Cum suntem guvernati prin TEHNICI SECTARE

35

CONTROLUL MINTII IN NOUL TOTALITARISM. Cum suntem guvernati prin TEHNICI SECTARE transformate in METODE DE CONDITIONARE a gandirii si comportamentului. FALSA “TREZIRE”

Controlul mintii, ca parte a controlului social in general, este realizat, in zilele noastre, mai ales prin tehnici inspirate din dinamica sectelor. Unele secte sunt foarte eficiente si pentru operatiuni secrete sau pentru institutiile financiare, daca ne gandim la rolul mormonilor si al scientologilor pentru CIA si FMI.

Aceasta practica de divizare manufacturata a societatii si de control prin folosirea tehnicilor sectelor o vedem la lucru unde diversi lideri “trezesc” de zor oameni doar pentru a le programa gandirea in forme rudimentare si a-i tine departe de sansa trezviei autentice, intru Adevar (despre fenomenul falsei treziri).

Aceasta “trezire” nu doar ca nu are nimic crestin in ea, insa, tocmai pentru ca este comuna cu buna parte din curentele de tip new-age (sa ne gandim la o productie tipica: documentarul Zeitgeist, plin de dezvaluiri si de “adevaruri secrete” care fac teoria conspiratiei inclusiv legat de crestinism) se apropie, daca e vorba de crestini, de o atitudine eretica sau chiar pagana, idolatra.

Astfel e intretinut povestea despre bunavointa SUA, democratie, sacralitatea fortelor pietei si tot restul. Cu controlul majoritatii massmediei detinut de cateva maini. Cercetarile guvernului american in controlarea stiintifica a mintii au inceput cel putin din anii ’60 si au continuat de atunci. Prima abordare, Operatiunea CIA de Control al Mintii, a fost manuita cu duritate, ca in “1984”. Aceasta a implicat droguri psihotropice date oamenilor precum si sugestii post-hipnotice. Cercetarile s-au orientat atunci catre crearea sectelor. Daca oamenii pot fi atrasi in secte de tot felul, dinamica sectelor ar putea servi drept functii de programare.

CIA nu a recunoscut niciodata cercetarile de acest gen, insa experimentele au fost foarte reusite. In acest tip de cercetari, primul pas este identificarea liderului natural al sectei, care ar fi trebuit sa aiba deja succes in atragerea de discipoli. Apoi, sectei i se dadea sprijin de diferite feluri. Agenti sub acoperire erau trimisi pentru a se alatura miscarii, nu doar pentru a o observa si a raporta din interiorul acesteia, ci si pentru a furniza abilitati organizationale. Fondurile erau canalizate spre secta, iar politia locala era avertizata, astfel incat secta putea creste nestingherita.

Astfel, cercetatorii au putut sa studieze cum actioneaza un lider talentat, cum sunt atrasi oamenii intr-o secta, cum este mentinuta loialitatea acestora, cum pot fi impinsi oamenii spre credinte extreme si actiuni extreme. Dupa ce s-a aflat tot ce se putea afla despre secte, liderul acesteia si membrii sai erau ucisi pentru a se ascunde orice fel de dovada ca a avut loc un experiment.

Una din primele folosiri pe scara larga a tehnologiei “sectare” a fost crearea miscarii Jihad de catre CIA. Scopul imediat era destabilizarea regimului sovietic, tarandu-l in mlastina din Afganistan. Operatiunea a fost un succes. De atunci, miscarea sectara a Jihadului – aka Talibanii, Al Qaeda, Armata de Eliberare a kosovo, lISIS, etc.- s-a dovedit un instrument foarte extrem de util pentru destabilizarea regimurilor conform obiectivelor geopolitice ale SUA. Aceaste operatiuni de destabilizare furnizeaza, de asemenea, pretextul interventiei directe a SUA, asa cum am vazut recent in Irak si Libia, asa cum am putea vedea in curand in Siria.

Sectele au, in general, anumite caracteristici. Exista, de obicei, un lider carismatic, capabil sa inspire loialitate membrilor sectei. Intotdeaua exista un sistem definitoriu care diferentiaza membrii sectei de cei din afara, de toti ceilalti, si care furnizeaza un puternic sens al identitatii si al obiectivelor membrilor. Vedem aceasta dinamica multi-sectara la lucru in SUA. Fenomenul Barack Obama este un exemplu excelent al tacticilor sectare puse la lucru. Obama insusi este un lider sectar natural, articulat si carismatic. Succesul acestei operatiuni de control al mintii a fost intr-adevar uimitor. Obama, de fapt, a continuat si a extins tot ceea ce facuse Bush; bazele politicilor nu s-au schimbat deloc. Dar apartenenta la secta a fost atat de puternica incat sustinerea sa a continuat, fiind furnizata de aceiasi oameni care il urau pe Bush din cauza acelor politici.

Un alt exemplu de control al mintii prin metode sectare este furnizat de isteria incalzirii globale. Al Gore a jucat rolul liderului de secta, cel putin provizoriu, atunci cand a prezentat nucleul in criza climatica provocata de CO2 in filmul sau fraudulos dpdv stiintific, dar foarte popular, “Un adevar incomod”. Acest gen de control al mintii este mult mai eficient decat propaganda. Nu doar ca membrii sectei cred in criza climatica, ci cred ca lupta intr-un razboi impotriva unui dusman. Au fost imunizati complet fata de argumentele critice la adresa lor si singura lor preocupare este dusi de bunavoie pe calea societatii micro-administrate schitata de Agenda 21.

Aceasta tactica de control al mintii este foarte eficienta in marginalizarea cercetarii adevarului. Astfel, pentru majoritatea populatiei exista un regim de control al mintii strans si exercitat la doua niveluri. Dinamica “crimaganditului” guverneaza ceea ce spune massmedia. Prin aceste metode de control a fost creata o bula de sapun in care gandirea majoritatii este continuta.

Sistemul de propaganda permite ca adevarul sa fie ascuns unora, prin actul revelarii sale altora. Foarte inteligent. Din ce in ce mai multi oameni se “trezesc” la realitatea evenimentelor de tip “steaguri false”, a minciunilor guvernamentale de rutina, a coruptiei profunde a politicilor si a mediei, precum si cea a bancherilor sociopati care tin fraiele puterii in spatele scenei.

Oricum, internetul nu este ignorat de operatiunile de control al mintii sunt in desfasurare deja – destinate tocmai celor care s-au “trezit”.

Aceasta este o reteta pentru o tehnocratie globala micro-manageriata ce se afla sub controlul unui guvernamant mondial. Atat sistemul social cat si sistenul economic, de fapt, inseamna o lume organizata conform oricaror directive trasate de aflata sub controlul unei elite globale. Cu alte cuvinte,(de bancherii centrali) Noi Ordini Mondiale.

Secta Zeitgeist incepe cu revelatia ca “bancherii rai” conduc lumea, captand energia “trezitilor”, iar apoi intoarce aceasta energie intr-o directie care serveste tocmai scopurilor acelorasi “bancheri rai”. Din nou, trebuie s-o spun foarte clar, foarte inteligent, intr-adevar.

Zeitgeist este doar un exemplu de operatiune de control al mintii menita celor care au atins un grad sau altul de “trezire”. Numeroase miscari au fost create, prin websituri bine facute care spun cate o versiune a adevarului, atragand audienta cu unele probleme specifice, si care conduc acea audienta spre activitati nefolositoare sau contra-productive.

Cum este folosita PROPAGANDA pentru controlarea MAJORITATII

Industria militara americana a fost strans legata de industria mediatica si de producerea stirilor.

– propaganda este propagarea unei anume viziuni asupra lumii.

– din punct de vedere istoric, “tirania majoritatii” a fost invocata de unii din “parintii fondatori” ai SUA (ca James Madison – 1751-1836) pentru a pune bazele unui guvern american federal, central, autoritar si cu puteri extinse, in dauna proiectului confederativ si in care exista o mai mare participare la decizie la nivel local.

– campaniile electorale americane sunt, de fapt, campanii de marketing cu totul similare celor comerciale.

– Edward Bernays (nepot al fondatorului psihanalizei, Sigmund Freud, figura clasica si fondatoare pentru PR si propaganda in SUA) considera propaganda ca un mijloc de inregimentare a opiniei publice (public mind) similar cu modul de inregimentare al oamenilor intr-un batalion militar. Bernays credea, la randu-i, ca oamenii sunt prea prosti pentru a se autoguverna singuri.

Dar marile corporatii au decis altfel: pastrarea ritmului productiei, desi depasea nevoile populatiei, pentru pastrarea profitului, si introducerea noului tip de reclama care a “inventat” consumatorul. Reclama, pana atunci, era centrata pe calitatile obiectului; de atunci, a a legat actul de a cumpara de starea de fericire a consumatorului. Edward Bernays a fost in spatele acestei noi strategii de marketing. El a legat produsul care trebuia vandut de dorintele subconstiente ale potentialilor clienti pentru a nu mai exista limite in calea consumului. Una din “realizarile” lui a fost raspandirea fumatului la femei, fumatul fiind prezentat ca un mijloc de emancipare a acesteia, de a deveni mai libere si mai puternice. Ceea ce a facut capitalismul a fost sa ia reprezentari ale fericirii care tin, in mod real, de socialitate, prietenie, familie, intimitate, si sa le asocieze produselor. De aceea reclama este intotdeauna un amestec intre adevar si fals.

