Documentarul antropologic este filmat aproape integral într-un cătun al satului Bălnaca-Groşi, comuna Şuncuiuş, judeţul Bihor, iar personajul central pe Nana Veronică, o bătrână octogenară ce vieţuieşte de una singură în gospodăria proprie, în plină pustietate.Păstrătoare a tradițiilor arhaice, femeia de mult văduvă era aceea care a făcut prescura pentru biserica din satul Bălnaca vreo două decenii la rând. Acum, lipsită de puteri, nu se mai încumetă. Totuşi, pentru camera de filmare, va mai face odată acest lucru. Dar, în ceea ce o privește, va fi cu siguranţă „ultima prescură”.
Se spune că Biserica este locul în care te simţi mai aproape de Dumnezeu! Te rogi pentru binele tău, pentru binele celor apropiaţi şi, de ce nu, pentru binele lumii întregi. România este cunoscută, însă, şi pentru mănăstirile seculare, în special cele din Bucovina.
Vă prezint cele mai frumoase şi mai importante lăcaşe de cult din ţara noastră.
1 Mănăstirea Agapia
Agapia este una dintre cele mai mari mănăstiri de maici din România, cu circa 400 de maici. Cu o vechime de aproape 369 de ani, Agapia a fost construită într-un decor de vis, într-o pădure aflată la 3 km de satul Agapia şi la 9 km de oraşul Târgu-Neamţ. Arhitectura este superbă, iar frescele mănăstirii au fost pictate de marele Nicolae Grigorescu între 1858 şi 1861. Cel care a ctitorit acest lăcaş a fost hatmanul Gavriil, nimeni altul decat fratele voievodului Vasile Lupu. Acesta a ridicat mănăstirea cu hramul “Sfinţilor Voievozi Mihail si Gavril”, lucrare care a durat 2 ani, între 1641 şi 1643. Mănăstirea Agapia a fost inclusă pe lista monumentelor istorice din județul Neamț în anul 2004.
sursa foto: turisminromania.ro
2 Mănăstirea Bistriţa ( jud. Vâlcea )
Cu o vechime de peste jumătate de mileniu, Bistriţa este una dintre cele mai frumoase mănăstiri din sudul ţării. Aflată pe valea râului Bistriţa, într-o zonă atât de pitorească şi retrasă, mănăstirea a fost construită de boierii Craioveşti în perioada 1492-1494! Lăcaşul nu a rămas în picioare decât 15 ani, până în 1509, când Mihnea Vodă, aflat în conflict cu boierii Craioveşti, a dărâmat construcţia sfântă. Mănăstirea a fost ridicată la loc tot de boierii Craioveşti între 1515 şi 1519, în timpul domniei lui Neagoe Basarab. La Bistriţa au fost aduse moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul de către banul Barbu Craiovescu al Olteniei. Constantin Brâncoveanu a donat şi el un clopot şi o icoană făcătoare de minuni a Sfintei Ana. Se spune că tot aici a fost tipărită prima carte în limba română
sursa foto: christianferoviarul.blogspot.com
sursa foto: visiteroumanie.com
3 Mănăstirea Brâncoveni
Zidită în 1640 de Matei Basarab, mănăstirea Brâncoveni se află la o distanţă de 20 de km sud-vest de Slatina. Din acea perioadă nu mai sunt păstrate decât turnul-clopotniţă, stăreţia şi o parte din zidul din incinta mănăstirii. Mănăstirea a fost ridicată în locul ansamblului arhitectural Brâncoveni, construit de familia Brâncovenilor ca loc de refugiu.
Biserica a fost grav avariată în timpul războiului dintre turci şi austrieci între anii 1716-1718. Cutremurul din 1838 a scuturat mănăstirea şi mai rău. Se spune că domnitorul Constantin Brâncoveanu si-a petrecut copilăria şi adolescenţa în acest lăcaş de cult. Tot aici au fost înmormântaţi şi părinţii şi fratele său.
sursa foto: basilica.ro
4 Mănăstirea Cernica
Cunoscuta mănăstire de la marginea Bucureştiului este aşezată într-un peisaj pitoresc, înconjurată de păduri vechi de secole, la fel ca şi mănăstirea. Chiliile celor 84 de călugări sunt ocrotite de o cetate largă, ansamblu care a făcut faţă primejdiilor de-a lungul veacurilor. Lăcaşul a fost ctitorit în 1608 de vornicul Cernica Ştirbei, împreună cu soţia sa, Chiajna, cu hramul Sfântului Nicolae. Din păcate, Mănăstirea a fost afectată destiu de serios de cutremurul din 1802. Biserica a fost refăcută de stareţul Timotei între ani 1809 şi 1815.
sursa foto: judetulilfov.eu
5 Mănăstirea Comana
Anul trecut s-au împlinit 550 de ani de când marele domnitor Vlad Ţepeş a ctitorit mănăstirea din judeţul Giurgiu. O bisericuţă de lemn, o clopotniţă şi câteva chilii construite într-un loc inaccesibil: o insuliţă, în mijlocul mlaştinilor. În perioada 1699-1701, Şerban Cantacuzino reface întreaga mănăstire, care devine loc de veci pentru familia Cantacuzino şi pentru fiul lui Mihai Viteazu, Nicolae Pătraşcu.
sursa foto: crestinortodox.ro
6 Mănăstirea Cozia
Una dintre cele mai cunoscute, cele mai frumoase şi cele mai vizitate mănăstiri din România. A fost inagurată în data de 18 mai 1388 de domnitorul Mircea cel Bătrân la Călimăneşti, “satul boierului domniei mele, Nan Udoba…”. Cu o istorie de peste 6 secole, Biserica a fost reabilitată de mai multe ori de-a lungul vremii, de Neagoe Basarab, Radu Paisie şi Constantin Brâncoveanu. Picturile au fost realizate într-un an de zile, între 1390 şi 1391. Mănăstirea se află chiar pe malul Oltului, iar aici a fost înmormântat chiar marele domnitor, Mircea cel Bătrân.
