Blestemul Babelului – Statele și Noua Ordine Mondială

64e45-bruxelles-babel2

Cum să înțelegi dacă nu ți se explică? Cum să fi de acord sau împotrivă dacă nu știi despre ce este vorba?

Vă propun să aruncăm o privire de ansamblu asupra acestui subiect atât de controversat în vremea noastră: Convergența statelor lumii, prin convingere sau constrângere, în procesul de formare a Noii Ordini Mondiale.

Trebuie să spunem de la început că, omenirea a avut, are și va avea întotdeauna doar două alternative: să existe în ordinea stabilită de Dumnezeu sau ,,să-și facă de cap“, implementând propria ei idee de ordine.

Biblia ne spune că oamenii optează de regulă pentru cea de a doua alternativă. Iată cum s-au desfășurat primii pași ai omenirii care n-a învățat nimic din lecția potopului:

,,Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear şi au descălecat acolo. Şi au zis unul către altul: „Haidem să facem cărămizi şi să le ardem bine în foc!” Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var. Şi au mai zis: „Haidem să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!” 

Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: 

„Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă, şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem să Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora!” 

Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului, aşa că au încetat să zidească cetatea. De aceea, cetatea a fost numită Babel (încurcătură,  șarpe inelat sau poarta cerului), căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului“ (Gen. 11:1-9).

Noua Ordine Mondială este numirea ,,de cod“ pentru instaurarea unei forme mondiale de guvernământ care să înlocuiască aparenta dezordine de azi a națiunilor. Este un vis milenar pe care omenirea l-a moștenit de la cei din valea Șinear și care mărturisește, așa cum spune și John Milton că omenirea este plecată ,,în căutarea Paradisului pierdut“. Drumul ei nu este însă ordinea stabilită de Dumnezeu, ci o mereu iluzorie și eluzivă Nouă Ordine Mondială, instaurată prin strădaniile proprii.

Sediul celor care urmăresc implementarea Noii Ordini Mondiale se găsește la Bruxell și a fost construit în mod intenționat ca o replică a turnului Babel. Mesajul subliminal este următorul: ,,Vom continua astăzi lucrarea începută atunci !“

1.  Când au apărut unitățile statale ?

Statele au apărut după Turnul Babel, când omenirea a fost împărțită după criteriul lingvistic și s-a răspândit pe toată fața pământului. Atunci au apărut “neînțelegerile” între oameni.

Înainte de Babel a fost vremea dictatorilor, cel mai mare dintre ei fiind Nimrod. Acest personaj malefic și-a supus prin forță omenirea de după potop. Pentru cei ce vor să studieze mai mult despre acest personaj, iată cele trei referințe spre cele patru locuri în care apare el în textul Bibliei:

  • Geneza 10:8-11 Cuş a născut şi pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ.  El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.” El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear. Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare.
  • 1 Cronici 1:10 Cuş a născut pe Nimrod; el a început să fie puternic pe pământ. 
  • Mica 5:6 Ei vor pustii ţara Asiriei cu sabia şi ţara lui Nimrod cu sabia scoasă din teacă. Ne va izbăvi astfel de asirian când va veni în ţara noastră şi va pătrunde în ţinutul nostru.

Printr-o simetrie istorică, Noua Ordine Mondială urmărește suprimarea existenței statale, unirea omenirii într-o singură “umanitate” și instaurarea unui dictator mondial. Chiar și limbajul este adaptat acestui plan.

De exemplu, Europa nu se mai ghidează după valorile iudeo-creștine (VT și NT), ci implementează valorile “umanismului”. Într-un răspuns dat premierului maghiar, Viktor Orban , care cere ca țara sa să aibe dreptul la pedeapsa cu moartea și să nu primească o cotă de imigranți africani (Potrivit AP, Janos Lazar, șeful de cabinet al premierului Viktor Orban, a spus că este „în afara discuției” ca Ungaria să primească vreo „cotă” de refugiați și va face tot posibilul să blocheze adoptarea eventualului nou sistem la nivelul UE.) (Partidul Popular European (PPE) i-a dat un ultimatum premierului Ungariei, Viktor Orban, avertizând că partidul său, Fidesz, va fi exclus din acest grup politic dacă dezbaterile privind reintroducerea pedepsei cu moartea vor continua.

Hillary Clinton, în calitate de candidat la președenția USA, confruntată cu incompatibilitatea dintre valorile iudeo-creștine pe care a fost întemeiată America și practica pruncuciderilor (avorturi) a declarat: “Biserica va trebui să-și modifice codul etic pentru a se acomoda noilor valori umaniste.”
(In a speech last week, Hillary Clinton lamented that too many women are supposedly denied abortions. The Democratic presidential candidate came under fire for that pro-abortion comment, but she also is drawing widespread condemnation for another remark in the speech. The comment has Hillary Clinton essentially saying that Christians must be forced to change their religious views to accommodate abortions).

2. Ce sunt statele ?

Statele există pentru protejarea și promovarea unei anumite colectivități lingvistice sau ,,de neam“. Sper să nu supăr pe nimeni când afirm că orice ,,patriotism“ este o formă de egoism generalizat. Deviza ,,Dumnezeu, patria și familia“ poate fi foarte repede transformată practic în ,,eu, familia și patria“. În epoca modernă, statul este structura care asigură protejarea bogaților dintr-o țară de intervențiile nedorite ale bogaților dintr-altă țară, întotdeauna bogații alegând în conducerea statului pe aceia care promit că le vor reprezenta cel mai bine interesele. Dacă cei bogați dintr-un stat se îngrijesc ca majoritatea populației să o ducă satisfăcător de bine, toată lumea este fericită. Avem de-a face cu celebrele ,,stări“ ale societății moderne promovate de exemplul britanic: starea întâi sau upper crust sunt cei bogați care produc și beneficiază direct de progresul economic, starea a doua sau clasa de mijloc, care este forța de muncă din procesul economic și starea a treia, cei neajutorați și cei neputincioși, în imperiul britanic ,,oamenii de casă sau servitorii legați de stăpân“.

În ciuda așanumitului ,,contract social“ care ar trebui să existe între conducători și conduși, în interiorul egoismului de grup al patriotismului există o multitudine de egoisme personale. Anticii au observat bine: ,,Homo homini lupus“ (oamenii se poartă între ei ca lupii). Egoismul personal duce la o inevitabilă lege a junglei, în care ,,peștele cel mare îl înghite pe cel mic“. Și aceasta se întâmplă indiferent de sistemul economico-social care există în interiorul fiecărui stat. Adevărul acesta a fost surprins cel mai bine de celebra butadă de pe vremea bancurilor politice: ,,În capitalism este exploatarea omului de către om, iar în socialism este invers“.

3. Cum sunt numite statele în Biblie?

Biblia împarte omenirea în două categorii: Israelul sau poporul lui Dumnezeu și Neamurile. Este suficient să citim psalmul doi ca să ne dăm seama de lucrul acesta.

„Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte?
Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând:

„Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” 

Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei.
Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând:

„Totuşi Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, Muntele Meu cel sfânt.”
„Eu voi vesti hotărârea Lui – zice Unsul. Domnul Mi-a zis: ‘Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.
Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire!
Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” 

Acum dar, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului!
Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă, tremurând.
Daţi cinste* Fiului, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră,

căci mânia Lui este gata să se aprindă!
Ferice de toţi câţi se încred în El!  (Psalm 2:1-12)

În timp ce stabilitatea poporului lui Dumnezeu este realizată prin teocrație și prin ascultarea de legile împărăției, Neamurile se frământă și se vor frământa cât va ține istoria lumii. Tronurile lumii s-au simțit întotdeauna suspect de ,,încorsetați“ de deciziile Tronului ceresc, și au urmărit, urmăresc și vor urmări mereu să se ,,elibereze“ spre a-și forma un nume, o cale și un destin propriu. Este, la scară mai mică, o imitație moștenită de la cel care le inspiră, apostatul Lucifer, numit de apostolul Pavel și ,,dumnezeul veacului acestuia“:

 ,,Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu“ (2 Corinteni 4:3-4).

,,Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării“ (Efeseni 2:1-2).

4. Care este metafora biblică pentru relațiile dintre state ?

Profetic, statele lumii în frământările lor sunt asemănate cu întinderea mișcătoare a valurilor mării. Când vorbește de apariția sistemelor imperiale care domină lumea, Biblia le vede ieșind ,,din mare“, adică tocmai din această frământare internațională, din această continuă instabilitate.

,,Daniel a început şi a zis: „În vedenia mea de noapte, am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit* din mare, deosebite una de alta“ – (Daniel 7:2-3).

,,Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă“ (Apocalipsa 13:1).

5. Care este dușmanul modern al statelor ?

Dușmanul tradițional al statelor au fost imperiile. Oricât de mult au încercat ele să desființeze statele naționale, oricâte strămutări de populație au făcut Nebucadnețar și Stalin, statele și națiunile au supraviețuit atacurilor, iar populațiile deplasate temporar s-au întors cu vremea în ,,matca lor strămoșească“.

S-a încercat într-un timp să se înlăture barierele de limbă, crezând că ,,blestemul Babelului se poate anula“. Au luat structuri lingvistice comune, le-au atașat cuvinte de circulație mondială și altele inventate de ,,specialiști“ și li s-a oferit popoarelor limba ,,esperanto“, tradus prin ,,unul care speră“).

(Esperanto (/ˌɛspəˈrnt/[espeˈranto] About this sound listen ) is a constructed international auxiliary language. It is the most widely spoken constructed language in the world. Its name derives from Doktoro Esperanto (“Esperanto” translates as “one who hopes”), the pseudonym under which physician and linguist L. L. Zamenhof published the first book detailing Esperanto, the Unua Libro, on 26 July 1887. Zamenhof’s goal was to create an easy-to-learn, politically neutral language that would transcend nationality and foster peace and international understanding between people with different languages. – Wikipedia)

Dușmanul de astăzi al statelor este această mult trâmbițată ,,Nouă Ordine Mondială“. În spatele ,,ideologilor ei“ mai mult sau mai puțin ,,independenți (ideologii, care nu produc nimic material au înclinat întotdeauna în favoarea celor ce le pune pâinea pe masă), stau astăzi mamuții corporațiilor multinaționale.

Multinaționalele sune forțele care au schimbat deviza ,,Proletari din toate țările, uniți-vă!“ în ,,Bogătași din toate țările, uniți-vă!“. După cum bogătașii din interiorul unui stat cereau protecția autorităților, multinaționalele au nevoie acum de foruri internaționale care să-și întindă autoritatea peste granițele statelor independente. Prin mecanisme bancare și economice, statele sunt atrase ca muștele în plasa unor iluzorii ,,avantaje reciproce“. Tendința este ca mai toate autoritățile statale să fie transferate unor conglomerate superstatale, o bancă mondială, o curte europeană, o organizație NATO, un mecanism euro-atlantic sau transpacific, un ONU. Lanțul nu se strâge așa de ușor și ,,păpușarii“ care trag sforile au nevoie să spulbere încrederea în capacitățile fiecărui stat independent prin inventarea unor ,,crize mondiale“, cum ar fi amenințarea unui al treilea război mondial sau o încălzire globală. Când propaganda a creat oamenilor obsesia pericolului, vor apare foruri de conducere mondială, clădind pe precedentele politice ale Ligii Națiunilor și ale Organizației Națiunilor Unite.

Inspirați de experimentul „creuzetului” american, promotorii Noii Ordini Mondiale încearcă să-l generalizeze dând astfel naștere la tot felul de uniri transnaționale: Statele Unite ale Europei, Statele Unite ale Confederației Ruse sau chiar ale Eurasiei (!).

Sub deviza ,,E Pluribus Unum”, (din mai mulți, unul singur), America a reușit să facă o națiune unitară din imigranți veniți din state de pe toată fața pământului. Oameni de naționalități diferite au format o națiune nouă, cu o identitate de sine stătătoare. Deviza americană este compusă din treisprezece litere, adică exact cât au fost la număr statele americane care au format inițial uniunea. Expresia, în original din paisprezece litere, ex pluribus unum, a fost preluată din scrierile marelui teolog Augustin, care a folosit-o în Confesiunile lui (cartea IV.) c. 397-398 d.Ch.

Este evident însă un „excepționalism american”. Dumnezeu a păstrat acest popor și acest continent pentru un rol distinct in istorie (despre aceasta s-ar cuveni să vorbim mai mult cu altă ocazie). Orice încercare de a imita însă America în altă zonă geografică a pământului este sortită eșecului. Experimentul ,,multiculturalismului”, printr-un proces forțat de acceptare a imigranților a eșuat în Europa, după cum arată tulburările sociale de acolo.

Cartea profetului Daniel ne spune că orice ,,colos imperial universal“, chiar și cel de sub conducerea lui Antichrist, nu va putea anula diferențele inerente dintre naționalitățile statelor componente. Nu se poate desființa blestemul Babelului! Singurele alianțe posibile vor fi ca cele ,,dintre fier și lut“:

,,Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi. Şi, după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită, dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi, după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă. 

Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul.“ (Daniel 2:40-43)

6. Vor dispare statele în Noua Ordine Mondială ?

Fiți liniștiți, nu vor dispare. Oricât ar încerca omenirea să înlăture consecințele blestemului de la Babel, ele vor rămâne cu noi până la vremea finalului. Nici imperiile, nici esperanto, nici multinaționalele, nici scurta domnie a lui Atichrist nu va duce omenirea înapoi în starea ei de unitate primordială. Mesajele profetice sunt clare și categorice în această privință. Statele lumii vor fi pe tabla de șah a istoriei în vremea de dinaintea revenirii lui Christos:

,,Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor“ (Mat. 24:6-8).

Statele lumii nu vor dispare pentru că lumea este încă sub blestem. Egoismul de grup al patriotismului și egoismul personal al ,,elitelor“ care conduc din umbră masele populare vor înfrânge orice încercare de pace mondială. Într-una din cele mai categorice verdicte ale Bibliei, care face țăndări orice ,,optimism“ al conducătorilor actuali, profetul Daniel ne comunică existența unui decret divin în această privință:

,,… este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile“ (Daniel 9:26).

Cu adevărat, ,,Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei“.  Providența este ,,mâna lui Dumnezeu în mănușa istoriei“, iar programul după care curge ea este deja făcut ,,mai înainte de întemeierea lumii“.

7. Totuși, când vor dispare statele ?

Nu, omenirea nu este condamnată la infinit.  Refacerea unității ei nu se va realiza prin sforțările proprii. Avanpremiera vremii de unitate a omenirii se realizează acum de toți aceia care trec prin experiența Rusaliilor, inversul evenimentului de la Babel. La Rusalii, oamenii veniți să se închine la Ierusalim din foarte multe state i-au auzit pe apostoli vorbind, în mod supranatural, în limbile lor ,,despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“ (Fapte 2:11). Toți cei ce cred în Christos și primesc oferta Lui răscumpărătoare trăiesc astăzi, indiferent de cetățenia lor pământească, o fenomenală apartenență la poporul lui Dumnezeu din toate timpurile:

,,Așa dar voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia apostolilor și proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2:19-20).

Unitățile statale exista chiar și pe vremea împărăției viitoare. Iată ce găsim scris în cartea profetului Zaharia, un alt text cu pronunțat caracter apocaliptic:

,,Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască Sărbătoarea Corturilor. Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele“ (Zaharia 14:7).

Apocalipsa ,,mică“ din Matei 24-25 ne vestește judecata finală a statelor și integrarea omenirii în Împărția lui Dumnezeu:

,,Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor* fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.  Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii“ (Mat. 25:31-34).

Apocalipsa descrie statele lumii (neamurile) ca mediu din care a ieșit religia apostată:

,,Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apocalipsa 17:1-2).

Pentru cei ce susțin teoria ,,înlocuirii“, care spune că Biserica este Noul Israel, iată ceva la care trebuie să ne gândim împreună: profețiile mențin distincția dintre Israel și neamurile mântuite și în vremurile așezării Noii Ordini Cerești! Scrisă din perspectivă evreiască, Apocalipsa lasă să se întrevadă harul salvării de care se bucură și se vor mai bucura cei din toate neamurile lumii:

,,După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini, şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea* este a Dumnezeului nostru, care** şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” 

Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie şi s-au închinat lui Dumnezeu şi au zis*: „Amin. Ale Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria în vecii vecilor! Amin.” 

Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine* albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?”
„Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii.” Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde* peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7:9-17).

Apocalipasa ne prezintă oameni din statele lumii părtași parțiali la prerogativele celor din Noul Ierusalim:

,,Cetatea (Noul Ierusalim) n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor“ (Apocalipsa 21:23-26).

Mișcarea actuală de omogenizare și unire a omenirii, cunoscută sub numele de ,,Noua Ordine Mondială“ nu-și va ajunge scopul. După ce își va împlini rolul în pregătirea omenirii pentru venirea lui Antichrist, ea va dispare sub teroarea dictaturii acestui ultim ,,Nimrod“ al istoriei. În felul acesta simetria Bibliei va fi completă, iar ceea ce s-a stricat în Geneza se va repara în Apocalipsa.

Sursa articol

https://semnelevremurilor.wordpress.com/2015/05/27/blestemul-babelului-statele-si-noua-ordine-mondiala/

Nu fiţi părtaşi la lucrările întunericului

Miscarea Raeliana se prezinta ca o religie atee. Raelienii nu cred nici in Dumnezeu si nici in suflet. Cred numai ca progresul stiintei este una din cheile esentiale in vederea obtinerii vietii eterne, pe calea clonarii.

Membrii Comisiei parlamentare franceze asupra sectelor, impreuna cu anumite asociatii, considera aceasta grupare ca fiind de natura sectara, inscriind-o insa in 1995 pe lista sectelor periculoase. Incepand cu 13 septembrie 2003, in Franta, aceasta noua miscare religioasa se afla in afara legii.

Biserica Raeliana a fost infiintata in 1974, pornind de la o asa zisa intalnire dintre intemeietorul si liderul miscarii Claude Vorilhon (Rael) si extraterestrii. Aceasta intalnire s-ar fi petrecut langa vulcanii de la Clermont-Ferrand in Franta pe 13 decmbrie 1973. Evenimentul este descris in prima carte a lui Rael, “Cartea care spune adevarul” (1974), in care se afirma ca Elohim, care vine de pe alta planeta, a creat rasa umana in urma unui experiment genetic, se intorce periodic pentru a supravenghea activitatea oamenilor. Multe din invataturile lui Rael au pretentia de a se intemeia pe Scriptura, cartea oferind o consistenta “exegeza” biblica, afirmand ca referirile la zei si carele de foc sunt aluzii la extraterestrii si navele spatiale.

O asa-zisa intalnire urmatoare cu Elohim i-a permis lui Rael sa scrie o a doua carte in care descrie cum a vizitat planeta lui Elohim, cum l-a cunoscut pe lider, Yahve. In 1978 cele doua lucrari au fost publicate in Canada intr-un singur volum si in 1986 a iesit de sub tipar editia britanica.

Potrivit invataturii lui Rael, Elohim dispune de o tehnologie avansata, cu care el insusi a interactionat in calatoria sa spatiala. Pe planeta lui Elohim toate activitatile fizice sunt intreprinse de roboti, locuitorii dedicandu-se numai activitatilor intelectule. Elohim este pregatit sa impartaseasca omenirii tehnologia; de altfel, nu doresc sa forteze stilul de viata sau conducerea oamenilor, asteptand timpul in care acestia ii vor accepta liber pe planeta. In vederea acestui sfarsit, raelienii planuiesc sa construiasca o baza de primire a lui Elohim, care este astept in jurul anului 2035. Locul preferat pentru acesta este Israel, fiind locul unde primul mesia – Iisus din Nazaret – s-a nascut. Rael insusi afirma despre sine ca este un nou mesia, deoarece nu s-a nascut printr-o nastere naturala, ci ca rezultat al uniii trupesti dintre Yahve si mama sa. Raelienii anticipeaza ca evreii l-ar putea respinge din nou pe mesia, avand in vedere posibilitatea contactarii altor guverne care sa le ofere terenul unde sa-si construiasca resedinta. Guvernul pe care Elohim il va stabili va fi de tip “geniocratic”. Astfel, societatea va fi guvernata numai de cei al caror procent de inteligenta va fi cu cel putin 50% mai mare decat cel mediu.

O alta caracteristica a raelienilor este promovarea libertinajului sexual printr-o practica numita “meditatie senzuala.”

Considerand ca oamenii au fost creati in urma unui experiment genetic, raelineii incurajeaza substantial expermentele genetice, fiind in favoarea organismelor modificate genetic. Acestia au sustinut atat clonarea animala, cat si pe cea umana. In 1977 Biserica Raeliana a infiintat organizatia “Clonaid”, sub conducerea Dr. Brigitte Boisellier, un “episcop” raelian. Proiectul avea menirea de a atrage clienti pentru a stoca mostre AND in vederea clonarii dupa moarte. “Clonaid” are de asemenea servicii oferite cuplurilor care nu pot avea copii, in decembrie 2002, Boisellier afirmand ca a clonat primul copil pe baza AND-ului matern. Intre alte organizatii raeliene se numara: “Ovulaid” – prin care se incurajeaza eugenia; “Clonapet” – ofera clientilor oportunitatea clonarii animalelor decedate; “Insuraclone” – pastreaza mostre de celule umane in scopul clonarii terapeutice, in cazul tratamentelor sau preventiilor unor anume dizabilitati.

Raelienii sunt activi in peste 86 de tari din intreaga lume, miscarea revendicand in prezent peste 60 000 de membri.

Radu Alexandru
Sursa: crestinortodox.ro

Școala Waldorf

„Scoala Waldorf” este creatia „Societatii antroposofice”, intemeiata de Rudolf Steiner in anul 1913. In opinia lui Steiner, menirea acestei scoli este aceea de a educa si de a forma oameni liberi, independenti de ordinea politica si sociala existenta, intrucat doar un om liber are capacitatea de a conferi in permanenta noi forte ordinii sociale prezente.

Prima scoala de acest tip, inaugurata la data de 7 septembrie 1919, a fost construita in urma colaborarii dintre Rudolf Steiner (27 februarie 1861 – 30 martie 1925) si directorul general al fabricii de tigari „Waldorf-Astoria”, din Stuttgart, Emil Molt (1876-1936), care a suportat toate cheltuielile pentru aceasta investitie.

La deschidere, „Scoala libera Waldorf”, cum avea sa fie numita aceasta institutie antroposofica, avea 252 de elevi, dintre care 191 erau copii ai angajatilor fabricii. Steiner a ocupat functia de director al acestor scoli pana la moartea sa, in anul 1925. In acel an existau deja in Germania doua asemenea scoli, iar in Olanda si Anglia, cate una. In anul 1938, cele opt scoli Waldorf din Germania au fost interzise. In acelasi an, in alte tari mai functionau inca paisprezece asemenea scoli.