Asa a luat nastere visul american: un simlacru de societate in care diferentele dintre bogati si saraci, APARENT, se estompeaza, in care munca te face bogat “pe merit” si daca te afli cumva in mizerie sau in saracie este pentru ca nu muncesti.

Bernays a inventat profesia de “public relations” în anii ’20 și a fost unul dintre principalii arhitecți ai tehnicilor moderne de publicitate, descriind fiecare truc – de la “cascadorii” de PR, la alăturarea simbolurilor sexuale în reclamele la automobile – în cartea sa Propaganda.

“Manipularea constienta si inteligenta a opiniilor si obiceiurilor organizate ale maselor reprezinta un element important intr-o societate democratica. Cei care manipuleaza acest mecanism nevazut al societatii formeaza un guvern invizibil care constituie adevarata putere conducatoare a tarii noastre” (Edward Bernays, Propaganda 1928).

Cum teoriile lui Freud despre instinctele agresive ale oamenilor, amplificate de fenomenul psihologic al multimilor, au devenit cunoscute in SUA, o serie de ganditori au afirmat ca este nevoie de o noua interpretare a democratiei, conform careia masele – turme dezorientate – trebuie controlate prin tehnici psihologice. Au devenit interesati de mecanismele psihologiei colective, psihologiei maselor, pentru a putea elabora strategii de control social. Astfel a aparut o noua teorie despre cum poate functiona democratia maselor: avand in centrul ei consumatorul, creat prin stimularea dorintelor sale, care, satisfacandu-le prin consum, devine DOCIL.

Avem o marturie tulburatoare, aproape socanta, despre cat de perfectionate au fost metodele psihanalitice folosite de corporatii si guverne pentru a manipula alegerile oamenilor. “Baietii adancurilor“, psihanalisti folositi de corporatii si guverne, au identificat principalele bariere psihologice care trebuie inlaturate pentru impunerea unor modele consumeriste sau cum se pot deturna intr-un sens comercial sau politic personalitatile cele mai “individualiste” si refractare controlului social. Este foarte relevant modul in care corporatiile au reusit sa faca trecerea de la productia in serie la productia pe baza de grupuri-tinta, adaptandu-se noilor personalitati egocentrice. Asa s-a ajuns ca o miscare sociala care pornise de la ideea schimbarii si contestarii consumerismului si autoritarismului corporatist sa se transforme intr-un nou tip de consumator ce “isi cumpara” non-conformismul.

Avem si un exemplu de cum se poate manipula o rasturnare a unui guvern legitim intr-o tara-colonie a corporatiilor americane si cum au fost impusi lideri politici ca Ronald Reagan sau Margaret Tatcher.

Oamenii care ies în stradă sunt scoși doar de servicii sau manipulați de alții.
E clar că oricât veți ieși în stradă, le veți face jocurile. Am mai spus și o să repet de câte ori va fi nevoie. Se vor schimba între ei și noi ne vom lupta în continuare pentru ziua de mâine.

Dupa al doilea razboi mondial, guvernul american, corporatiile si CIA, in colaborare cu Anna Freud (fiica psihanalistului) si Edward Bernays, au elaborat tehnici de control a “mintii”.

Pornindu-se de la ideea ca oamenii sunt dominati de forte irationale, s-a ajuns, prin psihanaliza, la concluzia ca se poate determina un fel de domesticire a maselor prin schimbarea structurii lor launtrice. Accentul era pus pe conformarea la tiparele social acceptate; problemele de adaptare sociala erau puse exclusiv pe seama unor nevroze/anxietati personale ce trebuiau anesteziate si nu pe seama realitatii insasi.

Ernest Dichter, psihanalist vienez la randu-i, infiinteaza in SUA Institutul de Cercetari Motivationale, al carui scop era sa patrunda in “sinele secret” al consumatorului: sa inteleaga motivatiile inconstiente care-i imping pe oameni sa cumpere sau sa fie atrasi de un anume lucru. El a folosit tehnica focus-grupului pentru a intelege de ce un anume produs comercial nu era vandut. Identificand bariera psihologica ce impiedica grupul tinta in a cumpara produsul, a elaborat o strategie publicitara menita inlaturarii acestei bariere. Succesul lui Dichter a creat o intreaga industrie de acest gen, fiind angajati de companii pentru a impulsiona vanzarile produselor.

Dichter considera insa ca metodele sale puteau fi folosite nu doar strict in marketing comercial, ci si in controlul social. El a elaborat “strategia dorintei”, pornind de la ideea ca reclamele si consumul contribuie si la identitatea de sine a oamenilor, ca omul modern isi rezolva frustarile prin consum, auto-gratificatie, ceea ce ar duce la stabilitate politica.

– Elitele politice ale SUA au recurs la Edward Bernays pentru a gestiona starea de spirit a populatiei in contextul razboiului rece. Bernays considera ca sentimentul de frica inspirat de amenintarea razboiului ar trebui incurajat si manipulat.

– Cazul Guatemala si United Fruits: tara saraca, era o colonie bananiera (la propriu, United Fruits producand acolo banane) care era condusa de dictatori docili americanilor. Un lider local ales democratic a pornit o campanie impotriva United Fruits pentru a expropria terenuri si a le da populatiei locale. U.F. a apelat la Bernays, care a schimbat in opinia publica americana perceptia asupra guvernului national guatemalez, care, dintr-unul ales de popor si preocupat de binele tarii, a devenit o amenintare pentru democratia …americana. In contextul razboiului rece, guvernul guatemalez a fost asociat de Bernays de “amenintarea rosie” – a comunismului (desi nu aveau nicio legatura cu URSS), reusindu-se scoaterea din ecuatie a United Fruits si definirea situatiei in termenii comunism vs democratie si capitalism, nu in termenii coloniei si corporatiei vs interesele populatiei locale. Pentru a reusi acest lucru, a dus jurnalisti americani in vizita in Guatemala, aranjand intalniri cu politicieni atent selectati care spuneau ca guvernul este controlat de Moscova, si a bombardat mediatic cu stiri false presa americana.

– CIA a conceput o operatiune de inarmare a unei armate de rebeli, pornind o campanie violenta de teroare a fortelor adverse din Guatemala. Bernays, in acest timp, prezenta mediatic, in SUA, operatiunile sub sloganul “eliberarii Guatemalei”, rebelii teroristi fiind prezentati ca luptatori pentru democratie si libertate. Bernays a reusit sa remodeleze total situatia/realitatea.

– Bernays, considerand ca oamenii sunt irationali si prosti (stupid people?), nu pot fi convinsi prin argumentele rationale ca interesele democratiei americane sunt legate de cele ale corporatiilor, asadar ei trebuie manipulati pentru a accepta acest lucru. Operatiunea de manipulare a denumit-o ingineria/fabricarea consimtamantului.

CIA a devenit interesata de experimentele de (spalare a creierului) pentru a obtine personalitati controlabile. Ideea era ca in fiecare persoana exista o vulnerabilitate pe baza careia acea persoana poate fi programata sa fie ceea ce ea nu ar fi vrut sa fie. CIA a inceput, asadar, sa finanteze experimente in centre de cercetare. Unul din cele mai cunoscute experimente a fost condus chiar de seful Asociatiei Psihiatrilor Americani, dr. Cameron, care credea ca psihiatria ar trebui folosita in guvernare. El a incercat, prin doze de LSD si electrosocuri, sa creeze “oameni noi” din persoane cu diverse afectiuni, reducandu-i prin dozele mari la o stare vegetativa, depersonalizata, pentru a-i reprograma ulterior cu “date pozitive”.

“Revolutia” psihologiei “eliberarii” si “afirmarii” sinelui nu a intarit personalitatea umana si nici nu a facut o societate mai buna, ci dimpotriva – a vulnerabilizat si mai tare individul, facandu-l o personalitate egocentrica si mult mai manipulabila de catre corporatii si guverne. Oamenii nu vor mai fi controlati prin reprimarea sinelui lor, ci prin hranirea dorintelor lor.

Ideea satisfacerii sinelui a inceput sa fie promovata si prin televiziune, raspandindu-se rapid. Daca la debutul procesului era afectata doar o mica parte a societatii, pana in anii 1980 marea masa era deja impregnata de ideile auto-afirmarii si auto-satisfacerii ego-ului. Corporatiile au sesizat oportunitatea – anume, sa-i ajute pe oameni “sa se exprime”… Au apelat in acest sens la cercetari aprofundate care au fost duse asupra acestui nou tip de personalitati “imprevizibile”. Cercetarile au revelat faptul ca exista, chiar si in cazul acestei categorii de consumatori “individualizati”, “imprevizibili”, non-conformisti, anumite tipare/patternuri de exprimare de sine: asa-numitele LIFESTYLES. Tiparele comportamentale se imparteau in diferite categorii – de la categoria celor “individualisti” care nu se auto-defineau in functie de status social sau bani ci in functie de motivatii interioare, la categoria “eu-sunt-eu“, a celor care se auto-defineau drept rebeli si creatori ai propriilor standarde impotriva celor traditionale, sau la categoria “experimentalistilor”, a celor ce se auto-defineau prin viata activa, hobby-uri etc.

– Corporatiile au avut astfel acces la motivatiile interioare ale oamenilor si ale acestor diferite lifestyle, ceea ce le-a permis sa le comercializeze, creand produse specifice pentru fiecare pattern comportamental al “nonconformistilor.” Dar nu le-au livrat doar produse comerciale, ci si politicieni care sa se potriveasca acestor motivatii.