sursa foto: travelsplendid.ro
sursa foto: crestinortodox.ro
7 Mănăstirea Curtea de Argeş
Toată lumea a auzit de mănăstirea Curtea de Argeş, şi după ce a citit Meşterul Manole. Biserica şi tot ansamblul au fost ctitorite de Neagoe Basarab între 1512 şi 1517, pe locul vechii Mitropolii. Pictura interioară a fost realizată în 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumaţi. Este una dintre capodoperele artei universale ai epocii post-bizantine.
sursa foto: crestinortodox.ro
8 Mănăstirea Clocociov
Aflată la marginea oraşului Slatina, mănăstirea Clocociov este una dintre cele mai vechi aşezăminte monahale din România. Ansamblul a fost construit în 1645 de Dinicu Buicescu, avnând hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Unele documente atestă faptul că mănăstirea a fost ctitorită de Mihai Viteazu între 1593 şi 1601, însă datorită deteriorării, a fost nevoie de o reconstrucţie de la temelii, în timpul lui Matei Basarab.
Lăcaşul a suferit mai multe renovări de-a lungul timpului din cauza cutremurelor, ultima având loc între anii 1980 şi 1982. Este una dintre cele mai frumoase mănăstiri şi una dintre principalele atracţii turistice ale Olteniei.
9 Mănăstirea Moldoviţa
Istoria acestei Biserici a început în anul 1402 când a fost pusă prima cărămidă, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Construcţia a durat până în 1410. Din păcate, Biserica s-a prăbuşit şi a fost ridicată din temelii în 1532 de Petru Rareş, nimeni altul decât fiul lui Ştefan cel Mare. Aşezarea era mai mult o cetate, fiind dotată cu ziduri înalte, pereţi groşi şi tunuri de pază. Fortăreaţa a constituit un punct strategic în apărarea Moldovei, fiind cetatea de strajă a Moldovei de Nord.
Biserica are hramul “Buna Vestire” iar arhitectura are elemente de artă bizantină şi gotică.
sursa foto: cazareonline.ro
sursa foto: manastiriortodoxeromane.blogspot.com
10 Mănăstirea Neamţ
Ştefan cel Mare a reuşit aici una dintre cele mai importante opere de arhitectură feudală din istoria acestei ţări. Povestea acestei mănăstiri începe însă cu mai mult timp înainte. Se spune că prima Biserică, din lemn, a fost construită aici de câţiva călugări prin anul 1270. Din motive necunoscute, aceasta a fost înlocuită de un lăcaş din piatră ctitorit de Petru 1 Muşat, un secol mai târziu. Actuala Biserică a fost ridicată în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi poartă hramul “Înălţarea Domnului”. Înăuntrul mănăstirii pot fi admirate două Biserici, două paraclise, o clopotniţă cu 11 clopote, Seminarul Teologic “Veniamin Costache” şi un muzeu cu o colecţie de artă bisericească.
sursa foto: pelerinaj.md
11 Mănăstirea Putna
Este, cu siguranţă, cea mai cunoscută mănăstire din România! Mihai Eminescu spunea despre Putna că este “Ierusalimul neamului românesc”.
Potrivit cronicarilor moldoveni ai timpului, Ştefan cel Mare a ordonat începerea lucrărilor în anul 1466. Mănăstirea a fost terminată 3 ani mai târziu, urmând ca fortificaţiile şi turnul să fie gata în 1481. Biserica a avut de suferit rău, când oştile cazace conduse de Timuş Hmelniţki au atacat cetatea. Aceasta a fost restaurată în 1654 sub domnia lui Eustatie Dabija. Ultima oară, mănăstirea a fost reabilitată între 1961 şi 1975.
Din vechea clădire construită de Ştefan cel Mare a mai rămas doar Turnul Tezaurului. Aici, în vreme de luptă, erau adăpostite odoarele mănăstirii. Lăcaşul poartă hramul “Adormirea Maicii Domnului”. Mănăstirea Putna are o istorie frumoasă. Se spune că Ştefan cel Mare, “cnd s-a apucat să facă mănăstirea Putna, a tras cu arcul Ştefan Vodă dintr-un vârf de munte ce este lângă mănăstire, şi unde a ajuns săgeata, acolo a facut Pristolul în Altar…Pus-au şi pe trei boiernaşi de au tras, pe vătavul de copii şi pe doi copii din casă; deci unde au căzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta; iar unde a căzut săgeata copilului din casă, a făcut clopotniţa…”
Putna este locul în care Ştefan cel Mare îşi doarme somnul de veci…
sursa foto: casahumor.ro
sursa foto: crestinortodox.ro
12 Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi
Aflată în plin centrul istoric al Iaşiului, Biserica este un adevărat monument religios al României. În faţa mănăstirii se poate vedea piatra pe care scrie: “”…am ridicat acestă ctitorie în numele celor trei sfinți: Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Ioan Gură de Aur și a fost sfințită în luna mai, ziua a șasea, a anului 7147 (1639) de mitropolitul Varlaam.” Sunt cuvintele fostului voievod al Moldovei, Vasile Lupu. Construcţia lăcaşului a durat 2 ani, între 1637 şi 1639, ca necropolă domnească.
