Experiența unui fost preot ecumenist

“In ce priveste problema ecumenismului, am sa va marturisesc experienta mea ecumenista pe scurt.

Dupa ce am terminat facultatea vroiam sa vad si eu Europa, sa ma deschid, sa calatoresc, sa imi fac prieteni din toate colturile lumii, sa am acces la marile biblioteci. Si bineinteles ca prin facultatea mea nu am reusit sa prind o bursa, caci locurile la “Saint Serge” din Paris se dadeau numai la cei care faceau curat la profi si ingrijeau de pruncutii lor, asa ca am reusit numai printr-o fundatie ecumenista. Oricum, ideile lor s-au intalnit cu mentalitatea mea naiva de a dialoga, de a te deschide, de a cunoaste si ce gandeste celalalt. Credeam ca numai prin dialog si deschidere putem fi crestini adevarati. Ma preocupa unirea Bisericilor crestine intr-un singura Biserica crestina, asta pentru a da peste nas yoghinilor, budistilor, hindusilor, newagerilor care imi repetau mereu ca crestinismul e o religie depasita, si cum sa se converteasca ei la o religie faramitata in atatea biserici care se cearta intre ele?

Aceasta fundatie ecumenista mi-a oferit o bursa de un an. La rugaciunile lor, vorbeau in limbi, ceea ce m-a facut sa ma intreb daca mai sunt catolici sau penticostali. Am remarcat cat de newage-iste sunt capelele lor. Simboluri abstracte, statuete de inspiratie africana, tablouri expresioniste au inlocuit icoanele. Bisericile lor mai noi si capelele lor sunt de arhitectura newage-ista, numai bune ca sa se simta Anticrist bine in ele. Impresia mea a fost ca Biserica Catolica e pregatita spiritual si tehnic de catre decenii de aggiornamento ca sa primeasca pe Anticrist.

Au spus ca ei vor ca eu sa raman ortodox, sa nu trec la ei, ci doar sa ne adancim fiecare propria religie prin impartasirea experientei religioase proprii. Ei bine, am constatat ca asta nu se poate, pentru ca:

1. Ei nu invatau nimic de la ortodoxie si nici nu ii interesa. Am incercat sa le prezint pe Siluan, pe Simeon Noul Teolog, pe Staniloae, dar ii lasa rece.

2. La intalnirile lor ecumeniste cu protestanti de toate felurile, catolici si ortodocsi, ortodocsii erau de decor, ca sa “dea bine” in reportaje, ca uite, si ortodocsii sunt aici. De fapt, dialogau numai protestantii si catolicii, si parerea mea e ca azi catolicii s-au protestantizat foarte mult. Asa ca azi e si mai improbabila o unire efectiva a catolicilor cu ortodocsilor, caci catolicii s-au indepartat si mai mult de noi. Si oricum nici nu-i intereseaza.

3. Am intalnit catolici traditionalisti, care tin catolicismul de dinainte de Vatican 2. Sunt foarte suparati pe papa pentru spiritul newage-ist, pentru scurtarea liturghiei, pentru inovatii, pentru protestantizare. Si atunci care sunt roadele ecumenismului, daca si veterocatolicii il neaga? (si ei sunt considerati de catre majoritatea catolica drept “conservatori, invechiti, fundamentalisti, batuti in cap“).

4. Mie personal ecumenismul nu mi-a adus decat niste sentimente vagi de cosmopolitism, prietenii usurele cu tineri de toate credintele si din toate tarile, care nu s-au adancit in prietenii crestine statornice si care puteau fi obtinute si prin Yahoo Messenger sau mirc sau prin site-urile de facut prieteni pe net.

5. Nu am avut nici o imbogatire spirituala. Nu am invatat sa ma rog mai bine. Nu m-a facut mai tolerant. Nu m-a deschis spre intelegerea altora. In schimb am simtit pericolul sincretismului, al diluarii ortodoxiei, al indepartarii de practicarea serioasa in favoarea unei religii sincretiste ambigua si colorata.

6. Asupra mea ecumenismul nu a avut o influenta notabila, nici dupa un an de experimentare intr-un centru ecumenist din straintatate. Dar asupra celorlalti tineri ortodocsi romani, care nu cunosteau ortodoxia decat superficial, a avut. Ei nu s-au facut mai buni ortodocsi, ci mai buni ecumenisti. Astazi ei sunt pregatiti spiritual sa primeasca New-Age-ul, si atunci cand va aparea Anticrist, vor alerga la el ca mustele la miere, caci au fost pregatiti sa-i inteleaga ideile.

7. Primejdia ecumenismului consta tocmai in acest New-Age care va fi religia mondiala a lui Anticrist. Ideile ecumenismului le-am gasit pana la ultima pe pagina de internet a lui Maitreya, cel mai probabil candidat pentru rolul de Anticrist. Studiati si voi site-ul ShareInternational.

8. Ca preot ortodox, am constientizat prin rugaciune si misiune pe teren ca numai practicarea ortodoxiei “la sange” e cea mai sigura cale de evitare a ispitelor contemporane de tot felul.

9. Trebuie tinute canoanele ortodoxe, hotararile Sinoadelor Ecumenice, trebuie facuta ascultare, trebuie sa nu scurtam din Liturghie, sa nu aducem inovatii, sa fim moderni numai prin descoperirea tezaurului patristic, sa fim ortodocsi pana la jertfa muceniciei daca e nevoie. Nu trebuie sa ne rugam cu cei de alte credinte, caci le legitimam, si atunci cum le mai dam sansa sa treaca la ortodoxie?
Placide Desseille, Olivier Clement, David Huston, Seraphim Rose, Kalistos Ware, Peter Gilquist s-ar fi mai fi convertit la ortodoxie daca ziceam ca si religia lor e buna? Daca va cere Hristos din mana noastra la judecata sufletele celor pe care i-am lasat in credinta lor, pentru ca asa ne-a invatat o idee masonica, ecumenismul? Pavel nu era ecumenist, Sfintii Parinti nu erau. Ne-am trezit noi sa fim mai destepti.

10. Am descoperit ca puterea mea de a face misiune era slaba cata vreme nu respectam perceptele ortodoxe pana la ultima consecinta, insa pe masura ce ma adanceam in practicarea ortodoxiei, cugetul se intarea, inima se lumina, iar in jurul meu oamenii incepeau sa inteleaga si sa vina la Hristos euharistic, sa inceapa sa se roage si ei, sa porneasca pe drumul mantuirii.

11. Ce poate aduce nou ecumenismul care sa nu fie si in ortodoxie? Deschiderea, empatia, armonia, toleranta exista si in ortodoxie. Insa pericolele ecumenismului sunt imense. Ecumenismul e poarta prin care Anticrist va intra in Biserica. Nu degeaba ecumenismul e de origine masonica.
Am citit pe site-ul lui Maitreya ca prin ecumenism doreste sa-i aduca in staulul sau pe ortodocsii “fundamentalisti”, care, marturiseste el, ii vor da mult de furca, si cam o treime nu-l vor accepta. Oare cine il va primi? Nu cei ce cred ca toate religiile sunt bune, deci, logic, suma lor, Newage-ul, e cea mai buna fiindca le cuprinde pe toate?

12. Cine vor fi cei care nu-l vor primi pe Anticrist si religia lui mondiala sincretista? Ortodocsii ca mine, care vor fi acuzati ca sunt “fundamentalisti”, “conservatori”, “invechiti”, “depasiti”, “talibani”, “reactionari”, “teroristi”.
Nu va mirati. Aceste acuze vor fi cele prin care va fi justificata marea prigoana, asa cum “nu a mai fost si nu va mai fi”, prin care majoritatea Newage-ista de maine se va ridica impotriva minoritatii ortodoxe “care se opune noului si sunt indaratnici”.

13. In curand, peste cativa ani, va aparea Anticrist. Va vorbi telepatic intregii planete, va avea o forta de hipnotizare a oamenilor luciferica, va face minuni, va merge pe nori, va face paine din pietre, va oferi planetei pace, prosperitate, rezolvarea problemelor lumii a treia, o singura religie buna pentru toti, incetarea conflictelor religioase. Dar, va spune el, razboaiele sangeroase intre religii nu vor putea inceta pana cand minoritatea fundamentalista ortodoxa nu va disparea pentru totdeauna. Astfel, va prigoni pe toti ortodocsii.

14. Acum va intreb pe toti, cine credeti ca il va primi, si cine credeti ca nu il va primi? eu cred ca il vor primi: toate religiile necrestine, sectele, majoritatea catolicilor, protestantii, si acea parte din ortodocsi care e caldicica, usuratica, nu practica ortodoxia cu adevarat, precum si ecumenistii care sunt pregatiti spiritual sa-i accepte ideile geniale de pace mondiala si intelegere. Cum spune Pavel: “cand vor spune “pace, pace” atunci va veni sfarsitul“.

15. Si o ultima intrebare adresata tuturor, ecumenisti sau nu: daca eu nu reusesc sa fiu un bun ortodox, atunci cum as mai avea timp sa mai fiu ecumenist?

Nu reusesc sa ma rog cu adevarat, nu ma rog cat ar trebui pe zi, nu citesc patristica asa cum as dori, nu fac misiune asa cum as dori, nu am suficient timp ca sa fiu ortodox adevarat cum ar trebui, si atunci de ce sa-mi mai pierd timpul cu ecumenismul?

Voi reusiti? Petreceti macar 3-4 ore pe zi in rugaciune neimprastiata? Ati petrecut o noapte intreaga in rugaciune? Ati mers pe la spitale, azile, orfelinate, inchisori saptamanal, ca sa impliniti porunca Domnului, dupa care va fi judecata lumea?

Ati imbracat pe cei saraci, care cauta in gunoaie in fiecare zi in fata blocului vostru, v-ati ingrijit de cei ce dorm la groapa de guoaie a orasului, de cei ce si-au pierdut locuintele si dorm pe malul raului cu copii mici?

Ati luptat contra prapadului moral din randul ortodocsilor, v-ati luptat cu avorturile, betiile, desfraul, rockul satanic, sectele, bataile femeilor, alungarea copiilor in noapte, prin care diavolul secera in turma lui Hristos, prin care face prapad spumegand contra ortodocsilor?

Ati adus oameni la credinta inflacarata prin discutii, prin eforturi, vorbind de Hristos cu timp si fara timp? V-ati interesat cine sunt saracii de pe strada dumneavoastra, care mama cu copii multi nu are cu ce sa-si plateasca intretinerea si vrea sa se arunce pe geam, caci va fi scoasa afara si i se va vinde apartamentul?

V-ati luptat cu lipsa de informare din randul tineretului, cu ocultismul, religiile orientale, vrajitoria, satanismul care prolifereaza in randul tinerilor?
V-ati pus banii, calculatorul, timpul, inima, viata, puterile in slujba lui Hristos?…”

„Sunt unii care zic ca trebuie numai sa ne rugam. Eu spun ca trebuie intai sa ne rugam si apoi sa iesim sa cautam pe nenorociti, daca vrem sa ne asculte Dumnezeu rugaciunea. Uite ce spune parintele Arsenie Boca:

«Omul care poate sã facã bine si nu-l face, este o fiintã josnicã. Fãrã milostenie, însãsi rugãciunea este fãrã rod. Cu ce nãdejde te vei ruga lui Dumnezeu, când tu nu asculti rugãciunile oamenilor saraci? Cum vei cere cu credinciosii in Bisericã – „Dã Doamne” – când tu nu dai sãracilor, desi poti sã dai? Cu ce gurã vei spune: „auzi-mã Doamne”, când tu însuti nu-l auzi pe sãrac, sau mai adevãrat pe Hristos, care strigã spre tine prin sãrac? Asa cum ne purtãm noi cu aproapele, tot astfel se va purta si Dumnezeu cu noi. L-ai dispretuit pe sãrac? Si Dumnezeu te va dispretui pe tine. N-ai deschis celui ce bãtea? Nu ti se vor deschide nici tie portile împãrãtiei lui Dumnezeu. Nu ai auzit suspinul celui necãjit? Nu ti se va auzi nici strigãtul rugãciunii tale».

Deci, intai rugaciunea ne intareste ca sa facem binele, iar binele e fructul dulce al rugaciunii.
Acesta e adevarata deschidere spre lume, nu ecumenismul, acesta e adevarata toleranta, ramanand ortodox si adancindu-te in ortodoxie pana cand, tot jertfindu-ti timpul, banii, energiile pentru Hristos, ajungi sa-l iubesti atat de mult incat ti-ai da si viata pentru El!
Si mai mare iubire nimeni nu poate sa aiba, decat sa-si dea viata pentru Hristos.
Atunci vom fi pregatiti pentru a intrunta vitejeste tavalugul lui Anticrist, ca niste vrednici soldati ai lui Hristos cel ceresc, in lupta cu fortele raului.
Atunci, vom merita sa ne numim oameni, ortodocsi, crestini, urmatori lui Hristos!
Daca nu , Anticrist ne va matura de pe scena istoriei ca un viscol niste frunze netrebnice.
Aveti grija! Faceti misiune pana mai puteti, caci “vine intunericul, cand nimeni nu mai poate lucra faptele luminii”.

VINE PESTE CATIVA ANI VREMEA IN CARE ORTODOXIA VA FI PRIGONITA, LITURGHIA VA INCETA, MANASTIRILE INCHISE, CALUGARII VOR FI URMARITI PRIN MUNTI, PREOTII INCHISI, SI ORTODOCSII NU SE VOR MAI PUTEA ADUNA IMPREUNA LA RUGACIUNE SAU SA FACA FAPTE BUNE, CACI VA FI INTERZIS PRIN LEGE. VOR FI MONITORIZATI PRIN SATELIT, PRIN CIPURILE CARE VOR TRANSMITE SEMNALE LA ANTENE, SI MARELE FRATE ANTICRIST II VA URMARI PE MONITOARELE CALCULATOARELOR URIASE. IAR CEI CARE NU VOR PRIMI CIPUL, SE VA GASI AC SI DE COJOCUL LOR.

Faceti misiune pana mai puteti! Faceti fapte bune pana vi se mai da voie! Luptati pentru Hristos astazi, cand inca nu vi se cere sangele pentru a ramane crestini!…”

Parintele Daniel, Satu Mare

Un text extrem de folositor, cu care sunt întru totul de acord. La ce ne ajută credința fără fapte? Oricât de creștini ne-am imagina că suntem nu trebuie să uităm ce scrie chiar în Sfânta Scriptură:

„14. Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?
15. Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele,
16. Şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?
17. Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi.
18. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.
19. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură.
20. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?
21. Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? 22. Vezi că, credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit?
23. Şi s-a împlinit Scriptura care zice: „Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate” şi „a fost numit prieten al lui Dumnezeu”.
24. Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.”

(Iacov 2: 14-24)

citiți textul integral
http://blogortodox.blogspot.ro/2013/07/experienta-unui-fost-preot-ecumenist.html

Biserica, Biblia şi sectele

Majoritatea sectantilor nu stiu ca Vechiul si Noul Testament au forma canonica.
Nu le e prea clar cum se face ca astazi exista o carte numita Biblia.
Cumva Scriptura a cazut din cer, si inainte ca ea sa atinga pamantul a fost prinsa de inventatorii sectelor si aratata multimii?• Cum este posibil ca in crestinism pe baza unei singure carti Biblia sa apara mai ales dupa reforma lui M.Luther 1517 mii si mii de denominatiuni sectare fiecare dand o interpretare cat mai ciudata acestei carti? Oare Lucrarea Sf.Duh este de dezbinare si nu de unitate? Oare poate fii Sf.Duh cel ce dezbina unitatea crestinilor daca acesta s-ar regasii in cartea numita Biblia? Oare s-a împărţit Hristos ?

Biserica este comuniunea cu Hristos prin Sf. Taine! Ea este locul de rugaciune in care se savarseste Liturghia cereasca pentru mantuirea noastra! In ea , noi crestinii, ne inaltam spre Hristos, prin rugaciune, ptr. impreuna lucrarea mantuirii noastre. Dupa cum spune si Scriptura…casa Tatalui meu casa de rugaciune se va chema, iar unde sunt doi sau mai multi care se roaga in numele meu si eu voi fi in mijlocul lor…. Biserica este locul in care harul divin lucreaza si salasluieste , prin rugacine, cu madularele lui Hristos! Ea este Mireasa aleasa a indumnezeirii omului prin credinta , fapte bune si dragoste! Este locul sfinteniei noastre, locul in care crestinii se aduna ptr. a se ruga si impartasi cu Sf. Taine mantuitoare!

Despre Canonul Sfintei Scripturi e bine să știm că a fost stabilit în anul 364 d. Hr. în cadrul Sinodului Local din Laodiceea Frigiei. Canonul 60 al acestui sfânt sinod enumeră cărțile canonice (”trebuie a se citi” – citat din prolegomena sinodului) ale Sfintei Scripturi care se găsesc și astăzi în cuprinsul Sfintei Scripturi. O dovadă a descendenței Sfintei Scripturi din Sfânta Tradiție a Bisericii. Domnilor non-ortodocși, luați aminte!