– Un astfel de politician a fost Ronald Reagan care, ca si Margaret Tatcher in Marea Britanie, a avut un mesaj care a avut ecou in randurile “individualistilor”. Corporatiile au folosit economic noua categorie psihologica de personalitati dezvoltand un consum adaptat specificului lor.

Viaţa de desfrâu, alcool,droguri şi sex contribuie la degradarea tinerei generații

gethumb.details.php
Acum i-as intreba pe cei revoltati ca avem prea multe biserici daca nu cumva sunt prea multe cluburi si discoteci? Un club sau o discoteca in care se promoveaza alcoolul, drogurile, spalarea banilor, violenta si prostitutia, nu deranjeaza pe nimeni? Oare pe Dumnezeu il deranjeaza?

Tineri frumosi si liberi urasc biserica si credinta in Dumnezeu, zbiara lozinca „spitale, nu biserici”, dar aprind lumanari pentru cei morti. Prostie sau doar ipocrizie ?! Numărul total de biserici este mai mic decât numărul total de oraşe şi sate din România. În 2010, Boc-Băsescu-Cseke au închis 67 de spitale, pentru că ăia de la UE şi FMI au spus că avem prea multe faţă de „media europeană”. Bisericile nu aduc profit multinaţionalelor producătoare de medicamente, spitalele da.

Ce este discoteca? Vei spune ca discoteca este un mod de distractie,ca esti tanar si ca e normal sa te distrezi, sa te intalnesti cu prietenii si ca nu faci ce fac si ceilalti. Doar dansezi si asculti muzica. Si ce e pacat in asta? Nu despre pacat vreau sa-ti vorbesc, ci despre cum te vei transforma odata ce vei merge acolo din ce in ce mai des.

pericol_infarct_afectiun_05703300
Dicoteca este un loc, o incapere. Ei bine, acolo se aduna niste oameni. Iar tu intri in mijlocul acestor oameni. Dar acesti oameni “poarta” impreuna cu ei o anumita stare sufleteasca. Unii o numesc “energie”, pozitiva sau negativa, dupa caz. Prezenta unui om bland si curat atinge sufletul tau si te linisteste. Starea sufleteasca a celor de langa noi este, cumva, contagioasa. Se transmite ca o boala nevazuta. Un om nervos iti va aduce neliniste. Un om care cauta sa desfraneze iti va transmite si tie ceva din starea lui si te vei trezi aproape inconstient cu ganduri asemanatoare.
Sufletul este ca un burete care, prin acordul de vointa sau nebagarea de seama, absoarbe tot ce simte ca fiind de ordin spiritual din jurul lui: bine sau rau. Fara ca noi sa realizam aceasta constanta! Si ce va “absorbi” intr-o discoteca? Starea celorlalti. Sa nu spui ca mergi acolo doar cu prietenii si ca nu te intereseaza ce fac sau ce simt ceilalti! Nu poti intra in foc fara sa te arzi sau in apa fara sa te uzi! Sufletul nu are ”granite”.
Daca intri intr-o farmacie sau de mergi la stamatolog, chiar daca nu faci nimic concret acolo, macar hainele ti se vor imbiba de un miros specific. Asa este si in acest caz. Aduni fara sa stii. Sufletul tau va sta langa cei “imbibati” de o teribila sete sexuala, langa cei care nu se roaga, langa cei care injura sau blasfemiaza, langa cei care mor incet sufleteste inainte de a fi trait cu adevarat. Consecintele nu apar imediat in viata ta. Totul intra in subconstient urmand a iesi la suprafata, in constient, atunci cand vor gasi ocazia. Incet, in timp, vei vedea fara a intelege pe deplin, ca nu mai ai rabdare, ca fredonezi mereu cantecele de la discoteca si vei ajunge sa te gandesti cum sa fii cel mai tare, ce haine sa-ti mai cumperi ca sa fii vazut bine, cum sa atragi privirile celui/celei pe care o placi. Apoi nu te va mai atrage rugaciunea, nu vei mai avea putere de a posti si o dorinta trupeasca te va “fierbe” tot mai fatis…
Si totusi, ce e discoteca? Sa fim realisti: e un loc in care patima desfraului e regina; unde cel mai tare e cel care stie sa danseze cat mai dezinvolt, care arata cat mai bine, care e cel mai senzual. Discoteca e locul in care s-au murdarit multe povesti de dragoste. Pentru ca acolo inveti ca dragostea se arata prin mangaieri si imbratisari care nu au nimic in comun cu buna-cuviinta. Ce sa mai vorbim despre buna-cuviinta?
Cine nu e de accord cu distractiile pe care le ofera discoteca e imediat inlaturat din cercul de prieteni. Cred ca exemplul pe care l-am ales, discoteca, e unul dintre punctele de reper dupa care un tanar crestin trebuie sa se orienteze atunci cand isi alege prietenii. Daca prietenii sai il obliga sa mearga cu ei la discoteca sau la petreceri destrabalate, atunci nu e bine sa stea alaturi de ei.
Stiu ca multi se duc acolo din singuratate. Tinerii au mare nevoie de intelegere, si de multe ori isi pun nadejdea in capriciile destinului: ”daca in discoteca vom cunoaste perechea potrivita?…” Este adevarat ca multe prietenii se leaga in discoteca. Dar cele mai multe dintre ele nu rezista. Si asta spune multe.

bar
Un alt motiv pentru care e bine sa stai deoparte este rusinea. In discoteca inveti ca trebuie sa scapi de ea. Inveti ca rusinea e pentru cei slabi, care nu au success. Rusinea devine inamicul care sta intre tine si distractia la maxim. Dar ceea ce ne calauzeste spre virtute, ca un fir de paianjen, este sentimentul rusinii ,care, dupa parerea Sfintilor Parinti, este glasul Duhului Sfant din noi. Rusinea apare insa o data cu primele miscari spre pacat, cand copilul afla ce este binele si raul. Rusinea este starea tuturor oamenilor de dupa cadere. Atunci cand noi ne impotrivim rusinii, pentru a savarsi pacatul, noi ne impotrivim glasului lui Dumnezeu, care „umbla in racoarea serii” si striga: „Adame, unde esti?”
Pentru cei care au capatat obiceiul de a lupta cu rusinea exista totusi o posibilitate de a si-l satisface. Luptati cu rusinea pe care o simtim atunci cand nu reusim sa parem ceea ce am fi vrut in fata celorlalti caci aceasta este o rusine pacatoasa, izvorata din mandrie. Luptati cu rusinea care ne vine atunci cand trebuie sa mergem la duhovnic sa ne marturisim pacatele de care nu ne-am rusinat cand le faceam. Luptati cu rusinea veninoasa care ne sufoca atunci vand trebuie sa spunem celuilalt: ”iarta-ma ,n-am avut dreptate”. In rest, lasati rusinea sa va sopteasca cele ce aveti sa faceti, si asa veti scapa de rusine.
Am stat mult si m-am gandit sa gasesc si partile bune ale discotecii….dar nu prea am reusit. In schimb, sunt atatea locuri frumoase de a lega noi prietenii si de a te bucura de viata: plimbarile in natura, excursiile, intalnirile de buna-cuviinta la prieteni acasa, etc.
(Cristina V.)

Individualismul pune pe primul plan individul şi interesele personale, colectivul, comunitatea fiind pe plan secundar

capitalul-in-secolul-21-in-intelegerea-lui-thomas-piketty-ii-1

Ceea ce înţelegem prin “individualism”, este negaţia oricărui principiu superior individualităţii, şi, prin urmare, reducerea civilizaţiei, în toate domeniile, la simple elemente pur umane. Este deci, în fond, acelaşi lucru care a fost desemnat în epoca Renaşterii sub numele de “umanism”, aşa cum am spus-o mai sus, şi aceasta caracterizează propriu-zis ceea ce numeam adineaori “punctul de vedere profan”. Toate acestea, în concluzie, nu sunt decât un singur şi acelaşi lucru sub diverse desemnări. Şi am mai spus că spiritul “profan” se confundă cu spiritul antitradiţional, la care se rezumă toate tendinţele specific moderne. Acest spirit nu este, fără îndoială, complet nou. Au existat deja, în alte epoci, manifestări mai mult sau mai puţin accentuate, dar întotdeauna limitate şi aberante, şi care nu se extinseseră niciodată la întreg ansamblul unei civilizaţii, aşa cum au făcut-o în Occident în cursul ultimelor secole. Ceea ce nu s-a văzut niciodată până azi, este o civilizaţie edificată în întregime pe ceva complet negativ, pe ceea ce s-ar putea numi absenţa principiului. Tocmai asta ceea ce dă lumii moderne caracterul ei anormal, ceea ce face din ea o monstruozitate, explicabilă doar dacă este considerată în raport cu sfârşitul unei perioade ciclice, conform ceea ce am explicat la început. Într-adevăr, individualismul, aşa cum tocmail l-am definit, este cauza determinantă a decăderii actuale a Occidentului, prin faptul că este cumva motorul dezvoltării exclusive a posibilităţilor cele mai inferioare ale umanităţii, al celor a căror expansiune nu cere intervenţia niciunui element supra-uman, şi care nici nu se pot dezvolta complet decât în absenţa unui asemenea element, pentru că sunt la extremitatea opusă a oricărei spiritualităţi şi a oricărei adevărate intelectualităţi.