În 1641, în această mănăstire au fost aduse moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva. Ceea ce o fac unică sunt ornamentaţia exterioară, broderia de piatră ce se întinde de la temelie până la turle.
sursa foto: crestinortodox.ro
13 Mănăstirea Suceviţa
O Biserică de lemn fost aşezată mai întâi, pe râul Suceviţa, între dealuri, pe la începutul secolului al XVI-lea. Pentru a deveni Biserica pe care o putem vedea acum, o femeie a muncit aproape o viaţă întreagă. Se spune că, pentru a-şi spăla păcatele, o femeie a cărat, timp de 30 de ani, folosindu-se de carul său cu boi, piatra necesară ridicării lăcaşului.
Mănăstirea a fost ctitorită de boierul Gheorghe Movilă, în 1584. Situată pe şoseaua dintre Rădăuţi şi Câmpulung Moldovenesc, Biserica îmbină elemente de arhitectură bizantină şi gotică, plus alte câteva trăsături ale Bisericilor vechi de lemn din Moldova.
sursa foto: crestinortodox.ro
sursa foto: crestinortodox.ro
14 Mănăstirea Voroneţ
Mănăstirea este situată la 4 km de oraşul Gura Humorului, chiar în satul cu acelaşi nume, Voroneţ. După Putna, este cea mai importantă ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Construcţia a început în 1488 şi a avut o durată record pentru acele vremuri: numai 4 luni şi jumătate. Special este faptul că Mănăstirea este printre singurele care încă îşi mai păstrează în mare parte forma iniţială.
Picturile din interior sunt dintre cele mai cunoscute şi se spune că au fost realizate în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Cele mai importante picturi sunt “Cina cea de taină”, “Împărtăşirea Apostolilor” şi “Spălarea picioarelor”. În exterior se poate admira una dintre cele mai importante picturi ale artei feudale româneşti. Pe zidul de vest poate fi observată scena “Judecăţii de Apoi”. Aici au fost înmormântate personalităţi ca Sfântul Daniil Sihastru şi Mitropolitul Grigore Roşca.
Biserica Sfanta Varvara este o biserica impresionanta, atat prin „arhitectura„ originala a acesteia, cat si prin pozitionarea ei. Bisericuta, inchinata ocrotitoarei minerilor, se afla intr-o imensa salina – mina de sare „Trotus„ – din orasul Targu Ocna, in judetul Bacau.
Salina „Trotus„ este frumos amenajata, in aceasta putandu-se realiza tot felul de activitati, de la cele mai simple pana la cele mai complexe. Baza de tratament si agrement a salinei ofera vizitatorilor atractii turistice dintre cele mai felurite si inedite: Muzeul Sarii, lacul cu apa sarata si cascada, magazine de suveniruri, mese de tenis si biliard, bufet cu terasa, terenuri de sport si locuri de joaca pentru copii dotate cu leagane, topogane, masinute electrice si jocuri electronice.
Salina este situata la circa doi kilometri de oras, in masivul de sare Valcele-Slatinele, la 240 de metri adancime si reprezinta, prin microclimatul de salina, un important factor natural de cura utilizat in terapia afectiunilor respiratorii.
Recunoasterea si utilizarea in scop terapeutic a mediului de salina, cu precadere in ultimele decenii, a pornit de la o serie de observatii incepand inca din secolul al XIX-lea, si anume: absenta imbolnavirilor de bronsita cronica si astm la minerii din minele de sare de la Wieliczka precum si vindecarea rapida a acestor boli la noii angajati, ameliorarea pana la disparitie a crizelor de astm la bolnavii astmatici refugiati in timpul celor doua razboaie mondiale in pestera dezvoltata in sare Kluttert, utilizata ca adapost in timpul bombardamentelor.
Temperatura medie zilnica din mina „Trotus„ se incadreaza intre12 si 13 grade Celsius, distanta de la punctul de plecare este de 3,1 kilometri, adincimea pe verticala este de 240 metri, iar suprafata este de 8.900 metri patrati.
Biserica Sfanta Varvara – scurt istoric
Biserica Sfanta Varvara este bisericuta ortodoxa din mina de sare „Trotus„, din orasul Targu Ocna. Biserica a fost zidita si amenajata in perioada aprilie-decembrie 1992. Acest locas de rugaciune, ctitorit numai de minerii ce muncesc aici, se afla asezata la o adancime de 240 de metri, sub nivelul solului.
Trecand prin intunericul galeriilor, minerii ajungeau in fata icoanelor, de unde inaltau rugaciuni, spre ajutor si ferirea de accidente. Rugaciunea minerilor, inaltata din inima pamantului, face din aceasta mina un loc binecuvantat. Bisericuta zidita aici, chiar cu pretul vietii unora dintre muncitori, binecuvinteaza munca si rugaciunea celor ce se nevoiesc in tacere.
Biserica Sfanta Varvara a fost sfintita la data de 4 decembrie 1992 si este deschisa in fiecare zi a anului, intre orele 07:00 si 17:00. Slujbele se oficiaza aici doar in noaptea de Inviere, de sarbatoarea hramului – Sfanta Varvara, sau in situatii speciale.
Biserica Sfanta Varvara a ramas si in prezent una dintre putinele biserici din tara noastra, construite in saline, si singura din Europa, realizata aproape integral din sare si amplasata la o adancime de peste 200 de metri.
Aproape intregul „mobilier„ al bisericii este lucrat in sarea muntelui. Astfel, aplicele peretilor, marele candelabru, starenele, scaunul arhieresc si alte obiecte de cult, fac un tot unitar cu locul in care sunt asezate.
Obiectele din sare au fost lucrate de catre mainile minerilor, iar catapeteasma, icoanele si celelalte obiecte de cult au fost realizate prin contributia minei „Trotus„ si a arhimandritului Epifanie Bulancea, de la Manastirea Magura Ocnei.