Nu numai că sunt atât de multe. În cadrul unei singure secte există atâtea ramuri. Nu sunt în stare să se înțeleagă și să se unească în cadrul propriei rătăciri, așa că diavolul împărățește pe principiul DIVIDE ET IMPERA. Din păcate sectarii sunt în mare parte oameni fără prea mare pregătire și dacă nu cunosc nici măcar istoria sectei lor cum să cunoască despre formarea canonului Sfintei Scripturi. Vă vor întreba, unde scrie în Biblie.Oamenii fara cunostiinte sunt usor de manipulat!

S-au găsit ”deştepţi” care din mândria venind de la diavol, au vrut să arate că adevărul este altul de cum el ne-a fost el lăsat şi revelat şi au falsificat si răstălmăcit Sfintele Scripturi. Normal că îi ard rău de tot, iar satana urlă prin gurile lor ca un leu căutând pe cine să înghită.Vrăjmasul diavol NU suportă adevărul , care stă numai în Biserica Ortodoxă si caută prin slugile lui să o distrugă prin orice mijloace, dar în Biblia spune destul de clar: Si Eu iti zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui“ (Matei 16:18).

Daca aceasta scrie in Biblie, trebuie să înţeleagă duşmanii Ortodoxiei noastre Sfinte , că sorţi de izbândă nu vor avea în vecii, vecilor, Amin. Deci să stam bine, să stăm cu frică si să luăm aminte.Fraţilor ortodocşi , nu vă temeţi , staţi liniştiţi şi apăraţi în continuare Biserica Ortodoxă a Lui Hristos , pe care El a întemeiat-o şi al cărui Cap este Hristos, că : NU mor caii câd vor câinii. Deci să-şi i-a rămas bun duşmanii Ortodoxiei noastre Sfinte şi străbune de la planul lor diabolic, că ei se luptă direct cu Hristos Dumnezeu , nu cu noi…dar habar nu au de capul lor ceea ce fac, pentru că diavolul cel mare satan , le-au întunecat minţile, de când s-au lepădat de Taina Sfântului Botezul si de Biserica Ortodoxă a Lui Hristos şi acum au pus stăpânire pe ei.

Despartiti de Biserica, ereticii iau „chip de apostoli ai lui Hristos”, cum „insusi satana se pre-facein inger al luminii” (II Cor. 11,13-14). Cu Biblia in mana, luata de la Biserica, ei cauta sa-si indreptateasca eresurile lor. Ei stiu ca Sfanta Scriptura intre toate cartile din lume este cea mai raspandita si se bucura de cea mai mare autoritate. Dar greseala lor se vadeste si aici in ratacirile lor. Toti ereticii isi intemeiaza eresurile pe Sfanta Scriptura, care-i osandeste si-i mustra, fara crutare, tocmai pentru ca o talmacesc in tot felul, de capul lor.”Sectarii au facut din biblie,( care la ei e plagiata si falsificata) un idol.np au tendinta de a diviniza scriptura, cazind astfel in bibliolatrie (o forma de idolatrie).Neoprotestantii si prostestantii au facut din Biblie idol .
Biserica Ortodoxa mai este numita si Biserica Ortodoxa Soborniceasca, Biserica Crestin Ortodoxa, Biserica cea UNA, sfanta, soborniceasca si apostoleasca (dupa cum spunem in Crez), Trupul lui Hristos, Mireasa lui Hristos sau simplu: Biserica. Cuvantul ortodox inseamna dreapta invatatura – ortho doxie. Dogma crestina ortodoxa este adevarul de credinta revelat, cuprins in Scriptura si in Traditia Bisericii, aprobat si practicat de Biserica.

Biserica ortodoxa este singura care a pastrat adevarul de credinta propavatuit de Sfintii Apostoli nealterat. Spre deosebire de cultele care s-au desprins ulterior, si care au modificat dogma si adevarul revelat, fiind deviate si ratacite de la adevar si detinand doar franturi de adevar, insuficiente pentru mantuire, Biserica ortodoxa nu s-a dedat la nici un fel de schimbare a adevarului revelat si cuprins in Sfanta Scriptura si marturisit prin Sfanta Traditie.

Credinta adevarata – ortodoxa, este putere dumnezeiasca si o virtute crestina, care intareste toate virtutile si puterile sufletului, ne spune Sf. Apostol Pavel:
“Credinta voastra sa nu fie in intelepciunea oamenilor, ci in puterea lui Dumnezeu.
Si intelepciunea o propovaduim la cei desavarsiti, dar nu intelepciunea acestui veac, nici a stapanitorilor acestui veac, care sunt pieritori,
Ci propovaduim intelepciunea de taina a lui Dumnezeu, ascunsa, pe care Dumnezeu a randuit-o mai inainte de veci, spre slava noastra,
Pe care nici unul dintre stapanitorii acestui veac n-a cunoscut-o, caci, daca ar fi cunoscut-o, n-ar fi rastignit pe Domnul slavei;
Ci precum este scris: “Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.
Iar noua ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sau, fiindca Duhul toate le cerceteaza, chiar si adancurile lui Dumnezeu.

Caci cine dintre oameni stie ale omului, decat duhul omului, care este in el? Asa si cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decat Duhul lui Dumnezeu.
Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca sa cunoastem cele daruite noua de Dumnezeu;
Pe care le si graim, dar nu in cuvinte invatate din intelepciunea omeneasca, ci in cuvinte invatate de la Duhul Sfant, lamurind lucruri duhovnicesti oamenilor duhovnicesti.
Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie si nu poate sa le inteleaga, fiindca ele se judeca duhovniceste.”
(1 Corinteni 2:5-14)

Cuvantul ekklesia/ ἐκκλησία din biblie inseamna adunare sau Biserica?

„Hristos a iubit Biserica (ekklesian/ ἐκκλησίαν) şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească…”(Efeseni 5,25-26)

„Biserica (ekklesia/ ἐκκλησία ) Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a ADEVĂRULUI.”(1 Tim.3,15)

„…voi zidi Biserica (ekklesian/ ἐκκλησίαν ) Mea si portile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18)

18.Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.(Matei 16:18)

Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel
Capitolul 1
22.Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii,
23.Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi.

Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel
Capitolul 4
4.Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre;
5.Este un Domn, o credinţă, un botez,
6.Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi.

BISERICA
Este obştea credincioşilor din toate timpurile: FA 20, 28; Evr 12, 22-23.
Este obştea credincioşilor în comunităţi locale: FA 11, 22; 13, 1; 14, 27; 15, 4; 1 Co 1, 2; 14, 33; 1 Ptr 5, 13; Ap 1, 4; 1, 11; 3, 1; 22, 16.
Este obştea lui Dumnezeu: 1 Tim 3, 15; Rm 14, 8; 1 Co 6, 20; 1 Ptr 1, 18-19.
De aceea se numeşte Biserica lui Dumnezeu: FA 20, 28; 1Co 1, 2; 11, 22; 15, 9; Ga 1, 13; 1 Tes 2, 14; 2 Tes 1, 4; 1 Tim 3, 5.
Se numeşte Biserica lui Hristos: Mt 16, 18; Rm 16, 16; 1 Tes 2, 14.
Biserica întru Dumnezeu-Tatăl şi întru Domnul Iisus Hristos: 2 Tes 1, 1.

Dumnezeu o îngrijeşte în chip deosebit:
iubeşte Biserica: Ps 86, 2; Is 62, 4.
o fereşte şi o apără: Is 27, 3; 31, 5.
o mântuieşte: Is 31, 5; Iz 34, 22; Sof 3, 17.
se bucură de ea: Is 62, 51; 65, 19; Sof 3, 17.
fiinţează în ea: Iz 34, 10-11; 48, 35; Sof 3, 15; 2 Co 6, 16; Ap 21, 3.

Fiind casa lui Dumnezeu, este o realitate veşnică şi plină de slavă:
Este casa lui Dumnezeu: 1 Tim 3, 15; Evr 10, 21.
Este templul şi cortul lui Dumnezeu: 1 Co 3, 16-17; Ef 2, 21-22; Ap 3, 12; 21, 3.
Pururea va fiinţa întru slavă: Ps 88, 17; Is 28, 5; 60, 2; 60, 19; Za 2, 14-15.

Hristos este temelia şi Mântuitorul ei, veşnic unit cu ea:
este temelia şi piatra ei unghiulară: Is 28, 16; Mt 21, 42; Rm 9, 33; 1 Co 3, 11; Ef 2, 20; 1 Ptr 2, 4-6.
este Capul ei: Ef 1, 22; 4, 15; 5, 23; Col 1, 18.
a răscumpărat-o cu sângele Său: FA 20, 28; Ef 5, 25; 1 Ptr 1, 18-19; Ap 5, 9.
a sfinţit-o şi a curăţit-o cu sângele Său: Ef 5, 25, 26-27; 1 Co 6, 11.
o iubeşte: Ps 44, 11; Ef 5, 25.
este cu ea: Mt 18, 20; 28, 20; FA 18, 10.
este slava ei: Lc 2, 32.
o va prezenta lui Dumnezeu slăvită, sfântă, fără prihană etc.: Ef 1, 4; 5, 27; Col 1, 22; Iuda 24; Ap 19, 8.

Unirea lui Hristos cu Biserica e zugrăvită sub chipul căsătoriei: 2 Co 11, 2; Ef 5, 25-32.
Hristos, mirele Bisericii: Is 54, 4-6; 62, 5; 2 Co 11, 2; Ap 19, 7; 21, 9.
Biserica, mireasa lui Hristos: Ap 19, 7-8; 21, 2; 21, 9.
Hristos şi Biserica, sunt un singur trup: Rm 12, 5; 1 Co 6, 15; 12, 20-27; Ef 5, 30-32.
Biserica este un trup mistic al cărui Cap este Hristos: Rm 12, 5; 1 Co 12, 27; Ef 1, 22-23; Col 1, 18-24.
Hristos Se uneşte cu sufletul credincioşilor Bisericii: In 6, 48-56; 1 Co 10, 16-17.
Cei ce cred în ea sunt una în Hristos, iar Hristos, totul în toate: In 17, 20-23; Rm 12, 5; Ef 1, 10; Ga 3, 28; Col 3, 11.

Asocieri între Hristos şi cei ce cred în El:
Iisus Hristos Credincioşii Bisericii
Via In 15, 1, 5 Is 27, 2-5; Ir 2, 21
Mielul Is 53, 7; In 1, 29
1 Ptr 1, 19; Ap 5, 12 Is 40, 11; Iz 34, 11
In 21, 15-17
Luminători Lc 2, 32; In 8, 12
In 9, 5 Mt 5, 14; Ef 5, 8
Flp 2, 15
Pietrele casei lui Dumnezeu Ps 117, 22; Is 28, 16
1 Ptr 2, 4; 2, 6 1 Ptr 2, 5
Templu In 2, 19; 2, 21
Ap 21, 22

Ap 21, 3 2 Co 6, 16
Ef 2, 21-22
Coroană şi diademă Is 28, 5 Is 62, 3
Preoţi şi împăraţi Za 6, 9; 6, 13
Evr 3, 1; 6, 20
Ap 19, 16 Iş 19, 6; 1 Ptr 2, 9
Ap 1, 6; 5, 10; 20, 6
Israel Os 11, 1; Mt 2, 15 Is 44, 5; Ga 6, 16
Numiri privitoare la Hristos şi la credincioşii Bisericii:
Iisus Hristos Credincioşii Bisericii
Unşii lui Dumnezeu FA 4, 25-27
Is 61, 1; Evr 1, 9 1 Par 16, 22
2 Co 1, 21; 1 In 2, 27
Iubiţii lui Dumnezeu Mt 3, 17; Ef 1, 6 Rm 1, 7; 9, 25
Fiii şi copiii lui Dumnezeu Mt 16, 16; In 6, 69
Rm 1, 3-4; 1 In 4, 15 Rm 8, 14-19; 9, 26
2 Co 6, 18; 1 In 3, 1

Moştenitorii lui Dumnezeu Ps 2, 8; Evr 1, 2 Rm 8, 17; Ga 3, 29; 4, 7
Întâii-născuţi Rm 8, 28-29
Col 1, 15-18; Ap 1, 5 Iş 4, 22; Evr 12, 23

Domnul – dreptatea noastră: Ir 23, 6.
Credincioşii Bisericii sunt fraţii lui Hristos: Mt 12, 50; 28, 10; Lc 8, 21; In 20, 17; Rm 8, 28-29; 1 Co 9, 5; Evr 2, 11-12.

Iisus Hristos ca Biserică ne cuprinde pe toţi şi slujeşte împreună cu noi:
Biserica este trup ale cărui mădulare sunt credincioşii: Ef 5, 30; Evr 2, 14-17.
Hristos a luat asupra Sa păcatele noastre: Is 53, 6; 53, 12; 2 Co 5, 21; 1 Ptr 2, 24; 3, 18.
Este părtaş aceloraşi ispitiri ca şi credincioşii Bisericii: Mt 4, 1-10; Evr 2, 18; 4, 16.
A fost supus aceloraşi neputinţe ca şi credincioşii Bisericii: Mt 21, 18; Lc 4, 2; In 4, 6-7; Flp 2, 7-8; Evr 4, 15; 5, 7.
A luat chip de rob: Rm 8, 3; Ga 4, 4; Flp 2, 7-8; 1 Tim 2, 5.
A suferit moarte pentru credincioşii Bisericii: Rm 5, 6-7; 1 Co 15, 3; 2 Co 5, 15; Evr 2, 8-9; 1 Ptr 3, 18.
E părtaş la necazurile şi neajunsurile lor: Jd 10, 16; Is 63, 8-9; Mt 25, 40; 25, 45; Lc 10, 16; FA 9, 3; 9, 5; 26, 14-15.

Biserica Crestina Ortodoxa este Biserica intemeiata de Hristos, de la Cincizecime (la 50 de zile dupa Invierea Mantuitorului), atunci cand Duhul Sfant, in chipul unor limbi ca de foc, S-a pogorat asupra Sfintilor Apostoli, aflati in Ierusalim., si cand au fost botezati “ca la trei mii de suflete”, constituindu-se astfel prima comunitate sau obste de credinciosi (Faptele Apostolilor, cap. 2).
Noua invatatura a Sfintilor Apostoli s-a propovaduit in Ierusalim, apoi in alte orase ale Tarii Sfinte, la inceput printre iudei, iar din deceniul al cincelea al veacului intai, Sfintii Apostoli si-au inceput lucrarea misionara si in “lumea pagana”, potrivit poruncii pe care le-a dat-o Mantuitorul insusi inainte de inaltarea Sa la cer, de a invata si a boteza “toate neamurile” (Mat. 28, 19).

Biserica Crestina Ortodoxa este adevarata Biserica a lui Hristos si unica, cel mai clar argument in favoarea acestui fapt reiese din afirmatia Mantuitorul Iisus Hristos, la raspunsul lui Petru, Apostolul Sau (Matei 16:18):

“Si le-a zis: Dar voi cine ziceti ca sunt?

Raspunzand Simon Petru a zis: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”

Iar Iisus, raspunzand, i-a zis: Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri.

Si Eu iti zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui“
(Matei 16:15,18)
Piatra pe care avea Mantuitorul sa zideasca Biserica Sa nu era persoana lui Petru, cum gresit au interpretat catolicii, pentru a justifica suprematia Bisericii catolice, ca si autoritatea papei (primatul papal), considerat succesor de drept a Sfantului Apostol Petru pentru scaunul de episcop, desi conform scrierilor istoricilor acelor timpuri, printre care Eusebiu de Cezareea, primii trei episcopi ai Romei au fost Linus, Anencletus si Clement. Acestea sunt confirmate si de Sfantul Irineu al Lyonului (secolul al II-lea), care spune ca Pavel a hirotonit primii doi episcopi ai Romei si ca Petru n-a venit la Roma decat ca sa moara aici, in timpul episcopatului lui Cletus. Petru l-a hirotonit pe Clement, cel ce a devenit al treilea episcop al Romei. Niciunul din Parintii primelor secole nu si-a inchipuit ca Hristos si-a intemeiat Biserica pe Petru. Fericitul Augustin, un parinte foarte venerat in Biserica Occidentului, chiar o neaga in mod explicit cand spune ca Petru ar fi fost o piatra foarte nesigura (bien chancelante), din moment ce s-a lepadat de trei ori de Hristos. Sfantul Ambrozie si Fericitul Augustin demonstreaza ca Petrus nu e petra, si ca daca Hristos ar fi vrut sa spuna ca Si-a intemeiat Biserica pe Petru, ar fi zis: “Tu esti Petru, si pe tine imi intemeiez Biserica.”

Traducerea corecta este “..pe aceasta stanca…”, din lb. greaca, “petra” = stanca si este substantiv feminin, fata de “petros” = piatra, astfel, ea nu mai poate reproduce jocul de cuvinte in virtutea caruia Iisus i-a schimbat numele lui Simon, in Petru. De altfel dupa ce a rostit aceste cuvinte, Iisus vorbind ucenicilor Lui despre cum va trebui sa patimeasca in Ierusalim, “Petru, luandu-L la o parte, a inceput sa-L dojeneasca, zicandu-I: Fie-Ti mila de Tine sa nu Ti se intample Tie aceasta. Iar El, intorcandu-se, a zis lui Petru: Mergi inapoia Mea, satano! Sminteala Imi esti; ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” Cum se poate ca Biserica Lui Hristos sa fie zidita pe o persoana, fie ca e vorba de Sfantul Apostol Petru, care se bucura de o cinstire deosebita din partea Mantuitorului, din moment ce nu mult dupa aceea, Hristos i se adreseaza astfel. Putea oare Mantuitorul sa zideasca Biserica Sa pe o astfel de temelie subreda?