Pedagogia aplicata in scolile „Waldorf” isi are radacinile in pretinsa stiinta spirituala antroposofica, desi Rudolf Steiner sustinea ca „Scoala Waldorf” n-ar urma linia unei anumite conceptii religioase sau filosofice. Pedagogia propusa de Steiner corespunde insa perfect conceptiei lui despre evolutia in trei etape a omului; fiecare dintre aceste etape se deruleaza pe parcursul a cate sapte ani.

Potrivit lui Steiner, pana la sapte ani se se formeaza trupul fizic; educatia primita in familie si gradinita in acest interval nu este altceva decat un ajutor pentru intruparea acestui element fizic al omului. In acest capitol al vietii, organele senzoinale devin functionale. De asemenea, tot in acesti ani, intre fortele spirituale, se dezvolta vointa, cu ajutorul careia copilul isi formeaza trupul fizic in asa fel, incat acesta sa devina utilizabil pentru restul vietii.

Mai apoi, urmeaza perioada de pana la 14 ani, cand copilul actioneaza mai mult in planul sufletesc, cand devine apt pentru educatie. Odata cu nasterea trupului eteric, vor trebui cultivate si dezvoltate sentimentele copilului. In aceasta faza, copilul intra sub tutela unei autoritati, reprezentata de profesor, care il va conduce pana la urmatoarea etapa a vietii. In acesti ani, elevii nu utilizeaza nici un fel de manuale, ci invata doar in functie de ceea ce li se preda si dicteaza. Daca este cazul, profesorul isi poate impune autoritatea inclusiv prin pedepse corporale.

Capacitatea de evaluare a copilului apare, in conceptia lui Steiner, progresiv, abia dupa inceputul pubertatii, intre 14-21 ani, adica dupa nasterea trupului astral. Catre sfarsitul perioadei de scolarizare se dezvolta individualitatea omului. Pe la 19 ani, tanarul traieste o experienta interioara profunda, el incepe sa inteleaga ceea ce isi doreste de la viata, are o imagine clara despre destinul sau profesional si incepe sa cultive relatii de prietenie.

In cadrul scolilor Waldorf, totul se fundamenteaza si orienteaza in functie de antropologia lui Steiner: materiile care se predau la nivelul unei clase, metoda pedagogica utilizata, ba chiar ornamentatia salilor de clasa si coridoarelor. Este limpede ca, in acest conditii, Scoala Waldorf, care se autointituleaza „libera”, nu este nici pe departe libera. Ea prescrie exact ceea ce este bine si ceea ce este rau pentru copii. Tot la fel, vacantele de vara, in timpul carora elevii scapa pentru cateva saptamani de sub influenta scolii si a profesorilor, sunt privite de catre pedagogii scolilor Waldorf ca un real pericol.

Dupa cum se poate observa, in acest mod, copiii sunt crescuti, stigmatizati si dirijati pe baza unei cunoasteri si experiente cu un caracter ocult, pe baza unei structuri de evaluare, de multe ori, necunoscuta parintilor si autoritatilor statului.

Intreaga perioada de scolarizare si viata particulara a copiilor sunt tinute sub un control strict. Fundamentele unei asemenea pedagogii stranii exclud dialogul cu oameni de stiinta care impartasesc alte principii, ele nu tin seama de cunostintele pedagogice si psihologice din afara spectrului antroposofic. Din pacate, acestea nu sunt aduse in mod clar si fara echivoc la cunostinta publicului larg.

Iulian Predescu
Sursa: crestinortodox.ro

Wicca – religia vrăjitoarelor

Wicca este numele oficial al unei religii neo-pagane, religie supranumita si „religia vrajitoarelor”. Vrajitoria, magia si ocultismul sunt astazi parca mai prezente decat oricand, acestea aparand in toate locurile posibile, in satele uitate de lume si in marile productii cinematografice; toate aceste manifestari oculte se incadreaza in ceea ce numim astazi „neo-paganism”.

In cadrul secolelor XV-XVII, in Europa si in America, sub acuzatia de vrajitorie, au fost torturate si omorate peste 150.000 de persoane. Desi se crede ca nu a existat niciodata un cult al vrajitoarelor, se stie ca de-a lungul timpului au avut loc numeroase intalniri nationale si internationale ale celor care practicau vrajitoria.

In cadrul secolului al XIX-lea, cand crestinismul apusean a scazut in intensitate, mai multe reforme politice si sociale avand loc, ideile interzise ale ganditorilor necrestini din trecut au inceput sa circule fara nici o restrictie; simultan, ezoterismul si ocultismul au renascut cu toata puterea, in fel de fel de credinte si practici.

Intr-un sincretism spiritual din ce in ce mai greu de descifrat, spre sfarsitul secolului al XIX-lea, undeva in Anglia, a luat nastere gruparea „Sabatul Padurea Noua”, care isi propunea sa revigoreze stravechile practici vrajitoresti din zona. „Sabatul Padurea Noua” a adunat la un loc pe toti cei pasionati de religiile pagane si de ritualurile vrajitoresti medievale din Anglia, adica pe magicieni, vrajitori, ocultisti, antroposofi, teosofi si francmasoni. Sintetizand toate ideile si practicile vechi vrajitoresti, gruparea isi alcatuieste o structura si o invatatura proprie, sub numele de Wicca.

Popularizarea gruparii oculte Wicca este pusa in legatura cu Gerald Gardner (1884-1964), un englez ajuns la pensie care, in anul 1954, a inceput a vorbi cu multa pasiune despre „vrajitorie”, toti cei care practicau vrajitoria la acea data fiind de mult cunoscuti sub numele colectiv „wicca” (vrajitorime), nume derivat din cuvantul englezesc „witch” (vrajitoare).

Wicca, religia vrajitoarelor

In anul 1930, miscarea Wicca o alege drept „mare preoteasa” pe Dorothy Clutterbuck, fiica unui capitan din armata britanica, nascuta in India. Mai apoi, in toamna anului 1939, in urma unui ritual stravechi, ea il initieaza in secretele ezoterice pe Gerald Gardner , dandu-i numele vrajitoresc „Scire”; acesta se va dovedi a fi cel mai fervent promotor al miscarii Wicca.

De profesie antropolog, arheolog si scriitor, Gerald Gardner a savarsit nenumarate calatorii in locuri precum India, Malaezia, Palestina, Cipru si Turcia, adunand la un loc toate informatii si practicile vrajitoresti intalnite; doua dintre rudele sale, intre care si un bunic, s-au ocupat cu vrajitoria. Daca, initial, el privea vrajitoria mai mult dintr-o curiozitate stiintifica, mai apoi insa, el a inceput sa creada din ce in ce mai mult in puterea ei.

In anul 1938, englezul se intoarce definitiv in Anglia, unde adera la o societate secreta numita „Fratia Rosacruciana Crotona”. Dezamagit de valorile acestui grup, in toamna anului 1939, el va intalni cativa membri ai miscarii Wicca, despre care nu auzise pana atunci. Afland ca gruparea Wicca doreste sa renasca stravechiul cult religios al vrajitoarelor britanice medievale, Gardner se arata deosebit de incantat, drept urmare, el acceptand initierea. In urmatorii ani, el va activa in grupare cu multa pasiune, obtinand numeroase ranguri.

In anul 1946, vrajitorul Gerald Gardner se muta in sudul regiunii Hertfordshire, unde isi infiinteaza propria organizatie, numita „Sabatul Padurii Bricket”. In acest loc, sub indrumarea lui Gardner, se vor forma numerosi ocultisti si vrajitori care, la randul lor, vor infiinta alte grupari Wicca, in Anglia si in alte colturi ale lumii. In anul 1954, Gerald Gardner publica prima carte autentica despre vrajitorie din lume, sub numele „Vrajitoria, astazi”.

Pana in anul 1964, cand acesta moare, Gardner se dovedeste a fi un promotor neobosit al magiei si al vrajitoriei, el scriind multe carti, organizand nenumarate adunari ale vrajitorilor si amenajand chiar un muzeu „al magiei si al vrajitoriei”. Pentru publicitatea prea mare facuta magiei, precum si pentru descoperirea multor secrete vrajitoresti publicului larg, multi dintre adeptii sai il vor parasi. Chiar si asa, mai toti ocultistii si vrajitorii din Marea Britanie il recunosc pe acesta drepta „tatal Wicca”.

Adeptii gruparilor Wicca se inchina unei zeite intreite si unui zeu razbunator, prin aceasta ei inscriindu-se in randul panteistilor. Membrii acesteia folosesc magia intr-un mod ritual, respectand un cod de legi si o serie de opt adunari (sarbatori) anuale. „Roata anului” imparte anul in opt parti egal, in cadrul fiecarei adunari facandu-se profetii, primindu-se noi ucenici si avand loc comemorari specifice perioadei. In timp insa, formandu-se mai multe grupuri de vrajitori, acestea au inceput sa difere intre ele, creandu-se astfel mai multe traditii ale aceleiasi religii neo-pagane.

In prezent, in lume exista peste cincizeci de forme diferite ale acestei miscari oculte. In majoritatea adunarilor Wicca, membrii pot avea doar trei grade: ucenic, initiat si maestru; cand un initiat ajunge maestru, el poate parasi grupul, spre a-si intemeia propriul grup. Astfel, datorita promovarii vrajitoriei tot mai intense in mass-media (stiri, carti, desene, filme), precum si a modului ei aparte de organizare, miscarea vrajitoreasca Wicca s-a raspandit extrem de mult in ultimii ani. Wicca este recunosca deja ca religie, in Marea Britanie si in America. Se crede ca in toata lumea exista astazi aproape un milion de membri Wicca. Mai multe vrajitoare din tara noastra s-au adunat si ele intr-o asociatie, numita „Asociatia Wicca Romania”.

Cele treisprezece principii declarate Wicca sunt urmatoarele: un membru wicca va intra in armonie cu ritmul natural al fortelor vietii, marcate de fazele lunii, si va celebra cele patru anotimpuri si cele patru sarbatori; membrii wicca cred ca ratiunea, ca dar facut oamenilor, le da totodata acestora o responsabilitate unica in ceea ce priveste mediul inconjurator, ei incercand astfel sa traiasca in armonie cu natura; un membru wicca considera impropriu termenul „supranatural”, in afara naturii neexistand nimic; puterea creatoare a Universului se manifesta prin polaritatea masculin-feminin, niciuna nefiind vazuta superioara celeilalte; un membru wicca recunoaste existenta lumilor spirituale si interactiunea acestor lumi cu lumea materiala, insa nici o dimensiune nu va fi neglijata in raport cu cealalta; nu este recunoscuta nici o autoritate ierarhica, toti oamenii fiind „scanteie divina”, avand datoria de a se respecta reciproc; se considera ca magia, intelepciunea si credinta sunt trei expresii ale unei aceleiasi cai, cale pe care o numim „paganism”; a te mandri cu titlul de „pagan”, „vrajitoare” sau „mag”, ca si cu orice alt titlu, nu face din tine ceea ce pretinzi a fi, caci nici ereditatea, nici colectia de titluri si grade de initiere nu inlocuiesc calitatea individului; membrii cred in viata si evolutie, largirea constiintei ducand la intelegerea Universului si la constientizarea rolului personal pe care omul il arein lume; singura animozitate impotriva crestinismului si a oricarei religii sau filosofii de viata este determinata de pretentia acestora de a fi „singura cale”, cautand astfel sa renege libertatea altor practici si credinte; membrii wicca lasa trecutului istoria neagra a magiei si se preocupa in special de pezent si de viitor; membrii wicca nu recunosc existenta unui principiu absolut al raului, reprezentat prin entitati ca Satan sau Diavol; membrii cred ca trebuie sa caute in sanul naturii ceea ce poate contribui la sanatatea oamenilor si la bunastarea acestora.

Cuvantului lui Dumnezeu privind vrajitoria este insa foarte clar: „Sa nu se gaseasca la tine dintre aceia care trec pe fiul sau pe fiica lor prin foc, nici prezicator, sau ghicitor, sau vrajitor, sau fermecator, nici descantator, nici chemator de duhuri, nici mag, nici dintre cei ce graiesc cu mortii” (Deuteronom 18, 10-11); „Sa nu vrajiti, nici sa ghiciti” (Levitic 19, 26); „Nu veti urma pe ventriloci si dupa descantatori nu va veti duce, sa nu va intinati prin ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Levitic 19, 31); „Pacat este vrajitoria” (I Regi 15, 23). Dumnezeu porunceste acest lucru deoarece, mai devreme sau mai tarziu, vrajile si farmecele il distrug pe om. Vrajitoriile ii duc, atat pe cei care le folosesc, cat si pe cei care le cauta, la cinstirea si la inchinarea la idoli si la demoni.

Cuvant despre vrajitorie. Sfantul Ioan Gura de Aur.

Ce faci, crestinule neghiob, ori cine esti tu, care recurgi la vrajitori si la farmazoni, ca sa fii vindecat? Si crezi, in sfarsit, ca diavolul are sa vindece boala ta? Daca acesta este ucigator de oameni de la inceput si a omorat tot neamul oamenilor, cum are sa fie acum doctorul tau? Dumnezeu ii spune ucigator de oameni, iar tu alergi la el ca la un doctor? Si pe cine vei avea sa spuna un cuvant ca sa te apere? Nu vezi cum, intr-o singura clipa, a omorat doua mii de porci in mare, si cum are sa te vindece pe tine? Si daca demonii n-au avut mila de porci, cum or sa aiba mila de tine? Caci daca pe porci nu i-au crutat, cu atat mai mult nu s-ar impiedica de tine.

Diavolul nu vindeca cu adevarat, de n-ar mai fi! Iar eu chiar de ar fi sa spun, umfland lucrurile, ca, si daca tamaduiesc cu adevarat, este mai bine sa mori, decat sa alergi la dusmanii lui Dumnezeu si sa fii tamaduit in acest chip. Caci, ce folos sa fii vindecat la trup, daca sufletul este pierdut? Ce castig are cineva sa dobandeasca mangaieri aici, urmand sa fie aruncat in focul nepieritor dincolo?

Chiar daca un demon va vindeca, mai mult a vatamat decat a fost de folos; caci a fost de folos trupului, care, totusi, putin mai tarziu mort, urmeaza sa putrezeasca, insa a vatamat sufletul nemuritor. Deoarece diavolul este un pescar foarte viclean, pierde o mica momeala ca sa prinda un peste mare, adica se multumeste sa va dea putina sanatate, numai sa va lipseasca de rai; sa va lungeasca putin viata, ca sa va pedepseasca vesnic.

Nu vezi ca slabanogul era de treizeci si opt de ani in pat si, privit cu ura, isi rabda cu vitejie boala, asteptand ajutorul lui Dumnezeu, fara sa ceara sa-l farmece, sau sa-i dea talismane? Si nu a alergat astfel la prezicatori, nu a mers la descantatori; nu si-a legat amulete, ci a asteptat ajutorul de la Dumnezeu. Si tu, crestine, fiindca ai zacut bolnav putine zile, de aceea esti atat de nerabdator si alergi la vrajitori si vrajitoare?

Recomand și: Despre farmece, vrăjitorie, astrologie si magie

Nu vezi ca Lazar a zacut inaintea portii bogatului, tot timpul vietii lui, atat de greu ranit, incat, din cauza unei atat de mari neputinte, nu putea sa alunge nici cainii, care-i lingeau ranile, si cu toate acestea a preferat sa moara intr-o asemenea suferinta, decat sa ceara amulete si farmece? Dar nu a cerut descantator, nu si-a legat amulete, nu a chemat la el vrajitori. Ce scuza vom avea noi, cei care suferim si rabdam, ori din cauza febrei, ori din cauza ranilor, daca alergam la vrajitori si fermecatori sau ii chemam si la casele noastre?!

Teodor Danalache
Sursa: crestinortodox.ro
Anii de ateism si de prigoana impotriva Ortodo­xiei nu au trecut fara sa lase urme. Aproape doua generatii au crescut fara sa stie de Dumnezeu si de Sfanta Lui Biserica. Astazi traim vremuri foarte grele. Spre marea noastra durere, vidul duhovnicesc al unei parti (deloc mici) dintre contempo­ranii nostri se umple cu invataturi mincinoase, cu erezii, cu secte de tot felul, cu practici oculte.

Cu ajutorul acestor surogate unii se straduiesc sa dobandeasca mantuirea, altii vor vindecare de boli, altii sunt victime ale amagirii, ale manipularii psihologice sau ale propriei ignorante religioase. 

 Oamenii care nu au credinta cea adevarata sunt panditi de superstitii, de tot felul de pseudo-valori (magie, ocultism s.a.m.d.). Se gasesc si „in­drumatori spirituali” gata sa „vindece” cu cateva pase sufletele si trupurile celor in suferinta. Re­clamele si anunturile din presa ale acestora vor­besc despre „efecte” stupefiante. De exemplu:

„In numai doua sedinte vindec hipertensiunea, astmul, cancerul, diabetul…”, si in continuare sunt enumerate zeci de boli obligate sa dispara dupa ce nu stiu care bioenergetician sau mag da de cateva ori din maini.

Pentru aceste personalitati „extraordinare” nu exista diferente intre ameliorarea neinsemnata si de scurta vreme, care apare in virtutea unor anu­mite legi psihofiziologice, insanatosire si inselare duhovniceasca. Oamenii sunt atrasi intr-un „joc” sui generis, in care n-au nici o sansa de castig.

In cartea sa intitulata „Despre bine si rau”, scriitorul ortodox N. D. Guriev isi pune siesi si ne pune tuturor intrebari dificile:

„Nu cumva acestia sunt cei veniti «in numele lor», in care vor crede si deja cred cei care pier? Nu cumva deosebirea dintre ei si Antihrist este doar aceea ca Antihrist va incerca sa-i insele si pe cei alesi, in vreme ce acestia ii inseala pe «cei de rand»?”

Grele intre­bari. Raspunsuri la ele ne va da Domnul.

Nu pot sa nu vorbesc despre victimele secte­lor totalitare, in care oamenii isi pierd sufletul. Numele „conducatorilor” acestor secte sunt cu­noscute. Unii dintre ei se afla sub urmarire pe­nala (liderii „Fratiei albe”, ai sectei Aum Senrike); altii fondeaza in adancul taigalei comunitati izo­late si mutileaza oamenii, aducandu-i la epuizare sau nebunie (secta lui Vissarion). Sunt si unii care se ascund sub masca aparentei culturi si educatii. Rezultatele activitatii sus-pomenitilor sectanti si a celorlalti de acelasi fel sunt pentru majoritatea discipolilor lor aceleasi: degradare duhovniceasca, tulburari psihice, pagube mate­riale si subminarea sanatatii. Din pacate, nu este deloc simplu de smuls din aceasta bezna un su­flet ratacit. Cateodata, totul se sfarseste intr-un mod cat se poate de tragic.

In calitate de crestin si de medic, declar fara ezitare ca oamenii atrasi in secte sau deveniti vic­time ale actiunilor oculte sufera deseori crize psi­hologice, cunosc o stare de disconfort psihic foar­te accentuat, iar uneori se si imbolnavesc psihic. Iar faptul ca multora dintre ei (mai ales celor bo­tezati intru Ortodoxie) incep sa li se intample lu­cruri necurate, aceasta poate fi pedeapsa sau inva­tatura de minte de la Dumnezeu pentru apostazie.

In cartea sa intitulata „Numarul fiarei”, preotul si profesorul neuropatolog p. Anatolii (Berestov) descrie amanuntit sindroamele asa-numitei „boli oculte”, in randul carora gasim: sindromul fobic, sindromul psihotic (de tipul sindromului pseudo-halucinator Kandinski-Clerambaud), sindroame psihosomatice, precum si tulburari imunologice, care fac ca organismul victimei influentelor oculte sa fie vulnerabil fata de multe boli (raceli dese, otite, pneumonii s.a.). Deosebit de pronuntata este tendinta spre aparitia si dezvoltarea maladiilor on­cologice. Ocultismul e insotit adeseori si de dro­guri, si de desfrau, si de alte pacate foarte grele.

Daca cel afectat avea tulburari psihice, „trata­mentele” ocultiste i le accentueaza net. Şi cate ne­cazuri nu le aduc celor apropiati ratacitii! Se des­trama familii, se duce pe apa sambetei averea agonisita cu multa truda: iata roadele reale ale ocul­tismului si sectelor. Voi da doar cateva exemple.

La consult s-a prezentat I., 32 de ani, militar. Sotia lui, care fusese botezata intru Ortodoxie a trecut in secta “martorilor lui Iehova”. Tot timpul liber si-l daruieste sectei. Evita comunicarea cu apropiatii care nu ii impartasesc credinta. Il apos­trofeaza mereu pe I., se enerveaza din orice. In ultimul timp s-a inchis in sine, nu vorbeste zile intregi cu cei din familie, tensionand atmosfera. Nu o data a incercat sa-si convinga sotul sa trea­ca la secta ei. Toate incercarile lui de a-i dovedi nocivitatea „martorilor lui Iehova” s-au izbit din partea ei de o rezistenta indarjita. Incearca sa-i „predice” si copilului.

Z., 19 ani. Suferea de o boala psihica, dar, fiind in remisie de multa vreme, bine adaptat social. Timp de doua saptamani a fost retinut prin in­selaciune de un grup de oameni care „marturiseau o religie orientala”. Acei oameni l-au obligat sa-si scoata crucea, sa se roage si sa mediteze in felul lor. Rezultatul ? Decompensarea acuta a starii psi­hice. Lui Z. i-a fost recomandata spitalizarea.

M., 25 de ani, botezata. A fost in secta „Fratia alba”. Potrivit propriilor ei cuvinte, se purta ca o indracita. Era agresiva, incapatanata, se enerva din orice. Şi-a donat sectei toata averea. Mama ei a cerut ajutorul unei manastiri de femei, cerand sa se roage acolo pentru fiica cea ratacita. M. povesteste ca in timp ce calatorea spre Moscova la o aduna­re a sectei (pe atunci era deja unul dintre liderii regionali ai „Fratiei albe”), a avut sentimentul ca, i-a cazut un val de pe ochi, si totul i s-a luminat in cap. S-a intors imediat acasa si a incetat activita­tea sectara. Este convinsa ca s-a izbavit cu ruga­ciunile maicii starete si ale surorilor manastirii.

K., femeie de varsta mijlocie care, din fericire, a facut pocainta pentru activitatile ei oculte, po­vestea ca de-a lungul anilor a studiat intens feno­menele oculte, extinzand preocuparile sale si asupra membrilor familiei. A trecut prin „initierea de Shambala” (inalta magie), a absolvit cursuri de bioenergoterapie, a chemat spirite, a vazut OZN-uri, s-a tratat cu apa „energizata”, a ghicit la zoroastrieni si inca multe altele. Rezultatul: la sotul si la fiul ei se manifesta grave tulburari psi­hice. Poate ca acestia erau oricum predispusi la aparitia acestor tulburari, dar, dupa afirmatiile lui K., legatura dintre ocultism si necazurile lor fami­liale a fost evidenta.