Individualismul implică întâi de toate negaţia intuiţiei intelectuale ca funcţie esenţialmente supra-individuală, şi a nivelului cunoaşterii care este domeniul propriu al acestei intuiţii, adică a metafizicii înţeleasă în adevăratul ei sens. Din această cauză tot ceea ce filosofii moderni desemnează sub numele de metafizică, atunci când admit să numească astfel ceva, nu are absolut nimic în comun cu adevărata metafizică: nu este vorba decât de construcţii raţionale sau de ipoteze imaginative, deci concepţii complet individuale, şi care în cea mai mare parte, de fapt, ţin pur şi simplu de domeniul “fizic”, adică de natură.

Chiar dacă se întâlneşte în ele ceva care ar putea efectiv să fie de nivel metafizic, modul în care este conceput şi tratat reduce ideea la o simplă “pseudometafizică”, şi face în cele din urmă imposibilă orice soluţie reală şi valabilă. Se pare chiar că, pentru filosofi, este necesar să pună “probleme”, fie şi din genul celor artificiale şi iluzorii, decât să fie rezolvate, ceea ce este unul dintre aspectele nevoii dezordonate de cercetare de dragul cercetării, adică a agitaţiei cele mai vane la nivel mental, precum şi la nivel corporal. Aceeaşi filosofi ţin să-şi atribuie propriile nume unui “sistem”, adică unui ansamblu de teorii strict limitat şi delimitat, şi care să le fie personal, care să nu fie nimic altceva decât propria lor operă. De aici dorinţa de a fi original cu orice preţ, chiar dacă adevărul trebuie să fie sacrificat originalităţii. Este mai important, pentru renumele unui filosof, să inventeze o nouă eroare decât să spună încă odată un adevăr care a fost deja exprimat de către alţii.

Această formă de individualism, căreia i se datorează atâtea “sisteme” contradictorii între ele, atunci când nu sunt în ele însele, se întâlneşte de altminteri în egală măsură la savanţii şi artiştii moderni. Dar poate la filosofi se poate vedea cel mai clar anarhia intelectuală care este inevitabila ei consecinţă.

Într-o civilizaţie de tip tradiţional, este aproape de neconceput ca un om să pretindă revendicarea proprietaţii asupra unei idei, şi, în orice caz, dacă o face, renunţă prin asta însăşi la orice credit şi la orice autoritate, căci o reduce astfel la a nu fi decât un soi de fantezie fără nici o implicaţie reală. Dacă o idee este adevărată, ea aparţine în egală măsură tututor celor care sunt capabili s-o înţeleagă. Dacă este falsă, nu este nici un motiv ca cineva să-şi facă un titlu de glorie din faptul de a o fi inventat. O idee adevărată nu poate fi “nouă”, căci adevărul nu este un produs al spiritului omenesc, el există independent de noi, şi putem doar să-l cunoaştem. Dincolo de această cunoaştere nu poate exista decât eroarea. Dar, în fond, le pasă modernilor de adevăr, şi ştiu ei măcar că ce este aceasta? Şi aici, cuvintele şi-au pierdut sensul, pentru că unii, ca de exemplu “pragmatiştii” contemporani, merg până într-acolo încât dau abuziv numele de “adevăr” la tot ceea ce are doar utilitate practică, adică la ceva ce este complet străin nivelului intelectual. Aceasta este, în punctul înspre care conduce logica deviaţiei moderne, negaţia însăşi a adevărului, precum şi a inteligenţei care este obiectului său. Dar să nu anticipăm mai mult, şi, în această privinţă, să remarcăm doar că genul de individualism despre care este vorba stă la rădăcina iluziilor privind rolul “marilor oameni” sau celor ce trec drept aşa ceva. “Geniul”, înţeles în sens “profan”, este foarte puţin în realitate, şi nu poate în niciun fel să compenseze absenţa adevăratei cunoaşteri.

Pentru că am vorbit despre filosofie, vom mai semnala, fără a intra în toate detaliile, câteva dintre consecinţele individualismului în acest domeniu. Prima dintre toate a fost, prin negarea intuiţiei intelectuale, punerea raţiunii deasupra orice, transformarea acestei facultăţi pur omeneşti şi relative în partea superioară a inteligenţei, sau chiar reducerea acesteia în întregime la aşa ceva. Este ceea ce se numeşte “raţionalism”, al cărui veritabil fondator a fost Descartes. Limitarea inteligenţei nu era de altminteri decât o primă etapă. Raţiunea însăşi avea să fie coborâtă neîntârziat din ce în ce mai mult la un rol eminamente practic, pe măsură ce aplicaţiile aveau să fie considerate mai importante decât ştiinţele care puteau încă să aibă un anume caracter speculativ. Şi, deja, Descartes lui însuşi era, în fond, mult mai preocupat de aplicaţiile practice decât de ştiinţa pură.

Dar aceasta nu este totul – individualismul antrenează inevitabil “naturalismul”, pentru că tot ceea ce este dincolo de natură este, prin această situaţie însăşi, dincolo de percepţia individului ca atare. “Naturalismul” sau negaţia metafizicii, nu este de altminteri decât unul şi acelaşi lucru, şi, imediat ce intuiţia intelectuală este prost cunoscută, metafizica nu mai este posibilă. Dar, în vreme ce unii se încăpăţânează să producă totuşi o “pseudometafizică” oarecare, alţii recunosc mai deschis această imposibilitate. De aici “relativismul” sub toate formele sale, fie “criticismul” lui Kant sau “pozitivismul” lui Auguste Comte. Şi, raţiunea fiind ea însăşi relativă şi neputându-se aplica în mod valabil decât la un domeniu la fel de relativ, este adevărat că “relativismul” este singura soluţie logică a “raţionalismului”.

Acesta, în schimb, trebuia să izbutească prin asta să se distrugă el însuşi, pentru că “natură” şi “devenire”, aşa cum am notat mai sus, sunt în realitate sinonime. Un naturalism consecvent cu el însuşi nu poate deci să fie decât una dintre “filosofiile devenirii” despre care am vorbit deja, şi al cărei tip specific modern este “evoluţionismul”. Dar tocmai acesta, care trebuia în cele din urmă să se întoarcă împotriva “raţionalismului”, reproşând raţiunii că nu se poate aplica în mod adecvat la ceea ce nu este decât schimbare şi multiplicitate pură, nici să surprindă în conceptele sale complexitatea indefinită a lucrurilor sensibile.

Aceasta este într-adevăr poziţia luată de tipul de “evoluţionism” care este “intuiţionismul bergsonian”, care, bineînţeles, nu este mai puţin individualist şi antimetafizic decât “raţionalismul”, şi care, dacă-l critică pe bună dreptate pe acesta, care încă şi mai jos făcând apel la o facultate propriu-zis infraraţională, la o intuiţie sensibilă destul de prost definită de altminterea, şi mai mult sau mai puţin amestecată cu imaginaţia, cu instinctul şi cu sentimentul. Este foarte semnificativ faptul că aici nici măcar nu se mai pune problema adevărului, ci doar a “realităţii”, redusă exclusiv la simplul nivel sensibil, şi concepută ca ceva în mod esenţial mişcător şi instabil. Inteligenţa, cu asemenea teorii, este redusă realmente la porţiunea sa cea mai joasă, şi raţiunea însăşi nu mai este admisă decât atât cât poate fi aplicată la fasonarea materiei în scopuri industriale. După aceasta, nu mai rămânea decât un pas de făcut. Este negarea totală a inteligenţei şi a cunoaşterii, substituirea “utilităţii” în locul “adevărului”. Acesta este “pragmatismul” la care am făcut deja aluzie adineaori. Şi în acest caz nu mai suntem nici în omenescul pur şi simplu, ca în cazul “raţionalismului, ci în infra-omenesc, cu apelul la “subconştient” care marchează răsturnarea completă a oricărei ierarhii normale. Iată, în linii mari, drumul pe care trebuia în mod fatal să-l urmeze şi pe care efectiv l-a urmat filosofia “profană” lăsată de capul ei, pretinzând să limiteze orice cunoaştere cu propriul ei orizont. Atâta vreme cât exista o cunoaştere superioară, nimic de acest gen nu putea să se producă, pentru că filosofia era cel puţin obligată să respecte ceea ce ignora şi nu putea nega. Dar, atunci când această cunoaştere superioară a dispărut, negarea ei, care corespundea stării de fapt, a fost imediat erijată în teorie, şi acolo este începutul întregii filosofii moderne.

Dar am spus destule despre filosofie, căreia nu trebuie să i se acorde o importanţă excesivă, oricare ar fi locul pe care pare să-l ocupe în lumea modernă. Din punctul de vedere în raport cu care ne plasăm, ea este interesantă mai cu seamă dat fiind faptul că exprimă, sub o formă pe atât de clară pe cât este cu putinţă, tendinţele cutărui sau cutărui moment, cu mult mai degrabă decât le-ar creea cu adevărat. Şi, dacă se poate spune că le dirijează până la un anume punct, aceasta se petrece doar secundar şi după ce lucrurile deja s-au petrecut. Astfel, este sigur că toată filosofia modernă îşi are originea în Descartes. Dar influenţa pe care acesta a exercitat-o asupra epocii sale pentru început, şi apoi a celor care au urmat, şi care nu s-a limitat doar la filosofi, n-ar fi fost cu putinţă dacă ideile sale n-ar fi corespuns unor tendinţe preexistente, care erau până la urmă cele ale celor mai mulţi dintre contemporanii săi. Spiritul modern s-a regăsit în cartezianism şi, prin acesta, a dobândit el însuşi o conştiinţă mai clară decât cea pe care o avusese până atunci. De altminteri, în orice domeniu, o mişcare atât de vizibilă cum a fost cartezianismul sub raport filosofic este întotdeauna o rezultată mai degrabă decât un adevărat punct de plecare. Nu este ceva spontan, ci produsul unui întreg efort latent şi difuz. Dacă un om ca Descartes este deosebit de reprezentativ pentru deviaţia modernă, dacă se poate spune că o incarnează cumva dintr-un anume punct de vedere, el nu este totuşi nici singurul nici primul responsabil pentru ea, şi ar trebui să se urce mult mai sus pe firul apei pentru a găsi rădăcinile acestei deviaţii. În egală măsură, Renaşterea şi Reforma, care sunt considerate cel mai adesea ca primele mari manifestări ale spiritului modern, mai degrabă au dus la capăt ruptura cu tradiţia decât au provocat-o. Pentru noi, începutul acestei rupturi datează din secolul al XIV-lea, şi atunci, şi nu cu un secol sau două mai târziu, încep, în realitate, timpurile moderne.