Piatra la care s-a referit Hristos, cea pe care se va zidi Biserica Lui, este de fapt marturisirea de credinta a lui Petru: si anume aceea ca Mantuitorul Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Biserica intemeiata pe Cuvantul Mantuitorului, pe jertfa Lui, este reprezentata de toti cei care s-au botezat, cred si marturisesc, ca si Petru, credinta in Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, Mesia cel profetit de proorocii Vechiului Testament. Urmatoarea afirmatie importanta din versetul citat, si care vine ca si principal argument in favoarea faptului ca Biserica intemeiata inca de la Cincizecime, de la Sfintii Apostoli, unica si adevarata, “sfanta, soborniceasca si apostoleasca” este cea Ortodoxa, este: “si portile iadului NU O VOR BIRUI“. Prin aceasta promisiune, Hristos adevereste continuitatea Bisericii, faptul ca Biserica Lui, instituita inca din timpul Sfintilor Apostoli, nu va cadea niciodata, pastrand Harul (desi multe erezii au cuprins de-a lungul timpului Biserica, niciodata insa in totalitate), nu cum in mod fals sustin cultele protestante si neo-protestante, afirmand ca in primele secole ale crestinismului Biserica ar fi cazut in apostazie. Aceste afirmatii contrazic cuvintele Mantuitorului (in versetul mai sus citat), care ne mai spune: “Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Luca 21:33).

Biserica ortodoxa este singura care a pastrat adevarul de credinta propavatuit de Sfintii Apostoli nealterat. Spre deosebire de cultele care s-au desprins ulterior, si care au modificat dogma si adevarul revelat, fiind deviate si ratacite de la adevar si detinand doar franturi de adevar, insuficiente pentru mantuire, Biserica ortodoxa nu s-a dedat la nici un fel de schimbare a adevarului revelat si cuprins in Sfanta Scriptura si marturisit prin Sfanta Traditie.

Credinta adevarata – ortodoxa, este putere dumnezeiasca si o virtute crestina, care intareste toate virtutile si puterile sufletului, ne spune Sf. Apostol Pavel:

“Credinta voastra sa nu fie in intelepciunea oamenilor, ci in puterea lui Dumnezeu.

Si intelepciunea o propovaduim la cei desavarsiti, dar nu intelepciunea acestui veac, nici a stapanitorilor acestui veac, care sunt pieritori,

Ci propovaduim intelepciunea de taina a lui Dumnezeu, ascunsa, pe care Dumnezeu a randuit-o mai inainte de veci, spre slava noastra,

Pe care nici unul dintre stapanitorii acestui veac n-a cunoscut-o, caci, daca ar fi cunoscut-o, n-ar fi rastignit pe Domnul slavei;

Ci precum este scris: “Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.

Dar noua ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sau, fiindca Duhul toate le cerceteaza, chiar si adancurile lui Dumnezeu.

Caci cine dintre oameni stie ale omului, decat duhul omului, care este in el? Asa si cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decat Duhul lui Dumnezeu.

Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca sa cunoastem cele daruite noua de Dumnezeu;

Pe care le si graim, dar nu in cuvinte invatate din intelepciunea omeneasca, ci in cuvinte invatate de la Duhul Sfant, lamurind lucruri duhovnicesti oamenilor duhovnicesti.

Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie si nu poate sa le inteleaga, fiindca ele se judeca duhovniceste.”
(1 Corinteni 2:5-14)

Biserica este asezamantul sfânt intemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos, prin intruparea, moartea si invierea Sa, si apoi desavarsit prin pogorarea Duhului Sfânt si prin propovaduirea si jertfa Sfintilor Apostoli si a urmasilor lor – martiri, episcopi, preoti, diaconi si toti sfintii. Biserica este deci obstea tuturor crestinilor care cred în Hristos, care marturisesc aceeasi dreapta credinta în Tatal, Fiul si Duhul Sfânt si care asculta de slujitorii sfintiti randuiti de Sfintii Apostoli si de urmasii lor.

Iata cu ce scop a intemeiat Mântuitorul Hristos Sfânta Biserica:

Sa marturiseasca si sa apere dreapta credinta pe pamant, pe care a descoperit-o Dumnezeu în Sfânta Scriptura si prin Sfânta Traditie;
Sa adune si sa uneasca sub acoperamantul ei, ca o mama, toate neamurile care cred în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu;
Sa invete, sa conduca si sa sfinteasca lumea prin Sfânta Evanghelie si harul Duhului Sfânt dat Apostolilor si păstorilor Bisericii randuiti de ei;
Sa mentina pe pamant pana la sfarsitul veacurilor Sfânta Liturghie si toate sfintele slujbe de lauda, de multumire si de cerere, spre slava Preasfintei Treimi;
Sa mântuiasca toata lumea prin dreapta credinta în Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt, pe care il primim la Biserica prin Sfintele Taine si prin lucrarea faptelor bune.

Sfântul Apostol Pavel ne invata ca Hristos este Cap al Bisericii, iar Biserica intemeiata de El este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 22-23). În alt loc Biserica este numita „mireasa lui Hristos” (II Corinteni 11, 2), „stalpul si temelia adevarului” (I Timotei 3, 15) sau „trupul tainic al Domnului”. Sfintii Parinti, inspirati de Duhul Sfânt, ne invata ca mirele si mireasa, despre care se vorbeste în Cantarea Cantarilor, sunt Hristos si Biserica. Si precum capul are un singur trup si mirele o singura mireasa, asa si Hristos are un singur trup si o singura mireasa – Biserica – numita si „mama noastra cea de obste”, care ne-a nascut pe toti prin baia Sfântului Botez si prin celelalte Sfinte Taine. De aceea si Sfântul Ciprian spune: „Cine nu are Biserica de mama, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată”. Deci, chiar daca oamenii stapaniti de mandrie si de neascultare, s-au dezbinat intre ei si s-au departat mai mult sau mai putin de adevarata Biserica intemeiata de Hristos si de Sfintii Apostoli, formand mai multe „biserici”, confesiuni, culte si grupari crestine sectare, schismatice si anarhice, nu trebuie sa credem ca Biserica cea una s-a rupt în mai multe biserici. Biserica intemeiata de Hristos este dumnezeiasca, este una, căci unul este si Hristos intemeietorul ei, si este vesnica. „Este un trup si un Duh”, o Evanghelie si o Biserica; „un Domn si o credinta, un Botez, un Dumnezeu si Tatal tuturor, care este peste toate si prin toate si intru toti ” (Efeseni 4, 4-6)

Este mântuire în afara Bisericii?

Nu. Afara de Biserica intemeiata de Hristos nu este mântuire, pentru ca nu este episcop, nici preotie, nici Sfintele Taine prin care primim harul mântuirii. Adevarul, care este Hristos, Crucea, Sfânta Evanghelie, harul mântuirii si urmasii Sfintilor Apostoli, adica episcopii si preotii, se afla numai în Biserica. Aici este Duhul Sfânt, Botezul, Sfânta Impartasanie, Preotia, Sfânta Liturghie, bucuria vietii si mântuirea. Aici se afla sfintii toti impreuna cu Maica Domnului si insusi tronul nevazut al Prea Sfintei Treimi. Cei care au iesit din sanul Bisericii si s-au lepadat de Tainele ei, de păstorii ei randuiti de Apostoli, de Cruce, de sfinti, de Sfânta Liturghie si de toate darurile Duhului Sfânt ce izvorasc din Biserica, aceia s-au lepadat de harul mântuirii, căci au iesit din corabia Bisericii si din staului oilor lui Hristos, Mântuitorul si Pastorul nostru Cel bun. Ei se pot mântui numai daca se caiesc si revin în sanul Bisericii. Domnul nostru Iisus Hristos zice: „Pe aceasta piatra (a dreptei credinte) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Portile iadului sunt sectele crestine de tot felul care lovesc în unitatea si temelia Bisericii, dar nu o vor putea birui, căci la carma ei este Insusi Hristos Mântuitorul lumii. Pentru ca ea ne uneste cu Dumnezeu si pentru ca în ea se afla neincetat Hristos, Mântuitorul nostru si Sfântul Duh. De aceea Biserica nu greseste niciodata, fiind „stalpul si temelia adevarului” (I Tim 3, 15). Credem în Biserica lui Hristos, căci numai în ea ne putem boteza, pocai si impartasi cu Sfintele Taine. Numai în ea ne putem mântui. Nu este mântuire afara de Biserica, spune Sfântul Ciprian, pentru ca numai Biserica, numita trupul tainic al lui Hristos, pastreaza toate darurile mântuirii.

Biserica cea adevarata este Biserica Ortodoxa, pentru ca ea singura are dreapta credinta în Dumnezeu. Insusi cuvantul „ortodoxie”, în limba greaca, inseamna dreapta credinta. Ea singura pastreaza neschimbate, fara lipsuri si adaugiri, învatatura si randuielile Domnului nostru Iisus Hristos, asa cum le-au propovaduit Sfintii Apostoli si cum le-au explicat si fixat în Simbolul de Credinta Sfintii Parinti la Sinoadele ecumenice si locale din primele secole crestine, cand toata crestinatatea era una si nedespartita. De aceea numai în Biserica Ortodoxa se gasesc mijloacele sigure de mântuire.

Numai Biserica Ortodoxa pastreaza învatatura de credinta adevarata, intreaga si neschimbata, primita de la Sfintii Apostoli, cuprinsa în Crez sau Simbolul de Credinta, asa cum l-au stabilit Sfintii Parinti în primele doua Sinoade ecumenice din anii 325 si 381 de la Niceea si Constantinopol, la care a luat parte si Biserica de Apus (Catolica). Mai tarziu, Biserica de Apus a modificat Crezul credintei (adăugând termenul „filioque”) si s-a indepartat de la Traditia comuna a Sfintilor Parinti, atat în ce priveste viata sacramentala, cat si forma de conducere a Bisericii (Reforma protestanta si dogmele papale romano-catolice);
Slujbele în Biserica Ortodoxa sunt si ele recunoscute de toata lumea crestina ca fiind cele mai mistice si mai conforme cu Traditia Bisericii nedespartite din primul mileniu. Asceza si postul nu au fost schimbate în Ortodoxie, asa cum s-a intamplat în Bisericile catolice si protestante.

În articolul IX marturisim ca noi, crestinii, credem „Si într-una sfânta, soborniceascsa si apostoleasca Biserica”. O numim „una”, pentru ca unul este Hristos Capul si Intemeietorul ei si nimeni nu poate sa puna alta temelie Bisericii Sale, nici oamenii, nici ingerii. O numim „sfânta”, pentru ca Biserica este Trupul lui Hristos Care a iubit Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, curatind-o prin baia apei prin cuvant … ca sa fie sfânta si fara prihana (Efeseni 5, 23 – 27). Biserica lui Hristos este sfânta si pentru ca în ea se afla harul Duhului Sfânt, Sfânta Evanghelie, Crucea, icoanele, sfintele moaste, Sfântul si Marele Mir, prin care se pecetluieste cel botezat cu pecetea harului Duhului Sfânt, precum si Sfânta Impartasanie. Biserica lui Hristos este sfânta si pentru ca aici se savarseste zilnic Sfânta Liturghie, se hirotonesc preotii, se impartasesc credinciosii, se boteaza copiii si aici oamenii lauda neincetat pe Dumnezeu impreuna cu Sfintii Ingeri. În Biserica se afla toate harurile mântuirii oamenilor. Biserica este numita „soborniceasca”, adica universala, chemata sa cuprinda toata lumea. Mântuitorul a poruncit Apostolilor: Mergand, invatati toate neamurile…(Matei 28, 19). Biserica este soborniceasca pentru ca are plinatatea Adevarului si a darurilor mântuitoare ale lui Hristos. Biserica se numeste si „apostolica”, pentru ca a fost organizata si raspandita în lume de Sfintii Apostoli, a caror învatatura neschimbata numai ortodocsii o pastreaza pana astazi.

Toti oamenii care sunt botezati în numele Prea Sfintei Treimi si pastreaza neschimbata credinta ortodoxa apostolica, atat drepti, cat si pacatosi, sunt membri ai Bisericii lui Hristos. „Caci nu este om fara de pacat, iar Hristos Si-a dat viata pentru toti, ca n-au trebuinta cei sanatosi de doctor, ci cei bolnavi” (Matei, 9, 12). Numai cei ce se leapada de Dumnezeu – ateii, ereticii, sectantii, schismaticii si sinucigasii care s-au rupt de Biserica – nu pot fi membri ai Bisericii lui Hristos si nu ne putem ruga niciodata pentru ei, atat cat sunt în viata, cat si dupa moarte. Numai daca se pocaiesc sunt iertati si mântuiti. Insa Biserica lui Hristos are doua feluri de membri: ceresti si pamantesti. Sfintii si ingerii sunt membri ai Bisericii biruitoare din cer, căci au biruit pe diavolul si se afla inaintea Prea Sfintei Treimi. Iar membrii Bisericii luptatoare de pe pamant sunt credinciosii dreptmaritori care se lupta cu ispitele, cu patimile si cu diavolii pentru a dovedi viata vesnica. Cele doua biserici formeaza una în Hristos, ca si membrii ei care impreuna preamaresc pe Dumnezeu. Crestinii lauda pe sfinti si pe ingeri, iar cei din cer se roaga pentru mântuirea celor ce se lupta pe pamant. Iata ce mare este taina Bisericii crestine! Prototipul sau modelul vesnic al Bisericii lui Hristos este unitatea de nepatruns a Prea Sfintei Treimi. Caci unde este Dumnezeu, acolo este Biserica, acolo este unitatea sfintilor, cu a ingerilor si a crestinilor. Acolo este harul Duhului Sfânt si vesnica fericire.

Biserica este condusa nevazut de Insusi intemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos, care este „Capul Bisericii”, prin harul Duhului Sfânt care lucreaza în Biserica. În chip vazut, Biserica este condusa de ierarhia bisericeasca, formata din cele trei trepte – diaconi, preoti si episcopi -, care si-au pastrat succesiunea apostolica de la intemeierea Bisericii, fiind hirotoniti de Apostoli prin punerea mainilor pe capul lor. Ierarhia bisericeasca isi are originea în Insusi Marele Arhiereu Iisus Hristos, Care a sfintit pe Apostoli la Cincizecime, prin trimiterea Duhului Sfânt peste ei în chip de limbi de foc (Fapte 2, 1 – 4).

Biserica , numită trupul lui Hristos(Rom.12,4), este comunitatea celor care sunt botezaţi (născuţi din nou-Ioan 3,5), în numele Sfintei Treimi (Matei 28,19-20). Hristos este Capul Bisericii (Efeseni 5,23) ; deci, aceasta este un organism teandric, o instituţie divino-umană.“Este UN DOMN, O CREDINTA, UN BOTEZ.
Un Dumnezeu si Tatal tuturor, care este peste toate si prin toate si intru toti.” (Efeseni 4:5-6)
Este o singura credinta, cea adevarata, credinta ORTODOXA, asa cum Adevarul este unul singur.
Hristos este Adevarul si capul Bisericii.
“Eu sunt Calea, Adevarul si Viaţa”.

Care atunci din acest supermarket de mii de secte protestante şi neoprotestante este cea cu credinţa şi Biserica cea adevărată sau unde este Biserica ? Ce au făcut creştinii şi Biserica până în secolul XV când a apărut M.Luther iniţiator al reformei sectare ? Cine s-a lepădat de Biserica Ortodoxă a Lui Hristos s-a lepădat de Adevăr adică de Hristos care este Adevărul şi Cap al Bisericii iar aceştia l-au TRĂDAT PE HRISTOS , asemânându-se lui Iuda trădătorul.

Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel
Capitolul 3
Vs.4.Trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu,
5.Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia.
6.Căci dintre aceştia sunt cei ce se vâră prin case şi robesc femeiuşti împovărate de păcate şi purtate de multe feluri de pofte,
7.Mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului.
8.După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului, oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă.
9.Dar nu vor merge mai departe, pentru că nebunia lor va fi vădită tuturor, precum a fost şi a acelora

Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea.(Isaia 1:2)

De aceea, se cuvine a-și aminti fiecare acel cuvât din vechime care spune ,,extra ecclesiam nulla salus”, adică ,,în afara bisericii nu este mântuire”. Și cu totul adevărat este acest cuvânt. Căci dacă ar fi mântuire în afară de biserică, atunci de ce ar mai fi venit Hristos și ar fi întemeiat Biserica.
Și iarăși se cuvine a-și aminti de cuvîntul Bibliei ce zice că Biserica Dumnezeului Celui viu este stâlp și temelie a adevărului :

1.Timotei Cap.3
Vs.15.” Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului.
16. Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă”.

Aceasta este Biserica Ortodoxă !