Din scrisoarea lui V., 30 de ani:

“…Apartenenta la secta scientologica s-a reflectat extrem de nega­tiv asupra relatiilor mele cu cei din jur, si in primul rand cu cei apropiati. Gandirea mea a inceput sa dobandeasca o forma «corecta», ca la o masina de calcul, sa se americanizeze… Existenta mea se transformase intr-un autentic haos si cosmar. Cel mai dificil pentru mine a fost sa vad ca boala mea e molipsitoare. Tuturor celor care aveau de-a face cu mine le crestea tensiunea, incepeau sa le apara fenomene negative si tot felul de tulburari…”

T, 49 de ani, povestea urmatoarele: cu mai bine de 15 ani in urma, un cunoscut i-a zis sotu­lui ei ca este „deocheat” si ca trebuie sa solicite ajutorul unui bioenergoterapeut, ceea ce el a si fa­cut. Dupa anumite manipulatii si soapte, bioenergoterapeuta (era femeie) a spus ca „deochiul” a fost indepartat, apoi a dat niste „doctorii” si a spus sa stropeasca cu ele prin toata casa. Femeia po­vestea ca in vremea ce a urmat sotul ei era dezori­entat, nu se mai implica in problemele familiale, tot timpul simtea nevoia sa mearga iarasi la „trata­ment”. Dupa scurt timp a mers iarasi la bioenergoterapeuta. Dupa spusele lui T., s-a intors schim­bat cu totul: privirea ii era absenta, iar comporta­mentul aducea mai mult cu al unui robot decat cu al unui om… N-a trecut mult si a disparut, si nu s-a mai stiut nimic despre el vreme de cativa ani (inainte era un bun familist si tata iubitor). Dupa indelungi cautari, sotia l-a gasit. Lucra ca… asistent al aceleiasi bioenergoterapeute. Potrivit afirmati­ilor lui T., se schimbase cu desavarsire din punct de vedere psihic si era ca un robot comandat de la distanta. Din momentul „tratamentului” si-a parasit familia, munca, a rupt legaturile cu parintii.

Tatal unui tanar bolnav psihic a venit sa ceara ajutor si sfat. Fiul lui a nimerit la un bioenergote­rapeut, isi cheltuieste toti banii pe intalnirile cu el, neglijeaza tratamentul indispensabil, a devenit pe de-a-ntregul dependent de bioenergoterape­ut. Starea sanatatii lui se inrautateste. O femeie de 50 de ani, botezata intru Ortodoxie, a trecut la o secta. Fiul ei, care pana atunci era un tanar asculta­tor, linistit, devine brusc narcoman.

Au avut loc telesedintele lui Kaspirovski, lui Ciumak si ale altor „vindecatori”. Cati oameni n-au suferit ?! Cate suflete n-au fost atrase in acest „joc” cumplit, in care nu exista sanse de castig ?

Bioenergoterapeutii si alti „vindecatori” ocul­tisti folosesc in practica lor stari speciale de con­stiinta. Mai mult decat atat: ei considera ca starile acestea sunt o conditie indispensabila a succesu­lui terapiei. Studiind activitatea cerebrala la oameni aflati in stare de meditatie (hipnoza, auto-hipnoza), parintele Anatolie (Berestov) si acade­micianul neurofiziolog S. V. Krapivin au ajuns la concluzia urmatoare:

„Se presupune ca starea de meditatie are o influenta benefica asupra orga­nismului uman, intrucat este insotita de scaderea ritmului respirator si cardiac, a nivelului de lactat din plasma sanguina, de miorelaxare. Se conside­ra, de asemenea, ca starea aceasta neobisnuita este cea mai buna odihna! Totusi, la un examen amanuntit al electroencefalogramelor se vede clar ca nu este vorba de nici o odihna, ci de o stare cu totul aparte si stranie a creierului: o mobilizare pe­riculoasa a tuturor resurselor cerebrale, a tuturor puterilor fiziologice ale creierului”.

Asadar, prin starea aceasta aparte de constiinta, cand „portile” sufletului sunt deschise, hipnotiza­torul sau ocultistul devine un „canal” al puterilor intunecate, slujind Satanei. Iata de ce Biserica Or­todoxa defineste hipnoza ca pe o „slujire constienta a raului”, o numeste fenomen „distructiv pentru om”, subliniind faptul ca in hipnoza sunt folosite puterile intunecate ale lumii duhovnicesti (Jurnal Moskovskoi Patriarhii, 12, 1989).

Tu, Doamne, acopera-ma de oameni galcevitori, de draci si de patimile trupesti si de toate lu­crurile necuvioase.
(Din rugaciunile Sfantului Ioan Gura de Aur)

(din: Dr. Dmitri Avdeev, Cand sufletul este bolnav, Editura Sophia, 2005)
Sursa: razbointrucuvant.ro

Spiritismul – o formă de religiozitate ocult-ezoterică

Spiritismul - o formă de religiozitate ocult-ezoterică Caracteristicile esentiale ale miscarilor oculte, in ipostaza lor de „religii-surogat” cu un caracter secularist, se reliefeaza in mod paradigmatic in spiritismul modern. K. Hutten a demonstrat ca aceste miscari oculte isi au originile in societatea moderna, ele se vor un fel de raspunsuri la aporiile elementare ale lumii contemporane si isi contureaza propriul mesaj pe baza motivelor, modului de viata si argumentelor societatii contemporane. Conceptiile despre lume care le caracterizeaza se ancoreaza in sfera tarismului. In acest sens, spiritismul este mai mult decat o doctrina despre lumea spiritelor, tinzand sa devina pe parcursul ultimelor 200 de ani o „religie oculta” a noului ev in care traim.

S-ar putea afirma chiar, fara nici o exagerare, ca sub forma sa de spiritualism si spiritism, axat pe noi revelatii, dupa cum vom vedea in continuare, spiritismul reprezinta cea mai semnificativa religie sincretista a contemporaneitatii. Acest lucru este confirmat si de numarul mare de adepti, de departe cel mai important comparativ cu celelalte miscari liioase cu un caracter ocult.

Spiritismul – Istoric
Un rol deosebit de important in istoria premergatoare spiritismului actual din Europa l-a jucat F.A. Mesmer (1734-1815). In aceasta privinta, E. Benz, specialist in istoria Bisericii de la Universitatea din Marburg, sublinia ca aparitia spiritismului modern se afla intr-o relatie nemijlocita cu mesmerismul, acea miscare terapeutica de mare amploare, fundamentata pe invatatura lui F.A. Mesmer, descoperitorul magnetismului animalic. Desi el insusi nu era spiritist, totusi din doctrina si practica sa terapeutica s-a dezvoltat spontan in diferite locuri din Franta, Germania si Anglia o miscare spiritista.
Adeptii lui Mesmer, care se recomandau terapeuti magnetici, se ocupau, in principal in Franta, inclusiv de fenomenele parapsihologice, acestea jucand un rol semnificativ in cadrul procedeelor terapeutice mesmeriene Amintim in aceasta privinta, in mod deosebit, asa-numitel stari de transa specifice somnambulilor sau situatiile de „posesie”, in care s-ar parea ca un al doilea eu patrunde si se instaleaza in persoana aflata in transa. Aceste cercuri mesmeriene aveau o orientare mai mult practica decat religioasa, daca avem in vedere faptul ca foloseau somnambulismul, respectiv starea de transa a pacientului respectiv, pentru a ajunge la stabilirea diagnosticului si conduitei terapeutice pe parcursul acestei stari.
In anul 1856, in cercul mesmerian de la Paris, a patruns un anume Leon Denizard Rivail (1804-1869). Initial, discipol al pedagogului J.H. Pestalozzi, Rivail scotea la Paris, in 1858, prima revista spiritista si organiza, din 1855, diferite sedinte spiritiste, coordonate de el insusi. Importanta sa deosebita pentru miscarea spiritista moderna a fost aceea de a reusi conturarea unui sistem unitar, pe baza tuturor marturiilor venite din partea spiritelor prin intermediul mediumilor practicanti.
Dupa ce, in cadrul unei sedinte spiritiste, un „spirit protector” al sau i-a comunicat ca, intr-una dintre existentele anterioare, l-ar fi intalnit si ca l-ar fi cunoscut sub numele de Allan Kardec, L.D. Rivail a adoptat acest nume ca un pseudonim literar. Lucrarile publicate de catre Allan Kardec au avut drept consecinta raspandirea cu o mare rapiditate in Europa si in America a practicilor spiritiste.
Totusi, spiritismul n-ar fi putut sa se raspandeasca intre timp atat de mult, daca n-ar fi devenit o miscare de anvergura. Un rol deosebit de important in aceasta nrivinta l-a jucat faptul ca in S.U.A., pe la mijlocul secolului al XIX-lea, spiritismul s-a conturat ca o miscare populara, in curand patrunzand si in Anglia.
Momentul care a declansat miscarea l-au constituit zgomotele neintelese, un fel de lovituri care rasunau prin zid, pocnituri in mobila, ciocanituri in usi si altele de acest fel, receptate in casa pastorului Bisericii metodiste din Hydesville (S.U.A.), de catre fiicele acestuia, Margaret (12 ani) si Kate (9 ani), in noaptea dinspre 1 aprilie 1848. Comisia constituita pentru a cerceta aceste evenimente ciudate a ajuns la concluzia ca ele nu pot fi explicate pe cale naturala. In cele din urma, folosindu-se de un „alfabet al pocniturilor”, s-a stabilit o legatura cu „spiritul” care le producea si, odata decodificat, a fost descoperit in beciul casei un schelet uman ingropat. De fapt, acesta e momentul aparitiei miscarii spiritiste in lumea occidentala, un moment care se inscrie in istoria anului 1848, in care, intamplator sau nu, Marx si Engels publicau „Manifestul comunist”, iar Ludwig Feuerbach denunta credinta in existenta unei vieti dincolo de mormant in opera sa „Esenta crestinismului”.
O contributie importanta in dezvoltarea miscarii spiritiste din S.U.A. a fost adusa de A.J. Davis (1826-1910), un medium renumit, care a conferit spiritismului si un fundament teoretic prin doua lucrari fundamentale ale sale, dintre care ultima este socotita ca un fel de „Biblie a spiritismului”.
Daca spiritismul promovat de catre A. Kardec isi trage seva din cercurile mesmeriene, la A.J. Davis, desi poarta amprenta doctrinei lui F.A. Mesmer, se simte o mare apropiere de E. Swedenborg (1688-1772) si de J.H. Jung-Stilling, considerati a fi, alaturi de A.J. Davis parintii ideologici ai spiritismului modern.
In consecinta, trebuie facuta o distinctie intre un „spiritism anglo-american intemeiat de A.J. Davis, si un „spiritism romanic”, legat de numele lui A. Kardec. Influenta lui Kardec in Brazilia este cu mult superioara celei asupra spiritismului din Europa, chiar daca acolo spiritismul „kardecistic” cunoaste un numar mai mic de adepti comparativ cu „spiritismul Umbanda”.
O deosebire fundamentala intre spiritismul de tip american si romanic rezida, in primul rand, in atitudinea celor doua directii fata de doctrina reincarnarii, o atitudine diferita, existenta si astazi. Astfel, adeptii lui Kardec accepta ciclul reincarnarilor, in vreme ce urmasii lui Davis il resping. Explicatia consta in influenta puternica a lui Swedenborg asupra lui Davis, stiut fiind ca Swedenborg nu acorda nici o atentie reincarnarii, sustinand ca fiecare om este o creatura noua.
Dupa aparitia spiritismului, in randul oamenilor de stiinta au aparut tot felul de controverse privind veridicitatea si semnificatia fenomenelor revendicate de adeptii acestuia. S-a trecut apoi imediat la cercetarea fenomenelor in cadrul unor societati ale oamenilor de stiinta, special constituite, cum ar fi: Societatea Dialectica din Anglia (1869), dupa aceea Society for Psychical Research (1882), din care faceau parte renumiti chimisti, fizicieni, psihologi etc. Societati similare au fost fondate si in S.U.A. (1885), Germania (1886), Franta (1919), Olanda (1920) si in alte multe tari. Drept consecinta, in curand, avea sa apara o noua ramura in lumea stiintelor, si anume parapsihologia, contestata de catre unii oameni de stiinta si agreata de altii.
Felul in care stiintele naturii si ocultismul se regasesc intr-un punct comun, o demonstreaza o serie intreaga de oameni de stiinta si inventatori din secolele XIX-XX, intre care zoologul englez Alfred Russel Wallace (1823-1913), care a elaborat impreuna cu Darwin teoria evolutionista. De asemenea, inginerul american, Thomas Aha Edison (1847-1931), inventatorul fonografului, era preocupat de fenomenele paranormale, pretinzand ca a descoperit un aparat, prin intermediul caruia s-ar putea realiza un contact cu cei decedati. La fel, profesorul fizician de la Universitatea din Dublin, Sir William Fletcher Barrett (1845-1926), recunoscut pentru contributia sa in domeniul raspandirii telefoniei, a aderat la spiritism. Una dintre lucrarile sale l-a convertit la spiritism si pe fondatorul Societatii Astronomice Franceze, Nicolas Camille Flammarion (1842-1925).
Chimistul german Karl Ludwig Freiherr von Reichenbach (1788-1869) nu este doar descoperitorul parafinei, ci si teoreticianul cel mai important al doctrinei fundamentale ocultiste, prin invatatura sa despre forta fluidica, forta de viata care iradiaza si penetreaza, in toate fiintele si lucrurile. Inclusiv expresia folosita astazi de parapsihologie, „senzitiv”, care se refera la cei cu deosebita receptivitate fata de „radiatiile” sau bioenergiile oculte, a fost elaborata de el.
Fondatorul si precursorul miscarii spiritiste in Romania este, in mod indubitabil, academicianul Bogdan Petriceicu Hasdeu (1834-1907), originar din Cristinesti, judetul Hotin. Provine dintr-o veche familie moldoveneasca, ale carei urme se regasesc in hrisoavele de prin 1597, care pomenesc despre un Gavrila Hasdeu. Studiile universitare le-a facut la Universitatea din Harcov, unde s-a specializat in domeniul juridic, iar ca autodidact a acumulat vaste cunostinte istorice, filosofice si lingvistice. Fost ofiter in garda tarista si membru al Academiei imperiale din Petersburg, din cauza ca, in urma Tratatului de la Paris, a optat pentru cetatenia de origine, i s-au confiscat toate mosiile parintesti, dupa care s-a stabilit ca magistrat la Cahul, pentru ca din 1858 sa ajunga la Iasi, unde este numit profesor la Academia Mihaileana.
In general, Hasdeu a studiat trecutul sub toate aspectele sale: filosofia istoriei, istoria dreptului, istoria limbii, istoria obiceiurilor si datinilor, etimologia, folclorul etc.
In ultimii ani de viata, moartea unicei sale fiice, geniala poeta, Iulia Hasdeu, avea sa-i schimbe, daca nu destinul, cel putin preocuparile de pana atunci. Fara a gandi ca in spiritism ar putea gasi vreo mangaiere, probabil chiar fara sa-si doreasca acest lucru, el pretinde ca primit o comunicare spiritista, prin scriere automata, de la spiritul propriei fiice decedate. Este, de fapt, momentul convertirii sale la spiritism.
In prezent, in lume, pot fi distinse patru forme de spiritism:
a) „Spiritismul vulgar”, respectiv acea forma de spiritism in cadrul careia pot fi contactati cei decedati prin intermediul levitatiilor (ridicarea meselor, paharelor sau altor obiecte etc.).
b) Asa-numitul „spiritism revelational” provocat de mediumi aflati in transa, care intra in legatura cu cetele ingeresti superioare sau cu insusi Dumnezeu Tatal.
c) Un spiritism cu o coloratura religios-morala, cunoscut in lumea crestina sub numele de „spiritualism”, iar in America Latina intalnit ca un „surogat religios”.
d) Asa-numitul „spiritism stiintific”, detasat in mod absolut de orice premise religioase, preocupat preponderent de problema existentei unui suflet independent de trup. Ceea ce isi propune o anume ramura a stiintei, in aceasta privinta, este sa demonstreze ca exista o separatie tranzitorie a sufletului de trup; altfel spus, este vorba de o distinctie clara intre cercetarea lumii de dincoace si de dincolo de mormant.

Spiritismul – Doctrina
"Spiritualismul" isi fundamenteaza doctrina pe rezultatele obtinute din cercetarea vietii de pe pamant si dezvolta o conceptie sui generis despre lume
In general, nu se poate vorbi de o doctrina spiritista unitara. Facand o analiza a invataturii spiritiste se poate usor constata cat de variate sunt anumite elemente de doctrina, mai ales in functie de religiile dominante si de credintele populare, in spatiul carora acestea au fost cultivate. Astfel, intalnim tot felul de elemente distincte in spatiul crestin ortodox, catolic si protestant, si cu atat mai diferite in spatiul religiilor necrestine. De aceea, este de preferat sa nu vorbim, in acest sens, de „spiritism”, ci sa tinem cont de faptul ca exista o multitudine de directii si comunitati spiritiste. Oricum, in cele din urma, vom incerca o analiza mai ales prin prisma doctrinei oferite de catre A. Kardec.
Pentru a intelege mai bine ce invata promotorii acestei doctrine, cel mai important lucru este, in primul rand, sa facem distinctie intre „spiritism” si „spiritualism”. De fapt, „spiritismul” trebuie privit mai mult ca o cercetare cu caracter empirico-sistematic a lumii de dincolo. Dincolo de toate, el isi propune sa demonstreze ca exista viata pe mai departe dupa moarte. In acest scop, cu ajutorul unor mediumi sunt obtinute si analizate tot felul de parafenomene. Exista, de asemenea, si un spiritism popular. In cadrul unor sedinte, se realizeaza o serie de comunicari ale spiritelor, care vizeaza felul cum „traieste” sau experimenteaza decedatul moartea sa, cum soseste si cum e primit el „dincolo”, cum arata lumea de dincolo, cu ce se ocupa el in aceasta lume, ce pericole are de intampinat acolo etc.
„Spiritualismul” isi fundamenteaza doctrina pe rezultatele obtinute din cercetarea vietii de pe pamant si dezvolta o conceptie sui generis despre lume. Aceasta nu este rodul unei pure speculatii, ci isi are esenta tocmai in informatiile obtinute pe baza comunicarilor facute de catre anumite spirite superioare (ingeri, Hristos sau chiar Dumnezeu Tatal) mediumilor respectivi.

Spiritismul – Cosmologia
In aceptiunea spiritista, lumea materiala sau „grosiera” este doar o parte, relativ mica, din realitatea universului, din intregul cosmic. Ea este invelita de lumea astrala, „eterica”, care este la fel de reala ca si lumea materiala, dar nu poate fi perceputa cu ajutorul organelor senzoriale fizice, motiv pentru care nici nu poate face obiectul cercetarii stiintelor naturii. „Substanta eterica” a fost desemnata ca „fluid” si este o forta cosmica tainica, fiind asemanatoare „magnetismului animalic”.
In fond, „spiritul” si „materia” sunt doar diferite forme aparente ale unei „bioenergii”, care in feluritele spatii culturale poarta denumiri distincte. Realitatea, in intregul ei, nu este altceva decat un singur camp energetico-spiritual, in care Divinul, cosmosul material, cosmosul vegetal si animal, ca si omul, se disting doar gradual ca nivele de structura si emanatie deosebite.
Cuvantul magic „energie”, conceptia despre „bioenergie”, care penetreaza intreg cosmosul, reprezinta explicatia pentru fascinatia existenta fata de ideile si practicile oculte. Aceasta, intrucat conceptia oculta magica, despre fluiditatea unei „energii cosmice” universale constituie fundamentul oricarei practici oculte inclusiv Yoga, ca si a nenumaratelor terapii moderne. Aceasta conceptie se constituie intr-un punct de legatura a ocultismului atat cu trecutul (cum ar fi, de exemplu, cele mai vechi teorii imaginative ale omenirii despre lume, asa cum apar ele in magie si in credinta despre mana a populatiilor tribale contemporane), cat si cu cele mai moderne forme de terapie contemporana. Ideea despre existenta unei „energii cosmice” universale sau „bioenergii” este prezenta atat in doctrinele orientale si in conceptia despre lume a populatiilor „primitive”, cat si in ocultismul occidental si in psihologia moderna. Intre altele, ea este cunoscuta sub numele de prana (in India), chi (in China), ka (in Egipt), mana (in Polinezia), baraka (in sufism), yesod (in Kabbala), orenda (la irokezi) etc.
Conceptul despre existenta unei energii cosmice, aflata la dispozitia omului, explica, de altfel, si acele interferente evidente ale „ezoterismului” cu „psihopiata” de astazi. Sunt cunoscute, pe aceasta linie, tot felul de „tehnici magice”, utilizate de diferiti psihoterapeuti moderni, dupa ce prin C.G. Jung a fost refacuta legatura cu vechea traditie magica a Occidentului: „antrenamentul autogen”, „procedeul de relaxare prin autohipnoza” si „autoprogramarea formala”, „psihodrama”, „terapia gestaltista” etc.
Acelasi lucru il reliefeaza, insa, in primul rand, adevarata „explozie” a asa-numitelor terapii corporale, dar in special „bioenergetica”, atat de prezenta pe piata alternativa a psihoterapiilor. De ordinul zecilor, asemenea pretinse terapii nu fac altceva decat sa inoculeze contemporanilor nostri o cosmologie si o antropologie cu un pronuntat caracter oriental si ocult-ezoteric.
Spiritistii de astazi utilizeaza o serie de notiuni si cunostinte din fizica atomica si descriu materia astrala ca pe o substanta constand din fascicule de raze. Intregul univers este constituit dintr-o asemenea substanta. Lumea materiala nu este decat o structura constituita din aceste radiatii foarte dense, capatand un aspect grosier. Lumea eterica cuprinde si patrunde lumea materiala. Substanta ei prezinta diferite frecvente. Ea este cea care determina, in functie de aceste frecvente, si calitatea lumii astrale. Aceasta lume consta dintr-o serie de nivele sau dimensiuni existentiale. Cu cat frecventa razelor unui asemenea plan existential este mai redusa, cu atat mai mult se apropie acel plan – nu spatial, ci calitativ – de lumea materiala. O data cu amplificarea frecventelor creste si gradul desavarsirii si frumusetea nivelului de existenta. Exista pareri diferite in privinta numarului exact al acestor planuri sau sfere existentiale, dar cei mai multi afirma ca ar fi vorba de sapte asemenea nivele.

