici n-a mai înflorit la nivelul demenţial din vremea lui Adrian Năstase. Această constatare explică, de altfel, şi ura viscerală a securisto-oligarho-nesătuilor (perfect dublaţi de slugoii din presă) faţă de cel care, avînd la dispoziţie doar propria voce şi nici un mijloc mai acătării, n-a permis ca România să devină un deşert al deşerturilor. Din acest motiv, nu mă pot uita la nici unul dintre personajele cărora li s-a încrustat pe creier tatuajul comic <<Jos Băsescu!>> decît ca la nişte instrumente”. Încheiem, cu acest citat, fişa caracterială dedicată lui Mircea Mihăieş, dar nu înainte de a observa că el denotă nu numai cameleonismul specimenului, ci şi imbecilitatea lui, care-l face să se contrazică flagrant în aceeaşi frază, căci formula “li s-a încrustat pe creier tatuajul comic <<Jos Băsescu!>>” sugerează că antibăsiştii au făcut o fixaţie iraţională şi spontană împotriva chiorului, ceea ce nu se potriveşte cu calificarea lor drept “instrumente”.

 Radu Moraru, azi aproape dispărut din peisajul nostru mediatic, era, parcă, ieşit dintre filele cărţii pentru copii “Cei trei proşti”. Nu ştim cîţi au remarcat acest lucru, dar trăsătura definitorie de caracter a lui Moraru era prostia, în stare pură, care, cel mai adesea, i se citea limpede şi pe figură. Individul acesta, care, fără a fi un agramat, era destul de rudimentar în exprimare, nu emitea decît afirmaţii şi replici stupide. Din noianul tîmpeniilor pe care le-a debitat de-a lungul vremii, imposibil de reţinut şi de redat în totalitate, reproducem aici trei, pentru savoarea lor: la un moment dat, cînd un invitat i-a evocat pe românii care au contribuit la cultura universală – Eugen Ionesco, Emil Cioran, Constantin Brîncuşi etc. -, Radu Moraru, dornic să-şi facă datoria de moderator cu conştiinciozitate, şi-a întrerupt interlocutorul pentru a da şi el un exemplu de personalitate de anvergură mondială cu origini româneşti: Linda Gray, interpreta personajului Sue Ellen, din serialul de televiziune “Dallas”! Altădată, într-o emisiune cu “maestrul” Ion Cristoiu, parcă, în care cei doi se întreceau în pupinbăsit, Moraru a dat o mostră superbă de “logică”, expunîndu-şi “argumentele” pentru care cele mai multe televiziuni din România sînt vîndute “mogulilor”: “Păi nu vedeţi că, în afară de noi şi de o altă televiziune, toate celelalte spun acelaşi lucru, fără încetare: <<Jos Băsescu!>>? E clar că lucrează la comandă politică!”. Aşadar, pentru imbecilul ăsta patentat, numărul mare de jurnalişti care-l criticau pe şeful statului nu era o dovadă că aveau dreptate, ci, dimpotrivă, că greşeau şi lucrau la comandă, mergînd după ineditul principiu “Minoritatea are întotdeauna dreptate” (?!). Să amintim, în sfîrşit, şi întrebările cu care l-a înghesuit Radu Moraru, în cadrul unui interviu, pe Mihail Gorbaciov, venit în România cu ocazia lansării cotidianului “Puterea”, în iunie 2010. “Naşul” (a propos, ce denumire cretină de emisiune) ţinea cu tot dinadinsul să smulgă de la ultimul preşedinte sovietic cîteva afirmaţii anti-Iliescu şi-l tot pisa: “V-a trecut vreodată prin cap să chemaţi minerii să vă sprijine, aşa cum a făcut un preşedinte român?”. Iar Gorbaciov nu înţelegea în ruptul capului unde bate abjecta slugă băsistă, dînd cu totul alte răspunsuri, vag proiliesciene, şi negînd orice amestec sovietic în revoluţia (!) din România (căci despre mineriade uitase cu totul şi credea că interlocutorul său se referă la evenimentele din decembrie 1989).