Toate obiectele din sare au fost tratate cu un lac special, pentru a nu atrage umezeala si pentru a asigura rezistenta in timp. Biserica este destul de mare, puternic luminata, iar din interior nu lipseste nici unul dintre elementele de arhitectura ortodoxa. Catapeteasma este alcatuita din 24 de icoane, una dintre ele reprezentand-o pe Sfanta Varvara, patroana spirituala si ocrotitoarea minerilor.
Biserica Sfanta Varvara – localizarea bisericutei de sare din Targu Ocna
Targu Ocna este un oras – statiune montana. Locul este cunoscut drept statiune balneo-climaterica inca inainte de razboi, datorita izvoarelor si a salilor de tratament din Salina. Statiunea este situata in judetul Bacau, in nord-vestul Depresiunii Casin, la poalele muntilor Berzunti, la o altitudine de 260-280 metri, pe cursul raurilor Trotus si Slanic.
Statiunea Targu Ocna se afla la: 51 km de Adjud; la 100 km de Ciceu, pe calea ferata; la 60 km de municipiul Bacau, pe sosea; la 13 km de municipiul Onesti; la 24 km de orasul Comanesti; la 18 km de orasul Slanic – Moldova.
„Când te scoli dimineaţa din somn, gândeşte-te că Dumnezeu îţi dă ziua pe care n-ai fi putut să ţi-o dai singur, şi pune deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua care ţi s-a dat şi adu-o drept jertfă lui Dumnezeu într-o rugăciune de mulţumire şi de cerere bună. Cu cât vei face mai cu osârdie acest lucru cu atât mai mult îţi vei sfinţi ziua, cu atât mai puternic te vei îngrădi în faţa ispitelor pe care le în decursul zilei.
Tot aşa, când mergi la somn gândeşte-te că Dumnezeu îti dă odihnă de ostelile tale. Consacră lui Dumnezeu o curată şi smerită rugăciune. Buna ei mireasmă îţi va apropia pe îngerul tău spre paza ta.
Rugăciunea de dimineaţă pentru om este întocmai ca roua de dimineaţă pe plante. Cine se roagă lui Dumnezeu de dimineaţă, cu o cuvenită luare aminte, e mai fericit şi mai liniştit tot restul zilei aceleia. Mintea se ocupă toată ziua cu ceea ce o preocupă de dimineaţă, ca o piatră de moara, care macină în restul zilei grău sau neghină.
Să ne străduim să punem întotdeauna de dimineaţă grâu pentru ca vrăşmaşul să nu toarne neghină. Să petrecem ziua ce începe aşa fel încât ea să ne poată duce câtre ziua veşnică, iar nu către noaptea veşnică.
Sileşte-te ca şi în mijlocul ocupaţiilor să găseşti măcar câteva minute pentru ca să te întorci cu gândul şi cu rugăciunea plină de evlavie către Acela care binecuvântează munca cinstită şi dă izbândă lucrului bun.
Roagă-te şi lucrează! Tu nu eşti creat pentru pământ, ci pentru cer. După ostenelile şi grijile vieţii, ridică-te sus cu mintea şi cu inima, revarsă-ţi înaintea lui Dumnezeu sufletul în rugăciuni şi mulţumiri. Roagă-te! Aceasta este datoria ta, slava ta, fericirea ta. De la muncă treci la rugăciune, de la rugăciune la muncă! Roagă-te şi munceşte!
Începe şi sfârşeşte-ţi ziua cu Dumnezeu. Când mergi către somn adu-şi aminte de moarte al cărui chip şi tindă este somnul. Adu-ţi aminte de cele trecute şi nădăjduieşte în Domnul pentru cele viitoare. Foloseşte spre bine pe cele prezente.”
Arsenie Boca
ARTICOL PRELUAT DE PE http://bogdanbalaban.ro/index.php?action=articole_full&id=346# Trebuie să vă avertizez din capul locului că urmează un jurnal trist. Acțiunea lui se va desfășura în jurul unui iaz de decantare numit Valea Sesii( sau Sesei dupa unele surse ) aflat în Muntiii Metaliferi. Nu voi scrie prea multe, voi lăsa imaginile să spună ce e de spus. Suntem 8: Ciprian, Oana, Familia Nuca, Ramona, Dl. Stoica, Costi.
Dimineața pornim pe ruta Lupsa – Hădărău – fostul sat Geamăna. De la Hădărău se urcă pe un drum de țară cale de 4-5 km pînă ajungem la un pod. În vale pare a fi un lac, pe malul său cîteva case.
La o privire mai atentă constatăm că de fapt lacul nu prea e lac. Mai degrabă este o acumulare de nămol. Urcăm pe pod unde găsim niște conducte. Din ele se aude un zgomot semn că se transporta ceva. Suntem în Munții Metaliferi aproape de Roșia Montană, glumim spunînd că pe acolo se transportă aurul.
Bineînțeles că nu e vorba de aur ci de steril. Acesta provine de la exploatarea de cupru de la Roșia Poieni, făcută de compania Cupru Min începînd cu anul 1978. Tot arealul ăsta pe care se întinde lacul e o adevărată zonă calamitată.
Domnul Stoica s-a documentat ulterior acestei vizite și ne-a expus cîteva detalii:
Iazul de Valea Sesii este un iaz de decantare de vale, deschis ( adica are un singur baraj ). Barajul, contruit din anrocamente, închide valea fiind construit între doi versanţi.Tulbureala de steril este deversată în iaz printr-un sistem de conducte care trebuie să permită dirijarea deversării spre diverse zone situate pe conturul iazului astfel ca toată suprafaţa să fie ocupată.
Sterilul se constituie în depozit şi se reazemă pe versanţii naturali. În iazul de la Valea Şesii depozitul de steril, în cele mai multe locuri pe care noi le-am sondat, n-are consistenţă; într-un loc era formată un fel de plajă pe care am călcat şi nu ne-am scufundat. Dar nici nu am avut curaj sa mergem mai departe.