Asupra rupturii cu tradiţia trebuie să insistăm în continuare, pentru că din ea a luat naştere lumea modernă, ale cărei caracteristici proprii ar putea fi rezumate într-unul singur, opoziţia la spiritul tradiţional. Iar negaţia tradiţiei ţine şi ea de individualism. Acestea, în rest, sunt în acord perfect cu cele precedente, pentru că, aşa cum am explicat-o, intuiţia intelectuală şi doctrina metafizică pură sunt la baza tuturor civilizaţiilor tradiţionale. Imediat ce este negat principiul, îi sunt negate toate consecinţele, cel puţin implicit, şi astfel tot ceea ce merită cu adevărat numele de tradiţie se vede distrus prin acelaşi gest. Am văzut deja ce s-a petrecut în această privinţă în ceea ce priveşte ştiinţele. Nu vom mai reveni deci asupra acestui aspect, şi vom expune o altă dimensiune a chestiunii, ale cărei manifestări ale spiritului antitradiţional sunt poate şi mai uşor vizibile, pentru că este vorba aici de schimbări care au afectat în mod direct masa occidentală însăşi.

Într-adevăr, “ştiinţele tradiţionale” ale evului mediu erau rezervate unei elite mai mult sau mai puţin restrânse, şi unele dintre ele erau chiar apanajul exclusiv al unor şcoli foarte închise, constituind “esoterism” în sensul cel mai strict al cuvântului. Dar, pe de altă parte, latura secundară a religiei, morala, a căpătat primul loc. De aici degenerescenţa în “moralism” care este atât de sensibilă în protestantismul accutla. S-a produs acolo un fenomen paralel celui pe care l-am semnalat în privinţa filosofiei. Disoluţia doctrinală, dispariţia elementelor intelectuale ale religiei, antrena această consecinţa inevitabilă – plecând de la “raţionalism” trebuia să se cadă în “sentimentalism”, iar în ţările anglo-saxone s-ar putea găsi elementele cele mai frapante. În acest caz nu mai este vorba despre religie, fie şi subţiată şi deformată, ci pur şi simplu de “religiozitate”, adică de vagi aspiraţii sentimentale care nu se justifică prin nici o cunoaştere reală. Şi acest din urmă stadiu corespunde unor teorii precum cea a “experienţei religioase” a lui William James, care merge până la a vedea în “subconştient” mijlocul pentru om de a intra în comunicare cu divinul. Aici, ultimele produse ale decăderii religioase fuzionează cu cele ale decăderii filosofice – “experienţa religioasă” se incorporează “pragmatismului”, în numele căruia se preconizează ideea unui Dumnezeu limitat ca fiind mai “avantajoasă” decât cea a Dumnezeului infinit, pentru că se pot încerca pentru el sentimentel comparabile celor care se trăiesc despre un om superior. Şi, în acelaşi timp, prin apelul la “subconştient”, se produce fuzionarea cu spiritismul şi toate “pseudo-religiile” caracteristice ale epocii noastre, pe care le-am studiat în alte lucrări. Pe de altă parte, morala protestantă, eliminând din ce în ce mai tare orice bază doctrinară, sfârşeşte prin a degenera în ceea ce se numeşte “morala laică”, care numără printre partizanii ei reprezentanţii tuturor varietăţilor de “protestantism liberal”, precum şi pe adversarii declaraţi ai oricărei idei religioase. În fond, atât în cazul unora cât şi în al celorlalţi, predomină aceleaşi tendinţe, şi singura diferenţă este că nu toţi merg la fel de departe în dezvoltarea logică a tot ceea ce presupun tendinţele lor.

Într-adevăr, religia fiind propriu-zis una dintre formele tradiţiei, spiritul anti-tradiţional nu poate fi decât anti-religios. El începe prin a denatura religia, şi, atunci când poate, sfârşeşte prin a o suprima pentru totdeauna. Protestantismul este ilogic în aceea că, forţându-se să “umanizeze” religia, lasă încă să subziste, cel puţin în teorie, un element supra-uman, care este revelaţia. El nu îndrăzneşte să împingă negaţia până la capăt, dar, oferind revelaţia tuturor discuţiilor care sunt consecinţa interpretărilor pur omeneşti, o reduce în fapt la aproape nimic. Şi, când se văd oameni care, continuând să se numească “creştini”, nu mai admit nici măcar divinitatea lui Hristos, este permis să se creadă că aceia, fără măcar să bănuiască poate, sunt mult mai aproape de negarea completă a adevăratului creştinism. Asemenea contradicţii, de altminteri, nu trebuie să uimească peste măsură, căci sunt, în toate domeniile, unul dintre simptomurile epocii noastre de dezordine şi de confuzie, tot aşa cum divizarea neîncetată a protestantismului nu este decât una dintre numeroasele manifestări ale dispersiei în multiplicitate care, aşa cum am spus-o, se regăseşte peste tot în viaţa şi ştiinţa modernă. Pe de altă parte, este normal ca protestantismul, cu spiritul de negaţie care-l animă, să fi dat naştere la “critica” dizolvantă care, în mâinile pretinşilor “istorici ai religiilor”, a devenit o armă de luptă împotriva oricărei religii, şi care astfel, pretinzând că nu recunoaşte orice altă autoritate decât cea a Cărţilor sfinte, a contribuit într-o mare măsură la distrugerea aceleiaşi autorităţi, adică a minimului de tradiţie pe care-l mai păstra. Revolta împotriva spiritului tradiţional, odată începută, nu putea să se oprească la jumătatea drumului. S-ar putea face aici o obiecţie: n-ar fi fost posibil ca, separându-se de organizarea catolică, protestantismul, prin faptul însuşi că admitea totuşi Cărţile sfinte, să păstreze doctrina tradiţională conţinută în ele? Introducerea “liberului examen” se opune în mod absolut la o asemenea ipoteză, pentru că permite toate fanteziile individuale. Conservarea doctrinei presupune de altminteri un învăţământ tradiţional organizat, prin care se menţine interpretarea ortodoxă, şi, de fapt, acest învăţământ, în lumea occidentală, se identifica cu catolicismul. Fără îndoială, pot exista, în alte civilizaţii, organizaţii cu forme foarte diferite de aceasta care să îndeplinească funcţia corespunzătoare. Dar aici este vorba despre civilizaţia occidentală, cu condiţiile sale particulare. Nu contează că, de exemplu, nu există în India nicio instituţie comparabilă papalităţii. Cazul este foarte diferit, mai întâi pentru că nu avem de-a face cu o tradiţie cu formă religioasă în sensul occidental al cuvântului, aşa încât mijloacele prin care se conservă şi se transmite nu pot fi aceleaşi, şi apoi pentru că, spiritul hindus fiind cu totul altul decât cel european, tradiţia poate avea prin ea însăşi, în primul caz, o putere de care nu ar putea dispune în al doilea fără sprijinul unei organizări cu mult mai strict definită în constituţia ei exterioară. Am spus deja că tradiţia occidentală, de la creştinism încoace, trebuia în mod necesar să fie îmbrăcată într-o formă religioasă. Ar fi prea lung să aducem aici toate explicaţiile necesare, care nu pot fi pe deplin înţelese fără să se facă apel la considerente destul de complexe. Dar aceasta este o stare de fapt de care nu se poate să nu se ţină cont, şi, dat fiind acestea, trebuie să se admită toate consecinţele care rezultă din ele în ceea ce priveşte organizarea proprie a unei asemenea forme tradiţionale.

Pe de altă parte, este sigur, aşa cum indicam mai sus, că doar în catolicism s-a menţinut ceea ce subzistă încă, în ciuda tuturor vicisitudinilor, din spiritul tradiţional în Occident. Cu alte cuvinte acolo, cel puţin, se poate vorbi despre o conservare integrală a tradiţiei, la adăpost de orice vătămare din pastea spiritului modern? Din nefericire, nu se pare să fie chiar aşa. Sau, ca să se vorbească mai exact, dacă depozitul tradiţiei a rămas intact, ceea ce este deja mult, este destul de îndoielnic că sensul său profund ar fi înţeles efectiv, chiar de către o elită puţin numeroasă, a cărei existenţă s-ar manifesta fără îndoială printr-o acţiune sau mai degrabă printr-o influienţă pe care, de fapt, nu o constatăm nicăieri. Este vorba deci mai degrabă de ceea ce am numi cu uşurinţă o conservare în stare latentă [1], permiţând în continuare, celor care vor fi capabili, să regăsească sensul tradiţiei, chiar dacă acest sens n-ar fi acum conştient pentru nimeni. Şi mai există de altminteri, risipite pe ici pe colo în lumea occidentală, în afara domeniului religios, multe semne sau simboluri care provin din vechi doctrine tradiţionale, şi care sunt conservate fără a fi înţelese. În asemenea cazuri, un contact cu spiritul tradiţional pe deplin viu este necesar pentru a trezi ceea ce este adormit, pentru a restaura înţelegerea pierdută. Şi, s-o mai spunem încă o dată, pentru asta Occidentul va avea nevoie de ajutorul Occidentului dacă vrea să revină la conştiinta propriei sale tradiţii.