Spiritismul – Antropologia
In opinia spiritistilor, spiritul se afla intr-o permanenta activitate, inclusiv in timpul somnului
Potrivit doctrinei spiritiste, omul este constituit din trei componente: trupul sau fiinta materiala, similara celei a animalelor, animata de acelasi principiu vital-sufletul sau spiritul, intrupat in acest trup, si principiui intermediar, trupul eteric, astral sau perispiritul, substanta semi-materiala, care are rolul de a inveli spiritul si de a uni sufletul cu trupul. Cu ajutorul perispiritului spiritul poate intra in legatura cu trupul si il poate pune pe acesta in miscare. Tot cu sprijinul sau, dupa moarte spiritul poate intra in contact cu oamenii.
Spiritele nu sunt toate de acelasi fel. Ele se ierarhizeaza totdeauna in functie de gradul de perfectiune la care au ajuns. Astfel, spiritele din prima categorie au atins o stare de desavarsire maxima; cele dintr-o a doua categorie au ajuns abia la mijlocul drumului spre o desavarsire deplina, in vreme ce cele din ultima categorie sunt spiritele imperfecte ale oamenilor ignoranti, viciosi, rai, criminali, hoti etc. Cu alte cuvinte, spiritele din aceasta ultima clasa sunt spiritele caracterizate prin predominarea materiei asupra spiritului si prin nazuinta spre rau. Cele din a doua categorie se caracterizeaza prin predominarea spiritului asupra materiei si prin dorinta permanenta de a savarsi binele, iar cele din prima categorie sunt cele care au atins nivelul suprem de desavarsire. Spiritele care nu au realizat aceasta stare finala de desavarsire sunt nevoite sa se supuna unui ciclu de reincarnari, adica sa intre din nou in alte trupuri, pentru ca numai in acest mod isi pot expia pacatele savarsite.
In opinia spiritistilor, spiritul se afla intr-o permanenta activitate, inclusiv in timpul somnului. Somnul este o stare de odihna si refacere a fortelor noastre animale, in acest interval, spiritul se afla intr-o stare de veghe; legaturile sale cu trupul se diminueaza in asa fel, incat se poate elibera aproape total de acesta si, parasindu-l, strabate spatiul si intra in legatura cu celelalte spirite. In consecinta, visele nu sunt altceva decat amintirea a ceea ce spiritul a vazut si experimentat in timpul somnului in calatoria sa in lumea astrala. In acelasi mod, se incearca si explicarea proceselor de telepatie: spiritele comunica direct intre ele, fara vreo intermediere din partea simturilor. In acest scop, ele folosesc un limbaj sui generis, specific spiritului fara sa aiba nevoie de semnele exterioare ale limbajului obisnuit. De asemenea, somnambulismul este privit de spiritisti ca un somn, in timpul acestei manifestari sufletul obtinand fata de corp o libertate si mai mare decat in somnul natural.

Spiritismul – Viata pamanteasca si moartea
Spiritistii sustin ca viata de pe pamant nu este decat un simplu popas al spiritului pe drumul sau spre desavarsire. Este vorba de un fel de „scoala” in care sufletul reincarnat poposeste pentru a se instrui, pentru a se supune la cateva examene si a se maturiza in vederea continuarii drumului spre starea finala de desavarsire. Reincarnarea de dupa moarte a spiritului corespunde intocmai starii de evolutie spirituala atinsa de acesta in existenta anterioara. Succesiunea starilor de existenta si evolutie este explicata cu ajutorul doctrinei despre legea karmica. Spiritul reincarnat are sarcina de a incerca sa se elibereze din mrejele care il tin si il fac prizonierul lumii materiale, intre acestea fiind amintite individualismul, senzualitatea, invidia, mandria, incapatanarea, dar si fariseismul si fanatismul religios. Cea mai importanta indatorire este iubirea fata de aproapele. Exercitiul iubirii aproapelui este singura si adevarata „religie”, este legea fundamentala a universului. In viziunea spiritista, valoare religiilor si confesiunilor nu trebuie evaluata in functie de doctrinele lor, ci in functie de virtutea iubirii pe care ele promoveaza. Prin urmare, diferentele de credinta raman intr-un plan secundar.
Moartea nu semnifica, pentru spiritisti, nici sfarsitul, nici vreun fel de aneantizare, ci doar o tranzitie o trecere dinspre viata pamanteasca spre o post-existenta, spre un alt plan al existentei umane. Este vorba, in consecinta, de o simpla schimbare de scena si de decor invelit de trupul eteric, spiritul ajunge in lumea de dincolo. Pentru ca aceasta tranzitie sa poata avea loc fara dificultati, este absolut necesar ca fiinta spirituala respectiva sa fi crezut inca din aceasta viata in existenta unei vieti dincolo de mormant. Daca omul moare cu iluzia ca, dupa moarte, intra in ceea ce unii numesc „nefiinta” si ca totul s-a terminat, atunci el va intra intr-o stare de deruta, si anume imediat dupa moartea sa fizica, nemaiputand crede ca realmente a murit, intrucat traieste mai departe, chiar daca intr-un alt plan al existentei; tocmai din acest motiv, el va nazui sa-si continuie activitatile sale de pe pamant, sa aiba aceleasi obiceiuri, dar si sa observe ca ceva nu mai este in regula. Daca aceasta tranzitie se va derula, insa, fara probleme, respectivul se va trezi, dupa un asa-numit „somn de adaptare”, intr-o noua lume, in lumea astrala, va fi primit acolo de catre rude si prieteni decedati, se va simti din nou tanar si sanatos si se va acomoda foarte usor cu noul sau mod de viata.
„Spiritualismul crestin”
Desi doctrina spiritista are prea putine lucruri in comun cu invatatura crestina, totusi reprezentantii spiritismului au evitat si evita o ruptura cu crestinismul. Motivul principal il reprezinta, in primul rand, credinta comuna in existenta unei vieti dupa moartea fizica. In plus, trebuie subliniat faptul ca, pe parcursul timpului, s-au constituit tot felul de asociatii si „Biserici” care incearca sa promoveze un asa-numit „spiritualism crestin”, straduindu-se sa demonstreze ca multe texte biblice ar contine invataturi spiritiste, ca multe Biserici crestine s-ar fi detasat de asemenea concepte si, in consecinta, n-ar mai avea acces la o interpretare exacta a Bibliei. Teoriile moderne in domeniul teologiei, incepand cu demitologizarea si pana la aceea ce s-a numit „teologia viitorului”, sunt privite de catre spiritisti ca niste consecinte ale diminuarii credintei in existenta unei lumi de dincolo si ca o capitulare a crestinismului in fata secularismului si a stiintelor materialiste.
In afara acestui „spiritualism crestin”, exista o forma de „spiritism sincretist”, respectiv o serie de neoreligii sincretiste, in cadrul carora elementele crestine pierd semnificativ din pondere, asupra carora vom reveni foarte pe scurt putin mai incolo.
Revenind la „spiritualismul crestin”, mentionam ca, in S.U.A., exista sute de asociatii cu un caracter spiritualist-crestin, constituite in mai multe mari uniuni. Tot la fel, in Anglia, exista aproximativ 900 de comunitati spirituale, dintre care 100 doar in Londra. De asemenea, Biserica Anglicana a fondat in 1954 o comunitate de lucru a Bisericii in vederea cercetarii spiritismului: „Societatea Bisericii pentru studii fizice si spirituale” (C.F.P.S.S.).
Si in spatiul de limba germana au aparut si s-au raspandit anumite comunitati spiritiste si spiritualiste cum ar fi: „Biserica ioaneica”, „Loja spirituala din Zurich / Pro Beatrice”, Ordinul „Fiat Lux”, „Uniunea mihaelica „Comunitatea in Iisus Hristos”, „Scoala din Bieberau, Comunitatea „Izvorul prieteniei”, „Viata universala”.
Am amintit mai inainte de neoreligiile spiritiste. Cele mai importante sunt urmatoarele: spiritismul kardecistic si cel umbandistic din Brazilia, caodaismul din Vietnam si „Biserica unificarii”, fondata de catre coreanul Sun Myung Moon si cunoscuta si sub numele de secta „Mun”.
Reprezentanti de seama ai spiritismului sustin ca toate fenomenele supranaturale din Biblie pot fi explicate doar dintr-o perspectiva spiritista. Au recurs la o noua traducere a Noului Testament, in care Evangheliile si epistolele sunt reinterpretate intr-o maniera spiritista. In acest sens, potrivit invataturii spiritiste, prin „moarte” trebuie inteleasa doar „moartea spirituala”; notiunea „pneuma” din limba greaca semnifica „spiritul” sau „lumea spiritelor”, iar „Duhul Sfant” nu reprezinta vreo Persoana divina, ci doar un simplu membru al „lumii spiritelor lui Dumnezeu”. De asemenea, „imparatia lui Dumnezeu” trebuie inteleasa ca o „lume a spiritelor lui Dumnezeu”. Iisus Hristos este socotit ca un „spirit primar” si apreciat ca unul dintre mai multii fii ai lui Dumnezeu. Spiritistii pretind ca Hristos nu este altceva decat un „mesager al lui Dumnezeu”, venit in lume pentru ai arata acesteia adevaratul drum spre desavarsire asa cum au mai facut-o si altii inaintea sa. Procrearea sa s-a facut printr-un „Duh Sfant”, folosit de catre batranul Iosif ca medium. Minunile savarsite de El se explica prin faptul ca stapanea foarte bine vibratiile sau frecventele cosmice. A fost rastignit datorita rautatii umane. Invierea Sa, pretind ei, n-ar fi fost altceva decat o simpla materializare, asa cum se intampla in sedintele spiritiste. A acceptat voluntar moartea, pentru a oferi prilejul acestui proces de materializare si pentru a demonstra biruinta spiritului asupra materiei. Spiritualistii crestini contesta doctrina despre harul divin, afirmand ca aceasta este inutila si ca ar incuraja o anume comoditate religios-morala. Actul din ziua Cincizecimii devine explicabil, in opinia lor, prin faptul ca apostolii au intrat intr-o stare de transa, fiind posedati de un anume spirit.
Spiritismul – Consideratii critice
In esenta sa, spiritismul face parte din randul miscarilor oculte, apropiindu-se mai mult de magie decat de religie. Ritualul magic pe care-l presupune apropie spiritismul de magia evocatoare, in cadrul careia fiinta supranaturala este chemata afara din mediul sau si convocata in acela al oamenilor. Tot la fel, mediumii spiritisti invoca spiritele celor morti spre a intra in contact cu cei ramasi in viata. In mare masura, spiritismul poate fi asimilat Samanismului, fiind o forma veritabila de neosamanism. Asa cum recunosc chiar unii reprezentanti ai spiritismului, samanismul nu este altceva decat o religie preponderent spiritista care accepta o post-existenta incontestabila a sufletului dupa moarte si care practica intrarea in contact cu rudele decedate, cu anumite spirite ale naturii etc. Mediumul in aceasta comunicare este samanul, care are o vocatie speciala in aceasta privinta. Se pare ca, din nefericire, neosamanismul reprezinta produsul-surogat cu cel mai larg consum de pe „piata spirituala”.
Pe de alta parte, spiritismul reprezinta o contramiscare in interiorul secularismului modern intrucat nevoile omului nu sunt satisfacatoare in aceasta lume, spiritismul incearca sa ofere o lume de dincolo, dominata de aceleasi motive ca si aceasta. Mesajul spiritist se constituie dintr-o combinatie de elemente seculariste si conceptii oculte. El a preluat si anumite elemente crestine, dar se afla intr-o contradictie indiscutabila cu invatatura biblica. De pilda, conceptia despre Dumnezeu este una deista. Acesta apare doar in ipostaza de creator al lumii si al spiritelor, ci nu si in aceea de Parinte, care poarta de grija creaturilor Sale si intervine in viata lor. Functia Sa de guvernare a transferat-o legilor de guvernare atribuite insasi creatiei Sale. Acestea actioneaza automat si garanteaza, in conceptia spiritista, atingerea scopului pe care Dumnezeu l-a prestabilit pentru creaturile Sale. Prin urmare, omul nu mai conlucreaza, in fapt, cu Dumnezeu, ci cu legile lui Dumnezeu. Prin aceasta, semnificatia biblica a credintei, ca incredere si daruire totala a omului in relatia sa cu un Dumnezeu viu, dispare totalmente. Nici nu mai poate fi vorba de vreo conceptie crestina despre pacat, pocainta sau iertare. Considerand ca poate oferi omului mai multe detalii despre lumea spiritelor, despre existenta de dupa poarte, mai ales celor apropiati, spiritismul ar putea fi catalogat ca un fel de scientism religios, ca o „religie scientificata”. Totusi, desi recunoaste originile foarte vechi ale unei asemenea practici de comunicare cu cei morti, Sfanta Scriptura respinge categoric recursul la ea: „Sa nu se gaseasca la tine din aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicator, nici ghicitor sau vrajitor sau fermecator, nici descantator, nici chemator de duhuri, nici mag, nici dintre cei ce graiesc cu mortii” (Deuteronom 18,10-12; Levitic 20,6; 20,27; I Regi 28,7-20). Cel mai transant in aceasta privinta, insa, este profetul Isaia: „Si cand va vor zice: „intrebati pe cei ce cheama mortii si ghicitorii care soptesc si bolborosesc”, sa le raspundeti: „Nu se cuvine oare poporului sa alerge la Dumnezeul sau? Sa intrebe oare pe morti pentru soarta celor vii?”” (Isaia 8,19). In Noul Testament, Sfantul Apostol Ioan atrage si el atentia asupra necesitatii stringente a deosebirii duhurilor: „Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci ispititi duhurile, daca sunt de la Dumnezeu, fiindca multi prooroci mincinosi au iesit in lume” (I Ioan 4,1).
De asemenea, ca si alte invataturi oculte, spiritismul impartaseste o viziune evolutionista despre divinitate, incompatibila cu Revelatia. Dupa cum s-a putut observa, Mantuitorul Hristos nu este, in acceptiunea spiritista, decat un om superior, un „fiu al lui Dumnezeu” intre multi altii, un initiat, ba chiar un mediu spiritist, si nu Fiul lui Dumnezeu intrupat, Dumnezeu adevarat si Om adevarat.
O deosebire foarte importanta intre crestinism si spiritsm consta in faptul ca, in conceptia crestina, nu poate fi facuta nici pe departe o separatie totala intre Biserica luptatoare (a celor vii) si cea triumfatoare (a celor morti) pentru ca ambele se constituie in Trupul lui Hristos. Exista o comuniune clara in iubire, dar si in suferinta, a celor doua Biserici. Cu toate acestea, stabilirea unei relatii personale intre cele doua nu este ceva manipulabil. Exista o granita, o limita intre cele doua lumi. Atat cei decedati cat si cei vii traiesc in Domnul, in Hristos, dar legatura celor vii cu cei morti nu poate fi facuta de catre cei in viata prin tot felul de tehnici discutabile.
In fine, mai trebuie subliniat ca antropologia spiritista, prin conceptia ei trihotomica (trup, perispirit si spirit), prin accentuarea planului astral de existenta si promovarea doctrinei despre ciclul reincarnarilor, prin evolutia spirituala pana la starea divina, nu este compatibila cu invatatura crestina, care exclude orice desavarsire oculta prin propriile puteri. In plus, practicile spiritiste, prin caracterul lor ocult, au un efect negativ asupra omului, avand consecinte dintre cele mai imprevizibile, intre care depresii psihice si dereglari mentale.
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu
Sursa: crestinortodox.ro

Teosofia

Potrivit invataturilor teosofice, toate religiile pot ajuta omenirea in vederea atingerii perfectiunii, deoarece fiecare religie detine doar o parte din adevar

Termenul teosofia (teos = Dumnezeu; sofia = intelepciune) indica diferite doctrine mistico-filosofice ce s-au succedat din punct de vedere istoric.

In filosofia neoplatonica, teosofia presupunea cunoasterea divina la care omul poate accede doar prin intremediul unei experiente mistice.
Teosofia ca miscare si doctrina esoterica a aparut in secolul al XIX-lea, constand intr-un sistem sincretist de elemente crestine, orientale, filosofice, spiritiste, ce afirma posibilitatea unui contact direct cu divinitatea, ce sustine totodata metempshihoza sau transmigratia sufletelor.
Potrivit invataturilor teosofice, toate religiile pot ajuta omenirea in vederea atingerii perfectiunii, deoarece fiecare religie detine doar o parte din adevar. Acest fapt reiese chiar din motto-ul Societatii Teosofice: „nicio religie nu este mai mare decat adevarul”.
Membrii fondatori, Helena Petrovna Blavatsky (1831-1891), Henry Steel Olcott (1832-1907), si William Quan Judge (1851-1896), au stabilit centrul Societatii Teosofice in New York, in anul 1875.
Fondatorii Teosofiei, Helena Petrovna Blavatsky (1831-1891), Henry Steel Olcott (1832-1907)
Helena Petrovna Blavatsky si Henry Steel Olcott

Desi in primele decenii de existenta Societatea Teosofica era mult mai numeroasa, se estimeaza ca in prezent, numara aproximativ 10000 de membri in intreaga lume.

Aparitia Teosofiei in timpul secolului al XIX-lea, este legata de faptul ca oamenii de stiinta au accentuat procesul studierii si traducerii textelor religioase indiene, care au devenit astfel diponibile in Apus, raspandindu-se mai ales in anumite cercuri interesate de filosofie. Teosofia a fost asadar prima miscare religioasa ce a facut ca religiile asiatice, in particular hinduismul si budismul, sa devina accesibile apusenilor interesati.

Prin intermediul Teosofiei s-a manifestat una din cele mai semnificative influente ale spiritualitatii orientale asupra societatii apuseane. Blavatsky si Olcott au fost primii apuseni care au popularizat religia indiana in randul apusenilor interesati, incluzand cele doua invataturi despre karma si reincarnare.

Inca de la infiintare, Societatea Teosofica enumera trei obictive principale:

sa formeze un nucleu al fratiei universale a umanitatii, fara discrimare in functie de rasa, casta, sex etc;
– sa incurajeze studiul religiei comparate, filosofiei si stiintei;
– sa investigheze legile neexplicate ale naturii si puterile latente din om;
Simbolismul teosofic este complex si profund esoteric, ca sinteza a misticismului oriental si a ocultismului apusean
William Quan Judge

Simbolismul teosofic este complex si profund esoteric, ca sinteza a misticismului oriental si a ocultismului apusean. Acesta ar exprima o doctrina secreta adresata numai unei elite, desi este cuprinsa in diferite carti diferite, dintre care una dintre cele mai cunoscuta este Doctrina Secreta (1889) a Elenei Blavatsky.

Chiar daca adeptii teosofiei provin din toate religiile, miscarea prezinta mai ales ritualuri si traditii preluate din Hinduism, Budism, Jainism si Cabala.
Inca de la inceput scopul principal al Teosofiei a fost sa descopere Maitreya: entitatea spirituala si cel mai important membru al Ierarhiei Spirituale ascunse, mai precis reincarnarea lui Buda, pe care teosofii il considera a fi Invatatorul Lumii.
In jurul anului 1900, Leadbeater a facut public faptul ca l-a descoperit pe Maitreya in persoana unui tanar indian, Krishnamurti. Dupa ce Krishnamurti a respins acest rol, acesta a devenit mai putin prezent in invataturile lor iar teosofia a inceput sa scada in numar si influenta.
Cateva ramuri schismatice s-au desprins dupa moartea Elenei Blavastky, precum Societatea Teosofica Internationala si Loja Unita a Teosofilor.
Teosofia a constituit de asemenea principala influenta asupra lui Rudolf Steiner, care s-a desprins de Societatea Teosofica in 1913 pentru a intemeia Antroposofia.
Succesorii lui Blavatsky au fost Annie Besant si C.W. Leadbeater, care au dezvoltat invataturile teosofice.
Desi in prezent Teosofia este perceputa in Apus ca fiind „invechita”, membrii sai fiind in majoritate in varsta, Societatea Teosofica mai detine totusi centre in 48 de tari ale lumii.
Radu Alexandru
Sursa: crestinortodox.ro

Efecte sociale ale învăţăturii de credinţă în hinduism şi creştinism

Efecte sociale ale învăţăturii de credinţă în hinduism şi creştinism

Printre practicantii yoga si admiratorii conceptiilor orientale există o tendintă larg răspândită de a crea în jurul a tot ceea ce este legat de India (religie, cultură, civilizatie – mergând până la vestimentatie sau gastronomie) un fascinant mit. E consecinta firească a lipsei oricărui contact cu realitatea Indiei, fapt ce explică în bună măsură neputinta de a percepe si evalua situatia de acolo.

Foarte multi „maestri spirituali“ hindusi au obiceiul de a organiza pe teritoriul Indiei mici călătorii destinate discipolilor lor europeni. Extrem de costisitoare financiar în raport cu nivelul de trai al tării, aceste călătorii vizează o gamă restrânsă de obiective atent selectate (rezumându-se adesea la vizitarea ashramului central al miscării), cu scopul de a induce artificial o imagine cât mai cosmetizată si mai lesne „vandabilă“ despre realitătile indiene. Practic, se procedează în conformitate cu toate legile marketingului si reclamei.

Au ajuns de notorietate cazuri precum cel al gurului Maharishi Mahesh Yogi, care nu s-a sfiit să lanseze oficial guvernelor lumii occidentale propuneri de rezolvare a marilor probleme sociale, pretinzând că, în nemărginita lui întelepciune, a făurit planul care va institui raiul pe pământ.

Se întâmplă adesea ca părintii să-si mutileze propriii copii, smulgându-le din încheieturi mâinile si picioarele

Este de mirare însă că toti acesti „mari luminati“, „întelepti“, „zei“ si „semizei“ n-au reusit să rezolve nici măcar una din aceste probleme în propria lor tară. India zace si astăzi într-o inimaginabilă sărăcie, foamete si mizerie. în orase, mii de familii au drept casă trotuarul. Acolo gătesc, acolo mănâncă, acolo îsi fac nevoile, acolo dorm – pe pânză de sac. Noaptea trotuarele sunt atât de ticsite de trupuri omenesti, încât circulatia pietonilor nu se poate face decât pe carosabil! 

Se întâmplă adesea ca părintii să-si mutileze propriii copii, smulgându-le din încheieturi mâinile si picioarele, pentru a provoca astfel compasiunea trecătorilor si a reusi să trăiască din cersit întreaga viată. 

Organizatiile internationale au depistat si înregistrat până în clipa de fată 44 de milioane de copii sub 14 ani care lucrează la cuptoare pentru fabricarea cărămizilor, la constructii, în mine, sau sunt angrenati în alte activităti cu grad mare de risc si de dificultate. Dintre ei, 10 milioane au fost cedati ca sclavi pe viată de către familiile lor, pentru achitarea unor datorii către persoane fizice. 

Uniunea Internatională de Combatere a Sclaviei a detectat în India 16 piete de sclave ale sexului, adică veritabile târguri ambulante de carne vie, unde se adună „proprietarii“ si îsi aleg fetele destinate prostitutiei. Iată un singur caz, relatat chiar de către investigatorii internationali:

„Sonali este în vârstă de* 8 ani. Fata îi este machiată si buzele pline de ruj „Sonali este în vârstă de* 8 ani. Fata îi este machiată si buzele pline de ruj. Cercei lungi îi atârnă în urechi. Stă linistită în salonul unei case de tolerantă din Bombay. Clientului i se solicită 40 de dolari, întrucât marfa este tânără si proaspătă. Sonali nu se află aici din voia sau alegerea ei, astfel încât îi acceptă pe toti clientii impusi de matroană. Tatăl ei a vândut-o unui intermediar pentru 400 de dolari, si acum ea îsi oferă trupul pentru a obtine banii cu care să-si răscumpere libertatea. Conform statisticilor, Sonali va muri peste doar câtiva ani, în urma unei boli sau traume fizice“.