Apele limpezi ar trebui să ajungă într-un sistem de colectare şi evacuare din care acestea trebuie să fie descărcate spre o staţie de epurare chimică sau spre un sistem de recirculare sau -cel mai simplu, făra costuri, fără jenă – spre un emisar (un râu curat de obicei). Sistemul de colectare şi evacuare noi nu l-am văzut, dar e drept că n-am ajuns la baraj unde ar putea să fi fost.
În septembrie 2011 iazul avea in jur de 130ha. Acesta a acoperit aproape în totalitate satul Geamăna; gospodăriile au fost răscumpărate de Cupru Min SA Abrud. Durerea cea mai mare a locuitorilor a fost aceea ca nu a fost respectata promisiunea de a se stramuta cimitirul. Sterilul a inghitit rind pe rind casele oamenilor, dealul pe care era construita biserica, cimitirul. Biserica este unul din putinii martori care ne arata ca aici a fost odata o asezare omeneasca. Namolul a ajuns acum la nivelul acoperisului.
Ce e și mai grav este faptul că asistăm la un dezastru ecologic în derulare. Sterilul continuă să fie deversat cu consecvență și nivelul iazului crește în fiecare an. De aceea cei de la Cupru Min înalță barajul an de an.
Nămolul acesta este pe alocuri brăzdat de firicele înguste de apă. Peisajul e ireal, pe alocuri ai senzația că ești pe altă planetă. În fața ochilor ni se aștern tot felul de culori, date de substanțele deversate. Noi am numit generic aceste substanțe cianuri.
E trist să vezi cum nămolul ăsta a înghițit și continuă să înghită case, gospodării, livezi, garduri. E trist să vezi cum biserica satului, destul de impozantă de altfel, e sufocată de nămol și își duce în tăcere și demnitate ultimii ani de existență.
Cu toate astea fiecare dintre noi, dacă nu a spus, măcar odată a gîndit ceva de genul: ce culori, ce peisaj. intr-adevar lacul ăsta cu este foarte fotogenic, dar…
Din fostul sat Geamăna au mai rămas doar cîteva case și o mînă de oameni care a refuzat să plece. Oare cum e să să vezi tot peisajul ăsta in fiecare zi? Și să mai ai în minte imaginea vechiului sat. Imaginea de mai sus am gasit-o pe Internet. Remarcati cit de sus se aflau biserica si cimitirul.
Iar daca vreti sa vedeti cit de frumoasa era pictura acestei biserici mergeti la acest link:
Nu se poate ca atunci cînd vii aici să nu faci legătura cu ceea ce se preconizează a se întîmpla în zona Roșiei Montane. Se spune că și acolo, pe valea Corna, se va amenaja un astfel de iaz de decantare. Și tot așa, sacrificind niște sate. Numai că acela va fi mai întins decît acesta de la Valea Sesii. Unele surse spun că va fi cam de trei-patru ori mai mare.
Citez iarasi din Dl. Stoica:
După aproape o zi de umblat pe malurile iazului de decantare de la Valea Şesii ne-am propus să ajungem pe halda de steril ce aparţine exploatării Roşia Poieni. Treaba asta nu ne-a iesit, am ajuns numai sub haldă din cauza neatenţiei, nehotărârii şi mai ales a lipsei de timp.
Astfel am traversat partea de jos a haldei acolo unde au ajuns pietrele mai mari din sterilul depus şi împins pe haldă. Din fotografii reies două alte problemele asociate tuturor haldelor de steril: generarea de ape încărcate acid care contaminează apele de suprafaţă, eroziunea şi instabilitatea taluzului, degradarea terenurilor învecinate.
Am mers ceva timp printre tot felul de bolovani, am pășit pe nisipuri instabile, am traversat pâraie de culoare verde. Am călătorit practic pe tarimuri nepamantene.
Reabilitarea iazului de decantare Valea Şesii ca şi a haldei de steril ar trebui să fie făcută după încetarea exploatării. Dar oare chiar se va intimpla asta?
Ca si concluzie: ar fi bine ca oricare dintre noi sa treaca macar odata si sa vada acest iaz de decantare, sa traga niste invataminte si sa nu mai repete greselile trecutului. Fac un apel catre cei care citesc acest text sa arate articolul si pozele prietenilor, cunoscutilor, sa il distribuie pe retelele de socializare.
În Munţii Apuseni se gasesc 24 iazuri de decantare.
Ambii părinți ai fetitei fiind fotografi in natura, Tippi Degre a avut o copilărie uimitore. Înainte ca ea sa se fi născut, părinții ei francezi s-au mutat in Namibia, Africa, unde a crescut alaturi de animale salbatice cum ar fi zebre, elefanti, gheparzi, și lei.
În loc de a juca cu păpuși ca orice copil “de oras” , Tippi a stat in continuu afară in salbaticie, jucandu-se cu broaște și facand echitatie pe spinarea și trunchiurile elefanților.
Arunca o privire la aceste fotografii minunate care documentează copilăria unică a lui Tippi. Dacă sunteți interesați să vedeti mai multe din viata lui Tippi.
Cascada Pruncea – Caşoca, cea mai frumoasă cascadă din judeţul Buzău, este situată în Masivul Podul Calului, la aproximativ 10 km de Barajul Siriu.
Impresionanta cădere de apă surprinde prin peisajul în care este localizată, liniştea, frumuseţea sa de neegalat şi natura din aceste locuri, care parcă nu a fost niciodată atinsă.
Vârful Golul Tehărăului (1363 m) al doilea vârf ca altitudine din masivul Podul Calului, a fost în primul război mondial unul din punctele de fortificaţie al armatei române : tranşee, magazii de muniţie săpate în pământ ce sunt şi azi bine conservate.