Ceea ce tocmai am spus ţine de posibilităţile proprii pe care catolicismul, prin principiul său, le are în sine într-un mod constant şi inalterabil. În această chestiune, pe cale de consecinţă, influienţa spiritului modern se limitează în mod clar în împiedicarea, timp de o perioadă mai mult sau mai puţin lungă, înţelegerii efective a anumitor lucruri. Dimpotrivă, dacă s-ar dori, vorbindu-se despre starea prezentă a catolicismului, să se înţeleagă prin ea modul în care este el conceput de către marea majoritate a aderenţilor înşişi, ar fi obligatoriu să se constate o acţiune mai pozitivă a spiritului modern, dacă această expresie ar putea fi folosită pentru ceva ce, în realitate, este esenţialmente negativ. Ceea ce am avut în vedere în această privinţă, nu sunt doar mişcările destul de clar definite, precum cea căreia i s-a dat tocmai numele de “modernism”, şi care nu a fost nimic altceva decât o tenativă, din fericire dejucată, de infiltrare a spiritului protestant în interiorul Bisericii Catolice înseşi. Este mai ales o stare de spirit mult mai generală, mai difuză şi mai greu de sesizat, deci încă şi mai periculoasă, cu atât mai periculoasă chiar cu cât este adesea absolut inconştientă la cei care sunt afectaţi de ea – poţi să te crezi religios în mod sincer şi să nu fii câtuşi de puţin în fond, poţi chiar să zici că eşti “tradiţionalist” fără să ai nici cea mai mică noţiune despre spiritul tradiţional, şi acesta este încă unul dintre simptomurile dezordinii mentale ale epocii noastre. Starea de spirit la care facem aluzie este, pentru început, cea care constă, dacă se poate spune aşa, în “minimizarea” religiei, în transformarea ei în ceva separate, căreia i se desemnează un loc bine delimitat şi atât de îngust cât este posibil, ceva ce nu are nicio influienţă reală asupra restului existenţei, care este despărţit de viaţă printr-un fel de îngrădire etanşă. Există mulţi catolici azi care să aibă, în viaţa curentă, moduri de a gândi şi de a acţiona sensibil diferite de cele ale contemporanilor lor cei mai “areligioşi”? Pe lângă ignoranţa aproape completă din punct de vedere doctrinar, indiferenţa însăşi faţă de tot ce ţine de el. Religia, pentru mulţi, este doar o chestiune de “practică”, de obicei, ca să nu spunem de rutină, şi dacă se abţin cu grijă să cerceteze sau să înţeleagă din ea ceva, ajung chiar să gândească faptul că este inutil să înţeleagă, sau poate că nu este nimic de înţeles în ea. În rest, dacă religia ar fi cu adevărat înţeleasă, i s-ar putea face un loc atât de mediocru printre procupări? Doctrina este deci uitată sau redusă la aproape nimic, lucru care se apropie ciudat de concepţia protestantă, pentru că este un efect al aceloraşi tendinţe moderne, opuse oricărei intelectualităţi. Şi lucrul care este cel mai deplorabil, este faptul că învăţământul în general, în loc să reacţioneze împotriva acestei stări de spirit, o favorizează dimpotrivă adaptându-i-se prea bine. Se vorbeşte întotdeauna de morală, nu se vorbeşte niciodată de doctrină, sub pretextul că ar fi de neînţeles. Religia, acum, nu mai este decât “moralism”, sau cel puţin se pare că nimeni nu mai vrea să vadă ceea ce este ea realmente, adică altceva decât a ajuns să pară. Dacă uneori se ajunge totuşi să se mai vorbească despre doctrină, prea adesea scopul nu este decât să fie coborâtă pentru a se putea discuta cu nişte adversari pe propriul lor teren “profan”, fapt care conduce inevitabil la concesiile cele mai nejustificate. În acest fel, mai ales, unii se cred obligaţi să ţină cont, într-o măsură mai mult sau mai puţin importantă, de pretinsele rezultate ale “criticii” moderne, în vreme ce nimic n-ar fi mai uşor, plasându-se în raport cu un alt punct de vedere, să i se demomonstreze întreaga lipsă de fundament. În aceste condiţii, ce poate rămâne efectiv din adevăratul spirit tradiţional?

Această digresiune, la care am fost conduşi de examinarea manifestărilor de individualism din domeniul religios, nu ni se pare inutilă, căci arată că răul, în această privinţă, este încă şi mai grav şi mai extins decât ar putea fi crezut la prima vedere. Şi, pe de altă parte, nu ne îndepărtează câtuşi de puţin de chestiunea pe care o expunem, şi cu care ultima noastră remarcă este în contact direct, căci peste tot acelaşi individualism introduce spiritul polemic. Este foarte dificil să li se explice contemporanilor noştri că există lucruri care, prin natura lor însele, nu pot servi drept subiect unor polemici. Omul modern, în loc să caute să se ridice la nivelul adevărului, pretinde să-l facă să coboare la nivelul lui. Şi din această cauză fără îndoială există atât de mulţi cărora, atunci când li se vorbeşte despre “ştiinţe tradiţionale” sau chiar metafizică pură, îşi imaginează că nu este vorba decât de “ştiinţă profană” şi de “filosofie”. În domeniul opiniilor individuale, se poate întotdeauna discuta, pentru că nu se depăşeşte nivelul raţional, şi pentru că, nefăcându-se apel la niciun principiu superior, se ajunge cu uşurinţă la găsirea unor argumente mai mult sau mai puţin valabile pentru a susţine “pentru” şi “contra”. Se poate chiar, în multe cazuri, ca discuţia să fie continuată în mod nedefinit fără a se parveni la nicio soluţie, şi astfel aproape toată filosofia modernă nu este făcută decât din echivocuri şi din întrebări prost puse. Departe de a lămuri chestiunile aşa cum se presupune de obicei, discuţia, cel mai adesea, nu face decât să le deplaseze, atunci când nu le face şi mai puţin clare. Iar rezultatul cel mai obişnuit este că fiecare, străduindu-se să-şi convingă adversarul, se ataşează mai mult decât niciodată de propria lui opinie şi se închide în ea într-un mod încă şi mai exclusivist decât înainte. În toate acestea, în fond, nu este vorba să se ajungă la cunoaşterea adevărului, ci la a avea dreptate împotriva tuturor, sau cel puţin la a se convinge pe sine, dacă nu pot fi convinşi ceilalţi, fapt care va fi regretat de altminteri cu atât mai mult cu cât în el se amestecă întotdeauna nevoia de “prozelitism” care este încă unul dintre elementele cele mai caracteristice ale spiritului occidental. Uneori, individualismul, în sensul cel mai obişnuit şi cel mai josnic al cuvântului, se manifestă într-un mod încă şi mai evident. Astfel, se văd întotdeauna oameni care vor să judece opera unui om în funcţie de ceea ce ştiu despre viaţa lui privată, ca şi cum ar putea exista între aceste două lucruri un raport oarecare. Din aceeaşi tendinţă, căreia i se adaugă mania detaliului, derivă de asemenea, notăm în treacăt, interesul care este legat de cele mai mici particularităţi ale existenţei “marilor oameni”, şi iluzia care se creează explicând tot ceea ce au făcut printr-un fel de analiză “psiho-psihologică”. Toate acestea sunt foarte semnificative pentru cel care vrea să-şi dea seama de ceea ce este cu adevărat mentalitatea contemporană.