In India oamenii trăiesc ca animalele si mor ca animalele, iar trupurile lor sunt aruncate în Gange

Catastrofa poporului indian întrece orice imaginatie. Oamenii trăiesc ca animalele si mor ca animalele, iar trupurile lor sunt aruncate în Gange. Am văzut pe Gange nenumărate cadavre umane plutind în tovărăsia lesurilor de animale, fapt care nu impresiona câtusi de putin pe cineva. în India, viata unui om nu valorează aproape nimic. De altfel, există atât de multi săraci, încât rata uriasă a mortalitătii este privită ca o chestiune aproape convenabilă.

Dezastrul social pe care îl trăieste India nu este nici rodul hazardului, nici al vointei lui Dumnezeu, asa cum învată brahmanii

Dezastrul social pe care îl trăieste India nu este nici rodul hazardului, nici al vointei lui Dumnezeu, asa cum învată brahmanii. Este rezultatul asumării si punerii în practică a preceptelor religiei hinduse, care instituie cel mai pervers, abuziv, despotic si inuman apartheid: sistemul castelor, rămas în vigoare de mai bine de 2000 de ani. Apare cu atât mai bizar paradoxul de a întâlni tineri occidentali animati de conceptii politice si sociale ultraliberale – hipioti, anarhisti, feministe – sustinând si chiar adoptând hinduismul! Este evident că oamenii n-au perceput nici măcar consecintele de ordin social ale hinduismului. 

Asadar, se presupune că undeva între anii 200 î.H. si 200 d.H., sistemul castelor ar fi fost elaborat si expus într-un codice special de către Mânu, un personaj mitic. Desi Veda este socotită izvorul legii (dharma), în realitate legile lui Mânu sunt cele care statuează organizarea vietii indiene până în zilele noastre. Există acolo un întreg sistem juridic, reunind norme de drept penal, drept familial, drept al obligatiilor, drept real si reguli procedurale.

Indienii se împart în patru caste de bază. Cea de-a patra este a servitorilor (Sudrd)Indienii se împart în patru caste de bază. Cea dintâi este a Brahmanilor (preotilor). Cea de-a doua este a războinicilor (Ksatriya), a nobililor si a stăpânilor. Cea de-a treia este a oamenilor liberi (Vaisya), a comerciantilor si a feluritelor categorii profesionale. Cea de-a patra este a servitorilor (Sudrd). Oamenii care nu apartineau nici uneia din aceste caste erau considerati paria, si condamnati să trăiască la marginea satelor; li se interzicea să posede orice altceva în afara vaselor casnice, a câinilor si a măgarilor; le era interzis inclusiv spălatul la cismeaua comună a satului.

Membrii celei de-a patra caste aveau un statut aproape similar cu cel de paria. Menirea lor era să-i slujească pe membrii castelor superioare. Accesul la cultură le era restrictionat într-o asemenea măsură încât nu aveau dreptul nici măcar să asculte citindu-se din cărti. Dacă dorea neapărat, un brahman putea să ia o fată din această castă doar ca pe a patra sotie. în consecintă, s-a ajuns cu timpul la subdivizări ale castelor, care cunosc astăzi până la 3000 de ramificatii.

Din casta a treia fac parte, spre exemplu, agricultorii, siderurgistii, dulgherii, frizerii, artistii. Au cu totii obligatia unui comportament condescendent si obedient fată de membrii castelor superioare, si li se interzice cu strictete orice tentativă de parvenire socială.

Transport in comun IndiaA doua castă, a războinicilor si a nobililor, este însărcinată cu atributii legate de organizarea războaielor, asigurarea protectiei tării si a sistemului politic, colectarea birurilor si impozitelor s.a.m.d.  

In fine, brahmanii sunt cei care învată poporul, conduc slujbele religioase, aduc jertfe zeilor si primesc darurile pentru templu. Ei se bucură de întâietate chiar si în fata regelui si a urmasilor acestuia. Un brahman, fie el si copil, este considerat superior unui războinic sau nobil. Dacă săvârseste o crimă, el nu este condamnat la moarte, ci la exil. Cel mai mare păcat este socotit uciderea unui brahman. Acest păcat nu poate fi răscumpărat decât prin moartea ucigasului. Totusi, autorul crimei va avea de îndurat si o pedeapsă spirituală, reîncarnându-se într-un animal. Dacă o persoană moare neavând urmasi, toate bunurile sale trec automat în proprietatea brahmanilor. De asemenea, dacă un brahman descoperă o comoară, aceasta devine proprietatea lui. Dacă regele găseste o comoară, o parte din ea le este transferată obligatoriu brahmanilor.

In general, institutia castelor impusă de brahmani se fundamentează pe trei interdictii de bază: 

1) Este interzisă căsătoria cu o persoană apartinând altei caste.  

2) Este interzis orice fel de contact cu persoane apartinând unei caste inferioare. încălcarea acestei interdictii atrage dezonoarea si oprobriul public. 

3) Orice strădanie a vreunei persoane de a accede într-o altă castă este socotită nu numai zadarnică, ci si condamnabilă, atrăgând pedepse atât în viata aceasta, cât si după moarte.

Toată această structură socială oprimant a fost plăsmuită de către brahmani pe suportul metafizic al religiei hinduse

Toată această structură socială oprimantă, care a produs atâta suferintă de-a lungul istoriei Indiei, a fost plăsmuită de către brahmani pe suportul metafizic al religiei hinduse, sub inspiratia textelor „sfinte“ ale Vedelor. Prin urmare, sistemul castelor nu este considerat a fi reflexul natural al unui fenomen social, nici al unuia biologic (de tipul superioritătii rasiale). El tine pur si simplu de o ordine transcendentală, izvorând din chiar teoria hindusă asupra lumii. Fundamentul său îl constituie legea metafizică a dharmei, din care decurge nevoia persoanei de a se conforma cu strictete ritmului, ordinii si ierarhiei întregului, ceea ce presupune inclusiv asumarea resemnată a predeterminărilor sociale. 

Este modul prin care însusi Dumnezeu a creat lumea. Opozitia fată de acest sistem este echivalentă cu împotrivirea fată de Dumnezeu, adică păcatul cel mai grav, aducător de osândă vesnică. Avem de-a face cu o mostră elocventă de terorism spiritual în toată măretia lui! 

Adeptilor, propovăduitorilor si admiratorilor occidentali ai hinduismului le-ar fi util să constientizeze faptul că în sistemul hindus de organizare al întregii societăti, care este unul profund religios, ei nu se vor putea integra niciodată castelor superioare. Acesta este un drept exclusiv ereditar. Mai mult decât atât, statutul lor este unul inferior si fată de paria, dacă se aplică riguros vechea traditie hindusă. Acestea sunt prescriptiile textelor „sfinte“, „insuflate de Dumnezeu“.
 

Modul de viata impus de religia hindusa in India

Iată cum a fost posibilă în India stagnarea oricărei evolutii sociale si anihilarea puterilor creatoare ale indivizilor, siliti să trăiască sub semnul complexelor si frustrărilor. S-a instituit inevitabil în rândul populatiei o atmosferă generală de pasivitate si fatalism, pe fondul căreia mizeria si pauperitatea societătii indiene au ajuns să înregistreze cote inimaginabile. 

Devine cu atât mai legitimă întrebarea: dacă „supraoameni“ si „zei încarnati“, precum gurul Maharishi, clamează emfatic (inclusiv în fata guvernelor lumii) că posedă reteta magică a rezolvării tuturor problemelor sociale, politice, economice, administrative, etc, atunci cum se explică faptul că patria lor se află într-un asemenea colaps? Nu cumva această propagandă mediatică tinteste în realitate naivitatea acelorasi adepti occidentali care întretin prin cotizatiile lor viata de super-lux a „marilor initiati“? De altfel, Maharishi a sfârsit prin a se stabili în America, unde huzurul în care trăia – de pe urma vânzărilor de mantre\ – a făcut istorie pe toate meridianele.  

Gratie eforturilor de „iluminare“ a Americii si Europei a ajuns sa posede multimi nesfârsite de Rolls-Royce-uri si avioaneNu mai putin celebru este si cazul lui Rajneesh, „mentorul universal“ care, plecând din India sărac lipit pământului, a ajuns să posede – gratie eforturilor de „iluminare“ a Americii si Europei – multimi nesfârsite de Rolls-Royce-uri, avioane personale si vile în toate tările bogate ale lumii. Stia să-si atragă prozeliti de genul unei renumite cântărete grecoaice care i-a cedat nu numai drepturile financiare de pe discurile sale si întreaga sa avere, ci până si pensia lunară pe care i-o furniza Broadway-ul din New York. După un răstimp oarecare, gurul a îndepărtat-o subit din cercul ucenicilor săi, iar ea a supravietuit în Atena la limita subzistentei, trăind din ajutoarele economice ale prietenilor, profund nefericită si grav traumatizată psihic. 

Datorită presei si a multor mărturii individuale, este cunoscută astăzi în detaliu „activitatea spirituală“ prestată de marele guru în ashramurile sale: le administra discipolilor narcotice, hasis, L.S.D., cocaină, iar apoi îi mâna către orgii sexuale în grup. El însusi dispunea sexual de orice femeie si orice bărbat îsi dorea. Delicatetea iubirii, cunoasterea reciprocă, respectul persoanei erau coborâte programatic la nivelul animalitătii si al obscenitătii. Cei care si-au văzut fiintele iubite distruse fizic si sufleteste au depus împotriva lui nenumărate plângeri. Insă, în cele din urmă, Administratia Financiară a fost cea care 1-a silit să-si abandoneze „proiectele spirituale“ si să-si petreacă ultimii ani ai vietii ascunzându-se de justitie, întrucât fusese condamnat pentru sustragere de la plata impozitelor. Marele guru prospera furând nu doar din buzunarele adeptilor, ci si ale statului. 

In mijlocul acelor evenimente, a fost întrebat un alt guru, mai „serios“, anume Satyananda, ce părere are despre Rajneesh. Răspunsul său nu necesită comentarii: „A, noi în India îi respectăm si îi cinstim foarte mult pe gurusi!“. De asemenea, într-un interviu din 17 mai 1984, acelasi Satyananda a declarat: „Aceste două personalităti, Rajneesh si Maharishi, au întreprins o lucrare istorică pentru binele omenirii. Aceasta este părerea mea“. Asadar, cei doi erau nu doar elogiati pentru practicile lor abominabile, ci si confirmati ca „gurusi“, adică oameni luminati, sfinti, călăuzitori spirituali ai omenirii către unirea cu Dumnezeu. 

Pozitia lui Satyananda nu este întâmplătoare si nu reprezintă o părere personală. Există în India o astfel de traditie, care se transmite de secole din generatie în generatie, cunoscută sub numele de „tantrismul mâinii stângi“ (Vama Marga), a cărei practică este centrată în jurul sexualitătii si constă în organizarea de orgii în grup ce urmăresc nimicirea eului. însusi Satyananda, în convorbiri avute cu discipoli europeni, a confirmat că si miscarea sa este fidelă aceleiasi traditii, pe care o descoperă însă numai celor „initiati“. 

Indienii sunt departe însă de a constitui o exceptie printre popoarele omenirii. Si alte neamuri din Antichitate (grecii, egiptenii, asirienii), ba chiar din perioada medievală, se dedau la slujiri orgiastice aduse unor zeităti (Afrodita, Astarta, Kiveli). De pildă, cultul Afroditei era de tip orgiastic, principalul act de venerare a ei fiind prostitutia organizată în locurile „sfinte“. Adoratorii aduceau în temple câte o monedă ca plată pentru preoteasa-prostituată, asa cum relatează Eusebiu al Cezareei si Clement Alexandrinul. în acelasi mod era adorat Dionysos, zeul betiei, al vinului si al homosexualitătii pasive. Este ceea ce se întâmplă încă în India, o tară rămasă idolatră până astăzi, oricât ar părea de neobisnuit pentru europeanul contemporan tributar unei traditii crestine bimilenare. Iată însă că, prin contributia „marilor initiati“ hindusi, asistăm actualmente la fenomenul resurectiei idolatriei în spatiul european. 

Pentru a evidentia ecourile sociale ale diferentelor fundamentale de viziune asupra lumii în crestinism si hinduism, merită să examinăm modul în care gândirea crestină a remodelat radical în istoria civilizatiei pozitia generală fată de: 1) sclavie; 2) statutul femeii; 3) sistemul împărtirii bunurilor materiale si culturale între membrii societătii, adică institutia proprietătii. 

1) Sclavia era răspândită în toată lumea antică. Nu exista imperiu, stat, oras, familie bogată care să nu dispună de sclavi. Conform dreptului roman, sclavii erau tratati ca simple obiecte. Proprietarul îi putea vinde, silui, maltrata sau ucide, fără să dea socoteală nimănui. Nobilele romane purtau asupra lor un stilet cu care obisnuiau să-si pedepsească sclavele, crestându-le membrele sau chiar omorându-le, în functie de gravitatea abaterii. 

Polarizarea societătii în sclavi si stăpâni s-a datorat unei profunde pervertiri a mintii si a sufletului omenesc. „Mintea despărtită de Dumnezeu devine fie demonică, fie animalică“, spune Sfântul Antonie cel Mare, părintele monahismului crestin. 

Si, precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunostintă, asa si Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înselăciune, de purtări rele…, spune Apostolul Pavel (Rom. 1,28-29). 

Fireste, această stare de fapt a creat si intense împotriviri. De multe ori în decursul veacurilor sclavii s-au răsculat, generând chiar războaie îndelungate. Vărsările de sânge nu aduceau însă niciodată schimbări notabile, căci fortele militare de stat erau întotdeauna mai bine organizate si mai experimentate în luptă decât grupurile de sclavi.  

Biserica a luptat cu moduri de gândire, interese si cutume vechi de sute si mii de aniCrestinismul a lovit sclavagismul în rădăcina lui, în sufletul omului. Fără războaie si sânge. Vindecând inimile oamenilor de patimile mândriei si lăcomiei, a reusit la început să limiteze substantial, iar după câteva sute de ani să eradice total acest fenomen. 

Au contat în acest sens învătătura de credintă si exemplul practic. Pe de o parte, Evanghelia propovăduia că nu mai este nici rob, nici liber…(Gal. 3, 28) si că Dumnezeu nu caută la fata omului (Gal. 2, 6), interzicând asadar discriminările comportamentale fată de cei aflati în robie. Pe de altă parte, în timpul Dumnezeiestii Liturghii, care este chintesenta slujirii duhovnicesti a crestinismului, Biserica 1-a asezat pe sclav în exact aceeasi cinste cu stăpânul său, punându-i pe amândoi să se împărtăsească din acelasi potir. 

Oriunde se ridica o biserică crestină, era vestită cu putere egalitatea în cinste a oamenilor. Biserica a luptat cu moduri de gândire, interese si cutume vechi de sute si mii de ani; însă, cu pretul sângelui a milioane de martiri crestini, viata oamenilor avea să fie efectiv revolutionată. 

Iar astăzi, brahmanii hindusi depun eforturi asidue pentru conservarea sistemului castelor pe care l-au impus în vechime. Comparatiile între cele două tipuri de civilizatie sunt de prisos. Istoria grăieste de la sine. 

2) In lumea antică dominată de idolatrie si de filosofiile omenesti, conditia femeii era una tragică. Până si în Atena, faimoasă pentru democratia, libertatea si nivelul ei cultural, institutia sclaviei era consacrată ca un dat natural, iar femeia era practic exclusă din toate activitătile sociale. în afară de sclave, existau prostituatele publice si asa-numitele femei obisnuite. Locul celor din urmă era numai în casă. Persoana femeii era devalorizată într-o asemenea măsură, încât unii dintre gânditorii cetătii ajunseseră până la punctul de a se întreba dacă femeile au suflet.  

Crestinismul a lovit sclavagismul în rădăcina lui, în sufletul omuluiBiserica a luat vehement atitudine si în privinta acestei discriminări, opunându-i iarăsi învătătura Scripturii, potrivit căreia nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască (Gal. 3, 28), ci înaintea lui Dumnezeu nu există decât suflete, persoane de aceeasi cinste, înzestrate de către Creator cu aceeasi putere de a izbândi pe calea spirituală către sfintenie. De altfel, încă din primii ani ai Bisericii, au existat nenumărate femei care s-au sfintit, au dobândit Duhul Sfânt si harismele Lui, au prorocit si au săvârsit minuni. Mai mult decât atât, Biserica o venerează pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu si Pururea Fecioară Măria ca pe omul care a atins treapta cea mai înaltă a sfinteniei, la care nimeni altcineva nu va mai ajunge vreodată. 

In altă ordine de idei, hindusii nu le permiteau femeilor nici măcar să asculte învătăturile Vedelorl Buddha a fost cel dintâi care a încălcat această traditie. Cedând insistentelor unei mătusi foarte dragi, el a consimtit să accepte ca ucenice si femei. Este unul din motivele pentru care a fost prigonit ca eretic de către brahmani. S-a delimitat de hinduism si în cele din urmă a întemeiat o nouă religie. 

In clipa de fată există multi gurusi care primesc ca discipole femei. Chiar dacă putine dintre ele ajung până la vrednicia de guru, faptul în sine intră în flagrantă contradictie cu textele „insuflate de Dumnezeu“ ale Vedelor si cu vechea traditie hindusă, astfel încât toti gurusii care fac asemenea concesii sunt considerati eretici de către hindusii „ortodocsi“. 

Imaginea pozitiei pe care o adoptă traditia indiană fată de femeie poate fi întregită si prin evocarea acelei datini străvechi impuse de codicele lui Mânu, anume sati, care statua în mod expres obligatia sacră ca femeile să fie arse de vii în focul în care era ars trupul sotului lor decedat, împreună cu celelalte obiecte personale ale lui. Este inutil să mai mentionăm câte zeci de milioane de femei nefericite au plătit printr-o moarte tragică si sinistră enormitătile doctrinare ale reprezentatilor unei preotii odioase. Din păcate, aceste realităti nu constituie de obicei un subiect de reflectie nici măcar pentru grupurile de feministe occidentale militante care se lasă seduse de învătăturile „exotice“ ale Orientului. Iată ce ravagii poate face ignoranta lumii apusene contemporane…  

Problema spinoasă a proprietătii a fost depăsită cu un imens succes de către primele comunităti crestine prin instituirea bunurilor obstesti3) Problema spinoasă a proprietătii a fost depăsită cu un imens succes de către primele comunităti crestine prin instituirea bunurilor obstesti. Acest spirit se conservă nealterat până astăzi în mănăstirile ortodoxe, unde nu există proprietate personală, ci toate bunurile apartin comunitătii. Nu există bogati si săraci, nu există oameni care se îmbracă sau mănâncă mai bine decât ceilalti. Ii opreste de la aceasta însăsi iubirea crestină: Să-l iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuti (Matei 22, 39). Omul care nutreste iubire adevărată pentru semen nu poate accepta să posede ceva în plus fată de fratele său mai sărac.

Inscriindu-se în sfera relatiilor umane, atât relatiile sociale cât si cele economice se articulează potrivit cu vointa liberă a omului. Ele nu fac parte din categoria acelor tipuri de relatii impuse, cum ar fi legile naturale (legea gravitatiei, spre exemplu). Ca persoană liberă, pot decide oricând să-mi modific relatia pe care o am cu sclavul meu (de pildă, să-l eliberez) sau cu functionarul meu. 

Când omul nu duce o viată conformă cu voia lui Dumnezeu, când trăieste adică împotriva firii sale, în chip păcătos, atunci el se transformă sufleteste. Iubirea sa către aproapele se răceste, preschimbându-se treptat în dezinteres, eventual chiar în ură. Omul sfârseste prin a se iubi numai pe sine. Singura sa preocupare devine modul în care poate ajunge să trăiască mai bine, fie chiar si în detrimentul celorlalti: cum să mănânce bine, cum să se îmbrace bine, cum să doarmă bine, cum să-si petreacă timpul cât mai lejer si agreabil. Nu concepe să fie lipsit de nimic, nu acceptă să împartă nimic, nu cunoaste satiu în dorinta de a-si procura noi bunuri, chiar si atunci când cantitatea acestora depăseste cu mult posibilitătile sale de a le consuma. 

O dată cuprins de flacăra iubirii dumnezeiesti, omul începe să se gândească însă si la lipsurile aproapelui său, pe care simte nevoia organică de a-1 ajuta. Dorul său arzător este ca toti semenii lui să aibă cele de trebuintă si, când Duhul Sfânt îi aprinde inima, ajunge să prefere ca el însusi să nu mai aibă nimic, dacă prin cedarea bunurilor sale îi poate ajuta pe cei din jur să supravietuiască. De aceea sunt atât de numeroase exemplele de sfinti crestini care, plini de iubirea lui Hristos, si-au împărtit toate cele ale traiului lor săracilor si au ajuns ei însisi săraci, neputând suporta gândul că ei mai detin încă averi în vreme ce frati de-ai lor înfometează prin cetăti. Există chiar cazul unui sfânt care, mistuit de iubirea Domnului, s-a vândut pe sine ca sclav si, cu banii obtinuti astfel, a eliberat un rob. Prin exemplul si puterea virtutilor sale, i-a atras apoi la credinta în Hristos si pe stăpânii săi, care au renuntat de bunăvoie la infamia posesiei de sclavi si, cu nespus respect, i-au cerut să devină părintele lor duhovnicesc. 

Iată cum tăria dragostei crestine biruia până si sentimentul atât de viguros al proprietătii. Astfel a reusit Biserica crestină să întemeieze comunităti fundate pe dragostea dintre semeni în mijlocul unei societăti atât de neomenoase ca aceea a imperiului roman. Descrierile modului de viată al primilor crestini în cadrul acestor comunităti sunt elocvente si pilduitoare: 

Iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una si nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obste… Si nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toti câti aveau tarini sau case le vindeau si aduceau pretul celor vândute, si-l puneau la picioarele apostolilor. Si se împărtea fiecăruia după cum avea cineva trebuintă (Fapte 4, 32-35). 

Iar toti cei ce credeau erau laolaltă si aveau toate de obste. Si îsi vindeau bunurile si averile si le împărteau tuturor, după cum avea nevoie fiecare (Fapte 2, 44-45). 

In legătură cu aceeasi temă, pozitia Vedelor este radical diferită. 