Numele de Caşoca este pomenit într-un hrisov de la 17 decembrie 1534 dat de Vlad Vintilă:“Io Vlad Voevod..dat-am domnia mea, această formă domniei mele, lui Slivila şi Stanciu şi lui Nan, ca să le fie lor moşie la Sibicii pentru că iaste a lor bătrâna şi muntele ce se cheamă Tega şi Caşauca”.
Acest document, scris în targul Buzăului, a fost tălmăcit în româneşte de dascălul Vasile în iulie 1740 în sprijinul afirmaţiei că satul de azi, Caşoca, este unul şi acelasi cu Caşauca, pomenit în 1534.
Cascada se prezintă ca o cădere de apă ce măsoară 17 metri, situată pe Râul Caşoca. Întreg bazinul pârâului Caşoca cuprinde o suprafaţă de 5990 ha, din care trei sferturi se găsesc pe stânga firului apei şi numai o pătrime pe dreapta.Întregul bazin este împădurit, cu fag, brad şi molid.
Firul principal al pârâului are o lungime de 16 km.Caşoca are însă nenumărate pârâiaşe şi izvoare cu apă suficientă în tot timpul anului.De pildă: Trestia, Pruncea, Titilăul, Caşoca Mică, Balabanul.Lungimea lor adunată la aceea a firului principal ne dă o lungime de peste 35 de km.
Lăţimea Caşocăi, când apele sunt normale, nu depăşeşte 6 metri. Adâncimea, tot în cazul unor ape normale, este de cel mult 50 cm, făcând excepţie vâltorile unde apa este mult mai adâncă.
Încă din 1911 exista o cale ferată de exploatare pe ruta Nehoiu-Caşoca-Izvorul lui Ion (22.5 km), care însă, în urma inundaţiilor din anii ’70, a fost desfiinţată.
În partea stângă a cascadei există o deschizatură, folosită, conform legendei, ca ascunzătoare de haiducul Gheorghilaş, fost pandur în oaştea lui Tudor Vladimirescu. Oamenii de la Gura Teghii îl sărbătoresc an de an pe haiducul Gheorghilaş, pe 1 iunie.
Deşi este aflată într-o zonă izolată, unde se ajunge cu greu, cascada este locul ideal pentru o evadare din cotidian şi din aglomeraţia urbană. Pentru a ajunge la Cascada Pruncea se poate accesa DN 10, dinspre Buzău spre Braşov, trecând de oraşul Nehoiu.
Se urmează cursul Râului Caşoca, până înainte de a ajunge la Barajul Siriu . După aproximativ 2 km, turiştii pot parcurge drumul şi pe jos, coborârea spre cascadă făcându-se înainte de podul din această zonă.
Certej 1971, tragedia uitată a 89 de vieţi îngropate sub 300 de mii de metri cubi de nămol plin de cianuri
Ruperea barajului iazului de decantare plin cu cianuri de la Certej: valul acid de steril a înghiţit oficial 89 de oameni, neoficial a produs peste 150 de victime
Ruperea digului şi alunecarea muntelui de steril din iazul de decantare al exploatării miniere Certej, Hunedoara, a provocat în zorii zilei de 30 octombrie 1971 cea mai cumplită tragedie pe timp de pace din anii ’70.
În dosarul anchetei făcute de Procuratura Judeţeană Hunedoara, se menţionează că valul acid de steril a înghiţit, într-un sfert de oră, 89 de oameni şi a ras de pe faţa pământului şase blocuri de locuinţe, un cămin cu 30 de camere şi patru locuinţe individuale.
Amploarea dezastrului a fost ascunsă de autorităţile comuniste pentru a nu fi obligate să declare doliu naţional. După un an de cercetări şi audieri, ancheta a decis că tragedia este urmarea unor împrejurări ce nu puteau fi prevăzute, nimeni nefiind vreodată condamnat pentru moartea celor 89 de persoane. Filmul tragediei de la Certej este povestit astăzi de supravieţuitorii şi martorii la teribilele evenimente din acea toamnă.
Certej, locul care a întâlnit moartea
O dimineaţă de toamnă – 30 octombrie 1971
Ora cinci dimineaţa. Certejul, o mică localitate minieră din Apuseni, nu departe de oraşul Deva, era încă scufundat în somn. Doar la câteva ferestre se aprinseseră lumini, pete galbene în întunericul umed, oameni ce se pregăteau să intre în schimbul de dimineaţă la mină. O dimineaţă tăcută şi posomorâtă de toamnă. Noaptea rece încă nu se ridicase. Fuioare de ceaţă se agăţau de vârfurile brazilor.
Totul a început în tăcere
Fără zgomot, ceţurile au fost împinse în jos, spre vale, de ceva invizibil. O creatură uriaşă, nevăzută, de aer, se rostogolea cu o viteză incredibilă. Brazii s-au îndoit şi au trosnit ca la o furtună pornită de nicăieri. Era un suflu distrugător, ca al unei explozii. Primele case au fost spulberate. Şi, imediat, au început să bubuie ferestrele celorlalte şi să zboare acoperişurile. Acel suflu gigantic arunca în aer animale, maşini, mătura tot ce găsea în cale. Ca o rafală de uragan. Apoi a urmat o secundă de linişte.
Ce-a fost asta?