Iar dacă este temelie, este neclintită în păstrarea adevărului și așa și este, căci temelia ei (temelia temeliei!) este Hristos! Iar taina dreptei credinţe este Ortodoxia dupa cum se traduce acest cuvant din limba greaca. Cuvantul Ortodox insemnand drept credincos,iar cuvantul Ortodoxia insemnand Dreapta Credinţă.

Oare există atâţia dumnezei după numărul sectelor ??? Nu scrie clar în Biblie: “ESTE UN DOMN O CREDINŢĂ SI UN BOTEZ” (Efeseni IV, 6), OARE S-A ÎMPĂRŢIT HRISTOS (1 Cor. 1, 13). ???
Domnul Iisus Hristos şi Apostolii ne-au lăsat o singură credinţă mântuitoare Dreapta Credinţă adică Ortodoxia, nu mai multe; aceasta este “credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna.” (Iuda 1:3). adica Ortodoxia.

Zis-a Domnul: Vedeţi să nu vă rătăciţi. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi vor amăgi (Matei 24, 4-5). Şi iarăşi: Luaţi aminte de voi înşivă din partea proorocilor mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori; însă din roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:15-16)zice, adică din cuvinte, din proorocia mincinoasă, din făţărnicia lor, din reaua lor credinţă, din hula lor îi veţi cunoaşte. Căci nu poate pom putred să facă roade bune.Căci tot pomul din roadă lui se cunoaşte. Aşa şi voi pe aceştia din roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:20).

Şi, cunoscându-i, nu-i primiţi în casă, nici nu vă întâlniţi cu ei, nici nu-i învredniciţi de cuvânt, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea lor; ci luaţi aminte la aluatul lor sau la erezia lor. Nimeni dintre voi să nu se scârbească sau să asculte în chip superficial, căci Dumnezeu e Cel ce vorbeşte: Ascultaţi, glasurile Păstorului celui Mare; ascultaţi cum descoperă si triumfa asupra lupilor celor ascunşi: ascultaţi şi luaţi aminte şi de voi înşivă.

Luaţi seama la câini, luaţi seama la furi. Căci cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea este fur şi tâlhar. Şi iarăşi spune despre ei: Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea (Mt. 12:30). Şi iarăşi spune către ei: Voi din tatăl vostru, diavolul, sunteţi. Vai vouă, că încuiaţi împărăţia cerurilor. Căci voi nu intraţi şi nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre (In. 10, 26)). Şi în altă parte iarăşi: Voi nu sunteţi dintre oile Mele (In. 10:26).

Ai văzut cum pretutindeni Stăpânul înfierează şi vădeşte pe cei necredincioşi ca noi să nu fim amăgiţi? O, coborâre nespusă; o, bunătate neasemănată! Ce vom răsplăti Domnului pentru toate acestea? Ce vom răspunde Mai-marelui Păstorilor?

Petru a zis: Aceasta să cunoaşteţi întâi, că vor veni in zilele cele din urmă batjocoritori care vor umbla după poftele lor (2 Pt.2:1) Şi iarăşi spune: Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi care vor strecura eresuri pierzătoare şi care tăgăduiesc pe Stăpânul Care i-a cumpărat pe ei (2Pt. 2:1). Şi mulţi vor urma neobrăzărilor lor pentru care judecata nu întârzie şi pierzania lor nu dormitează; fii ai blestemului. :care au părăsit calea cea dreaptă.

Spune Ioan: Şi acum mulţi antihrişti au apărut: pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Iubiţilor, nu credeţi oricărui duh, ci cercaţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, pentru că mulţi prooroci mincinoşi au intrat în lume. Şi iarăşi spune: de vine cineva la voi şi nu aduce această învăţătură cu sine nu-l primiţi în casă şi nu-i spuneţi bună-ziua (bucură-te!). Căci cel ce-i spune bună-ziua se face părtaş la faptele lui cele rele. Şi iarăşi: Tot cel ce trece peste şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu (2 In. 7-11).

Ioan ne sfătuieşte acestea, Ioan, fiul tunetului, cel iubit mai presus decât toţi sfinţii, care a întărit Biserica de la o margine până la alta a lumii şi a închis gurile ereticilor cu teologia. Iacov a zis: Cel ce pare să fie prieten al lor se pune vrăjmaş al lui Dumnezeu (cf. Iac. 4:4). Ascultaţi, toţi cei ce mâncaţi împreună cu ereticii, lepădare dureroasă: vrăjmaşi ai lui Dumnezeu sunteţi. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului, ci nici de viaţă nu se învredniceşte, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi mai rele rabdă.

Iuda al lui Iacov a zis: Căci s-au strecurat unii oameni, care au fost scrisi de odinioară spre această judecată, necinstitori, care schimbă harul Dumnezeului nostru întru neobrăzare şi care tăgăduiesc pe Singurul Stăpân şi Domn al nostru, pe Iisus Hristos (Iuda 4). Şi iarăşi spune: La sfârşitul vremurilor în vremea din urmă vor fi batjocoritori care vor umbla după poftele lor necuviincioase. Aceştia sunt cei ce se păstoresc fără teamă pe ei înşişi, nori fără de apă purtaţi de vânturi, stele rătăcitoare, cărora bezna întunericului li se păstrează în veac (Iac., 1:12).

Acestea şi mai multe ne sfătuieşte Iacov cel bun. Vino de acum, Pavele, vasul alegerii, zi-ne şi tu însuţi după harul cel dat ţie de la Dumnezeu, zi-ne despre veacul cel rău de faţă; arată pe lupii cei ascunşi, triumfă şi dă pe faţă pe furii turmei sfinte a lui Dumnezeu. Pavel zice: Ştiu că vor intra după plecarea mea între voi lupi grei, care nu vor cruţa turma (F.Ap. 20:29).

După cum zice Pavel în altă parte: Luaţi seama la câini, luaţi seama la lucrătorii cei răi, luaţi seama Ia tăierea-împrejur. Vedeţi să nu fie cineva care să vă fure cu filozofia şi cu deşartă amăgire. Luaţi seama cu atenţie cum umblaţi, că zilele rele sunt. Cine va avea răspuns de nepăsarea sa, auzind acest fel de vestiri? Şi iarăşi din altă parte: Nu primiţi pe omul eretic după prima si a doua sfătuire; şi iarăşi: Nu vă purtaţi după învăţături felurite şi străine (Evr.,13:9); şi iarăşi: Oamenii eretici vor propăşi spre tot mai rău, rătăcind şi fiind rătăciţi; şi în altă parte: La cei spurcaţi şi necredincioşi nu e nimic curat (Tit 1:15).Vezi că pretutindeni cuvântătorii de Dumnezeu glăsuiesc împreună cu învăţătorul despre ereticii cei fără de Dumnezeu, numindu-i câini şi lupi?

Zis-a proorocul David: Nu este în gura lor adevăr. Şi iarăşi spune: Doamne, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine i-um urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură desăvârşită i-um urât pe ei şi mi s-au făcut vrăjmasi(Ps. 138:20). Şi Solomon spune: Cei necredincioşi făţărnicesc buna-credinţă. Şi iarăşi spune: Fiule, să nu te amăgească bărbaţii necredincioşi, nici să mergi pe cale cu ei (Prov. 1:10). Iar Isaia proorocul, dar mai degrabă Domnul spune prin prooroc: Fii am născut şi i-am înălţat, dar ei M-au lepădat (Is. 1:2); şi iarăşi: Nu este bucurie pentru cei necredincioşi, spune Domnul (Is,. 48:22).

Căci cel ce nu ia aminte la cele tâlcuite nici prin cele multe nu va fi convins, însă încă puţin să mai zăbovim la graiurile proorocului David şi să vedem cum dă pe faţă şi triumfă asupra vicleşugului ascuns de ei şi spune: Nu este în gura lor adevăr, inima lor este deşartă (Ps. 5:9) şi cele următoare. Vezi înţelegerea proorocului, cum denunţă şi descoperă, biruind pe cei rău-slăvitori ca să nu ne amăgim noi ! Ascultaţi, drept-slăvitorilor si nu daţi loc diavolului, nu daţi uşă lupilor!

Vor fi între voi învățători mincinoși, care vor strecura eresuri pierzătoare și, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, își vor aduce lor grabnică pieire; și mulți se vor lua după învățăturile lor rătăcite și, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; și din poftă de avere și cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. (II Petru 2, 1-3).

Deci, nu avem nevoie de inovaţiile reformei, nici de sectantii trădători , rătăciţi , eretici şi înşelaţi de diavol prin care el îşi face jocul , căutând să distrugă Biserica Ortodoxa a lui Hristos, dar nu vor avea niciodată sorţi de izbândă si nici portile iadului nu o vor putea birui (Matei 16:18)

Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?
Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?(2Corinteni 6:14-15).

Fraţi creştini-ortodocşi , FERIŢI-VĂ de aceste secte si adepţii lor !

Iar voi sectanţilor TREZIŢI-VĂ si nu mai staţi în amăgirea sectară în care sunteţi prinşi acum, până nu este prea târziu !

Sectanţilor nu vă convine tot ce scrie aici, nu suportaţi când cineva vă spune adevărul în faţă ? asta este problema voastră şi vă priveşte pe voi. V-am dat numai trimiteri din Bibile aşa cum vă plac vouă. Să mai spuneţi acum că nimic nu este biblic cum spuneţi voi mereu, încercând să manipulaţi lumea cu Biblia în mănă rupând versetele din context , luând unul din ”deal si altul din vale” numai să vă iasă vouă aşa cum doriţi, răstălmăcind Scriptura spre a voastră pierzare, făcând prozelitism sectar cu Biblia în mână.

Sub masca ” evanghelizării ”, mai multe culte neoprotestante încearcă racolarea de noi adepţi.În România Biserica Ortodoxă a cunoscut creştinismul evanghelic prin predica apostolică. Orice tip de campanie de ”evanghelizare” de tip sectar este superfluă, ba chiar jignitoare la adresa unui popor de 2000 de ani creştin. În Biserică, vestirea Evangheliei se face prin misiune, predici, predarea religiei în şcoli, cateheze etc. Respingem , aşadar ” evanghelizatorii ” de profesie.

Deci acum s-a demonstrat biblic unde vă situaţi voi cei care în permanenţă atacaţi, jigniţi , huliţi , defăimaţi, blasfemiaţi şi batjocoriţi cu atâta ură şi răutate , cu mare neruşinare si fără frică de Dumnezeu, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserica Ortodoxă a Lui Hristos cu tot ce-i aparţine. SĂ VĂ FI RUŞINE SECTANŢILOR !!!

In faţa Bunului Dumnezeu să nu ziceti că nu aţi ştiut şi să nu spuneti că nu vi s-a spus sau nu vi s-a arătat adevărul. Noi ortodocşii ne-am făcut datoria si v-am atras atenţia.Restul depinde de voi cât de inteligenţi sunteţi ca să puteţi pricepe.Bunul Dumnezeu să vă lumineze si pe voi la minte şi la cunoştinţa adevărului să veniţi, Amin.

Doamne ajută !

Ortodoxia Dreapta Credință

Dacă omul s-ar întoarce la post şi la rugăciune, viaţa pe acest pământ s-ar schimba pentru toţi

Părintele Iulian Lazăr este duhovnicul Schitului Prodromu de la Muntele Athos. La Sfinţia sa se spovedesc şi părinţi români de la alte chilii. Privesc fotografia părintelui, la chipul lui blând, luminos, ochii albaştri, barba albă, mâinile strânse pe Sfânta Cruce şi desluşesc un om al lui Dumnezeu, împăcat cu Creatorul Său. Cu ajutorul harului, împacă de o viaţă pe mulţi cu Dumnezeu.

– Părinte Iulian, vă rugăm, să ne daţi câteva date biografice pentru cititorii care nu vă cunosc.

– M-am născut în comuna Vorona, în anul 1926, în judeţul Botoşani. Când am avut 1 an şi jumătate, părinţii au fost împroprietăriţi şi au plecat la 50-60 de km. în comuna Mănăstireni, la Vorona fiind numai pădure. Au primit cinci hectare de pământ şi s-au înstărit acolo. Am trăit cu părinţii până când am fost chemat de Domnul şi am intrat în obştea mănăstirii Sihăstria. În ianuarie 1977, am venit în Sfântul Munte Athos, chiar după sărbătorile de iarnă. Acum au trecut anii şi văd că tare-i frumoasă viaţa de mănăstire.

– Care a fost cea mai mare bucurie din viaţa dumneavoastră?

– Bucuria mare am avut când am venit la mănăstire şi a ea fost continuă, înnoind în fiecare zi făgăduinţele şi dragostea din ziua intrării în mănăstire şi a călugăriei. Acum bucuria mea este aceeaşi, că a dat Dumnezeu să vin la mănăstire şi că m-a ajutat să port crucea voturilor monahale întreaga viaţă şi că sunt călugăr.

– Aţi avut şi dezamăgiri, supărări mari în viaţă?

– Au fost şi necazuri şi ispite, ca la orice om, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut peste toate. De aceea suntem şi lăsaţi pe pământ pentru a avea supărări şi ispite, fără ele nu ne hotărâm să iubim cu toată tăria binele şi pe Dumnezeu. De ispite şi de încercări nu trebuie să ne temem, căci vântul şi viforul când lovesc copacii le întăresc mai mult rădăcinile. Să le primim pe toate cu calm şi bucurie, doar astfel rămânem înrădăcinaţi de-a pururi în stânca credinţei, în liniştea lăuntrică de dincolo.

– Cum v-aţi apropiat de Dumnezeu?

– Cu siguranţă a fost o chemare. Eram doi tineri care, văzând ororile războiului, ne-am sfătuit să plecăm la o mănăstire în ţară, acum 60 de ani. Văzând că au plecat dincolo tineri şi bătrâni şi era mare suferinţa lumii după război, ne-am gândit că şi nouă ne va veni rândul să ne ducem odată din această lume. Suferinţele războiului ne-au făcut să ne gândim la mântuire, aşa copii cum eram. Am căutat o viaţă de mănăstire. Nu ştiam nimic despre viaţa de mănăstire, dar ne-am dus, ne-a plăcut şi am rămas. Dumnezeu ne-a îndemnat să căutăm şi să alegem viaţa de mănăstire. A fost o chemare.

– Ca duhovnic al părinţilor din Schitul românesc Prodromu consideraţi că este importantă spovedania în trăirea noastră duhovnicească? Cum putem să ne despătimim prin spovedanie şi să ajungem oameni noi?

– Importanţa spovedaniei e foarte mare, fără mărturisire, fără duhovnic nu se poate face nimic. Pentru că prin duhovnic, în taina spovedaniei te prezinţi din nou în faţa Mîntuitorului, te faci cunoscut, intri din nou în ascultare faţă de Hristos şi astfel îţi reînnoieşti viaţa, relaţia ta cu Hristos. Din taina spovedaniei porneşte despătimirea şi înnoirea omului, pentru că sinceritatea, deschiderea şi căinţa cu care mărturiseşti păcatele asigură, în mare parte, vindecarea omului lăuntric. De aceea, omul trebuie să se cerceteze îndelung şi să mărtu-risească toate păcatele, şi pe cele din tinereţe. Atunci duhovnicul îi va prescrie un tratament duhovnicesc pentru a începe o viaţă nouă. Pen-tru a se despătimi, omul trebuie să se spovedească cât mai des şi să se cureţe de păcate, odată spovedit primeşte binecuvântarea, ajutorul şi harul divin ca să nu mai facă iar păcatul. Gândeşte mai limpede pen-tru că harul îl umbreşte iar, ca în ziua Botezului.

– De ce nu ne putem lăsa de un păcat, chiar dacă îl spovedim?

– Spovedeşte-l continuu şi vei reuşi să scapi de el până la urmă. Sunt păcate zilnice mai uşoare, ce trebuie spovedite cât de des. Dacă sunt spovedite mai des şi cu rugăciune, cu frică de Dumnezeu, atunci vei avea luare aminte mereu la tine însuţi şi se vor împuţina păcatele. Te vei păzi să nu mai faci vreo nedreptate şi să faci numai bine, să laşi de la tine atunci când altul, greşindu-ţi, te enervează şi te scoate din linişte, căci porunceşte Mântuitorul: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44). Dacă Dumnezeu vede străduinţa noastră pe calea binelui, ne ajută şi vor rămâne păcatele cu gândul.

– Aşadar, trebuie să spovedim atât faptele, cât şi gândurile?

– Toate gândurile trebuie spovedite, dacă vreau să propăşesc pe calea nepătimirii. M-am gândit să fac un păcat, o nedreptate cuiva şi, chiar de n-am făcut-o, trebuie mărturisite acele gânduri, pentru că astfel curăţ rădăcinile păcatului; aşa cum primăvara când se sapă viţa de vie, se taie acele rădăcini sau mustăţi care, dacă le laşi să crească în ascuns, iau din puterea de rodire a viei. Pentru a merge sigur şi cu spor pe calea mântuirii trebuie să spovedim toate gândurile.

– Ce să facem pentru că, uneori, când eşti în faţa unei sfinte icoane îţi dă vrăjmaşul un gând necurat şi de hulă?