Ea poate fi rezumată astfel: 

Săracul este sărac întrucât în vietile precedente a fost un om rău, ceea ce i-a atras în viata actuală o karma rea. Tot asa, bogatul este bogat deoarece în vietile precedente a fost un om bun, fapt care i-a atras acum o karma bună. Cu alte cuvinte, bogătia sau sărăcia sunt inseparabil legate de valoarea morală si spirituală a persoanei. Bunăstarea materială este considerată dovada ascendentului moral si spiritual al unui individ. Situatia financiară devine, asadar, criteriu de stabilire a nivelului spiritual si a moralitătii! Această perspectivă conferă nedreptătii sociale o dublă legitimare: etică si spirituală. Este si motivul pentru care hindusii nu obisnuiesc să-i ajute în vreun fel pe săraci. Trec pe lângă ei nepăsători, în virtutea convingerii că acestia trebuie lăsati să-si răscumpere karma prin îndurarea sărăciei. Asadar, nedreptatea care există în această lume nu este rezultatul lăcomiei si răutătii omenesti, ci este lege divină care se cere neapărat conservată. Tabloul consecintelor imediate în plan social ale hinduismului este acum complet. 
 

Text extras din cartea <Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie>

Teoria evoluționista este un rod al imaginației

evolutie-350x238

Evolutionismul ateist este ipoteza care afirmă că speciile de animale s-au transformat unele în altele, de la primele unicelulare până la maimută si om, în miliarde de ani, prin procese întâmplătoare; mai afirmă că speciile de plante au evoluat de la fonnele unicelulare până la plantele cu flori.

Evolutionismul provine din vechile conceptii păgâne.

In mitologia sumeriană, oamenii si zeii au apărut prin amestecul apei dulci cu apa sărată.

Anaximandru (610-546 î.Hr.) credea că animalele au apărut din mare, datorită căldurii solare; că la început erau acoperite cu o scoartă de spini, pe care apoi au pierdut-o.

După Empedocle (483-423 î.Hr.), viata s-a născut din mâlul încălzit din care au iesit segmente de fiinte vii, membre izolate, ochi fără cap etc. El credea că fiintele vii se obtineau prin asocierile întâmplătoare ale acestor segmente.

Democrit (460-370 î.Hr.) considera că omul s-a plămădit, ca un viermisor, din mâl.

Aristotel (384-322 î.Hr.) considera că s-a trecut spontan de la neviu la viu prin niste elemente intermediare. Mai credea că plantele sunt verigi intermediare între obiectele neînsufletite si animale.

Teofrast din Eresos (370-287 î.Hr.) considera că plantele se pot metamorfoza spontan.

Lucretiu (98-55 î.Hr.) afirma că speciile au apărut prin combinarea întâmplătoare a unor elemente.

Albertus Magnus (1193-1280) era convins că plantele pot trece dintr-o specie în alta sub influenta solului, a nutritiei sau a altoirii. Credea că orzul se poate transforma în grâu, iar stejarul în vită de vie.

Filosofii medievali încercau să obtină soareci din făină de grâu si cârpe murdare.

Buffon (1707-1788) presupunea că din putregai se pot naste tenii, omizi, gândaci si păduchi.

Diderot (1713-1784) credea că vietătile apar spontan prin combinatii chimice întâmplătoare.

Lamark (1744-1829) considera că vietătile au apărut spontan si apoi au evoluat de la simplu la complex.

Cabanis (1757-1808) aprecia că materia în miscare produce forme de viată.

Erasmus Darwin (1731-1802), bunicul lui Charles Darwin, gândea si el că viata a apărut spontan. Mai credea că vietătile au evoluat datorită dorintelor lor si eforturilor de vointă. In acea epocă multi oameni erau convinsi că animalele cu dinti au apărut din cele fără dinti, din dorinta lor de a mesteca hrana.

In acest context s-a format (adică s-a deformat) gândirea lui Charles Darwin, considerat „părintele evolutionismului”. El credea că omul descinde dintr-un mamifer păros, cu coadă si urechi ascutite, care trăia în copaci.

Charles Darwin a folosit teoria sa pentru a explica progresul societătii. El aprecia că lupta pentru existentă are rol decisiv. De aceea, indignat de grija pe care oamenii o arătau fată de bolnavi, a afirmat că „oricine s-a ocupat de reprodictia animalelor domestice stie, fără doar si poate, cât poate fi de dăunătoare rasei umane această perpetuare a fiintelor debile.” Atât comunistii, cât si capitalistii au dezvoltat această conceptie, din interese politice si economice.

Toate ideile ciudate, prezentate până acum se găsesc astăzi în biologia evolutionistă care se predă în scoli, licee si facultăti. Elevii sunt învătati că „materia vie este rezultatul evolutiei, în anumite conditii, a materiei lipsite de viată” si că „viata este o etapă calitativ superioară în evolutia formelor de miscare a materiei”. Se mai spune că viata a apărut spontan, în mediul acvatic, prin combinatii chimice întâmplătoare, în prezenta luminii solare. Elevii sunt învătati că plantele si animalele au evoluat de la unicelulare la pluricelulare, de la inferioare la superioare. Se spune că pestii s-au transformat în amfibieni, amfibienii în reptile, reptilele în păsări si mamifere, până la maimută si om. In clasa a XII-a elevii învată că „specia hominidelor a pierdut haina de blană naturală a maimutelor, devenind o maimută nudă”.

Mai grave decât afirmatiile biologilor atei sunt cele ale unor filosofi contemporani cu pretentii teologice. Acestia, crezând că teoria evolutiei este corectă, s-au grăbit să o interpreteze teologic, amestecând-o cu învătătura Bisericii Ortodoxe. Asa au ajuns să spună că Adam a avut strămosi animali, că omul provine prin binecuvântare dintr-un mamifer etc. In felul acesta a apărut evolutionismul teist, folosit de New Age.

Ioan Vlăducă
Sursa: sfaturiortodoxe.ro
Introducere

„Cândva am crezut total în evolutie”, avea să-si amintească mai târziu Părintele Serafim. „Credeam nu fiindcă mă gândisem foarte mult la această problemă, ci doar fiindcă  toată lumea crede în ea, căci este un fapt, si cum să tăgăduiesti faptele ?  încă îmi mai amintesc cum profesorul meu de zoologie din anul întâi divaga asupra măretelor idei ale omului: pentru el, cea mai măreată idee pe care omul o născocise vreodată era ideea de evolutie; o idee mult mai măreată, credea el, decât ideea de Dumnezeu.”

Pe scurt, triumful darwinismului implica moartea lui Dumnezeu, pregătind înlocuirea religiei biblice cu o nouă credintă întemeiată pe naturalismul evolutionist. Noua credintă urma să devină temei nu doar al stiintei, ci si al guvernării, legii si moralei. Urma să fie filosofia religioasă oficială a modemitătii.

Câtiva dintre cei mai străluciti savanti ai lumii – de la Richard Owen si Louis Agassiz în anii 1860, până la Richard Goldschmidt si Otto Schindewolf în anii 1940 – au arătat comunitătii stiintifice stânjenitoarele dificultăti ale teoriei proclamate la Centenarul Darwin, dar acesti savanti fuseseră ridiculizati iar obiectiile lor, cu totul întemeiate, fuseseră respinse cu promptitudine. Pe lângă aceste critici cu glas tare, a existat si un grup tăcut de savanti ce dezaprobau teoria evolutionistă, dar se temeau să atace conceptia dominantă despre lume. Existenta grupului a fost confirmată chiar la Centenarul Darwin de către paleontologul Everett Claire Olson de la Universitatea din Califomia, care spunea: „Este greu de apreciat mărimea si alcătuirea acestei fractiuni tăcute, dar nu e nici o îndoială că număml lor nu este de neglijat”.

Fie că fuseseră redusi la tăcere sau au ales să rămână tăcuti, numerosii savanti ce au pus la îndoială darwinismul nu au fost auziti de poporul american. Prin urmare, când Părintele Serafim a început să studieze stiintele naturale în liceu si în facultate, la începutul anilor cincizeci, i s-a spus că evolutia întregii vieti dintr-o supă primordială era o realitate incontestabilă si de neatacat, la fel de sigură (după cuvintele lui Julian Huxley) ca si faptul că pământul se roteste în jurul soarelui.

Părintele Serafim a absolvit Pomona College în 1956, continuând studierea vechii limbi si filosofii chineze la Academia de Studii Asiatice din San Francisco iar mai târziu la Berkeley University din California. Pe când se afla la Academie, a descoperit scrierile metafizicianului francez din secolul douăzeci, Rene Guenon, un traditionalist ce căuta răspunsuri la întrebările ultime în formele vechi, ortodoxe ale religiilor lumii. Guenon a limpezit si a preschimbat perspectiva intelectuală a Părintelui Serafim. Mai târziu el scria: „Guenon a fost cel care m-a învătat să caut si să iubesc adevărul mai presus de toate, si să nu mă multumesc cu nimic altceva.”

Educatia Părintelui Serafim îl învătase să vadă toate lucrurile în termenii progresului istoric, conform conceptiei evolutioniste a epocii modeme. După descoperirea lui Guenon, a început a vedea lucrurile în termenii decadentei istorice.

In primii ani de după convertirea sa, Părintele Serafim a făcut o cercetare minutioasă a istoriei filosofice a civilizatiei apusene, spre a întelege pe deplin cauzele din trecut, starea prezentă si dezvoltarea viitoare a apostaziei apusene de la „Vechea Ordine” a civilizatiei crestine traditionale. Din acest studiu trebuia să iasă al său „magnum opus” filosofic, intitulat împărătia omului si împărătia lui Dumnezeu.

In capitolul patru al lucrării pe care si-o propusese, Părintele Serafim avea să discute noua fizică propusă la sfârsitul Renasterii de către rationalistii Bacon si Descartes, care priveau universul ca pe un sistem închis, tintind să descopere cauzele prime si naturale (adică nedumnezeiesti) ale tuturor fenomenelor fizice.[Pentru o discutie bine documentată asupra rădăcinilor istorice ale naturalismului vezi Michael Denton, Evolittion: A Theory in Crisis, Adler & Adler, Bethesda, Maryland, 1986, pp. 71 -73.] în acelasi capitol urma să descrie filosofia modernă a progresului, ce s-a ivit la sfârsitul Iluminismului, înlocuind conceptia despre o lume stabilă ce caracterizase mare parte din gândirea Luminilor. Aceste două angajamente filosofice a priori – fată de naturalism si fată de progres au alcătuit stratul germinator din care a iesit teoria evolutiei, propusă întâi de bunicul lui Darwin, Erasmus, în 1794. Cum observa mai târziu Părintele Serafim, „Această teorie s-a dezvoltat în paralel cu mersul filosofiei moderne începând de la Descartes, cu mult înainte de a fi existat vreo .<<dovadă stiintifică>> a ei.”

Pe când lucra la „Impărătia omului si împărătia lui Dumnezeu”, Părintele Serafim identificase credinta omului modern cu o formă secularizată de hiliasm: credinta în inevitabilitatea progresului si în perfectibilitatea lumii acesteia căzute. Prin credinta sa în dezvoltarea treptată de la inferior la superior, evolutionismul era strâns legat de hiliasm; sau, cum spune Părintele Serafim, era „o consecintă aproape inevitabilă a acestuia”.

Impreună cu hiliasmul, evolutia era ceea ce Părintele Serafim numea „o fortă primordială adânc înrădăcinată, ce pare să pună stăpânire pe oameni cu totul în afara atitudinii si judecătii lor constiente. (Si este cât se poate de firesc să fie asa: ea a fost semănată în fiecare dintre noi încă din leagăn, si deci e foarte greu a o evidentia si a o privi rational.)” Ca ecou la cuvintele lui Julian Huxley, care la Centenarul Darwin numise evolutia un „model de gândire”, Părintele Serafim spunea că ea era „un model de gândire potrivnic ortodoxiei, nu doar o oarecare altă idee”. Si acest model de gândire, observa el, urma un parcurs ce era „chiar opusul învătăturii crestine”:

„Filosofia evolutionistă a .<<ridicării din animale>> pare desigur de ne împăcat cu conceptia crestină a .<<căderii din Rai>>, si întreaga noastră con ceptie asupra istoriei va fi negresit determinată de felul în care credem !”

Tocmai modelul de gândire hiliasto-evolutionist a fost acela care a produs miscări politico-religioase precum socialismul international (globalismul) si ecumenismul. Toate aceste miscări împărtăsesc acelasi tel hiliast: o „nouă ordine” viitoare unde toate rânduielile anterioare, privite ca având legătură cu o anumită treaptă a procesului, vor fi în întregime schimbate. La fel cum în ideea evolutiei biologice orice deosebiri între organisme sunt estompate – întrucât organismele se transformă din unul în altul în perioade de milioane de ani – tot asa toate deosebirile între natiuni si religii se estompează în „noua ordine mondială” a hiliasmului.

După cum am văzut, în prima jumătate a secolului douăzeci savantii se fereau să pună la îndoială modelul evolutionist. Testau orice altă ipoteză, în afară de aceasta – căci pe ea se sprijineau toate celelalte, întreaga clasificare a notiunilor lor. Cei câtiva savanti – printre care unii foarte însemnati – ce îndrăzneau să submineze această dogmă erau socotiti „eretici” si pusi pe lista neagră.

Dupa anii cincizeci situatia a început a se schimba. Unul câte unul, „opozantii tăcuti” pomeniti la Centenarul Darwin începură să iasă la iveală. Savanti reputati începură să ridice serioase îndoieli asupra evolutiei, si erau de-acum prea multi pentru a mai fi redusi la tăcere. Progresele „stiintelor grele”, ale geneticii moleculare, embriologiei etc., puneau mari dificultăti savantilor în a împăca datele lor cu modelul neodarwinist. Au apărut cărti stiintifice ce criticau teoria lui Darwin, printre care Implications of Evolution (Implicatiile evolutiei) (1961) de G. A. Kerkut, profesor de fiziologie si biochimie la Universitatea Southampton, Anglia, si L’Evolution du vivant (Evolutia organismelor vii) (1973) de Pierre P. Grasse, unul dintre cei mai mari biologi în viată, fost presedinte al Academiei Franceze de Stiinte. Dr. Grasse îsi încheia cartea cu acest nimicitor rechizitoriu al evolutiei darwiniste:

„Prin uzul si abuzul unor postulate ascunse, al unor îndrăznete si ade sea neîntemeiate extrapolări, s-a creat o pseudo-stiintă. Ea prinde rădăcini în chiar miezul biologiei, făcând să rătăcească numerosi biochimisti si biologi, ce cred în mod sincer că acuratetea conceptelor fundamentale a fost demonstrată, ceea ce este departe de realitate.”[Am citat după traducerea engleză a cărtii lui Pierre P. Grasse, Evolution of Living Organisms, Academic Press, New York, 1977, p. 202.]

In ciuda unor astfel de afirmatii ale unor savanti de primă mărime, dezbaterea asupra teoriei evolutioniste ca o pseudo-stiintă a rămas în mare pare în tre zidurile institutiilor stiintifice, nefiind încă cunoscută publicului. Oamenii care ar fi vrut să afle ce se întâmpla cu adevărat în mediile stiintifice ar fi trebuit mai întâi să se fami liarizeze cu cărtile si revistele de specialitate.

In dorinta sinceră de a sti ce avea de spus stiinta modernă despre evolutie – ce anume era într-adevăr dovedit si ce anume era speculatie – Părintele Se rafim a studiat principalele lucrări stiintifice, ca si lucrările de popularizare asupra „dovezilor” evolutiei si originii omului. A stat de vorbă si cu savanti ce lucrau în institutiile cele mai importante, care i-au spus că până si între adeptii evolutiei multi admiteau că nu există de fapt dovezi pentru aceasta, ci doar că „este mai logică” sau că „alternativa ei este de neconceput” – adică facerea lumii de către Dumnezeu. Pentru un savant autentic, sustineau ei, simpla teorie a evolutiei este un mijloc destul de convenabil de clasificare, iar un alt model la fel de stiintific ar putea fi tot atât de acceptabil.

Am pomenit mai devreme cum în anii 1960-1970 îndoielile tot mai mari ale savantilor în legătură cu neodarwinismul fuseseră, în mare parte, ascunse între zidurile comunitătii stiintifice. Pe la sfârsitul anilor saptezeci, zidurile au început să se spargă. Prima fisură s-a produs când paleontologi de frunte, precum Niles Eldredge si Stephen Jay Gould, si-au publicat noua teorie evolutionistă a „echilibrului punctual”, spre a suplini lipsa formelor de tranzitie, evolutive, din datele oferite de fosile (forme care ar fi trebuit să existe, după neodarwinismul clasic). Noua teorie nu era deosebit de interesantă pentru marele public, dar ceea ce era socotit a fi cu adevărat demn de aflat era faptul că, contrar părerii încetătenite, arhiva fosiliferă ; nu se potrivea defel cu asteptările darwiniste. Gould mergea până acolo încât să ! numească lipsa formelor de tranzitie „secretul de fabricatie al paleontologiei”. Faptul a devenit stire internatională, dând impulsul următoarei faze din dărâmarea esafodajului darwinist.

De la moartea Părintelui Serafim au apărut o multime de cărti foarte bune, care au ajutat la aducerea la cunostinta publicului a erorilor neodarwi nismului. In 1985 a apărut cartea lui Michael Denton, cercetător australian în biologie moleculară, Evolution: A Theory in Crisis (Evolutia: criza unei teo rii), ce oferea o critică sistematică a modelului evolutionist actual din pers pectiva mai multor discipline stiintifice. Din punctul de vedere al propriei discipline, Denton arăta că descoperirile specialistilor în biologie moleculară aruncă din ce în ce mai multe îndoieli asupra pretentiilor darwiniste.

Evenimentul cel mai important si mai neasteptat în dezbaterile asupra evolutiei din ultimii ani a fost aparitia unui profesor de stiinte juridice, Phillip E. Johnson, ca unul dintre principalii critici mondiali ai darwinismului. Johnson, care predase dreptul la Berkeley University din California vreme de aproape treizeci de ani, spune că una dintre specializările sale este „analizarea logicii argumentelor si identificarea presupunerilor aflate îndă rătul acelor argumente”. In 1987, citind argumentele în favoarea evolutiei din cartea lui Richard Dawkins, The Blind Watchmaker (Ceasormcarul orb), a observat că ele se întemeiau mai curând pe retorică decât pe stiinta exactă.

„Am putut vedea”, îsi aminteste el, „că Dawkins si-a realizat magia discur sului cu aceleasi mijloace ce ne sunt atât de familiare nouă, avocatilor… Am luat la rând toate cărtile, ajungând tot mai fascinat de evidentele dificultăti ale cazului darwinist – dificultăti ce fuseseră depăsite printr-o retorică înse lătoare si o repetitie emfatică.”[Tim Staftbrd, „The Making of a Revolution”, Christianity Today (8 decembrie 1997). „Darwinists Squirm under Spotlight: Interview wifh Phillip E. Johnson”, Citizen Magazine (ianuarie, 1992).]

Johnson a observat si felul cum răspundeau colegii săi din domeniul sti intei atunci când le punea întrebări dificile despre darwinism:

„în loc să ia în serios problemele intelectuale si să le riposteze, ei răs pundeau de obicei prin tot felul de divagatii si un limbaj imprecis, ceea ce făcea cu neputintă discutarea obiectiilor reale fată de darwinism. Este exact felul în care vorbesc oamenii ce încearcă cu tot dinadinsul să nu în teleagă un lucru.

Un alt mod de a evita problema era marele contrast pe care l-am ob servat între tonul extrem de dogmatic folosit de darwinisti când se adre sau publicului obisnuit si recunoasterea pe fată, în cercurile stiintifice, a serioaselor dificultăti ale teoriei…

In 1991 profesorul Johnson a scos cartea Darwin on Trial (Darwin sub acuzatie). Limpezimea gândirii sale în străbaterea retoricii darwinismului si expunerea temeiurilor logice ale controversei i-au adus rapid respectul creationistilor si necreationistilor deopotrivă, ca si resentimentul evolutionistilor înrăiti, care nici până azi n-au reusit să-i respingă nici măcar unul din argumente.

Lucrarea lui Johnson a dat imbold mai multor savanti să dea la iveală propriile întrebări dificile despre teoria evolutiei. Cel mai renumit dintre ei este profesorul de biochimie Michael Behe, care în cartea sa din 1996, Darwin’s Black Box (Cutia neagră a lui Darwin) arată că uimitoarele descoperiri recente ale biochimiei nu se împacă cu nici un fel de darwinism. El înfătisează dovezi din domeniul său, conform cărora mecanismele biochimice interdependente trebuie sa fi fost proiectate, desi, nefiind creationist, nu-l identifică în mod direct pe Proiectant.

In 1997, o altă carte ce dădea de gândit a constituit o puternică lovitură împotriva darwinismului: Not by Chance ! (Nu întâmplător!) de Dr. Lee Spetner. Biofizician evreu, specializat în codul genetic, Spetner si-a petrecut treizeci de ani cercetând posibilitatea evolutiei la nivel genetic. El arată nu numai de ce mutatiile întâmplătoare nu vor produce niciodată schimbările pretinse de evolutionisti, ci oferă si noi căi stiintifice de investigare a felului cum are loc variatia în limitele genetice stricte ale fiecărui fel de organism.

Anul următor a adus publicarea unei alte contributii majore: The Design Inference (Deducerea existentei unui Plan) de William A. Dembski, profesor de matematică si filosofie si proaspăt convertit la crestinismul ortodox. Intemeindu-se pe probabilitatea matematică, Dembski demonstrează în chip hotărâtor că niste cauze naturale nedirijate nu pot da seamă de complexitatea biologică.

Este interesant că Părintele Serafim prevăzuse aceste schimbări. In scrierile si în convorbirile sale spunea că ateismul si agnosticismul din stiinta si filosofia modernă, întemeiate din plin pe teoria lui Darwin, vor intra inevitabil în declin. Acest fapt va fi un avantaj pentru crestinii traditionalisti si pentru căutătorii adevăratului Dumnezeu; dar pe ceilalti, spunea Părintele Serafim, îi va duce la un deism nedeslusit si la feluritele nuante de panteism ce vor caracteriza amăgitoarea „religie a viitorului”.

Phillip E. Johnson, crestin aflat în primele linii ale dezbaterii creatie/evolutie, este de acord cu prognoza făcută de Părintele Serafim în urmă cu peste douazeci de ani. „Tocmai asta discutam cu toti prietenii mei”, spunea el „Materialismul stiintific se află în declin, dar locul lui e luat în mare măsură de formele unei religii nesănătoase.”

Ieromonahul Damaschin, Manastirea Sfantul Gherman din Alaska
______________________________________________________________________________

Dăinuie încă printre evolutionisti o legendă care spune că „ontogenia recapitulează filogenia"; adică dezvoltarea fătului uman în pântece este un fel de refacere a istoriei evolutiei

Parintele Serafim Rose si stiinta secolului al XXI-lea
de Phillip E. Johnson

Tema mea este, dupa expresia Părintelui Serafim, aceea că „evolutia nu este nicidecum un .<<fapt stiintific>>, ci filosofie”. Filosofia respectivă este naturalismul (doctrina după care natura este „tot ce există”), care, în acest caz, e identică cu materialismul (doctrina că realitatea nu cuprinde nimic altceva decât particulele studiate de fizicieni). Dacă materialismul e adevărat, atunci natura trebuie să fie în stare să săvârsească propria creatie, de unde existenta unui proces evolutiv materialist decurge ca o chestiune logică de neocolit. Deci, am afirmat eu, materialismul stiintific crede în evolutia naturală nu pe baza unor dovezi, ci în ciuda lor.