Oamenii au sărit din somn şi s-au gândit la cutremur. Alţii au apucat doar să deschidă ochii şi să simtă frica aceea colosală, pe care instinctul ţi-o dictează înaintea unei catastrofe. Dar majoritatea nu au avut timp să reacţioneze în niciun fel. Nu au avut timp nici să se dea jos din pat sau să meargă la fereastră, să vadă ce se întâmplă. În negura malefică a acelei dimineţi, întunericul plin de ceţuri sfâşiate era complice cu moartea: trei sute de mii de tone de steril au ras, în doar câteva secunde, întreaga vale a Certejului. Un mâl gros, care a zdrobit şi a înghiţit cu furie blocuri, case, grădini. Toate au fost făcute una cu pământul, în doar câteva clipe. Oamenii nici nu au avut timp să ţipe. Se auzeau doar trosniturile blocurilor de beton, căzând unul după altul, zidurile se prăbuşeau cu sunet înfundat, casele erau sfărâmate cu zgomot de oase rupte. Apoi, când masa aceea neagră şi diformă a acoperit totul, au urmat iarăşi câteva clipe de linişte totală.
Şi abia apoi au izbucnit urletele. Strigăte de ajutor, strigăte disperate, ridicându-se de pe întreaga vale, din stratul de nămol.
Oamenii din casele aflate mai sus, pe dealuri, au ieşit afară şi atunci au început alte strigăte, care anunţau catastrofa:
“S-a rupt barajul!”
Întregul steril rezultat din tratarea cu cianuri a minereului aurifer era depus într-un lac artificial şi zidul barajului cedase, pe o lungime de 80 de metri. De fapt, Certejul nu era o simplă localitate din Apuseni, era o colonie minieră veche, unde se extrăgea şi se prelucra minereul aurifer. Tot sterilul rezultat din tratarea minereului cu cianură era depus de mai mulţi ani în acest lac uriaş. Şi muntele parcă s-a răzbunat pentru tot acest timp în care a fost sfredelit, scormonit, otrăvit.
În acea zi fatidică de 30 octombrie 1971, până la prânz erau deja aliniate, pe podeaua căminului cultural din Certej, 21 de cadavre. Bătrâni, copii, soţi îmbrăţişaţi. Corpuri găsite în valul de steril, ce îi mumificase instantaneu.
Toate aveau ceva în comun: erau fără haine, pentru că cianura din steril le topise. După câteva zile, căutările s-au oprit.
Bilanţul: 89 de morţi, şase blocuri şi un cămin cu 30 de camere rase, şapte case şi 24 de gospodării distruse total. Numărul decedaţilor a fost numărul cadavrelor găsite. Nu s-a spus nimic despre cei dispăruţi, adică despre cei ce nu au mai fost găsiţi în halda de steril revărsată. Ei zac probabil şi acum sub lava aceea otrăvită care ocupă, şi astăzi, valea Certejului.
Se spune că în total au fost 150-170 de morţi, poate şi mai mult
Din fericire, au existat şi câţiva supravieţuitori. Domnul Mîrza îşi aminteşte acele zile de teroare:
“Am participat la salvarea oamenilor. Era foarte dificil, din cauză că sterilul, mâlul acela gros care se revărsase, în anumite locuri era destul de adânc. Riscai să te afunzi şi tu în el şi să nu mai poţi ieşi. Era ca un nisip mişcător care te înghiţea cu cât te zbăteai mai mult. În plus, din cauza cianurii, nu te puteai atinge de el, că topea tot. Pentru salvarea oamenilor s-au improvizat podeţe de scânduri pe care mergeam până la ei şi încercam să îi scoatem. Unii erau prin pomi, alţii pe câte o bucată de zid rămasă în picioare. A fost o tragedie”.
Sorin Chirla este un alt supravieţuitor al dezastrului de la Certej. Pe atunci avea doar câţiva anişori:
“Noi aveam prima casă de lângă baraj. Din cauza asta, suflul barajului rupt a spulberat-o pe jumătate. Dormeam înăuntru eu, mama mea şi fratele meu. Tata era plecat la lucru, în schimbul de noapte. Din nefericire, mama şi fratele meu au fost în acea jumătate de casă spulberată şi nu au supravieţuit. Eu am fost aruncat cumva în fereastră şi am rămas agăţat acolo. Acolo unchiul meu m-a găsit şi de acolo am fost salvat. A fost o tragedie. Îi mulţumesc bunului Dumnezeu în fiecare zi că am trăit”.
Autorităţile comuniste de la acea vreme au declarat în mod oficial doar 48 de victime, pentru a nu fi nevoite să recunoască o catastrofă şi să declare zi de doliu naţional. Au demarat imediat cercetările pentru găsirea vinovatului. În primul rând, l-au pus sub acuzaţie pe proiectantul iazului pentru decantare. Însă probele nu au arătat că ar fi fost o greşeală de proiectare la iaz sau la baraj. S-a discutat inclusiv despre cârtiţele ce ar fi putut să slăbească pământul de sub baraj. O cauză posibilă ar fi fost tipul sterilului depozitat: în anumite zone, avea o granulaţie sau o umiditate diferită şi asta ar fi declanşat alunecarea. Nimic însă nu a fost clar, nicio cauză nu a fost stabilită cu exactitate.
Clară a fost însă catastrofa şi clare au fost victimele, oameni nevinovaţi striviţi în somn de o haldă uriaşă de steril.
Anchetarea catastrofei de la Certej
În procesul-verbal din 30 octombrie 1972, procurorul de caz consemnează că valul de steril a surprins oamenii în somn, lucru care a cauzat numărul mare de victime. Pe o suprafaţă de rază cuprinsă între 4 şi 5 kilometri, localitatea Certej era înecată în steril acid. Raportul menţionează că în prima zi au fost scoşi 21 de morţi de sub nămol şi din locuinţe. Cadavrele au fost depuse în sala căminului cultural din Certej unde au fost spălate de nămol. Procurorul menţionează că identificarea unor cadavre s-a făcut cu mare greutate, corpurile fiind deformate de târârea lor pe zeci de metri de avalanşa sterilului. Cu ajutorul militarilor, 85 de persoane rănite, copii, femei şi bărbaţi, au fost duse la spital. Stratul de nămol varia de la jumătate de metru în jurul sediului administrativ al minei, la 28-30 de centimetri pe şosea. Ancheta a fost preluată de o comisie guvernamentală formată din 16 experţi.