– Nu trebuie să te întristeze de moarte acest fapt, dacă ştii că de obicei nu primeşti asemenea gânduri, chiar dacă sufletul se tulbură pentru că ele vin de la cel rău. În Patericul egiptean se spune că gânduri de hulă au venit şi la sfinţii mari din cauza mândriei şi a slavei deşarte, de care este cuprins sufletul pe măsură ce se înalţă prin virtuţi. Vindecarea de boala mândriei vine prin multă smerenie şi prin răbdarea necazurilor şi a încercărilor, făcând sufletul să primească, în cele din urmă, prin Duhul Sfânt, întărirea minţii.

Taina mărturisirii, întemeiată de Mântuitorul când „a suflat asupra Apostolilor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păca-tele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23), a fost lăsată Sfinţilor Apostoli şi prin succesiune apostolică a rămas până în zilele noastre. Deci, credinciosul îşi mărturiseşte păca-tele în faţa preotului ca în faţa Sfinţilor Apostoli, pentru a primi din darul Duhului Sfânt dat lor spre a le ierta păcatele. Omul ştie că se mărturiseşte în faţa duhovnicului, dar uită că Dumnezeu este de faţă acolo şi el trebuie să asculte ce-i spune Dumnezeu prin gura duhovnicului. Deci, trebuie să-şi înţeleagă neputinţa, să nu ascundă nimic şi să nu se ruşineze. Pentru că a uita sau a-ţi aduce aminte este una şi a consimţi şi a face păcatul e alta. Credinciosul are şi trebuie să aibă tot timpul un sprijin şi o nădejde în Biserică.

– Care este primejdia celor care păcătuiesc cu nădejdea de a se mărturisi şi pocăi mai târziu?

– Este grav acest lucru, se amăgesc ei înşişi; îi stăpâneşte diavolul şi îi îndeamnă la păcat, ca să-i prindă moartea cu păcate de moarte fără mărturisire. Deşi s-au dus la preot la mărturisire, au păcate pe care le ţin ascunse, fie datorită superficialităţii şi nepriceperii lor de a se mărturisi, fie datorită nepriceperii preotului de a-i ajuta să se mărturisească şi de a le da canon spre îndreptarea vieţii lor. Cel care a căzut pe stradă şi s-a murdărit, nu stă acolo, ci se scoală, se spală, îşi schimbă hainele pentru a arăta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aşa şi aici, cum ai căzut într-un păcat, fugi repede şi te mărtu-riseşte. Că nu ştim ziua şi ceasul când ne vom duce dincolo şi cum ne-a prins moartea, aşa vom fi judecaţi.

Chiar dacă are cineva păcate grele, să nu se ruşineze; să se ducă la duhovnic să le mărturisească, căci dacă îi dă duhovnicul un canon şi se întâmplă că moare, are totuşi nădejde de mântuire. Că în Întâia Epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan se spune: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela” (I Ioan 5, 16). Ştim că păcatul nepocăit şi nemărturisit e păcat de moarte. Când se mărturiseşte la duhovnic, acesta îi spune să nu mai facă acel păcat şi el spune: Părinte, cu ajutorul lui Dumnezeu vreau să nu mai fac acest păcat; şi atunci îi face dezlegare. Dacă omul greşeşte imediat, să vină iar să se mărturisească.

– De ce, uneori, avem inima împietrită şi nu reuşim să spunem păcatele cu zdrobire de inimă?

– Cred că din cauza faptului că se pierde darul rugăciunii, risipindu-i-se mintea cu multe griji, pentru că omul este lăsat să se roage continuu. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17) şi: „Duhul să nu-l stingeţi!” (vers. 19). Deci, rugăciunea trebuie să fie un foc nestins care înmoaie tot timpul inima spre a se întipări cu pecetea numelui lui Iisus. În Domnul Iisus este numai blândeţe şi smerenie, nu este nicio urmă de împietrire. În Patericul egiptean găsim la Sfinţii Părinţi o pildă. Unui frate, care a întrebat cum să ţină mintea trează, i se spune: „când cazanul e pe foc şi fierbe, fug muştele şi nu se apropie, dar cum s-a răcit, vin muştele şi intră în cazan. Aşa-i şi cu mintea noastră, când e fierbinte nu se apropie vrăjmaşul, după ce s-a răcit vin toate patimile aduse de el”.

– Deci, ar trebui să ne păzim mintea tot timpul în rugăciune?

– Da, trebuie să o păzim prin rugăciune în rugăciune, prin silinţă. În Evanghelia după Matei se spune „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc, pun mâna pe ea” (11, 12). Să ne silim cât putem să o strâmtorăm la rugăciune, pentru că, rugându-ne, vorbim cu Dumnezeu, iar focul cuvintelor din Psalmi şi din Rugăciunea lui Iisus va aprinde şi va muia tot timpul inimile noastre.

– Cum să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie?

– Mai întâi trebuie să fim curaţi sufleteşte şi trupeşte, mărturisiţi şi dezlegaţi de păcate. Ca să fii curat cu adevărat de păcate, după ce te-ai dus la duhovnic şi te-ai spovedit, trebuie să stărui îndelung în linişte şi rugăciune, ca mintea să vorbească de la sine cu Dumnezeu. În Liturghie, credinciosul trebuie să atingă cu sufletul, cât de cât, „unitatea credinţei şi împărtăşirea Duhului Sfânt”, pentru care ne rugăm în Ecteniile Sfintei Liturghii. Ne pregătim pentru Sfânta Liturghie, abţinându-ne de a ne risipi; trebuie să avem rugăciunea în minte şi să ne silim a păzi până şi cele mai mici porunci, căci spune Mântuitorul: „Cel ce mă iubeşte pe Mine, acela păzeşte poruncile Mele.” Doar aşa Sfânta Liturghie lucrează marea taină a mântuirii sufletelor, căci atenţia şi frica de Dumnezeu ne face să primim iubirea lui Dum-nezeu şi să simţim acolo că stăm în prezenţa lui Dumnezeu.

–Sfânta Liturghie poate să-i întoarcă pe oameni la Dumnezeu?

– Depinde foarte mult cum stai la Sfânta Liturghie. Dacă eşti cu mintea în cer la Dumnezeu şi El este ca şi prezent în faţa ta şi ai frică de El, atunci câştigi mântuirea şi este primită rugăciunea ta pen-tru mântuirea altora. Dacă stai cu trupul în biserică la Liturghie şi cu mintea eşti în altă parte, nu te foloseşti aproape cu nimic. În Sfânta Liturghie se spală păcatele credincioşilor, aşa cum ne spun rugăciu-nile de la potrivirea Sfintelor: „spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici cu scump Sângele Tău, pentru rugăciunile tuturor sfinţi-lor tăi”, doar ale celor care s-au mărturisit şi participă cu adevărat la Sfânta Liturghie. Nu se dau Liturghii pentru cei care trăiesc necununaţi, eretici, schismatici.

– Cum apare în Filocalie importanţa Sfintei Împărtăşanii?

– În Filocalia a VIII-a¹ zice Sfântul Ioan Scărarul: “Dacă un trup, atingându-se de alt trup, se schimbă în puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Căci este scris în Pateric: “Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere asupra duhurilor necurate, i-a întrebat pe dracii care sălăşluiau în nişte fetiţe furioase şi chinuite de ei cu răutate, zicând: „De care lucruri vă temeţi de creştini?” Aceştia au răspuns: „Cu adevărat aveţi trei lucruri mari: unul pe care-l puteţi atârna pe grumazul vostru; unul cu care vă spălaţi în Biserică şi unul pe care-l mâncaţi în adunare”. Întrebându-i iarăşi: „Din acestea trei, de care vă temeţi cel mai mult?”, ei au răspuns: „Dacă aţi păzi bine aceea cu care vă împărtăşiţi, n-ar putea nimeni dintre noi să facă rău vreunui creştin!” Deci, lucrurile de care se tem mai mult răufăcătorii sunt Crucea, Botezul şi Cuminecătura.

– Dracii nu se tem de Molitvele Sfântului Vasile cel Mare? Sfinţia voastră obişnuiţi să faceţi aceste rugăciuni aici?

– În Sfântul Munte nu se fac aceste rugăciuni, decât doar pentru demonizaţi. De altfel, nici nu trebuie făcute decât în aceste cazuri sau pentru dezlegări de farmece şi vrăjitorii, aşa cum o arată şi conţinutul lor. Dar şi atunci cu o mare pregătire a preotului care le citeşte, după ce se împărtăşeşte la Sfânta Liturghie şi cu mare cercetare şi spovedanie a celor ce cer aceste rugăciuni.

– Cum putem creşte în credinţă?

– Începând cu mărturisirea la duhovnic, luându-ţi canon de la dânsul şi, sub ascultarea şi binecuvântarea lui, împlineşti toate porun-cile uşor şi cu pace lăuntrică, numai astfel înaintezi către Dumnezeu.

– Cum putem creşte în iubirea faţă de aproapele?

– Să răbdăm toate de la dânsul şi să lăsăm de la noi. Dacă vezi că cineva îţi face o nedreptate, lasă de la tine şi vei învinge vrăjmaşul care caută să te aţâţe împotriva aceluia. Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înain-tea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi, iubiţilor, ci lă-saţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea e răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Deci „dacă vrăjmaşul tău e flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12, 17-21). Mântuitorul ne spune: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru din ceruri” (Matei 5, 44-45).

– Cum putem renunţa cu adevărat la iubirea de sine?

– Mântuitorul spune: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Pentru a părăsi iubirea de sine, trebuie să renunţi la tot ceea ce-ţi place. Trebuie să închidem ochii la plăceri, la lucru-rile care ne ispitesc şi scot mintea din unitatea credinţei şi a Duhului. Pentru aceasta trebuie stăruinţă în post şi rugăciune, prin care ne răs-tignim mintea care, de obicei, primeşte gândurile din care se naşte iubirea de sine. Spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că omul fuge de durere şi aleargă după plăcere. Pentru vindecarea de iubirea de sine, trebuie să ştim că cel ce fuge de durere pentru Dumnezeu, adică de râvna pentru El, cade în braţele plăcerii şi ale iubirii de sine.

– Cum putem trăi o zi fără de păcat? Cum să ne trăim viaţa între două spovedanii? Apar unele păcate pe care le mai uiţi.

– Trăim fără de păcate numai dacă facem tuturor numai bine; dacă te-ai întâlnit cu un vecin, orice rău ţi-ar face el, să laşi de la tine şi, astfel, vei trăi fără de păcat. Să iubeşti pe aproapele tău şi pe cel care-ţi face rău. Însă, pentru aceasta trebuie să stăruim în rugăciune şi în priveghere pentru a avea pacea lăuntrică şi legătura Duhului şi a nu mai păcătui. Mântuitorul a spus ucenicilor şi prin ei întregii Biserici până la sfârşitul veacurilor: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită!” Viaţa creştină implică o râvnă continuă în rugăciune, pentru a fi treaz alături de Hristos.

Mai ales în zilele noastre, Biserica e precum a fost Mântuitorul nostru în grădina Ghetsimani, sub asediul trădării oamenilor, cărora le-a dat şi le dă viaţă. Mântuitorul îi dăduse viaţă lui Iuda, primindu-l între ucenici, măcar că îi ştia marile păcate, însă el l-a trădat. Noi, creştinii, care ne mai considerăm ucenici ai Mântuitorului lumii, nu trebuie să trăim această trădare şi lepădare de credinţă a lumii actu-ale, rămânând în priveghere şi rugăciune. Nu doar între spovedanii, ci în priveghere şi în rugăciune trebuie să fie viaţa creştină. Când ai păcătuit, alergi iarăşi la spovedanie ca la un izvor curăţitor al sufletului. Să nu ţii păcatul mult timp nemărturisit, pentru că păcatul e ca o otravă, aşa cum spune Sfântul Macarie Egipteanul: paralizează sufletul. De aceea, lumea actuală e atât de afundată în neputinţă, pentru că nu se spovedeşte.

– Vedeţi cauza crizei lumii noastre în lepădarea de credinţă. Putem considera avortul, ca formă concretă a acestei lepădări, drept cauza tragediei ce aduce multă nenorocire în ţară?

– Cu siguranţă, din cauza omorurilor şi a altor păcate nu se mai iese din sărăcie. Spre sfârşitul cărţii Levitic, Dumnezeu spune poporului ales, prin gura lui Moise proorocul, ceea ce îl va aştepta dacă nu va împlini Legea primită: dacă nu se va întoarce din rătăcirea păcatului, ci, dimpotrivă, se va răzvrăti, sau, cum spune în Scriptură „va păşi împotriva” lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va înmulţi şi mai mult greutăţile, robiile şi strâmtorările poporului. Va îngădui ca asupritorii să fie şi mai fără milă, până ce, datorită înmulţirii răutăţilor şi greutăţilor, poporul va ajunge să mănânce carnea propriilor fii şi fiice şi, în final, ajunşi în robie şi măcinaţi de frică, să-şi vină în fire.

E un text cutremurător şi, din păcate, actual, care arată nu atât dreptatea sau mânia lui Dumnezeu, cât unde duce îndepărtarea omului de Dumnezeu şi căderea sa în idolatrie. România e o ţară creştină ortodoxă şi cred că nu este vorba de o lepădare de credinţă, ci de o rătăcire, de o lipsă de călăuzire şi de atragere în păcat a tinerilor prin tot felul de sminteli, slobozite fără frâu de vrăjmaşii Bisericii şi ai Domnului Hristos. Dumnezeu are grijă să fie şi oameni credincioşi cu adevărat, dar aceste omoruri sunt nişte pedepse care trebuie să vină spre a împlini dreptatea.

– După inundaţiile din anul 2005, nimeni n-a spus că această certare este pentru păcatele oamenilor, ci doar că sunt fenomene ale naturii, catastrofe naturale.

– Certările sau încercările sunt spre lămurirea şi întărirea credinţei. Vă gândiţi că noi suntem drepţi şi că ne pedepseşte Dumnezeu pentru a ne chema la mai multă slavă, ca pe dreptul Iov. Ar fi bine să fie aşa, dar trebuie să ne gândim la poporul lui Israel, că atunci când greşea, părăsindu-L pe Dumnezeu şi închinându-se la idoli în timpul Vechiului Testament, pedepsele veneau peste el imediat, deşi era popor ales. Veneau păgânii şi neamurile din preajmă peste dânşii, iar după ce se trezeau, îi scotea din robie şi de sub jugul străinilor. Şi la noi, necazurile şi suferinţele vin din cauza păcatelor, bineînţeles şi pentru a ne trezi la realitate şi spre a ne chema la împlinirea voii lui Dumnezeu, pentru a ne înţelepţi şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a ne ruga cu mai multă credinţă.

– Cum putem să ne apărăm de atacurile pierzătoare de suflet?

– Prin credinţa dreaptă ortodoxă, să ţinem tare darul rugăciunii, simţământul mângâierii sufletului de către har, atunci când ne rugăm din toată inima şi cu toată luarea aminte. Atacurile pierzătoare de suflet sunt numite de Sfinţii Părinţi săgeţi sau aruncături ale vrăjmaşului diavol în cetatea sufletului, care sunt de fapt sugestii sau ispitiri spre păcat. Omul actual e fără ruşine şi deschide, fără frică, simţurile spre toate smintelile şi este foarte greu să te păzeşti de aceste atacuri din lume. S-au înmulţit foarte mult smintelile, mai ales prin televiziune, ce dă tot felul de veşti şi de imagini pentru a şoca şi a atrage sufletele la păcat. Doar stăruind în rugăciune neîncetată şi aţintind privirea la lumina duhovnicească a chipului Mântuitorului, al Maicii Sale şi al Sfinţilor din icoane, putem să ne întărim sufletul împotriva acestor atacuri.

– Vă gândiţi la realizarea unui boicot împotriva televiziunii, pentru că prin ea şi alte mijloace sufletul e atacat şi dezechilibrat cu cea mai mare forţă?

– Bine ar fi ca măcar unii să realizeze aceasta, aşa cum o fac cei ce vor să participe la viaţă şi nu doar să fie spectatorii ei, cum spune Părintele Paisie Aghioritul. Însă, mai toată lumea este de acord cu televizorul şi nu ştiu cum se poate realiza acest lucru. Vor spune că găseşti lucruri bune şi acolo. Măcar cel cu credinţă să poată fi stăpânul televizorului şi să nu fie stăpânit de el. Dacă-l ai, atunci să-l închizi când este timpul de rugăciune, ca să nu se amestece cele bune cu cele rele.

– Aici e drama, cele bune sunt amestecate cu cele rele.

– Sunt amestecate. Oamenii au ajuns la o adevărată înţelepciune demonică, de a amesteca binele cu răul, făcându-se unelte ale vrăjmaşului. V-aţi gândit vreodată că televiziunea ar putea fi chipul proorocului mincinos din Apocalipsă? Amestecă răul cu binele pentru a-l înfăţişa drept bine. Este o lumină falsă ce a rătăcit omenirea, făcând-o să creadă că are propriul ei scop, împlinire şi slavă fără de Dumnezeu. Însă, înainte de potop Dumnezeu a spus: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup”, nu se mai gândesc la Mine şi, de aceea, voi trimite potopul.