Dăinuie încă printre evolutionisti o legendă care spune că „ontogenia recapitulează filogenia”; adică dezvoltarea fătului uman în pântece este un fel de refacere a istoriei evolutiei, embrionul trecând de la stadiul de peste la cel de reptilă si asa mai departe. Acest fenomen inexistent e numit adesea „Legea lui Haeckel”, după cel mai cunoscut discipol german al lui Darwin. Sub o altă formă, „Legea” afirmă că embrionul trece nu prin stadiile adulte, ci prin formele embrionare ale formelor timpurii, „ancestrale”. în oricare dintre formele ei, „Legea” nu există, si nu e sustinută de embriologii acreditati în literatura de specialitate. Se pot totusi găsi unele stadii ce apar ici si colo, cu caracteristici care, cu putină imaginatie, pot fi făcute să se încadreze în Legea lui Haeckel, iar acestea sunt mereu citate în lucrările de popularizare ca dovezi ale „evolutiei”. Exemplul cel mai faimos este cel al presupuselor „fante branhiale” ale embrionului uman într-un anumit stadiu de dezvoltare, desi acele fante nu sunt branhii si nu devin niciodată branhii.

Desi Legea lui Haeckel a fost discreditată cu multe zeci de ani în urmă, ea exercită o fascinatie atât de irezistibilă asupra imaginatiei darwiniste, încât este încă predată în multe scoli din întreaga lume. Chiar muzee si universităti onorabile continuă să propage o anumită versiune a ei, într-o formă vagă si neatacabilă. Iată, de pildă, ce are de spus pagina de Internet a Muzeului de Paleontologie de la Berkeley University din California despre Legea lui Haeckel:

„.<<Legea recapitulării>> a fost discreditată încă de la începutul secolului douăzeci. Morfologii si biologii experimentalisti au arătat că nu există o corespondentă pas cu pas între filogenie si ontogenie. Desi o formă radi cală de recapitulare este incorectă, filogenia si ontogenia sunt întretesute, multi biologi începând atât să exploreze, cât si să înteleagă bazele acestei legături.”

In fapt, cercetarea embriologică a demonstrat că este vorba de un proces riguros orientat, ce nu se potriveste cu paradigma darwinistă. Efortul de a altera procesul prin inducerea de mutatii poate produce diformităti de tot felul, dar ele nu reusesc să schimbe calea de dezvoltare asa încât embrionul să se dezvolte într-o creatură viabilă de un tip diferit.

Mecanismul evolutiei : mutatie si selectie

Cum anume face un proces material nesupravegheat ca să creeze o minu nătie atât de complicată, mult mai complexă decât un computer sau o navă spatială ?

Răspunsul darwinist spune că schimbări minuscule – de tipul variatiilor ce apar la fiecare generatie, diferentiind organismul juvenil de părintii săi se acumulează treptat de-a lungul mai multor generatii, până cand produc un cu totul alt fel de creatură, cu noi organe si trăsături rezultate din adaptare. Nu s-a putut arăta niciodată că mecanismul acesta ar fi fost în stare să genereze altceva decât variatii minore (de tipul cresterii si descresterii mărimii ciocului la cintezoi, sau variatii ale frecventei relative a exemplarelor de culoare deschisă sau închisă la o populatie de molii). Fiind însă singura posibilitate naturalistă ce este cât de cât plauzibilă, darwinistii extrapolează cu frenezie pornind de la aceste exemple triviale, spre a postula un mecanism capabil să creeze nenumărate minuni de adaptare, inclusiv creierul uman. Asemenea pretentii sunt slab argumentate, ca să nu zicem mai rău, iar în ultimii ani s-au lovit de exemple contrare de nedepăsit. Amănuntele se găsesc în cartea mea Darwin on Trial (Darwin sub acuzatie) si în diferite articole ce sunt reunite pe web-site-ul meu (http://www.arn.org/).[Multe dintre articolele lui Phillip E. Johnson pot fi găsite si în cartea sa Objection Sustaind (1998). (n. ed.)] 

Foarte pe scurt, iată două dintre categoriile independente de dovezi ce sunt decisive:

1. Stazafosilă. Arhiva fosiliferă e caracterizată în mare măsură de un model ce indică aparitia bruscă urmată de stază. Noi tipuri de organisme apar dintr-o dată si deplin formate, rămânând practic neschimbate în continuare. Modelul poate fi eventual folosit în sprijinul afirmatiei că creatia nu a avut loc doar la început, ci de-a lungul întregii istorii a pământului (admitând că datarea rocilor este corectă)[Totusi procedeele de datare radiometrică acceptate în mod curent sunt ele însele întemeiate pe afimiatii uniformiste si evolutioniste nedovedite. Vezi discutarea subiectului de către Părintele Serafim, ca si Anexa 4. (n. ed.)], dar refuză în orice caz să sustină pretentia cheie a darwinismului că un fel de creaturi se schimbă, pas cu pas, în ceva complet diferit. Modelul nu se poate atribui nici unui fel de lacună în arhiva fosiliferă, căci el este mai evident si incontestabil tocmai în acele domenii (în special al nevertebratelor marine) unde datele sunt cât se poate de complete.

Starea cu totul anti-darwinistă a arhivei fosilifere era cunoscută dintotdeauna initiatilor ca „secretul de fabricatie al paleontologiei”, dar a ajuns în atentia publicului pentru prima oară în anii optzeci, datorită publicitătii făcute teoriei evolutiei de către „echilibrele punctuale”. Teoria încerca să împace darwinismul cu modelul aparitiei bruste si al stazei, presupunând că o evolutie semnificativă are loc în grupuri mici, care se îndepărtează de populatia principală (neschimbătoare), apoi reapar ca noi specii fără a lăsa urme ale transformării în arhiva fosiliferă. Prin acest mijloc, absenta dovezilor în favoarea evolutiei a fost transformată în dovadă a unei evolutii invizibile. în memorabilele cuvinte (1995) ale lui Niles Eldredge, unul din întemeietorii teoriei echilibrelor punctuale, „Evolutia nu poate avea loc la nesfârsit altundeva. Iată de ce arhiva fosiliferă i-a izbit pe multi paleontologi ce încercau cu disperare să afle câte ceva despre evolutie”[Niles Eldredge, Reinventing Darwin: The Great Debate at the High Table of Evolutionary Theory, John Wiley & Sons, New York, 1995, p. 95. Pentru o discutie generală a controversei asupra echilibrului punctual vezi capitolul 4 din cartea mea Danvin on Trial (ed. a 2-a, 1993). ].

Asa cum sugerează si remarca lui Eldredge, acest spectaculos model al infirmării fosile persistă chiar după un secol de eforturi sustinute ale paleontologilor darwinisti de a găsi dovezi în sprijinul îndrăgitei lor teorii. Orice fosilă îndoielnică care ar fi putut să fie interpretată cât de cât ca o formă intermediară în tranzitia darwinistă a fost citată ca dovadă că darwinismul este corect si totusi, chiar după aceste eforturi eroice, marea majoritate a arhivei fosilifere este absolut la fel de incompatibilă cu asteptările darwiniste pe cât era atunci când Darwin a propus teoria, în 1859.

2. Complexitatea ireductibilă. Cartea specialistului în biologie moleculară Michael Behe[ Michael Behe, Darwin’s Black Box: The Biochemical. Challnge to Evolution, The Free Press/Simon & Schuster, New York, 1996.], din 1996, a adus în atentia publicului faptul că sistemele biologice la nivel molecular sunt de o complexitate ireductibilă. Aceasta înseamnă că ele sunt alcătuite din mai multe părti si subsisteme complicate, care trebuie să se afle toate la locul lor pentru ca sistemul în întregul său să poată îndeplini o functie utilă. Cu alte cuvinte, aceste complicate sisteme nu se pot construi pas cu pas, cum pretinde teoria darwinistă, iar specialistii in biologie moleculară nici măcar nu încearcă să prezinte scenarii amănuntite despre cum anume le-ar fi putut produce evolutia. Ca si staza predominantă din arhiva fosiliferă, complexitatea ireductibilă la nivel molecular era de mult timp cunoscută specialistilor, dar fusese tinută ascunsă de atentia publicului, fiindcă biologii nu stiau cum să o explice într-un cadru darwinist. Aceasta ilustrează fenomenul descris în chip strălucit de Thomas Kuhn: faptele ce nu se potrivesc cu paradigma stiintifică dominantă tind a fi ignorate în mod sistematic, abătându-se de la cercetările aflate pe ordinea de zi.

Când li se pun în fată dovezile zdrobitoare împotriva mecanismului darwinist si li se aminteste lipsa dovezilor concrete în favoarea lui, darwinistii tind să se retragă pe o pozitie socotită a fi mai usor de apărat. Ei fac distinctie între „teoria lui Darwin ca atare”, despre care admit că este vulnerabilă, si ceea ce numesc „realitatea de fapt a evolutiei”, despre care pretind că ar fi incontestabilă. Ajungem astfel la a doua temă.

Teza stramosului comun

Deosebirea între asa-zisa incontestabilă „realitate de fapt a evolutiei” si „teoria lui Darwin” este obscură, pentru bunul motiv că simpla existentă a unui model de înrudire nu are mare însemnătate fără existenta unei teorii care să explice cum anume a apărut acel model. „Faptul” acesta este de obicei descris ca „existenta unui strămos comun”, afirmatie ce înseamnă că oamenii (si celelalte animale) au un strămos comun cu plantele, ciupercile si bacteriile. Presupusa dovadă a acestui fapt este aceea că vietuitoarele există în grupuri, iar grupurile sunt legate printr-o serie de asemănări mai mari sau mai mici. Oamenii sunt asemănători în multe privinte cu maimutele, ceva mai putin asemănători cu iepurii, încă si mai putin asemănători cu serpii, încă si mai putin asemănători cu copacii, si asa mai departe. Toate grupurile disparate din ordinea clasificării (bacterii, plante, animale etc.) au o bază biochimică comună care arată că provin dintr-o obârsie comună. Explicatia darwinistă a modelului spune că ea rezultă din existenta unui strămos comun, grupurile cu cel mai mare grad de asemănare; fiind cele care au strămosi comuni relativ recenti. în realitate, strămosii comuni sunt postulatele unei teorii ce tinde să explice faptul clasificării sau înrudirii.

Teza „strămosilor” presupune un proces de schimbare treptată foarte îndelungat, întrucât progeniturile diferă foarte putin de părinti în fiecare generatie. Deci teza strămosilor comuni presupune nu numai existenta acestor strămosi pe pământ, ci si existenta unor siruri foarte lungi de descendentă treptată ce legau pe vechii strămosi de prezumtivii lor urmasi moderni. Nimic din aceste lucruri nu este confirmat de studiul fosilelor, însă darwinistii cred că procesul trebuie totusi să fi avut loc, socotind că este singura explicatie stiintifică (adică naturalistă) a modelului vietii.

Dimpotrivă, un model ce arată existenta unor asemănări mai mari sau mai mici, sau al unor variatii în cadrul unui tipar fundamental, pare mai curând să dovedească existenta unui plan comun decât a unui proces natural de evolutie. Acest lucru a fost demonstrat în mod neintentionat într-o carte din 1990, scrisă de un zoolog darwinist care ilustra „realitatea de fapt” a evolutiei citând exemplul unei linii de automobile:

„Totul evoluează, în sensul unei descendente cu modificări, fie că e vorba de politica guvernamentală, religie, masini de curse sau organisme. Revolutionara Corvette din fibre de sticlă a evoluat din strămosi automo tori mult mai modesti din 1953. Printre alte puncte de vârf din perfectio narea evolutivă a masinii Corvette se numără modelul din 1962, în care originalul de 102 inci a fost redus la 98 de inci, introducându-se si noul cuplaj strâns de tip Stingray; modelul din 1968, premergătorul morfolo giei Corvette de astăzi, care a apărut cu acoperis decapotabil; si modelul aniversar de argint din 1978, cu model de spate închis ermetic. Versiunea de azi este urmarea perfectionărilor ce s-au acumulat din 1953 pas cu pas. Lucrul cel mai importat este faptul că, Corvette a evoluat printr-un proces de selectie, exercitat asupra variatilor ce au dus la o serie de forme tranzi tionale si la un final destul de diferit de punctul de pornire. Un proces similar modelează si evolutia organismelor.”[Tim Berra, Evolution and the Myth of Creationism. Stanford University Press, 1990, pp. 118-119.]

Evident că masinile Corvette, asemeni organismelor, au trăsături comune, fiindcă au fost concepute în mintea unui proiectant, iar nu fiindcă le-ar fi alcătuit vreun proces inconstient. Cu alte cuvinte, faptul inrudirii nu este o dovadă a existentei unui mecanism de creatie pur naturalist sau inconstient. Simfoniile lui Beethoven urmează modelul unui plan comun cu variatii, dar acest model nu poate nicidecum să vină în sprijinul teoriei că simfoniile s-au compus singure, fără nici un ajutor din partea lui Beethoven.

Teoria evolutiei este astăzi într-o stare de confuzie, în care marile personalităti precum Stephen Jay Gould si Richard Dawkins se contrazic puternic în ce priveste felul cum se presupune că ar fi avut loc evolutia (pentru trecerea în revistă a acestor dispute majore vezi capitolul 4 din cartea mea Reason in the Balance). Acesti ideologi aflati în război au un program de acelasi tip, dar e mai curând un program filosofic, decât unul stiintific. Singurul lucru cu care sunt de acord, fie ce-o fi, este faptul că Dumnezeu trebuie scos afară din cadru. Aceasta ne duce la a treia si cea mai importantă parte a definirii evolutiei.

Evolutia (în. sens stiintific) este fundamental atee

Am văzut că definitia NABT afirmă că evolutia este prin definitie „nesupravegheată”. Această cerintă nu e o concluzie la care darwinistii au ajuns prin dovezi empirice, ci o presupozitie filosofică reflectând punctul lor de pornire din naturalismul metafizic sau materialism. Dacă natura este singurul lucru care există, atunci ea trebuie să fie capabilă să-si săvârsească propria creatie. Aceasta implică existenta unui proces evolutionist natural capabil să alcătuiască lucruri foarte complexe începând de la cele simple. Initial, procesul trebuie să fi fost nedirijat, fiindcă o minte capabilă să diriteze evolutia ar fi trebuit ea însăsi să evolueze dintr-o materie neînsufletită. Desigur, după evoluarea fiintelor umane, evolutia poate deveni un proces dirijat, prin practicarea eugeniei si a ingineriei genetice.

Date fiind aceste presupozitii, chiar un lucru asa de grosolan ca darwinismul trebuie totusi să fie adevărat, în ciuda evidentei. Evolutia trebuie să pornească de la schimbări întâmplătoare si imprevizibile, si trebuie să aibă o fortă inconstientă capabilă să producă minunătiile de inginerie complexă pe care le numim organisme. Iată de ce, în conferintele sale, Richard Dawkins afirma că, dacă pe alte planete există o viată complexă, singura răspunzătoare de ele ar trebui să fie evolutia darwinistă. Nu e nevoie de dovezi sau observatii, căci mecanismul darwinist este singurul candidat plauzibil pentru această treabă, dat fiind punctul de pornire aflat în naturalism. Logica aceasta explică de ce darwinistii nu sunt deranjati de nici una dintre problemele evidente pe care criticii, precum eu însumi, le-au identificat. Teoria trebuie să fie adevărată cu orice pret, căci altfel am rămâne fără o explicatie mate rialistă a complexitătii vietii si ar trebui să ne întoarcem la Dumnezeu. Logi ca respectivă a fost încorporată într-un pasaj dintr-un eseu din 1997 scris de geneticianul de frunte Richard Lewontin:

„Noi tinem partea stiintei în ciuda absurditătii evidente a unora dintre explicatiile ei, în ciuda esecului său de a împlini multe din extravagantele sale făgăduinte de sănătate si viată, în ciuda tolerării de către comunitatea stiintifică a unor povesti inconsistente luate ca atare, fiindcă ne-am luat un angajament prioritar, un angajament fată de materialism. Nu metodele si institutiile stiintifice ne constrâng să acceptăm explicatia materialistă a lumii fenomenale, ci, dimpotrivă, aderenta noastră apriorică la cauzalita tea materialistă ne obligă să creăm un aparat de investigare si un set de concepte ce produc explicatii materialiste, indiferent cât de potrivnice in tuitiei, indiferent cât de mistificatoare pentru cei neinitiati. Mai mult, ma terialismul este absolut, căci nu putem să acceptăm ca un Picior Divin să ni se pună în prag.”[Richard Lewontin,”Billions and Billions of demons”, in The New York Review of Books,9 ianuarie 1997,pp28-31] Nu e nevoie să mai adăugăm ceva.

Phillip E. Johnson 
______________________________________________________________________________

Un sistem de gândire străin
de Seraphim Rose

Există enorm de multă confuzie în legătură cu evolutia. Unii zic: „Crestinii ortodocsi nu se ceartă cu evolutia” sau doar folosesc sintagma „evolutia călăuzită de Dumnezeu”. O asemenea întelegere a evolutiei este destul de primitivă: presupune considerarea ei ca „realitate stiintifică” de tipul heliocentrismului. De fapt, cei ce se opun evolutiei sunt adeseori asemuiti cu Biserica Romano-catolică împotrivindu-se lui Galilei, ba chiar unii crestini ortodocsi se tem să nu fie socotiti „naivi” sau să rămână în urma curentelor intelectuale sau modelor timpului.

Dar întreaga doctrină a evolutionismului este mult mai complexă decât un simplu „fapt stiintific” sau chiar o „ipoteză”. Ea este o doctrină – o credintă care cuprinde multe domenii ale gândirii, si nicidecum doar stiinta; si este destul de coerentă spre a putea vorbi despre ea ca despre o doctrina mai mult sau mai putin închegată. Vom vedea că ea este o conceptie cu totul aparte asupra realitătii, cu propriile premise si deductii filosofice si teologice aparte. In special în teologie ea oferă o alternativă deliberată la crestinismul ortodox în privinta mai multor dogme cheie.

Lipsa culturii filosofice printre crestinii ortodocsi

Gresita întelegere a evolutiei din partea unora dintre crestinii ortodocsi vine dintr-o lipsă de cultură filosofică.

1. Nu au o atitudine critică fată de „descoperirile” stiintifice (desi, în deplin acord cu spiritul modern, au o atitudine critică fată de Scriptură !) si nu pricep natura „dovezilor” stiintifice despre care se presupune că vin în sprijinul evolutiei, nici nu stiu cum să deosebească faptele de filosofie. Ei sunt intimidati fără motiv de „expertii stiintifici” si nu-si dau prea multă osteneală să cerceteze problema ei însisi.

2. Nu înteleg „duhul vremii” care a dat nastere evolutiei, primind deci în chip naiv „realitatea stiintifică” a evolutiei, dar respingând culminarea filosofiei evolutiei, precum la Teilhard de Chardin, nevăzând că ele formează un întreg; fara filosofie nu ar fi existat niciodată „realitatea de fapt” a evolutiei.

3. Nu înteleg filosofia Sfintilor Părinti – întreaga lor perspectivă asupra firii si asupra unor probleme aparte, precum natura lucrurilor individuale.

Cadrul istoric

In epoca Luminilor conceptia despre lume era destul de bine statornicită. Cu putin înainte de această epocă, arhiepiscopul anglican Ussher de Armagh a calculat toti anii dati în genealogiile Vechiului Testament si a emis ideea că lumea a fost creată în anul 4004 î.H. Newton credea acest lucru,iar conceptia despre lume a luminismului era favorabilă ideii că Dumnezeu a creat lumea în sase zile si apoi a lăsat-o să se dezvolte singură, si că toate speciile erau întocmai asa cum le vedem noi astăzi. Oamenii de stiintă din acea vreme acceptau acest lucru.

La sfârsitul epocii Luminilor însă, o dată cu febra revolutionară, conceptia statornicită despre lume a început să se fisureze, unii „savanti” venind deja cu teorii mai radicale. La sfârsitul veacului al optsprezecelea, Erasmus Darwin, bunicul lui Charles Darwin, venise deja cu ipoteza că întreaga viată provine dintr-un singur filament primordial – exact ceea ce se sustine astăzi prin teoria evolutiei. [ Cartea lui Erasmus Darwin, Zoonomia, în care propunea această teorie, a fost publicată în 1794. (n. ed.)]Teoria sa nu se referea doar la o specie sau fel de creatură, ci presupunea că picătura sau filamentul primordial se dezvolta, dând nastere tuturor felurilor de creaturi, prin transmutatii. „Ar fi oare prea îndrăznet”, întreba el, „să ne închipuim că, în imensa durată de timp de când a început existenta pământului, poate cu milioane de veacuri înaintea istoriei omenirii – ar fi oare prea îndrăznet să ne închipuim că toate animalele cu sânge cald au apămt dintr-un singur filament ?”

Noua explicatie a lui Erasmus Darwin era o încercare de continuare a spiritului Luminilor, de extrem rationalism si simplitate. Cu cât rationalismul intra mai adânc în cuget, era mai simplu (credea el) să explici viata ca provenind dintr-un singur filament viu, decât să dai mai „complicata” explicatie că Dumnezeu a dat fiintă dintr-o dată tuturor felurilor de creaturi.[Termenul de „darwinism” a fost aplicat, mai întâi, teoriilor evolutioniste ale lui Erasmus Darwin, care includeau selectia naturală. Teoriile lui au contribuit mult la ideile nepotului său, Charles, desi acesta din urmă n-a recunoscut niciodată că îi este îndatorat. (n. ed.) ]

La putin timp după aceea, un alt naturalist, Cavalerul de Lamarck (autorul cărtii Philosophie zoologique, 1809), a avut si el o teorie evolutionistă clară, dar sustinea ideea că schimbările necesare spre a da seamă de evolutia de la o specie la alta de datorau mostenirii caracteristicilor dobândite. Lucrul nu a putut fi dovedit niciodată, si de fapt a fost chiar infirmat. Deci ideea de evolutie nu se putea sustine.