MARTOR: Toate cadavrele erau găsite goale
Erau şapte grade minus în acea dimineaţă la Certej şi ceaţă. Ioan Chirla îşi aminteşte şi acum cu groază că toate cadavrele recuperate de militari din mâl erau goale.
“Cianura folosită în procesul de extracţie se găsea în nămolul scurs şi a ars hainele de pe ei toţi. Toate cadavrele care au fost scoase din mâl erau goale, cu urme de lovituri şi arsuri pe corp” spune Ioan Chirla. Râul de steril făcea extrem de grea munca de salvare făcută de militarii aduşi la faţa locului. “Am văzut numeroase cazuri în care oamenii căzuţi în mâl cereau de pomană ajutor pentru că era imposibil să ajungi la ei fără să ai aceeaşi soartă.”
– spune Ioan Ghirla.
Certejul de azi
“Domnii sunt de la companie“, îmi spune în şoaptă o chelneriţă în vârstă de la una dintre cârciumile Certejului şi se uită la mine cu înţeles.
“Domnii” sunt nişte zdrahoni care stau relaxaţi, fiecare cu câte o bere în faţă, discutând cu voce tare şi atitudine de stăpâni ai locului. Sunt îmbrăcaţi bine şi maşina de teren parcată în faţă e a lor. La masa de lângă ei, doi bărbaţi trecuţi de a doua tinereţe împart o bere trecându-şi de la unul la altul sticla. Sunt îmbrăcaţi terfelogit şi unul din ei îl întreabă periodic pe celălalt: “Şi zici că n-ai o ţigară?“.
Cam aşa arată, de fapt, întregul Certej de astăzi
Altădată, era o colonie minieră prosperă. Veneau aici să se angajeze muncitori din toată ţara, pentru că munca era grea, dar şi salariile erau pe măsură. Se dădeau locuri de cazare şi exista o cantină.
Acum, peste Certej s-a lăsat lepra sărăciei, muşcând viguros din tot ceea ce odinioară era înfloritor. Blocurile muncitorilor arată ca nişte ghetouri, vechiul magazin universal s-a închis, mina nu mai funcţionează şi fostul sediu arată exact ca în urmă cu 40 de ani. Toate sunt învăluite în aerul comunist al anilor ’80, la care se adaugă femeile şi bărbaţii şomeri, ce stau pe la câte un colţ de stradă, bârfind mărunt. Sunt îmbrăcaţi jerpelit şi parcă tot aşteaptă ceva, cu un licăr de speranţă în privire, ca o luminiţă gata să se stingă. Lângă fosta clădire de birouri este statuia unui miner. Ros de timp, minerul-statuie este ciung de o mână şi pare cu adevărat simbolul minerilor din Certejul de astăzi. Mai departe de cartierul de blocuri sunt şi case, unele dintre ele îngrijite. Cine a avut şansa unei case cu grădină acum o duce mai bine un pic.
În rest, Certejul s-a depopulat masiv: unii au plecat să facă bani în altă parte, alţii au plecat tocmai pentru că au făcut bani aici. Pentru că singurele afaceri care mai merg sunt cele cu “Compania“, adică cu canadienii de la Eldorado Gold Corporation, care deţin 80% din Deva Gold SA. Această companie a cumpărat drepturile de exploatare ale fostei mine şi s-a apucat de investiţii.
La fel ca la Roşia Montană, în primul rând au cumpărat de la oameni terenuri şi case, acolo unde au ştiut că în adâncuri aşteaptă să fie scos la suprafaţă aurul. Mult aur. Au fost oameni care şi-au vândut pământurile sau casele la preţuri exorbitante. Satul Bocşa Mare a fost cumpărat în totalitate. În Bocşa Mică, doar doi oameni mai deţin pământ.
Pentru o proprietate s-a plătit, după cum se vorbeşte, şi un milion de euro
Aşa s-au cumpărat suprafeţe impresionante de către Eldorado. Speranţa celor ce au rămas este să se pornească odată exploatarea, ca să aibă un loc de muncă. Ca şi cum niciodată Certejul nu ar fi suferit cea mai mare catastrofă din România. Ca şi cum niciodată aici nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum nu familiile şi prietenii şi rudele lor au fost scoase din sterilul cu cianură. Sărăcia şi dorinţa unui viitor pentru ei şi pentru copii îi fac pe oameni să uite ceea ce s-a întâmplat. Aşteaptă cu toţii să se împlinească promisiunile de bunăstare ale “Companiei” visând la ziua când Certejul va deveni el însuşi un adevărat Eldorado.
În ciuda dezastrului din 1971, “compania Eldorado” vrea să facă un alt iaz pentru decantare, mai mare şi mai sus, în munte. Peste 180 de hectare de pădure defrişate, doi munţi raşi în totalitate şi un lac de acumulare pentru cianurile folosite la extragerea aurului, de 63 de hectare. O idee despre cum va arăta locul poţi să îţi faci vizitând, la marginea satului, cariera, locul de unde deja s-a extras minereu prin decopertare. Câteva utilaje forează şi acum non-stop, supravegheate de oameni în pelerine galbene.
Peisajul este însă unul selenar. Acesta este preţul de plătit pentru doar 16 ani de viaţă mai uşoară.
Va rezista de data aceasta barajul?
Cândva, pe aici, se plimba Avram Iancu. Nu departe, la Săcărâmb, s-a întâlnit cu Laszlo Kossuth, plănuind renaşterea naţiei române.
VA URMA !
searchnewsglobal.wordpress.com 