– Tinerii de azi sunt influenţaţi de mass-media, de societate, de realităţile lumii. E foarte greu să se păstreze curaţi, când sunt atâtea ispite. Ce gânduri transmiteţi tinerilor, acum când binele este amestecat cu răul şi e greu să le poţi discerne, fiind multă înşelare?

– E bine spus că binele e amestecat cu răul. Tinerii trebuie să evite emisiunile neruşinate, mai ales o inimă fragedă care vrea să-şi păstreze seninătatea şi să fie aproape de Dumnezeu. Acum se dezlănţuie sexul şi toate păcatele în inima fragedă a tinerilor, care nu ştiau de cele pierzătoare de suflet până la 20 de ani şi care trebuie să crească în adevăr. Unii spun că sunt stăpâni pe televizor. Desigur, încet, încet te prinde, că eşti om, mai ales pe copiii fără discernământ. Tine-retul este curios şi vrea să vadă şi să cunoască, dar această cunoaştere este o reînnoire continuă a muşcării din pomul cunoştinţei binelui şi răului, precum Adam în rai. Curiozitatea şi cunoaşterea celor sfinte i-ar scuti pe tineri de gustul amar al păcatului şi al deznădejdii, venite în urma păcatului. În tot acest vălmăşag de ispite, ar trebui să asculte de vocea povăţuitorul duhovnicesc, de părinţii trupeşti şi de duhov-nici, pentru a învăţa împreună cu ei să discearnă binele de rău şi cum să lupte ca să împlinească binele.

– Părinte, copii nu mai ascultă de părinţi. Ce să facă părinţii în această situaţie?

– Să se roage la Bunul Dumnezeu ca să-i întoarcă. Să-i înveţe atât cât se pricep; să le cumpere cărţi ca să se lămurească ei singuri. Şi dacă tot nu se întorc, să se roage părinţii pentru ei şi să-i pună la Psaltire şi la alte rânduieli de rugăciune pentru a fi eliberaţi din mrejele păcatului şi din legăturile diavolilor. Să se roage stăruitor cu post şi metanii. Rugăciunile părinţilor şi ale bunicilor pentru copii, ale unora pentru alţii, atârnă foarte mult în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Pentru fiecare suflet se dă o bătălie duhovnicească, iar rugăciunea şi pomenirea celor dragi înaintea lui Dumnezeu permite îngerului păzitor, Sfinţilor şi harului să înlăture pe diavol şi toate legăturile lui.

Fără rugăciune nu se dezleagă nimic în ceruri şi în viaţa oamenilor. Cât pot să-i îndemne, iar dacă aceştia nu ascultă, să înţeleagă că, uneori, datorită păcatelor se întâmplă ca în pilda „fiului risipitor”. Fiecare om trece prin această lume pentru a se lămuri cum foloseşte darul vieţii şi al libertăţii. Dacă copiii nu ascultă, vor alerga după plăcere şi vor da apoi de durere. Dar părinţii să lupte pentru ei în ru-găciune şi să-i înveţe ei înşişi pentru a nu ajunge vinovaţi în faţa lui Dumnezeu, că nu i-au învăţat.

– Mulţi tinerii resping Biserica pentru că nu este de acord cu plăcerile lor. Ne putem ruga pentru unii ca aceştia?

– Părinţii se pot ruga pentru ei, căci i-au născut, aceasta le dă dreptul şi datoria de a se ruga pentru proprii copii. Este dreptul iubirii. Bineînţeles, Biserica îi poate pomeni la Psaltire pentru luminarea şi izbăvirea lor de patimi şi pentru a se trezi la iubirea adevărului. În faţa lui Pilat, Mântuitorul spune: „Eu sunt Adevărul, Calea şi Viaţa! Cine aude cuvintele Mele ascultă Adevărul”. Aşa cum ne învaţă şi Scriptura, tinerii să nu se complacă în plăceri şi patimi, izvorâte din iubirea de sine, pentru că iubirea de sine este nimic faţă de iubirea de Biserică. Tinerii trebuie să renunţe la egoismul plăcerilor pentru a cunoaşte bucuriile ce izvorăsc din jertfă.

– Părinte, ce relaţii trebuie să existe între părinţi şi copii într-o familie creştină?

– În primul rând, membrii familiei creştine să fie cu adevărat creştini şi curaţi. Toată neascultarea copiilor de părinţi şi neînţele-gerile dintre ei se datorează păcatelor şi lipsei de credinţă din familii. În Psalmi se spune: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul odihnă, iubiţi ai Săi” (Psalmul 126, 1-2).

Familia e şi trebuie să fie o cetate străjuită de Dumnezeu. Când îi naşti, copiii ţi-i dăruieşte Dumnezeu cu viaţă curată şi ascultători, dacă ai credinţă faţă de El şi îl iubeşti. „Voi da pacea ca fruct al dreptăţii”, spune în Vechiul Testament. Ne dă roadele vieţii noastre – copiii, ca răsplată a păcii ce o trăim în El prin rugăciune. Acum oa-menii nu mai ştiu să-şi păstreze pacea în casele lor, lasă să intre toate smintelile pe fereastră.

Când eram eu tânăr, nu erau televizoare, radio, tinerii erau curaţi. Preotul îi spovedea şi împărtăşea pe tinerii care doreau să se căsătorească, apoi le citea rugăciunile de cununie. Aşa trebuie să facă şi acum fiecare, pentru a pune o temelie creştin ortodoxă familiei şi nu s-ar mai despărţi şi nu ar mai trăi în dezbinare unii cu alţii. Bine ar fi dacă ar fi şi acum acelaşi lucru. Tot mai rar sunt cei curaţi. Când se citesc rugăciunile de cununie, ei sunt deja pătaţi, de aceea sunt acum atâtea despărţiri şi trăiesc separat.

– Ne puteţi spune care e importanţa postului?

– De la început, postul a fost lăsat primului om, Adam, pentru a trăi în bună armonie şi rânduială cu tot ce a creat Dumnezeu. I-a dat Dumnezeu porunca: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Când a încălcat-o s-au întors toate şi lumea şi-a pierdut buna întocmire de la început, despre care vorbeşte Scriptura: „a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, erau bune foarte”.

Omul a fost creat de Dumnezeu ca să trăiască veşnic, dar dacă a încălcat porunca, i-a dat şi moartea ca să nu fie veşnic în iad. Venind Mântuitorul, omul a fost scos din iad. Din păcate, lepădând postul, rugăciunea şi credinţa, omul şi lumea intră din nou în iad, într-o stare de păcat generalizată. Războaiele şi continua frământare a lumii vădeşte viaţa lumii ca un iad, prin crimele şi nedreptăţile ce se fac, fără nicio mustrare de conştiinţă. Dacă omul s-ar întoarce la post şi la rugăciune, viaţa pe acest pământ s-ar schimba pentru toţi.

– Vă rugăm să tâlcuiţi textul: „nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste” (Romani 9, 21), ca să ne apărăm de acuza predestinaţiei.

– Răspunsul se reazămă pe cele spuse. Prin rugăciune şi post, omul poate să schimbe şi să întoarcă hotărârile lui Dumnezeu. El i-a spus lui Iezechia, regele iudeilor, să se pregătească că moare şi atunci acesta s-a întors cu faţa la perete, a plâns şi a zis: „Doamne, adu-ţi aminte că am umblat înaintea Ta întru credincioşie şi cu inimă cu-rată, săvârşind ceea ce este plăcut înaintea ochilor Tăi” (Isaia, 38, 3). Apoi a fost înştiinţat de profet că va mai trăi încă 15 ani. Dumnezeu i-a poruncit să moară şi tot Dumnezeu l-a mai lăsat să trăiască în urma rugăciunilor lui. Proorocului Iona, Dumnezeu i-a spus să se ducă în cetatea Ninive să le spună oamenilor că cetatea va pieri din cauza păcatelor oamenilor. Deoarece s-au pocăit, Dumnezeu s-a întors şi nu i-a pierdut. Când omul se întoarce, Dumnezeu îi primeşte pocăinţa. Aşadar, pocăinţa este mai mare decât toate şi omul are în mâinile sale soarta sa, pentru că se poate întoarce spre a împlini voia lui Dumnezeu.

– Care e relaţia între citirea ceasurilor şi rugăciunea lui Iisus?

– Pot fi alternate, însă scopul şi efectul lor trebuie să fie acelaşi. Prin citirea ceasurilor sau orice citire, rugăciunile dimineţii sau un acatist sau psalmi, trebuie să ajungi la simţirea minţii, să simţi bucuria încredinţării că te rogi şi-l iubeşti pe Dumnezeu din toată inima şi că El te ascultă. Când ajungi la această simţire în timpul psalmilor şi al altor rânduieli de rugăciune, precum ceasurile, atunci ele sunt ca şi rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus este şi aici. Până nu ajungi să trăieşti cu Iisus, să simţi mângâierile harului, nu ai rugăciune.

– Cum putem dobândi pe Duhul Sfânt?

– Cu cât ne vom ruga mai mult, cu cât ne vom sili mai mult. Chiar rugăciunea ne învaţă, dar trebuie şi să lăsăm de la noi, să iertăm pe alţii, să nu ne certăm cu nimeni, să iubim pe toţi, pentru că nu poţi dobândi pacea şi liniştea Duhului fără a fi împăcat şi cu iubire de oameni. Nu poţi avea pe Duhul Sfânt în tine, dacă nu eşti împăcat cu toată lumea şi dacă nu te jertfeşti pentru pacea Duhului, pentru că Duhul este foc de jertfă lăuntrică.

Darul Duhului se dobândeşte, mai ales, prin stăruinţă în Rugăciunea lui Iisus, pentru că spune Sfântul Apostol Pavel, „nimeni nu poate să-L cheme Domn pe Iisus decât în Duhul Sfânt”, iar darurile Duhului au fost revărsate odată cu venirea în lume, cu jertfa şi Învierea Mântuitorului Iisus.

– Unii părinţi spun că e bine să asociem rugăciunea lui Iisus cu respiraţia. Exista vreun pericol dacă o spunem mai mult?

– Da, este bine. Orice rugăciune este bună, dacă se lipeşte de inimă. Unirea rugăciunii cu respiraţia ajută la strâmtorarea inimii şi, astfel, la lipirea rugăciunii de inimă şi la lărgirea inimii prin rugăciune. Rugăciunea lui Iisus o avem de la Sfântul Apostol Pavel care ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat” şi: „Duhul să nu-l stingeţi”. Tot el spune că rugăciunea trebuie să fie aprinsă, făcută cu duh aprins pentru că astfel trecem peste ispitele vrăjmaşului şi intrăm în împărtăşire deplină cu Duhul Sfânt. Dacă faci cu ascultare rugăciunea şi tot ceea ce faci, nu e niciun pericol. Poate fi repetată cât de mult pentru că Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat. Creştinul s-o zică cât de mult poate, însă cu respiraţia să o facă doar cu un povăţuitor, pentru că îşi poate vătăma sănătatea inimii. Oricum, la lărgirea inimii, după strâmtorarea ei prin rugăciune, nu poate ajunge decât cel povăţuit şi însoţit de un duhovnic.

– Care este importanţa citirii Psaltirii pentru creştini?

– Sfinţii Părinţi spun că Psaltirea e glasul iubirii Mântuitorului Care se tânguie pentru Biserica Sa. Proorocul David a fost inspirat de Duhul Sfânt, aşa cum dă de înţeles şi Mântuitorul când se referă la el. Probabil David L-a văzut în Duh pe Mântuitorul, stând de a dreapta Tatălui, până ce va pune pe vrăjmaşii Bisericii aşternut picioarelor Sale. De aceea, e importantă citirea Psaltirii, pentru că citind Psalmii luptăm pentru biruinţa Bisericii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Citind Psaltirea, ne întărim credinţa, pentru că găsim proorociri importante despre Mântuitorul nostru şi despre modul cum trebuie să răbdăm şi să biruim ispitele vieţii.

Este importantă citirea Psaltirii, pentru că ne învaţă rugăciunea scurtă a creştinilor de la începutul creştinismului, numită de Părinţi dintr-un gând sau monologică. Atunci rugăciunea era formată din frânturi de Psalmi: „Nu mă lăsa Doamne Dumnezeul meu, nu te de-părta de la mine”, „Pentru ce eşti trist, suflete al meu şi pentru ce te tulburi” etc. Zicând mereu astfel, primilor creştini li se înfierbânta inima şi se apropiau de Dumnezeu. Şi acum s-ar întâmpla, dacă am citi cu simţire Psaltirea sau am spune Rugăciunea lui Iisus, aşa cum ne-au învăţat Sfântul Grigorie Palama şi alţi Părinţi neptici. Psaltirea goneşte duhurilor necurate. Este bine ca omul să citească cât poate Psaltirea şi cu binecuvântare.

– Cum trebuie făcută rugăciunea în unitatea lăuntrică a Duhului Sfânt ca să-i unească pe creştini. Acum se vorbeşte de intrarea în Uniunea Europei şi de alte uniri şi apropieri dintre ortodocşi, catolici şi creştini de alte confesiuni.

– Din păcate, tocmai aceasta nu se vrea – o unitate a creştinismului, întemeiată pe rugăciunea săvârşită în Duhul Sfânt, aşa cum au învăţat Sfinţii Părinţi şi cei ce au făcut cele şapte Sinoade Ecumenice şi toţi ceilalţi Părinţi aghioriţi. Aşa cum se practică acum, ecume-nismul nu e deloc bun. Tot timpul se cere ca noi să cedăm, să facem pogorăminte de la credinţă, pentru că ortodocşii sunt mai puţini.

Din câte înţeleg de la vizitatorii din Occident ai Sfântului Munte, în Apus bisericile sunt aproape toate goale şi nu prea cred că noi, ortodocşii, suntem mai puţini la număr ca ei. Apoi, orice unire şi unitate ce nu se face în Adevăr, nu va ţine, va fi sortită pieirii. În această rugăciune simţită trăieşti acest Adevăr, Îl trăieşti, Îl simţi pe Hristos ca Adevăr ce-ţi întăreşte sufletul şi inima. Ortodoxia are Adevărul şi nu are nimic de completat în învăţătura sa, chiar dacă nu reuşeşte să-l împlinească pentru că Adevărul nostru este însuşi Hristos Dumnezeu. Trebuie să ne ţinem Ortodoxia, trebuie să ne ţinem credinţa noastră!

– Ce mesaj transmiteţi poporului român?

– Să se întoarcă cu toată inima la Dumnezeu prin post şi rugăciune. Fiecare om să se grăbească a-şi mărturisi păcatele la duhovnic. Sunt atâtea nenorociri şi accidente, nu ştii când vei muri. Cu ce vei pleca, cu aceea te va judeca Dumnezeu. Cel mai mare lucru este începutul bun al pocăinţei, ca să nu te prindă moartea în păcate grele, nemărturisit şi nepocăit. Apoi să stăruie în rugăciune unii pentru alţii, pentru ca Dumnezeu să se milostivească şi să dezrobească poporul ortodox de pretutindeni.

– Ce vă îngrijorează mai mult şi ce gânduri de viitor aveţi?

– Doresc ca toată lumea să-L cunoască şi să-L iubească cu adevărat pe Dumnezeu şi pe aproapele. Dacă vor iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, va fi pace în lume. În viitor, vreau să fac multe lucruri bune, să mă rog mai mult, să mai învăţ şi pe alţii şi aştept ziua când va da Domnul să mă duc dincolo.

– La schitul Prodromu aţi cunoscut părinţi îmbunătăţiţi?

– Au fost părinţi cu trăire mai înaltă, dar erau ascunşi; ei n-au vrut să dea pe faţă, decât dacă nu s-a mai putut. Toţi care au făcut o faptă bună, au ascuns-o, aşa cum spune Mântuitorul: „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 3). Au fost foarte smeriţi şi foarte ascunşi. Dacă dai o faptă mare pe faţă, nu-ţi mai foloseşte, te-ai socotit ca fariseul care se lăuda cu nevoinţa sa. Doar Dumnezeu trebuie să ştie. Mulţi părinţi şi-au ascuns faptele bune, nu le-au dat pe faţă.

– Ne puteţi da câteva exemple din viaţa lor?

– Ce am auzit şi eu de la alţii. La un călugăr Ianis, care vieţuieşte aproape de schitul Prodromu, a venit un prieten şi i-a povestit o întâmplare de acum 10 ani. Acela locuia la Katounakia, unde sunt chilii cu călugări, şi a avut odată nişte mireni la lucru. Acelora le-a dat mâncare pustnicească din care mânca el. Au fost nemulţumiţi şi au cerut o mâncare mai consistentă, deoarece lucrau greu la construcţii. În vremurile dinainte, pe acolo veneau piraţii pe la călugări, le luau tot, le dădeau foc la case, îi băteau de rămâneau nenorociţi sau îi omorau.

În această situaţie, li s-a dat voie să aibă o armă ca să se apere. El s-a dus într-o noapte să vâneze un porc şi să-l aducă ca să-l gătească de mâncare. S-a pus la pândă în pădure. Avea legată de armă o lanternă, ca să vadă ce animale trec. A auzit la un moment dat foşnind ceva în tufe, venind către el; a aprins lanterna şi a văzut venind spre el un pustnic de pe vremuri; acela a zâmbit, a făcut o plecăciune şi s-a dus mai departe. A avut o tresărire în inima lui, a lăsat arma jos şi nu mai avea pace. A venit la prietenul său şi i-a spus ce a păţit. Deci sunt pustnici neştiuţi de nimeni, ci numai de Dumnezeu. Sunt încă pustnici, pe care Dumnezeu îi ţine şi ei nu doresc să-i vadă cineva. Treci pe lângă ei şi nu-i poţi vedea.