Dar să revenim încă o clipă asupra introducerii la obiceiurile de a polemiza în domeniile în care ele nu-şi au locul, şi să spunem cu claritate că atitudinea “apologetică” este, în ea însăşi, o atitudine extrem de slabă, pentru că este pur “defensivă”, în sensul juridic al cuvântului. Nu degeaba ea este desemnată printr-un termen derivat din “apologie”, care are drept semnificaţie proprie pledoaria unui avocat, care, într-o limbă precum engleza, a dobândit în mod curent sensul de “scuză”. Importanţa preponderentă acordată “apologeticii” este deci marca incontestabilă a unui recul al spiritului religios. Această slăbiciune se accentuează şi mai mult atunci când “apologetica” degenerează, aşa cum spuneam adineaori, în discuţii cât se poate de “profane” prin metodă şi ca punct de vedere, în care religia este pusă pe acelaşi plan ca şi teoriile filosofice şi ştiinţifice, sau pseudo-ştiinţifice, cele mai contingente şi cele mai ipotetice, şi în care, pentru a părea “conciliant”, se merge până la a admite într-o anumită măsură concepţii care n-au fost inventate decât pentru a ruina orice religie. Cei care acţionează astfel furnizează ei înşişi proba că sunt perfect inconştienţi în privinţa adevăratului caracter al doctrinei căreia se cred reprezentanţi mai mult sau mai puţin autorizaţi. Cei care sunt calificaţi pentru a vorbi în numele unei doctrine tradiţionale nu trebuie să discute cu “profanii”, nici să facă “polemică”. Ei sunt datori doar să expună doctrina aşa cum este ea, pentru cei care pot s-o înţeleagă, şi, în acelaşi timp, să denunţe eroarea peste tot unde se găseşte, să o facă să apară ca atare proiectând asupra ei lumina adevăratei cunoaşteri. Rolul lor nu este să angajeze o luptă şi să compromită în ea doctrina, ci să judece atât cât au dreptul dacă posedă în mod efectiv principiile care trebuie să-i inspire în mod infailibil. Domeniul luptei este cel al acţiunii, adică domeniul individual şi temporal. “Motorul imobil” produce şi dirijează mişcarea fără să fie antrenat în ea. Cunoaşterea luminează acţiunea fără să participe la vicisitudinile ei. Spiritualul ghidează temporalul fără să se amestece cu el. Şi astfel fiecare lucru rămâne la nivelul lui, la rangul care-i aparţine în ierarhia universală. Dar, în lumea modernă, nude se mai poate găsi noţiunea unei adevărate ierarhii? Nimic şi nimeni nu mai este la locul unde ar trebui să se găsească în mod normal. Oamenii nu mai recunosc nicio autoritate efectivă la nivel spiritual, nicio putere legitimă la nivel temporal. “Profanii” îşi permit să discute despre lucrurile sacre, să le conteste caracterul şi chiar existenţa însăşi. Inferiorul îl judecă pe superior, ignoranţa impune limite înţelepciunii, eroarea contrazice adevărul, omenescul se substituie divinului, pământul se crede superior cerului, individul se face măsura tuturor lucrurilor şi pretinde să dicteze universului legi obţinute integral din propria sa raţiune realtivă şi failibilă. “Nefericire vouă, ghizi orbi”, este spus în Evanghelie. Azi, nu se văd într-adevăr peste tot decât orbi care conduc orbi, şi care, dacă nu sunt opriţi la timp, îi vor aduce fatalmente în prăpastia în care vor pieri împreună.

Cosmin Manescu

Societatea individualistă, de tip anglo-saxon, a apărut odată cu dezvoltarea ideilor liberale în Marea Britanie, care au evoluat în paralel cu revoluţia industrială şi capitalismul. Individualismul pune pe primul plan individul şi interesele personale, colectivul, comunitatea fiind pe plan secundar. Societatea este văzută ca o colecţie de indivizi, care îşi urmăresc propriile interese şi au propriile idei şi valori, interacţionând între ei numai în funcţie de aceste interese şi valori individuale.

Detalii in articol

http://dantanasescu.ro/2015/04/08/colectivismul-rau-individualismul-bun-si-psihologia-politica.html

Cele 5 trepte ale trezirii constiintei din transa colectiva indusa de sistem

hqdefault

Treapta I: Negarea. Treapta a II-a: Furia. Treapta a III-a: Negocierea. Treapta a IV-a: Depresia. Treapta a V-a: Acceptarea.
Tu pe care treaptă te afli acum?

Este foarte important pentru noi toți să cunoaștem aceste procese pentru a identifica fiecare treaptă și să trecem prin ele cât mai repede. Am aranjat informațiile așa cum ași fi vrut să le fi invățat și eu. Aceasta va ajuta individul să facă față noii realități într-un mediu sigur și să asigure conștientizarea cu succes. Ne identificăm prin ceea ce facem,ce purtăm,ce conducem… Când ne vom deștepta,nimic din toate acestea nu vor mai conta. Vom transcende ordinea consumeristă actuală și vom fi complet pregătiți să facem față noii paradigme. Este foarte sănatos pentru fiecare dintre noi să începem să înțelegem acest proces. Să înțelegem nu numai unde ne aflăm,dar și încotro ar trebui să mergem.

Treapta I: Negarea
Aici veți respinge orice lucru care contrazice starea de fapt conventionala,catalogand drept „gândire nebună” , „teorii ale conspirației” .
Este de fapt un mecanism de autoapărare pe care-l folosește creierul pentru a-și apăra ego-ul. Nimănui nu-i place să admită că a greșit,cu atât mai mult că a fost păcălit. Este infinit mai ușor să negi adevărul decât să-l accepți. Negarea vine în două forme. Prima este cea mai răspândită. Pur și simplu nu dorești să afli adevărul,pentru că ți-ar putea strica mica ta viață fericită. Această negare inocentă tip „ignoranța este o binecuvântare” este îmbrățișată de atât de mulți oameni care cred că dacă lucrurile merg bine pentru ei de ce să se mai complice cu adevărul. Această formă de negare este cel mai ușor de depășit. Când lucrurile vor începe să meargă prost în lumea lor perfectă și mică,nu vor mai avea scuze să caute motivele pentru care lumea le-a fost destrămată. Nu mai există binecuvântare pentru ei să rămână ignoranți.

Al doilea tip de negare,este mult mai ascunsă. Numită și „negarea vinovăției” este negarea celor care au beneficiat de pe urma iluziilor paradigmei actuale. Aici găsim oameni de afaceri,guvernanți,etc și ale căror vieți sunt legate de paradigma curentă a datoriilor. Acești oameni luptă activ împotriva adevărului prin dezinformări și crearea de tip „teorii ale conspirației” . Ei vor creea o negare plauzibilă distanțându-se de realitatea acțiunilor sau inacțiunilor lor. Agresiva apărare a iluziilor îmi spun că ei știu ceea ce fac este greșit. Le este prea frică să trăiească în afara acestei paradigme și încearcă să o țină la un loc în ciuda costurilor umane.

Treapta a II-a: Furia

Furia este doar extensua lașă a tristeții. „Este mult mai ușor să fi furios pe cineva decât să-i spui că suferi. ” (T. Gates)
Când constați că ai fost păcălit vei reacționa violent și vei vrea să scapi. Această acțiune este ineficace în a aduce schimbările pozitive dorite. După părerea mea cei care incită la violență lucrează pentru guvern,încercând să găsească un țap ispășitor. Furia este o reacție foarte naturală. Și e de preferat să treci prin ea decât să o suprimi.

Aflarea modului real de funcționare al lumii reprezintă modalitatea de a afla modul cum ai fost înșelat. Poate vei rămâne credincios acestei țări în timp ce atrocități au fost comise pe la spatele tău. Furia reprezintă doar acoperirea faptului că ai fost rănit de modul profitării de tine. Această etapă este cea mai scurtă și cea cu cea mai mare degajare de energie.

Treapta a III-a: Negocierea

După ce te-ai calmat încerci să discuți cu oricine te ascultă spunându-i tot ce se întâmplă. Aceasta este cea mai enervantă etapă. Ține-ți minte că ve-ți întâlni oameni care se află la stagiul 1 de negare. Ve-ți ajunge să stricați petrecerile de Crăciun,vorbind despre clădirea nr. 7 de la World Trade Center sau vorbind despre FED – Banca Centrală Americană. În acest fel nu încerci practic să trezești oamenii ci doar să cauți ajutor. Cauți ghidaje sau îți structurezi propria ta căutare a adevărului. Știi clar că este ceva greșit. Știi că nu te mai poți întoarce la ignoranță. Fără claritate nu poți înainta. Și astfel ajungi la următorul stadiu Depresia.

Treapta a IV-a: Depresia

Acum că ai ajuns la toată lumea și nimic na pare că se întâmplă,se instalează depresia. Începi să-ți spui „Este prea mare. Ce pot eu să fac?”

Cea mai rea depresie este atitudinea arogantă „Eu știu totul. La naiba cu ceilalți,nu-mi pasă.” Este cel mai dureros stagiu și totodată cel mai greu de depășit. Fericirea umană vine din progres. Și fericirea în acest caz pare că te atrage într-o gaură. Din nefericire nu poți ocoli această etapă. Este absolut necesar să treci prin ea. „Trebuie să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este mica moarte care aduce sfârșitul.” „Îmi voi înfrunta frica” „îi voi permite să treacă prin mine și peste mine.” „Și după ce se va duce mă voi întoarce către mine să-i văd parcursul.” „Unde a fost frica,acum nu mai este.” „Numai eu voi rămâne.” (Frank Courbet)

Treapta a V-a: Acceptarea

În acest punct ai acceptat realitatea și începi să iei măsuri active și pași pozitivi pregătindu-te pentru noul status. Acest proces în care faci alegerile înțelepte pentru tine și pentru ceilalți,va conduce la masive rezultate pozitive. Aceste rezultate pozitive îți vor reitera acțiunile și vor aduce alte rezultate pozitive. Lumea va începe să vadă lumina din ochii tăi și întoarcerea încrederii.

Acum te vor întreba ce s-a întâmplat cu tine,iar cei care altădată nu doreau să audă adevărul,vor fi în sfârșit pregătiți să te asculte. Acesta este în ultima instanță poziția unde cu toți ar trebui să fim. Atât personal cât și ca mișcare de rezistență. Motivul pentru care am avut succes cu trezirea oamenilor,este faptul că nu am vrut să-i sperii și să le induc depresie. Dacă vroiam,făceam și asta. Oamenii speriați nu vor accepta logica gândirii. Vor reacționa emoțional conform noțiunilor preconcepute.