 Andreea Pora, neîndoielnic cel mai feroce cîine de pază al javrei ordinare, este paradigma femeii care, fiind de o urîţenie ireproşabilă, ţine cu tot dinadinsul să fie cel puţin deşteaptă. Aspiraţia e de înţeles, la urma urmelor, căci nici o fiinţă umană nu poate trăi cu ideea că este chiar total lipsită de orice calităţi, fizice şi intelectuale deopotrivă. Fiecare dintre noi simte nevoia să se autostimeze pentru ceva, să se împăuneze cu ceva, altminteri, nu ne-am mai putea suporta pe noi înşine. Din nefericire pentru doamna Pora, însă, ea nu este doar perfect urîtă, ci şi proastă ca noaptea. Cea mai mare greşeală pe care ar putea s-o comită un entomolog… pardon, un observator imparţial, care o studiază pe Andreea Pora, ar fi să atribuie băsismul ei furibund intereselor materiale şi nu prostiei. Căci Pora este dedicată cauzei băsiste cu trup şi suflet, fără nici o reţinere, fără nici o ambiţie personală şi ascunsă, numai şi numai din grijă pentru ţară. Pentru ea, oricît de incredibil li s-ar putea părea oamenilor normali la cap, Traian Băsescu este, cu adevărat, singurul om politic curat din ţara asta, singurul luptător autentic împotriva corupţiei. Pentru ea, toate cretinismele debitate de panarama de la Cotroceni sînt literă de Evanghelie, realităţi evidente, adevăruri universale şi incontestabile. “Mogulii”, “comuniştii”, “Vîntu”, “Voiculescu”, “reformarea şi modernizarea statului” sînt temele predilecte ale discursului porian, pentru că sînt temele predilecte ale discursului băsescian. Un exemplu la întîmplare: pe 3 mai 2011, Andreei Pora i-a apărut, în revista 22, al cărei redactor-şef este, un editorial intitulat “Sistemul SOV – Realitatea. Celula şi licheaua de presă”, în care arată că “Doar ura şi grandomania îl împiedică [pe Sorin Ovidiu Vîntu] să înţeleagă că <<sistemul ticăloşit>> s-a fragilizat şi statul s-a întărit [graţie lui Traian Băsescu, se-nţelege de la sine], după cum i-a fost chiar lui voia, încât i-a venit de hac şi l-a băgat după gratii”. Cu excepţia posturilor TVR1 şi B1, portocalii prin excelenţă, unde este chemată pentru “buna” ei “credinţă”, Andreea Pora, apariţie constantă pe micile ecrane, este invitată la celelalte televiziuni nu din respect, ci din nevoia unui Gică Contra de serviciu, pentru îndepărtarea eventualelor acuzaţii de subiectivitate. De regulă, nimeni din platou nu este de acord cu ea, nici invitaţii, nici moderatorii, dar, pentru combaterea abuzurilor şi eşecurilor puterii, trebuie să existe şi un prost care să le susţină. Şi atunci, este invitată această băsistă turbată, rea de gură, care ţine permanent să aibă ultimul cuvînt, fără să realizeze că, procedînd astfel, se face de rîs şi, involuntar, aduce deservicii propriei sale cauze.
  vladcelgroaznic.wordpress.com

Ziaristii basisti si privatizarea CFR Marfa
Foarte multi ziaristi basisti care cereau in trecut sa nu se privatizeze compania CFR Marfa afirma acum ca ratarea privatizarii ar fi „o mare catastrofa”. „Imi aduc aminte ca foarte multi jurnalisti basisti spuneau sa nu dam CFR, ca e o catastrofa. Acum, daca nu-l dam e o mare catastrofa. Este exact ca in bancurile cu basca fara basca”.  

În România, țara în care nu se întâmplă aproape nimic, AVEM TOTUȘI CEI MAI MULȚI se-CURIȘTI / seCURISTE ȘI ”ZIARIȘTI” PE MILIMETRU PĂTRAT DIN LUME !!!! SERVICIILE DE INFORMAȚII AU BUGETE MAI MARI CA AL SĂNĂTĂȚII….

ce-ar fi dacă mâncătorii de căcat, pardon, ziariștii ar avea obligația să facă PUBLICE contractele de CERȘETORIE, PARDON, DE ”PUBLICITATE”-ȘPAGĂ-ȘANTAJ DE LA STAT SAU DE LA HOȚII CARE FURĂ DE LA STAT….?? MÂNCĂTORII DE CĂCAT ”ziariștii” BĂȘIȘTI  ”sub acoperire” SUNT RETRIBUIȚI DIN BANII NOȘTRII ,  CELORLALȚI 99,7% DIN POPULAȚIE !! Cei ce ”lucrează” pentru plăcerea / interesul / refularea  frustrărilor.    E amuzant cât de inconștienți sunt și cum nici macar nu le bese ideea de a se putea putea privi în oglindă să vadă cât de grobieni și cu cât de mult tupeu se pot isteriza asemenea caricaturi de oameni…. care urlă hidos în disperarea de a parveni, cum ca ei,  inchipuiti din tagma “privatilor”, combat isteric la ordin de partid împotriva celor ce primesc venituri de la stat în timp ce tocmai ei fac același lucru și chiar într-un mod mult mai nejustificat !!  IMPRASTIATORII DE MANIFESTE DE PARTID -distribuite gratis- CU PRETENTII DE ..”JURNALISTI”. Cât potate fi de caraghioasă isteria cu care țărănoii bășiți se autoproclamă intelectuali , agramații dau lecții de gramatică, parveniți dau lecții de viață (în ”editoriale”), bășiștii-ziariști închipuiți-măncători de kkt pe bani publici ce combat isteric-proletcultist tocmai împotriva celor îndraptățiți a fi bugetari, ? Mai multe în LINK