– L-aţi cunoscut pe părintele Paisie Olaru?

– A fost duhovnicul meu la mănăstirea Sihăstria. Era un călugăr smerit, cu trăire duhovnicească, care s-a ascuns şi nu şi-a dat pe faţă toate darurile. Părintele Cleopa, care era de doi ani stareţ la Sihăstria, m-a primit în anul 1946 la mănăstire, unde era o aleasă viaţă duhovnicească.

– Cum vă simţiţi în Sfântul Munte, departe de ţară?

– Nu-s departe de ţară, căci Muntele Athos este pământul făgăduinţei pentru toţi cei care-L iubesc pe Dumnezeu şi pe Maica Sa. Suntem aici mai mulţi români, facem slujbele în limba noastră, trăim viaţă de obşte şi nu simţim înstrăinarea şi dorul de ţară. Nu mă gândesc că sunt departe de ţară, ci aştept ziua când mă voi duce dincolo.

1 Filocalia VIII, Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie, cap. 92, Bucureşti,1979, p. 211.

Sursa: George Căbaş, „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Foto (sus) – credit George Crasnean
Foto (alb-negru): Părinţii Iulian Lazăr şi Cleopa Ilie la Chilia Provata (Cucuvino), 1977

În afară de Hristos, nu am nimic!

Maica Stefanida este una din marile nevoitoare ale secolului al XX-lea. Născută în anul 1887 într-o familie sârbă din nordul Albaniei, încă de la vârsta de 7 ani se leapădă de cele ale lumii şi ale trupului prin chemarea tainică a harului Duhului Sfânt. Trăieşte în lume până la moartea ei, deşi fusese chemată de Sfântul Nicolae Velimirovici să se închinovieze la mânăstirea Jicea. A preferat însă pustnicia în lume, trecând printr-o mulţime de necazuri. Primeşte haina monahală la începutul celui de-al doilea război mondial, cu toate că se considera nevrednică de acest mare dar.

În anul 1945, cu două luni înainte de moarte, le-a scris părinţilor săi, spunându-le
de apropiata adormire şi de pregătirile pentru a se întâlni cu Cel pentru Care „a ars jertfelnic, de la vârsta de şapte ani, ca o lumânare adusă la altar”.

Moartea ei s-a petrecut în noaptea de Vinerea Mare, pe 21 aprilie/4 mai 1945. O patrulă germană a bătut la uşa sihăstriei sale, cerându-i să-şi stingă opaiţul sau să tragă perdelele, însă ea a continuat să citească şi să se roage. Soldaţii s-au întors, bătând-o cu sălbăticie pe firava nevoitoare de cincizeci şi opt de ani, care a murit în cursul acelei nopţi. A fost îngropată în Sâmbăta Mare – aşa cum a vieţuit cu Hristos, a rămas cu El alături şi în moartea Sa.

Viaţa acestei pustnice în lume ne-a rămas aproape necunoscută, însă din scrisorile sale trimise duhovnicului ei, episcopul Victor al Skadarului (†1938), ni se descoperă un suflet care doar prin necazuri şi suferinţe se poate spune că a trăit pe pământ, căci cu duhul ei întru cele cereşti petrecea.

Cuvioasă maică Stefanida, roagă-te şi pentru poporul român!

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.

Cuvioase Părinte,

Duhul meu vrea să grăiască Domnului cu tine ca martor, şi să zic ţie multele mele chinuri şi să spovedesc păcatele mele. Însă cu smerenie mă rog să mă ierţi de te necăjesc. Ci ştiind că cu deadinsul doreşti şi iubeşti a fi pe placul lui Hristos, rogu-te: auzi-mă, pentru Hristos.

Până acum doream de bunăvoie să vin (la biserică), însă trăim vremuri de mare stricăciune a credinţei şi rânduielii, aşa că ceea ce mă aduce (la Biserică) este marea milă şi dragostea lui Hristos. Am învăţat să mă însufleţesc pe sine-mi în fiecare Duminică şi chiar de două ori în săptămână cu Tainele lui Hristos, ca să nu rămân fără de viaţă, ci să viez, întru aceste sfinte zile.

Părinte, trebuie să ştii, numai să mă crezi, că în afară de Hristos nu am nimic. Am doar de purtat această viaţă plină de păcate. Însă Hristos e mila şi dragostea mea, şi singurul Chip al vieţii mele.

Când cuget la marile chinuri ale lui Hristos, la îndelungă-pătimirea Sa şi la bunătatea şi înţelepciunea Sa – nimic nu-mi mai trebuie. Hristos mă plineşte. În nopţile întunecate şi chinuitoare, Hristos mă încălzeşte precum soarele. Hristos nu-mi îngăduie să privesc ori să vorbesc slobod cu oricine din această lume, nici nu-mi îngăduie să mă mulţumesc cu orice…

Fără marea milă a lui Hristos, nu pot primi nimic de la nimeni – altminteri aş pierde dragostea lui Hristos. E cu adevărat anevoie pentru ceilalţi să trăiască alături de mine în lume, deoarece anevoie este pentru oricine să creadă că Hristos nu mă lasă niciodată să mă odihnesc – căci nici El nicicând nu Se odihneşte. Întâmple-se orice cu lumea, să se clatine şi să se răstoarne – eu nu mă voi despărţi niciodată de Hristos! Căci El este milostiv, şi mi-a arătat mila Sa, şi mi-a grăit despre neputinţa dracilor, şi m-a slobozit să izgonesc cu mâna goală dracii. Pentru că dracii multe fură de la mine, dar nu pot lua cu dânşii, fiind ruşinaţi mai înainte de a-i nimici Domnul.

Părinte, iartă-mă, nu lăsa scrisoarea aceasta  să te plictisească, pentru că am multe de zis. Şi să nu te superi, ca şi cum aş grăi ceva de la mine. Căci parcă Hristos grăieşte din mijlocul inimii mele. Aşa simt, şi mă rog să simţi şi tu asemenea, părinte.

Domnul este aici. Îl întreb: Toate-s adevărate, dulce Hristoase al meu? Pentru că înaintea Ta nimic nu se ascunde; ruşinea mă va nimici. Dracii abia aşteaptă, se târăsc în jurul meu, dorindu-mi tot răul. Însă ştiu şi rabd toate acestea, şi nu voiesc să le dau nimic. Însă Tu, Hristoase, pe toate le poţi. Aruncă-Ţi tunetul asupra lor şi-i nimiceşte, şi-i risipeşte! Căci se adună neîncetat împrejuru-mi, zi şi noapte, în vis şi aievea. Însă, Hristoase al meu, nu-mi pasă de mincinoşii draci; Te am înlăuntru pe Tine, sfântul Adevăr! În mâinile Tale îmi încredinţez viaţa. Tu ai zidit-o, fă ce voieşti şi doreşti cu ea! Curăţeşte-o, dar, de toată întinăciunea şi iartă-i păcătoşenia, ca nevăzuta mea necurăţie să nu Te scârbească.

O, dulce Iisuse Hristoase, viaţa mea, doar la Tine cuget şi cu Tine grăiesc în vise şi aievea. Părinte, rogu-te, mă iartă, spune-mi tot ce vei afla supărător în această scrisoare; toată este dragostea lui Hristos. Aşa ţin îna-intea preotului meu viaţa lui Hristos; din păcate, nu am acum un preot. De la mine s-a depărtat multă bunătate, însă Hristos nu mă părăseşte. Niciodată nu mă lasă singură, ci inima îmi arde vie de mila şi dragostea Sa, în bucurii şi necazuri, în slavă şi lumină. Ochii mei nu-L văd, dar inima mea Îl vede; nu-L aud cu urechile, ci inima mea Îl aude, şi în lăuntrul meu străluceşte lumina. Stau înaintea lui Hristos, şi ruşinea mă copleşeşte când mă gândesc la multele mele păcate. Păcătuiesc. Şi Hristos mă vede.

Hristoase, nu mă mustra cu mânie, căci ruşinea mă va omorî. Mustră-mă cu milă, ca să învăţ toate cele pe care le voieşti. Vezi, Doamne, cât de multe Îţi grăiesc şi-Ţi spovedesc, în numele Sfintei Treimi. Cât de mult Te iubesc! Fără Tine nimic nu văd, nici nu aud; fără Tine nimic nu pot zice, nici cunoaşte; fără Tine nu am adevărul Tău. Căci păcatul nu-mi dă pace. Ruşinea mă doboară, pentru toate. Nu pot răbda să mă privească lumea.

Cum îl voi crede pe altul, sau cine mă va crede pe mine? Când cineva îmi dă ceva, nu pot întinde mâna, fiindcă nu pot crede că dă de bunăvoie. Căci, mărturisesc, viaţa mea nu e bună de nimic şi jalnică. Iar viaţa în lume e mereu învolburată. Întotdeauna mă tem, Hristoase al meu, că trăiesc făţarnic. Tu, Care eşti Adevărul cel viu, spune-mi, unde se cuvine să fie locul josnicei mele vieţi? Hristoase, nimeni nu are nevoie de mine în afară de Tine; de mă iubeşti, găteşte-mă Ţie-ţi, ocroteşte-mă de necredinţa şi desfrâul ridicate din această jalnică lume! Toate necurăţiile se înmulţesc, de parcă totul ar fi sortit pierii.

Iartă-mă, părinte! Vieţuiesc cu Hristos doar atunci când dulce grăiesc cu Dânsul. Să nu crezi că mă mândresc cu ceva din viaţă. Nimic bun nu am, până ce va veni moartea. Şi cu adevărat Îl iubesc pe Hristos! Însă dacă ceva nu e după voia Sa, lesne m-ar putea părăsi – căci nu pricep nimic din cele ce mi le grăieşte Domnul, şi mă tem că Îl voi mânia. Hristos are mare milă; pe multe le rabdă şi îndelung aşteaptă pocăinţa. Însă nu-mi pot astupa urechile înaintea păcătoasei şi nevrednicei mele vieţi, şi nu mă pot smeri îndeajuns, pe cât îmi cere Hristos. Doar ruşinea multelor mele păcate mă poate ucide.

Cu milostivire mă iartă, părinte! Ştii cine zice acestea; auzirea lor să te bucure, pe cât de dulce îi e sufletului meu să grăiască şi duhului meu să suspine. Căci Hristos îmi grăieşte în inimă mai multe decât pot scrie. Mulţimea cuvintelor grăite de Hristos în inimă nu poate fi cuprinsă de hârtie.

O, spune-mi acum, Casa mea, Hristoase al meu: în numele Sfintei Treimi, sunt acestea adevărate? Mă amăgeşte cu minciuni vicleanul diavol? Căci mulţime de draci caută neîncetat să-şi afle în mine sălaş; de dorm sau de sunt trează, ei nu contenesc. Răul mă ispiteşte în multe chipuri, însă Tu, Hristoase al meu, m-ai îngrădit cu tărie. Cu dragostea mi-ai încălzit inima; mare milă ai revărsat asupra mea. De nimic nu am trebuinţă, ci te rog neîncetat, Preabunule şi Preaiubite, să-mi dai în această viaţă multe încercări.

Articol aparut in nr 17 al revistei Familia Ortodoxa

De ce-am venit pe lume?

– Când vei veni tu, toate vor fi gata. Toate vor fi împărţite. Aşa că ia-le pe acestea acum.

Pânză… lucrată la război. Suluri de pânză ce-au stat de generaţii frumos aranjate în dulap.

– Ia şi ştergurile astea – să ai amintire.

– Acum?

– Numaidecât. Din lada de zestre, nişte straie. Şi zadia. Zadia-i făcută de mine, am purtat-o când eram fată, duminica, la horă.

Covoare ţesute, perne, tot felul de materiale lucrate cu migală la lumina lămpii îşi aşteptau rândul.

– Acestea sunt necesare pentru atunci.

Mie nu-mi trebuie decât straiele şi atât. Sunt grele şi pe măsura mea. Încercate în joacă cândva, radiind de bucurie, plimbate prin curtea casei vara, în hămăitul câinelui nedumerit, căruia i se păruse că sunt „alt om”, straiele acestea erau predate acum definitiv.

Bunica mergea anevoie prin camera rece, „de către drum”, desprinsă parcă de cele lumeşti. Acum putea să plece: peste un ceas, mâine, peste o săptămână, peste câţiva ani, oricând.

Firesc, totul era atât de firesc, încât nu mai rămânea în urmă decât privirea uimită a nepoatei, imortalizată ca într-o fotografie.

– Nu te duce acum! La cine mai vin eu? Eu am nevoie de tine!

I-am spus aşa tot timpul – şi vreo cincisprezece, şaisprezece ani de la acel moment al „predării straielor” – pentru că îmi era dragă, pentru că îmi era a doua mamă. Prin obiectivul aparatului foto m-am uitat la ea de atâtea ori, am încadrat-o, şi totuşi nu am imortalizat-o decât în memorie. Am avut o reţinere inexplicabilă. Voiam să mai trăiască pentru mine.

Îmbrăcată de mult cu haine cernite, că „numai tinerele poartă haine colorate”, petrecându-şi pe ultimul drum propria-i fiică şi soţul, bunica avea şi ea dorinţa plecării din această lume. Avea dorinţa, dar muncea necontenit. Se îndrepta de spate când se odihnea proptindu-se în sapă, pentru că în rest mergea aplecată.

Ani întregi m-am gândit numai la mine, voind s-o mai văd petrecându-mă în poartă după cum îi era rânduiala.

Într-o vară, am consimţit pentru prima dată: „Roagă-te pentru mine, puiul meu, să mor”.

Am tăcut. Vorbele mele nu mai răsunau copilăreşti: „Mai stai!”. De data asta, inima mea a înţeles. Nu aveam încotro. Bunica avea privirea pierdută undeva, în zare.

Peste o lună, în miros de „tei sfânt”, dorinţa de o viaţă a bunicii se împlinise şi toate au fost precum a spus ea.

La poarta casei m-am oprit şi oprirea aceea părea ruptă din veşnicie. Alerga copilul din mine să o îmbrăţişeze, rămânea omul matur să cugete: „Când vei veni tu, toate vor fi împărţite”.

M-am dus să o privesc. Era senină. Vecinele îi derulau povestea plecării: seara s-a dus să închidă ultima găină ce-i rămăsese din toată gospodăria, firesc, cum am mai spus, atât de firesc s-a aşternut apoi ultimului somn pământesc.

S-a pregătit o viaţă, a venit pe lume să se pregătească necontenit şi a avut o plecare atât de frumoasă…

Duminica a venit la înmormântare aproape tot satul, parcă era sărbătoare, soarele strălucea şi era atâta linişte… Femeile se închinau două câte două, după obicei, luându-şi rămas-bun. „Parcă doarme”, spuneau.

„De ce-am venit pe lume?” – a răspunde mi-e greu. Ştiu de ce a venit pe lume bunica: să înveţe a muri, să-mi dea acel fel de iubire atât de firească, pentru care-i mulţumesc.

Zestrea lăsată mie a fost zestrea iubirii.

Adela Daniela Costea (Oradea)

Locul I la concursul de eseuri al lunii iulie

Aparut in nr 42 al revistei Familia Ortodoxa

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu

  Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.

Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci purtătorii de Dumnezeu părinţi, “înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc“, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.

Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.

A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.

Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.

O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi misiunea către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.

Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor trei ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.

Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.

Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea.

Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!

Din Părintele Efrem Athonitul (Filotheitul), Despre credinţă şi mântuire

Creştinismul Ortodox este parte integrantă a Istoriei şi existenţei Neamului Românesc

Ortodoxia și neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale Creștinismului și de atunci Ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am și dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincioșilor noștri voievozi și tuturor mărturisitorilor și rugătorilor acestei țări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credința predată nouă de Sfântul Apostol Andrei și au fost conștienți că aceasta este cinstea și puterea neamului, și nu altceva. Datorită faptului că am păzit credința nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.

(Ne vorbește părintele Iustin, Petru Vodă, 2011)

Romanul s-a identificat foarte bine cu Ortodoxia, Ortodoxia circula in sangele romanului nostru. Dupa cum spuneau si marii nostrii scriitori nationalisti, pe care acum vor sa ii desfiinteze – Eminescu, Iorga, Crainic, Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu – asa spuneau – ca nu exista roman catolic. Asa cum zicea Nae Ionescu ca a fi roman inseamna a fi ortodox, dupa cum animalul cal este si patruped.

Romanii nostri vor fi foarte greu de inselat, de indus in eroare – ma refer la oamenii statornici in credinta, cu o adevarata convingere si care nu au uitat sa sunt romani. Desi conducatorii bisericii noastre si preotii nu si-au facut datoria de a catehiza poporul in dreapta credinta, ca, de, s-au temut; preotii nostri nu vorbesc despre asta – la ei asta face parte din lumea poeziilor. Insa, credinciosii nostri au constiinta ortodoxa mai dezvoltata decat a multora dintre pastori, si iau o carte, mai citesc un ziar si afla ei cum stau lucrurile. Acum sta la dispozitia fiecaruia sa afle adevarul.