Încerc să motivez,să încurajez și să deștept oamenii,pentru a face primul pas către deșteptarea oamenilor.
Am văzut deja că majoritatea oamenilor nu gândesc. Majoritatea vieții noastre este condusă de oameni care gândesc. În această nouă paradigmă trezirii din istorie oamenii trebuie să accepte că GÂNDESC deci sunt LIBER!

Tehnica de manipulare

12004076_437671199750323_6062523706443869587_n

Manipularea psihologică este un tip de influență socială care urmărește schimbarea percepției sau comportamentului celorlalți cu ajutorul unor tactici ascunse,amăgitoare sau chiar abuzive. Pentru că manipulatorul își urmărește doar propriile interese,deseori în detrimentul altora,aceste metode pot fi considerate exploatatoare,imorale și înșelătoare.

Ca, de exemplu :

DIVERSIUNEA : Manipulatorul nu acordă un răspuns direct unei întrebări directe,ci face o diversiune,direcționând conversația către un alt subiect.

Tehnica de manipulare :

Distragerea atenției publicului de la adevăratele probleme cu subiecte lipsite de relevanță adevărată.

Lunga dezbatere în jurul unor amănunte prefabricate regizate, arată că mulţi se lasă prinşi în plasa manipulării fără să-şi dea seama.

De 25 de ani românilor li se induce ideea că sunt suboameni!

548231_devushka_angel_3d_5184x3456_www.Gde-Fon.com

DE CE NE ÎNVAȚĂ NOUA STĂPÂNIRE CĂ SUNTEM IDIOȚII EUROPEI?

Românii au parte, în ultima perioadă, de un atac teribil asupra fiecărui element ce îi definește ca și popor

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă uit la televizor sau citesc știrile pe internet în ultima perioadă am senzația că cineva încearcă să ne transforme într-o țară de idioți. Pe lângă metehnele tradiționale și problemele pe care societatea românească le are și sunt demne de evidențiat, observ o campanie din ce în ce mai agresivă care tinde să lovească exact în identitatea la care românii nu au renunțat nici atunci când au fost ocupați prin forța armelor de diverse imperii vecine.

Da, internetul în general poate naște tâmpiți dacă nu este utilizat cu mare grijă și mai ales fără un oarecare discernământ. Există o masă critică de indivizi și individe care navighează deja pe internet doar pentru a citi diverse prostioare sau povești de can-can, pe care le promovează și comentează apoi cu obstinație.

Violurile, crimele monstruoase și accidentele teribile fac deja parte din ideea de a face presă în România, deoarece presarii și-au dat seama că sunt la mare căutare și le bagă pe gât cititorilor orice poveste cu iz de melodramă care poate aduce turme de cititori și, prin urmare, o oarecare sumă de bani.

Dar pe lângă aceste melodrame de zi cu zi, românii au început să fie atacați pe toate fronturile, în special de publicațiile “HyQuality” cu tot felul de studii și opinii avizate în priviința modului lor de a fi. De la studii pompoase făcute în laboratoarele externe, din care reiese că suntem retarzii Europei, până la opinii emise de diverși intelectuali la modă care spun răspicat că noi, românii, avem o mare problemă pentru că suntem.

Pentru că suntem corupți la nivel macro și micro social vinovat este românul de rând, deoarece nu are educație internaționalistă, pentru că se duce prea mult la biserică și pentru că nu înțelege la adevărata lor valoare noile tendințe europene și globalizatoare.

Televiziunile, ziarele și intelectualii plătiți cu bani grei de parveniții sistemului care a distrus România se chinuie din răsputeri să ne convingă că suntem o nație de incompetenți și că avem o mare problemă care ține de fibra noastră interioară.

Agresiv, bine pus la punct și foarte bine finanțat, atacul este coordonat prin toate gurile de foc ale celor care s-au angajat în această acțiune pe care majoritatea nu o văd și o înțeleg mai degrabă ca o acțiune de reformă profundă a societății românești. O reformă care, prin finalitatea ei, ar trebui să aducă bunăstare milioanelor de români sărăciți de tranziție și săturați de politicienii corupți. Singurul lucru care ne scapă din vedere este că avalanșa reformei ascunde, nu de puține ori, în spatele ei, în calitate de păpușari, aceeași oameni care au avut grijă să aibă parte de o viață cât mai bună în perioada în care România a fost jefuită de corupții pe care acum îi privim cu bucurie cum înfundă (pentru o scurtă perioadă) pușcăriile.

Oameni care, cu ajutorul instrumentelor date de mormane de bani, caută să ne convingă că nu suntem demni nici măcar să ieșim pe stradă doar pentru ca avem neșansa să ne fi născut români. Și că trebuie să ne schimbăm în profunzime, să renunțăm la tradițiile care deranjează și să ținem capul cât mai jos în fața reformei care nu poate fi contestată și nici judecată în vreun fel.

Care este ideea?

Teo Larisa

Preluare: blastingnews.com

De ce darwinismul e o tâmpenie

12046688_442935662557210_5265405660510723483_n

În cazul de faţă, când spun „darwinism” nu mă refer la „Teoria originii şi evoluţiei speciilor” elaborată de Charles Darwin, ci la distorsionarea şi transformarea ei într-o ideologie satanică, de către vrăjmaşii lui Dumnezeu, în încercarea lor de a răsturna ordinea naturală a lucrurilor şi de a pune în practică tot felul de teorii şi sisteme totalitare inumane (nazism, comunism, eugenie, rasism).

Teoria lui Darwin susţine că toate speciile de animale şi plante au evoluat dintr-un strămoş comun şi s-au diversificat printr-un proces îndelungat de selecţie naturală în urma interacţiunii cu factorii de mediu interni şi externi. Această teorie a fost deformată şi aplicată şi în cazul societăţii umane sub forma „supravieţuirii celui mai puternic şi/sau mai bine adaptat”.

Ideea de bază este aceea că indivizii mai puternici şi mai bine înzestraţi genetic i-ar elimina pe cei mai slabi şi ar avea şi dreptul să facă acest lucru în numele păstrării vitalităţii şi purităţii speciei. Teoriile mai noi, care au la bază genetica susţin că ar exista o luptă a genelor pentru a supravieţui şi de aceea, genele indivizilor mai puternici şi mai bine adaptaţi s-ar transmite în mod mai uşor urmaşilor, indivizii mai slabi fiind eliminaţi din competiţia pentru reproducere prin selecţie naturală.

Acest lucru este o aberaţie şi poate fi demonstrat empiric, fără o prea mare pregătire în domeniu. Să luăm de pildă exemplul cu insectele cu abilităţi de camuflaj pe care îl dau adesea evoluţioniştii, pentru a ilustra selecţia naturală. Insectele care pot imita frunze, crenguţe, pietre şi au culori identice cu ale mediului în care trăiesc, şi-ar fi dezvoltat această adaptare cu ajutorul păsărilor care au efectuat „selecţia naturală”, acestea hrănindu-se doar cu insectele care nu aveau aspect de crenguţe, frunze, pietricele, coajă de copac etc. şi prin urmare au supravieţuit numai cele la care adaptarea este prezentă.

Această teorie nu explică de ce numărul speciilor de insecte care au abilităţi de camuflare este mult mai mic decât restul speciilor de insecte şi de ce în acelaşi habitat trăiesc multe alte specii de insecte care nu se pot camufla şi prin urmare sunt mâncate de păsări. Plus de asta, cred că vă daţi seama că, dacă toate insectele s-ar putea camufla în frunze, crenguţe şi alte chestii, atunci multe specii de păsări ar muri de foame, sau ar trebui să se adapteze pentru alte tipuri de hrană. Deci, teoria nu se verifică.

Dacă megem mai departe, la specia umană şi aplicăm ideea aberantă că doar genele indivizilor puternici, inteligenţi, frumoşi, înalţi, sănătoşi se transmit urmaşilor, iar cele „rele” dispar, ar însemna ca pe Pământ să existe la ora actuală 7 miliarde de oameni care sunt geniali, super sănătoşi, super puternici, musculoşi, înalţi, frumoşi, blonzi şi cu ochii albaştri. Realitatea însă e cu totul alta, majoritatea oamenilor având o inteligenţă mediocră, fiind urâţi sau cel mult comuni ca înfăţişare, având înălţimi, trăsături şi constituţii diverse şi suferind mai mult sau mai puţin de tot felul de boli. De fapt practica a demonstrat că rasele pure şi calităţile de excepţie atât la om cât şi la animale sunt mai mult o excepţie decât o regulă. Atunci când omul a încercat să creeze tot felul de rase pure de animale, acestea s-au dovedit a fi fragile, suferind de diverse boli rare, iar reproducerea lor s-a dovedit dificilă, urmaşii fiind puţini şi cu şanse reduse de supravieţuire.

Dacă mergem şi mai departe cu această teorie, având în vedere că omul este considerat cea mai evoluată specie de pe planetă, după atâtea milioane de evoluţie a vieţii şi de „selecţie naturală”, omul ar fi trebuit să rămână singura specie de pe Pământ, pentru că, nu-i aşa, este cea mai evoluată. Numai că, realitatea nu confirmă acest lucru, viaţa manifestându-se în forme foarte variate şi cu grade diverse de complexitate, iar unele specii sunt vechi de milioane de ani, fără să fi suferit modificări deosebite. Asta demonstrează că ideologiile satanice, care folosesc ca pretext teoria lui Darwin, pentru a înrobi umanitatea şi planeta, sunt doar nişte tâmpenii.

Sursa si Autor articol

http://dantanasescu.ro/2015/10/01/de-ce-darwinismul-e-o-tampenie.html