Romanul trebuie sa iasa din indolenta in care se afla astazi si, daca a reusit ceva comunismul, acesta este: sa-l faca nepasator fata de valorile Bisericii si ale neamului sau, plictisit de a mai lupta pentru biruinta neamului sau.

Romanul trebuie intors la Hristos. Biserica ar trebui sa dea tonul. Aici e nevoie de o adevarata elita, care sa formeze generatii de romani crestini.

I-as certa pe romani pentru ca le-a dat Dumnezeu cele mai frumoase daruri si eu nu par sa fie constienti de asta.

“Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi. Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului”. (I Petru 2, 9-11)

NEAMUL ROMANESC

Comoara romanilor este credinta ortodoxa. Toata lucrarea raului este indreptata impotriva ei. Neamul acesta n-a dainuit prin victorii pamantesti, chiar daca acestea au avut importanta lor; neamul acesta a dainuit prin jertfa si credinta. Prin jertfa acest neam inviaza, ori de cate ori il omoara ei.

Exista o radacina foarte adanca si viata Bisericii si a manastirilor si a credinciosilor ei, pe care n-o pot smulge ei asa usor din pamantul acestui popor adapat cu sange de mucenici si de voievozi a lui Hristos. Si chiar daca aceasta radacina puternica este taiata cu fierastraul vrasmasilor Ortodoxiei, mereu va rasari un alt vlastar.

Din pacate acest duh al vietii politice din ziua de azi este strain de viata si de chemarea si de rostul pe care-l avem noi, ca romani, al unui STAT DE MANTUIRE. Statul este o vorba goala, daca ignoram oamenii care il alcatuiesc. Statul suntem noi, cei aproape 90 la suta ortodocsi.

Dumnezeu a lucrat pentru individualizare, pentru identificarea individului si a neamurilor; Satana lucreaza pentru distrugerea si uniformizarea societatii cand omul nu mai conteaza, conteaza numai asa zisele principii, conteaza numai statisticile.

Cand te raportezi la istoria patriei tale, ai cu ce sa te identifici. Dar in momentul in care declari ca te identifici cu istoria lumii, adica cu cea a catorva sute de popoare, inseamna ca nu mai apartii nici uneia. E ca si cum te-ar lua cineva si te-ar scoate din casa ta si te-ar arunca in strada, asa e iesirea din istoria patriei tale ca sa te “globalizezi” cu istoria lumii…

Nu piere ceea ce e cladit pe credinta, pe valoare, pe traditie. Avem patria pe care o meritam. Si avem o tara frumoasa precum gradina raiului, totul e sa avem rabdare si putere sa vedem aceste frumuseti…

Rasar, iata, noi vlastare care, ca prin instinct, alearga la identitatea lor, la ceea ce are mai curat acest neam, la credinta crestina.

Intodeauna, va ramane totusi o elita de oameni, care vor lua asupra lor destinul tarii. Intotdeauna au fost si tradatori, au fost si eroi in cadrul neamului si al Bisericii. Asa ca nu deznadajduim, ci ducem mai departe greutatea si povara acestor vremuri in care ne aflam. Pentru ca, sa nu uitam, Hristos ne-a fagaduit: “EU sunt cu voi pana la sfarsitul veacului. Amin”

Talentul este duhul unui neam care se aduna in niste indivizi. Daca ei nu duc pana la capat ceea ce au primit, daca nu dau inapoi neamului opere valoroase, atunci inseamna ca nu au fost demni de aceasta frumoasa si aleasa povara pe care au primit-o de la Dumnezeu.

Ceea ce valoreaza pentru popor, valoreaza si pentru fiecare stat si pentru fiecare societate. Scopul poporului, ca totalitate, este acelasi cu scopul omului ca persoana singulara. Si scopul acesta este intruparea in toate manifestarile vietii lui a dreptatii, dragostei si sfinteniei evanghelice. Orice neam trebuie sa devina “poporul lui Dumnezeu”, “popor sfant”, care pune in evidenta si propovaduieste, prin istoria lui adevarul Dumnezeu-omenesc al vietii si etosul Dumnezeu-omenesc al ei. (vezi I Petru 2, 9-11; 15-16).

Neamul cuprinde:
1. Toti romanii aflatori, in prezent, in viata.
2. Toate sufletele mortilor si mormintele stramosilor.
3. Toti cei ce se vor naste romani.

Neamul are:
1. Un patrimoniu fizic, biologic: carnea si sangele.
2. Un patrimoniu material: pamantul tarii si bogatiile
3. Un patrimoniu spiritual, care cuprinde:
– conceptia lui despre Dumnezeu, lume si viata;
– onoarea lui ce straluceste, in masura in care neamul s-a putut conforma, in existenta sa istorica, normelor izvorate din conceptia lui despre Dumnezeu, lume si viata;
– cultura lui: rodul viatii lui nascut din propriile sfortari in domeniul gandirii si artei.

Toate aceste trei patrimonii isi au importanta lor! Pe toate un neam trebuie sa si le apere! Dar cea mai mare insemnatate o are patrimoniul sau spiritual, pentru ca numai el poarta pecetea eternitatii, numai el strabate peste toate veacurile.

De aceea conducatorii natiilor trebuie sa judece si sa actioneze nu numai dupa interesele fizice sau materiale ale neamului, ci tinand seama de linia lui de onoare istorica, de interesele eterne. Prin urmare, nu paine cu orice pret, ci onoare cu orice pret!

Neamul este o entitate care isi prelungeste viata si dincolo de pamant. Neamurile sunt eternitati si in lumea cealalta, nu numai pe lumea aceasta.

Cinteodata, pe aceasta linie a neamului se ridica numai indivizi izolati, parasiti de generatiile lor. In momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc in numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morti si de martiri ai trecutului si viata de maine a neamului. Aici nu intereseaza majoritatea, fie ea si 99 la suta, cu parerile ei. Nu parerile majoritatii determina aceasta linie de viata a neamului! Ele, majoritatile, se pot numai apropia sau indeparta de ea, dupa starea lor de constiinta si virtute, sau de inconstienta sau decadere.

Neamul nostru n-a trait prin milioanele de robi care si-au pus gatul in jurul strainilor. Ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toti haiducii care, in fata jugului strain nu s-au supus, ci si-au pus flinta-n spate si s-au ridicat pe potecile muntilor, ducand cu ei onoarea si scanteia libertatii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin “majoritatile” lase si “cuminti”. Ei inving sau mor, indiferent. Pentru ca atunci cand mor, neamul traieste intreg din moartea lor si se onoreaza din onoarea lor. Ei stralucesc in istorie ca niste chipuri de aur care, fiind pe inaltimi, sunt batute in amurg de lumina soarelui, in timp ce peste intinderile cele de jos, fie ele mai mari si cat de numeroase, se asterne intunericul uitarii si al mortii.

Toate popoarele din jurul nostru au venit de undeva si s-au asezat pe pamantul pe care traiesc. Istoria ne da date precise despre venirea bulgarilor, turcilor, maghiarilor, etc. Un singur neam n-a venit de nicaieri. Acela suntem NOI ! Ne-am nascut din negura vremii pe acest pamant odata cu stejarii si cu brazii! De el suntem legati nu numai prin painea si existenta pe care ne-o da muncindu-l din greu, dar si prin toate oasele stramosilor care dorm in tarana lui! Toti parintii nostri sunt aici! Toate amintirile noastre, toata gloria noastra razboinica, intreaga noastra istorie aici, in acest pamant sta ingropata!

Intotdeauna romanii au trait in buna intelegere cu catolicii, cu greco-catolicii, cu musulmanii, cu armenii si cu toate religiile. Asta pina au venit vremurile acestea satanice care doresc sa ne razvrateasca unul impotriva celuilalt.

“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai.” (Ioan 15, 12-13).

de Arhimandrit Iustin PARVU

calauzaortodoxa.ro

Esenţa vieţuirii creştine

Este o rugăciune plină de putere – care vine de la Mântuitorul nostru şi de la Sfinţii Apostoli – şi este cuprinsă în aceste cuvinte: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune este scurtă şi de aceea poate fi spusă oriunde şi oricând, stând sau mergând. Chipul nefăcut de mână al Mântuitorului.

În lumea modernă (în această grabă a vieţii când nu avem timp de rugăciune îndelungă în camera noastră, în faţa icoanei şi a candelei aprinse) putem spune această rugăciune, în orice loc şi în orice timp din viaţa noastră: şi la scoală, şi în magazin, în fabrici, în atelier, putem rosti această rugăciune în taina inimii noastre. Iar Iisus Hristos, Care este prezent în viaţa noastră totdeauna, ne ascultă această rugăciune care este închinată numelui Lui, plin de putere. Am auzit pe mulţi spunând că rugăciunea lui Iisus le este cunoscută. Ştiu multe persoane, tineri şi mai în vârstă, care spun această rugăciune, chiar sunt avansaţi în această rugăciune. M-am bucurat foarte mult ori de câte ori am aflat că există asemenea credincioşi.

Strădania noastră sinceră şi statornică prin chemarea deasă a numelui Domnului ne este de mare folos; prin această rugăciune – slăbănoagă aşa cum este ea – dobândim simţul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră. Simţim că nu suntem singuri, numai cu oamenii, simţim că El este de față, simţim ajutorul Lui real în viaţa noastră. Ne luminează mintea să înţelegem, să adâncim, să ne placă Sfintele Scripturi. Ne ajută să simţim că bucuriile cereşti sunt infinit mai mari şi mai frumoase decât bucuriile pământeşti.

(Sursa: Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe)

credintainadevar.blogspot.ro

Capcana New Age (pe scurt)

  E foarte usor sa distingi invataturile crestine de cele new age.New age vorbeste despre energii, eul nostru, preamareste omul la rangul de Dumnezeu, face totul in numele propriei persoane.

Pentru new age, lozincile sunt axate pe pace si iubire, toleranta maxima (insclusiv a imoralitatii gen homosexualitatea), si toate acestea in numele oricui, in afara de preasfantul nume al mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Ei vorbesc despre un spirit , spirite, maestri, zei, zeite etc. si nicidecum puterea Duhului Sfant. Ei neaga conceptul de Sfanta Treime si considera ca toti suntem una\unul, adica aceeasi energie, si ca Dumnezeu nu este personal ci impersonal gen in noi toti (dar de fapt ei sunt deja posedati si acelasi duh rau este in ei toti, ei chiar vorbesc prin telepatie, folosindu-se de demonii lor).

Acestia nu cred ca Iisus Hristos este singurul fiu al Lui Dumnezeu si singurul prin care putem ajunge la Tatal. Acestia nu obtin mesaje si viziuni de la sfinti si ingeri prin rugaciune, ci prin magie si vrajitorie, prin meditatie si yoga, adica de la cei care au inventat si nascocit asemene erezii, adica de la demoni (ingerii cazuti).

Ei au un vocabular foarte elevat, sunt scoliti, au cultura generala buna si par a fi foarte convingatori. Multi crestini ajung inselati din pacate, am exemple chiar in jurul meu care asculta horoscopul, merg la bioenergie si reiki, samanism, astrologi, fac colectie de cristale si cred in puterea lor.

Lor nu li se pare nimic eronat ei crezand ca fac totul in numele iubirii, dar,…deja merg spre prapastie.In fine aceasta e doar o particica din ce fac ei, ca sa va luminati si sa reusiti sa distingeti invataturile crestine de cele ale dracilor.

Doamne ajuta!

Sursa articol : totulpentrutot.wordpress.com

Nu căutaţi har în nici o altă credinţă, căci adevărul se află numai în Biserica Ortodoxă

Să ne rugăm Domnului Dumnezeu pentru a trimite pacea şi mântuirea întregii lumi, pentru buna sporire a sfintelor noastre biserici şi pentru unirea tuturor [drept-credincioşilor] într-o singură turmă.

Nu vă deznădăjduiţi în necazuri şi nu vă clătinaţi în ispite. Fiţi fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe.

Nu căutaţi har în nici o altă credinţă, căci adevărul se află numai în Biserica Ortodoxă despre care Hristos a spus: …voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18).

Duceţi o viaţă creştină, înfrânându-vă de la tot ce poate întina sau lăsa vreo urmă rea în om. Trăiţi în pace şi armonie, fără a vă ocupa cu judecarea păcatelor şi neputinţelor altora. Iertaţi-vă unii altora greşelile, ca şi Tatăl Cel din Ceruri să ne ierte pe noi. Creşteţi copiii voştri întru evlavie. Şi, mai presus de toate, rugaţi-vă stăruitor ca Domnul să le îndrepteze pe toate spre ce este mai bine şi să ne dea ceea ce este de folos în această viaţă, dar mai ales în viaţa ce va să vină.

Noi minuni ale Sfântului Ioan . Despre sfârșitul lumii

Credinţa este puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii.

Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăţie; neînsemnătatea şi umilirea, ca slavă şi cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate mai bine zis c-am dobândit bogăţia cunoştinţei lui Hristos cea nepătrunsă (Efes. 3, 8). Ea ne face să privim toate cele ce se văd, ca ţărână şi fum.

Credinţa în Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plânsetul vieţii, ci să suportăm şi să răbdăm toată ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri şi nenorociri, până va vrea şi ne va cerceta pe noi Dumnezeu. „Căci răbdând, zice, am aşteptat pe Domnul, şi a luat aminte la mine” (Ps. 39, 1).

Credinţa în Hristos, Adevăratul Dumnezeu, naşte dorinţa după cele bune (duhovniceşti – n. n.) şi frica de chinuri. Iar dorinţa celor mai înalte şi frica de chinuri aduc păzirea întocmai a poruncilor. Păzirea întocmai a poruncilor învaţă pe creştini să-şi cunoască neputinţa lor. Iar cunoaşterea neputinţei noastre adevărate naşte aducerea aminte de moarte.

Cel ce şi-a făcut-o pe aceasta însoţitoare de viaţă va căuta cu osteneală să afle ce soartă va avea după ieşirea şi plecarea din viaţa aceasta. Iar cel ce se străduieşte să cunoască cele viitoare e dator, întâi de toate, să se lipsească de cele de acum. Căci cel ce este stăpânit de împătimirea faţă de acestea, până la cel mai neînsemnat lucru, nu poate dobândi cunoştinţa desăvârşită a acelora.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze

Ce înseamnă mântuirea? Moartea trupului nostru este oare singura condiţie de a trece în împărăţia lui Hristos? Cum putem dezvolta în noi putinţa de a trăi după poruncile lui Hristos, după Sfântul Duh?

Un singur lucru trebuieşte: a păstra încordarea rugăciunii şi a pocăinţei. Moartea atunci nu va mai fi o ruptură, ci o trecere către împărăţia pentru care ne vom fi pregătit prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos, prin rugăciunea şi chemarea Numelui Său: «Doam­ne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte pre noi şi lumea Ta».

«Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Ce înseamnă această ultimă frază a Simvolului Cre­dinţei? Noi nu putem purta ideea vieţii vecinice decât dacă această vecinicie a şi pătruns în viaţa noastră.

Arhimandritul Sofronie Saharov, Din viață și din duh, traducere

Lumea asa cum este

Lumea este asa cum este pentru ca nu mai exista grija omului pentru om ci doar pentru lucrurile materiale.Grija omului pentru om naste empatie, compasiune, iubire, sentimentul ca esti de ajutor, ca faci ceva bun, ceva bine, ca ajuti viata, ca investesti viata ta in Viata, pe cand grija pentru lucrurile materiale naste o iubire egoista si nesatula.

Omul devine prin iubirea egoista o fiinta care alearga doar dupa satisfacerea propriilor nevoi si mai mult de atat, dupa cai verzi pe pereti, fantezii desarte.El vrea doar ce vrea el si nu oricum si nici oricat, ci din ce in ce mai mult mai bun mai des, transformandu-se astfel intr-o fiinta individualista, rupandu-se de restul creatiei ca o frunza care se rupe din copac,  separandu-se de Sursa Vietii adica de Dumnezeu iar separarea aceasta inevitabil duce la insingurare, tristete, deprimare, boala iar apoi moarte.
Si vazut din afara un astfel de om pare ca si-a trait viata frumos, a avut de toate, vai dar ce om! s-a plimbat peste tot, ce bine se imbaca, pana si in groapa a intrat aranjat la 4 ace, dar nimeni nu se gandeste ca tot ce a facut, a facut pentru el , pentru orgoliul lui, pentru imaginea lui si mai ales pentru a-si intretine aceasta imagine.

Oare ce poate fi de apreciat la acest om?! Care a fost valoarea reala a vietii lui? Ce a facut pentru semenii lui? Ce a lasat in urma? O imagine?! Da, o imagine ce se va sterge din memoria celor care l-au cunoscut asa cum se sterge praful cu o carpa uda.

Il vor uita imediat, pe cand un om care a trait pentru semenii lui, va fi tinut minte in inima tuturor celor pe care i-a ajutat si i-a iubit, el ramanand flacara vie prin faptele sala ce au bucurat sau au salvat suflete.

Pace