Insă, în acea perioadă de la începutul secolului al nouăsprezecelea a existat un important geolog ce a dat un puternic avânt acceptarii ideii de evolutie. Era Charles Lyell, care în 1830 a venit cu teoria uniformismului[Cunoscută în literatura românească de specialitate ca „principiul actualismului (al lui Lyell) „. (Vezi Henry M. Morris si Gary E. Parker, Introducere în stiinta creationistă, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2000, p. 306). ], conform căreia tot ceea ce vedem pe pământ astăzi nu se datorează catastrofelor – unui potop venit pe neasteptate sau ceva asemănător -, ci, mai curând, faptului că procesele care se desfăsoară azi s-au desfăsurat si în epocile trecute, de la începutul lumii, atât de departe în trecut pe cât putem noi vedea. Prin urmare, dacă ne uităm la Marele Canion, vedem că fluviul a tot mâncat din canion si putem socoti – luând în calcul viteza apei, cantitatea de apă de acum, calitatea solului etc. – cât timp trebuie să fi trecut ca să se sape canionul. Lyell credea că, dacă presupunem că procesele s-au desfăsurat întotdeauna în acelasi fel – lucru foarte rational si calculabil -, le putem da de capăt printr-o explicatie uniformă a lucrurilor. In cartea sa Principii de geologie, Lyell scria:

„Din cele mai vechi timpuri la care putem privi în trecut si până în prezent, nici o altă cauză nu a actionat vreodată în afară de cele care actionează si astăzi, si niciodată nu a actionat cu un alt grad de energie fată de cea pe care o exercită acum.”

Degigur, nu există nici o dovadă că ar fi asa; este doar o ipoteză de-a sa. [In 1831, la un an după publicarea cărtii Principiile geologiei a lui Lyell, Darwin a citit-o în timpul călătoriei pe vasul Beagle. După călătorie, Lyell a devenit mentorul lui Darwin si, din afirmatiile ulterioare a lui Darwin, este limpede că ideile lui Lyell l-au facut să se gân-‘ dească la aplicareă principiilor uniformismului la istoria trecută a fiintelor vii. In scrisorile sale particulare Lyell arăta limpede că intentionează să abolească ceea ce el numea „geologia mozaică”, adică interpretarea straturilor geologice în termenii potopului din Cartea Facerii. Henry M. Morris scrie: „Merită observat că nici Darwin si nici Lyell nu erau savanti formati în sensul modern. Darwin era un student teolog apostat, a carui singură diplomă era în teologie. Charies Lyell a studiat dreptul, nu geologia. Geologi de seamă ai vremii sale – de pildă, Cuvier, Buckland – credeau în catastrofism, si multi dintre geologii din zilele noastre se reîntorc la această părere. Lyell trebuie să fi stiut că datele reale ale geologiei favorizau în mare parte catastrofismul, nu uniformismul. Totusi, în chip dogmatic, a insistat asupra perioadelor lungi si a uniformitătii, respingând cu sarcasm cronologia biblică din acest proces” (Henry M. Morris. The Long War against God, Baker Book House, Grand Rapids Michigan, 1989, p. 162). Stephen Jay Gould, unul dintre principalii evolutionisti de azi, l-a acuzat, de fapt, pe Lyell de înselăciune în promovarea sistemului său: „Lyell s-a folosit de destulă viclenie spre a-si impune părerile uniformiste ca singura geologie adevărată… Lyell si-a impus inchipuirile asupra evidentei” (Gould, Ever Since Darwin, pp. 149-50) (n. ed.)]

Această idee, împreună cu o alta, care câstiga tot mai multă simpatie aceea că speciile evoluează de la una la alta – a dus la altă idee. Dacă pui laolaltă cele două idei, ajungi la ideea că parcă lumea nu are doar câteva mii de ani, cum par a zice crestinii, ci ar trebui să fie de foarte multe mii sau mi lioane de ani vechime, ori chiar mai mult. Astfel, s-a ivit ideea vârstei din ce în ce mai mari a pământului. Insă iarăsi, această credintă (că lumea trebuie să fie foarte veche) era numai o presupunere; ea nu era dovedită.

Ideea aceasta începea să pătrundă în cugete atunci când, în 1859, Charles Darwin si-a scos cartea care propunea ideea selectiei naturale. Ideea lui Darwin era opusă fată de cea a lui Lamarck, care spunea că girafa a evoluat fiindcă o vietuitoare cu gâtul mai scurt si-a întins gâtul ca să mănânce frunzele de sus, urmasul ei aveau gâtul cu un tol mai lung, următorul s-a întins mai mult, si, treptat, a devenit girafa pe care o cunoastem astăzi. Aceasta se opune tuturor legilor stiintei, căci astfel de lucruri nu se întâmplă. O însusire dobândită nu se poate mosteni. De pildă, pe vremea când chinezoaicele îsi legau picioarele ca să le micsoreze, fiicele lor se năsteau întotdeauna cu picioare normale.

Pe de cealaltă parte, Darwin a venit cu ideea că trebuie să fi existat două exemplare cu gâtul lung care au supravietuit fiindcă aveau gât mai lung; ele s-au împreunat fiindcă toate celelalte muriseră datorită împrejurărilor vitrege sau dezastrelor; iar urmasii lor aveau gâturile lungi fiindcă se produsese o schimbare în ei: ceea ce stiinta de azi numeste o „mutatie”. La început acest lucru putea avea loc întâmplător, dar, o dată ce două exemplare de acest fel s-au împerecheat, mutatia se perpetuează veacuri la rând.

Bineînteles că este vorba de o simpla presupunere, întrucât nimeni nu a ob servat să se întâmpite asa ceva. Dar această presupunere a izbit constiinta oa menilor; ei erau ca iasca pregătită, iar aceasta a fost scânteia. Ideea suna asa de plauzibil; iar ideea de evolutie s-a impus – dar nu fiindcă era dovedită.

In realitate, speculatiile lui Darwin se întemeiau, aproape în întregime, pe observatiile sale, nu ale evolutiei, ci ale variatiei. Pe când călătorea în Insu lele Galapagos, Darwin s-a mirat de ce erau treisprezece varietăti ale acelu iasi fel de cintezoi, gândindu-se că aceasta se datora faptului că a existat o varietate originară care s-a dezvoltat în functie de mediu. Insă aici nu este vorba de evolutie, ci de variatie. De aici a sărit direct la concluzia că, dacă asemenea mici schimbări se continuă mereu, se va ajunge, în final, la un fel de creatură absolut diferită. Incercând însă să dovedesti stiintific acest lucru, apare o problemă: nimeni nu a observat vreodată astfel de schimbări majore; s-au observat doar schimbări înăuntrul aceluiasi gen.

[Aceasta se întâmplă deoarece, cum s-a arătat astăzi prin cercetările geneticii, capacitatea de variatie a unui organism particular este limitată de variabilitatea inerentă fondului său genetic. „Cu alte cuvinte”, scrie Phillip E. Johnson, „motivul pentru care câinii nu ajung la fel de mari ca elefantii, cu-atât mai putin să se schimbe în elefanti, nu este acela că nu i-am fi hrănit suficient de mult. Câinii nu au capacitatea genetică pentru acel grad de schimbare, si se opresc din crestere când se atinge limita genetică” (Darwin on Trial, ed. cit., p. 18). (n. ed.)]

„Dovezile” evolutiei

Să privim acum asa-numitele dovezi ale evolutiei spre a vedea care anu me sunt ele. Nu vom încerca să le infirmăm, ci vom încerca doar să vedem calitatea dovezilor folosite; ce anume pare convingător oamenilor ce cred în evolutie.

1. Există un manual standard de zoologie, folosit în urmă cu douăzeci de ani, Zoologie generală de Tracy I. Storer, care enumeră mai multe dovezi. Prima dovadă din carte se cheamă „morfologia comparată”, adică compararea alcătui rii corpurilor. Oamenii au brate, păsările au aripi, pestii au înotătoare – cartea are diagrame foarte convingătoare, care le fac să pară foarte asemănătoare. Pă sările au gheare, iar noi avem degete – cartea arată cum s-au putut transforma unele în altele.[In ilustratia de la pagina 215 a Zoologiei generale ni se arată un „intermediar ipotetic” (numit astfel în legenda ilustratiei) între aripioara pestelui si membrele unui amfibian. Cu alte cuvinte, în absenta unei specii intermediare, autorul era nevoit să o inventeze. (n. ed.)] Ni se arată cum toate fiintele au o alcătuire foarte asemă nătoare, iar diferitele alcătuiri sunt aranjate pe tipuri si genuri. Desigur, aceasta nu e o dovadă. Ea este însă ceva foarte logic pentru cine crede în evolutie.

Pe de altă parte, adeptii stiintei creationiste spun că, dacă crezi că Dum nezeu a creat universul, atunci El trebuie să fi avut un plan director la temelia creatiei; deci toate felurile de făpturi vor avea asemănări de princi piu. Dacă crezi că Dumnezeu a făcut toate făpturile, acele diagrame te vor convinge că da, într-adevăr Dumnezeu le-a creat după un plan. Dacă crezi că o făptură a evoluat din alta, privesti acele diagrame si îti spui: da, au evoluat una din alta. Dar aceasta nu este o dovadă nici pentru, nici împotriva evoluti ei. In realitate, oamenii acceptă evolutia pe alte temeiuri si apoi privesc la astfel de diagrame, iar diagramele îi conving si mai mult.

2. Urmează apoi ,fiziologia comparată”. Zoologia generală afirmă: „Te suturile si fluidele organismelor arată multe similarităti principiale în ceea ce priveste proprietătile fiziologice si chimice, mergând în paralel cu trăsăturile morfologice.”[Tracy I. Storer, General Zoology, McGraw -Hill Book Companv, Inc New York 1951,p.216.] De pildă:

„din hemoglobina sângelui vertebratelor se obtin cristalele de oxihe moglobină; structura lor cristalină… merge în paralel cu clasificarea ver tebratelor întemeiată pe alcătuirea corpului. Cele ale fiecărei specii sunt distincte, dar toate cele dintr-un gen au o anume caracteristică comună. Mai mult, cele ale tuturor păsărilor au anumite asemănări, dar diferă de cristalele obtinute din sângele mamiferelor sau reptilelor.”

Si aici putem spune acelasi lucru pe care l-am spus despre morfologie. Dacă crezi în creatie, spui că Dumnezeu a făcut făpturile asemănătoare cu sânge asemănător, si nu e nici o problemă. Dacă crezi în evolutie, spui că unele au evoluat în altele.

S-a alcătuit si un sistem de datare după precipitările din sânge. Savantii observă că precipitările sunt asemănătoare la fiecare specie, că au ceva comun în interiorul unui gen, si că sunt cu totul diferite la genuri diferite: păsări si maimute, de exemplu. De aici ei fac anumite calcule si hotarăsc câti ani despart aceste fiinte pe scara evolutiei. Cum se întâmplă, calculele lor dau totul peste cap. Dacă se acceptă acest sistem, celelalte sisteme de datare trebuie schimbate; astfel că sistemul este încă controversat. De fapt, el nu dovedeste nimic, căci poti să îl accepti fie ca dovadă a evolutiei, fie a creatiei lui Dumnezeu.

3. Există si un al treilea argument, numit „embriologia comparată”. Cărtile de tipul Zoologiei generale aveau, de obicei, imagini care arătau stadiul embrionar al pestelui, salamandrei, broastei testoase, puiului de găină, porcului, omului etc., demonstrând că arată foarte asemănător si spunând că, treptat, acesti embrioni se dezvoltă diferit. Puteai vedea cum omul are asa-numitele „fante branhiale” în embrion. Se presupunea deci că ele sunt amintirea strămosilor săi.[Adică – dovadă că omul a evoluat din animalele acvatice cu branhii. (n. ed.) ] Ernst Haeckel, în „teoria recapitulării” si „legea biogenezei” afirma că „un organism individual, în cursul dezvoltării sale (ontogeneză), tinde să recapituleze stadiile străbătute de strămosii săi (filogeneză).” Astăzi teoria lui nu mai este acceptată de evolutionisti. Savantii au descopedt că „fantele branhiale” nu sunt deloc fante branhiale, ci doar pregătesc ceea ce urmează a se transforma în gâtul fiintei umane. Asa că dovada cu pricina a cam fost înlăturată. Apoi, s-au folosit si de argumentul că asemănare înseamnă dovadă, lucru cu totul incorect.

4. O altă dovadă, mult mai puternică în trecut decât astăzi, este aceea a organelor „vestigiale”. Evolutionistii pretindeau că există anumite organe, precum apendicele omului, care par a nu mai avea acum vreo functie, si deci trebuie să fi rămas din stadiile de evolutie anterioare, când o maimută sau alti strămosi ai omului le foloseau. Dar se descoperă tot mai mult că aceste organe „rudimentare” au o anume functie; de pildă, s-a descoperit că apendicele are o anume functie glandulară, deci si acest argument si-a pierdut însemnătatea.[„Practic toate organele asa-numite .<<rudimentare>>, în special cele ale omului, s-au dovedit în ultimii ani a aveă o utilitate clară, nefimd de loc rudimentare. Cândva, evolutionistii pretindeau că omul are cam 180 de organe rudimentare, dar astăzi ei nu mai pomenesc practic nici unul. Unele dintre acestea erau glanda tiroidă, timusul, coccisul, glanda pineală, muschii urechii, amigdalele si apendicele. Toate sunt acum cunoscute ca având functii utile, adesea chiar esentiale” (H. Morris, Scientific Creationism, Master Books, Green Porest, Arkansas, 1985, p. 76). Pentru o tratare amănuntită a subiectului vezi cartea „Vestigial organs” are Fully Functional, de Dr. Jerry Bergman si Dr. George Howe, Creation Research Society Books, Terre Haute, Indiana, 1990. (n. ed.) ] Si chiar dacă noi nu stim la ce foloseste un anumit organ, aceasta nu înseamnă că el a rămas de la vreo formă de viată inferioară.

5. Urmează apoi argumentele provenite din paleontologie: studiul fosilelor. Desigur, prima dovadă aparent convingătoare este stratificarea geologică, precum în Marele Canion, unde poti vedea tot felul de straturi; si, cu cât mergi mai jos, cu atât creaturile din ele par a fi mai primitive. Savantii datează straturile după felul vietuitoarelor găsite în ele.

Straturile acestea au fost descoperite în secolul al nouăsprezecelea, când s-a determinat care erau mai vechi si care mai recente; iar acum există un sistem destul de elaborat prin care se poate spune care strat e mai vechi si care mai recent.[Schema „coloanei stratigrafice” imaginate de evolutionisti (cu datarea fiecârui strat) nu se poate găsi niciunde în natură ca un set complet de sedimente de grosimea standard. „Este o alcătuire imaginară care a fbst sintetizată prin compararea unui strat de roci dintr-o parte a lumii cu un strat cu înfătisare similară dintr-o altă parte a lumii.” Vezi Richard Milton, Shattering the Myths of Darwinism, ed. cit., cap. 3, 7. (n. ed.) ] Totusi întregul sistem de datare e mai curând circular. întrucât adeseori straturile sunt „cu susul în jos” fată de modelul evolutionist[Enciclopedia Britanică (ed. a 11-a) admite că în unele câmpuri toate straturile sunt exact „cu susul în jos” – adică creaturile primitive se găsesc la un nivel mai ridicat decât cele „mai evoluate”], este nevoie de anumite corectii. La fel cum sistemul ptolemeic avea nevoie de anumite corectii (trebuind să se născocească epiciclurile, fiindcă planetele nu se deplasau în jurul pământului în mod uniform), tot asa si evolutionistii trebuie să facă corectii când descoperă că, conform teoriei evolutioniste, straturile sunt „invers”. Ele trebuie datate după fosilele pe care le contin. Dar cum stiu evolutionistii că fosilele din ele sunt în ordinea corectă ? O stiu fiindcă altundeva fosilele erau în ordinea „corectă” după modelul evolutionist, iar sistemul si l-au luat de acolo. Dacă privesti mai îndeaproape, vezi că este vorba de un sistem circular. Trebuie de fapt să ai credinta că el corespunde cu adevărat realitătii.

Există si destule puncte slabe. De pildă, faptul că vietuitoarele apar cu totul brusc în fiecare strat, fără tipuri intermediare care să ducă la ele. Pe deasupra, pe măsură ce se continuă cercetările, se descoperă animale în unele straturi unde nu ar trebui să se afle. De exemplu, acum se descoperă în nivelul precambrian creaturi de tipul sepiei (Tribrachidid) si tot felul de animale destul de complexe de acelasi fel, care nu ar trebui să fie acolo, fiindcă se presupune că ele nu au evoluat decât cu vreo sută de milioane de ani mai târziu. Deci fie trebuie să-ti schimbi ideile despre evolutia acestor creaturi, fie trebuie să spui că ele nu sunt decât exceptii.

In general, nu există dovezi că straturile s-au depus de-a lungul a milioane de ani.[Presupunerea uniformistă că straturile s-au depus treptat de-a lungul a milioane de ani nu este confirmată de probe doveditoare. Procesele geologice modeme arată că nu există niciunde astăzi roci care să se formeze la fel cu cele din straturile existente. Aceasta indică o origine catastrofică a straturilor. Vezi R. Milton, Shattering the Myths of Darwinism, op. cil., pp. 72-79, si H. Morris, Scientific Creationism, op. cit., p. 101-111. (n. ed.) ] Creationistii ce vorbesc de Potopul lui Noe spun că la fel de bine, se poate accepta că Potopul a pricinuit exact acelasi lucru. Vietuitoarele simple de pe fundul mării ar fi, în general, primele care să fie îngropate, urmate de pesti si alte organisme care trăiesc aproape de suprafata oceanului. Animalele mai dezvoltate, inclusiv omul, s-ar duce pe terenurile mai înalte, încercând să se îndepărteze de Potop. Ar exista putine rămăsite de oameni, fiindcă omul ar încerca să se urce în bărci si în alte mijloace spre a se îndepărta.

[ Dr. H. Morris completează: „Faptul că, desi ar trebui, îndeobste, să ne asteptăm la această ordine, s-a descoperit că există multe exceptii de la ea, atât de tipul omisiunilor, cât si al inversărilor, este, cu sigurantă, un lucru de asteptat când este vorba de evenimente de tipul Potopului, dar este extrem de greu de argumentat logic în termenii evolutiei si uniformitătii” (H. Morris si J.C. Whitcomb, The Genesis Flood, Presbyterian and Reformed Publishing, Phillipsburg, NewJersey, 1961, p. 276). Dr. David M. Raup, curator la sectia de geologie de la Chicago Pield Museum of Natural History (care adăposteste cea mai mare colectie de fosile din lume), a studiat pe larg succesiunea acestor fosile si a ajuns la următoarea concluzie: „în anii de după Darwin, adeptii săi au sperat să găsească succesiuni predictibile. In general, acestea nu au fost găsite – totusi optimismul a murit greu, iar în tratate s-au strecurat câteva pure fantezii.” Dr. Raup, socotit pe plan mondial a fi cel mai mare paleontolog în viată, este evolutionist, dar recunoaste că, după arhiva fosiliferă, te poti adapta la absolut oricare teorie. El spune că, în ceea ce priveste ordinea, fosilele puteau fi depozitate la fel de bine si stohastic (adică la întâmplare) (David Raup, „Probabilistic Models în Evolutionary Paleo-Biology”, în American Scientist, ian.-feb. 1977, p. 57). El notează chiar implicatiile hazlii ale acestui fapt pentru creationisti: „Unul dintre lucrurile hazlii ale disputei evolutie-creatie este faptul că creationistii au acceptat notiunea eronată că arhiva fosiliferă arată o progresie amănuntită si ordonată si si-au dat multă osteneală să potrivească acest .<<fapt>> cu geologia Potopului” (David Raup, „Evolution and the Fossil Record”; în Science, 17 iulie, 1981, p. 289). „Cu alte cuvinte”, scrie Dr. Henry Morris, „Raup spune că geologii Potopului nu au nevoie să-si bată capul spre a alcătui un model al Potopului pentru ordinea fosilelor, întrucât nu există nici o .<<ordine>> la care să adapteze !” (The Biblical Basis for Modem Science, Baker BookHouse, Grand Rapids, Michigan, 1984, p. 363). (n. ed.)]

Pe deasupra, o fosilă se păstrează numai în cazul existentei unor conditii foarte speciale. O vietuitoare trebuie să fie îngropată dintr-o dată, într-un anumit fel de mâl care îi îngăduie să se păstreze.[Adică, să prevină descompunerea sa de către bacterii sau devorarea de către răpitoare. Mai mult, sedimentul trebuie să aibă o grosime considerabilă spre a preveni dispersarea sa prin procesele naturale. Richard Milton arată: „Nu se cunosc niciunde în lume roci fosilifere aflate în curs de formare astăzi. Nu ducem lipsă de rămăsite organice, nu lipsesc nici linisti tele medii marine sedimentare. Există, într-adevăr, oasele si carapacele a milioane de fiinte pe uscat si în mare, dar niciunde ele nu sunt îngropate lent în sedimente si apoi litifiate. Ele sunt doar sfarâmate de vânt, maree, climă si râpitori.” (Shattering the Myths of Darwinism, ed. cit., p. 78). Acest fapt arată că fosilele existente s-au format ca rezultat al unei mari catas trofe. Vezi si H. Morris, Scientific Creationism, ed. cit., pp. 97-101. (n. ed.) ] Insăsi ideea desfăsurării treptate a acestor procese este din ce în ce mai mult pusă la îndoială. Avem acum dovada că petrolul si cărbunele si alte lucruri similare se pot forma într-un timp extrem de scurt – în decursul a câtorva zile sau săptămâni.[Vezi John D. Morris, The Young Earth, Master Books, Green Forest, Arkansas, 1994, pp. 102-103. (n. ed.)] Insăsi formarea fosilelor pledează mai curând în favoarea unei catastrofe.

In domeniul paleontologiei, argumentul cel mai important împotriva evolutiei este faptul că e greu de spus că s-a găsit vreodată un singur lucru care să poată fi numit o specie intermediară. De fapt, Darwin era foarte îngrijorat de acest lucru,El scria:

„Numărul varietătilor intermediare care au existat anterior [trebuie] să fie cu adevărat enorm. Atunci de ce nu abundă aceste legături interme diare în fiecare formatiune geologică si în fiecare strat? Cu sigurantă, geologia nu ne descoperă nicidecum vreun lant organic perfect aranjat în trepte; iar aceasta este poate cea mai evidentă si mai serioasă obiectie ce se poate avansa împotriva teoriei. Cred că explicatia tine de extrema im perfectiune a datelor geologice.”[Charles Darwin, The Origin of Species, Modem Library, Random House, New York., p. 234.]

Savantii de azi spun că arhiva fosiliferă este extrem de bogata: sunt cunoscute mai multe specii fosile decât specii vii. Totusi, nu s-au găsit decât vreo două exemple care pot fi interpretate ca fiind, oarecum, niste specii intermediare. Ti se va spune despre pterodactil – o reptilă cu aripi -, sustinându-se că acea reptilă urma să devină pasăre. Dar de ce să nu poti spune că este doar o reptilă cu aripi?[Animalul pe care evolutionistii îl citează cel mai des ca facând tranzitia de la reptile la pasari nu este de fapt pterodactilul, ci arhiopterixul. Phillip E. Johnson numeste arhiopterixul o „ciudata abatere de la o tipologie, precum ornitorincul contemporan” (Darwin on Trial ed cit., p. 80); Henry Morris arată că acesta e „o formă de tip mozaic (care) nu poseda structuri tanzitionale” (The Biblical Basisfor Modem Science. ed. cit., p. 341); si chiar evolutionistii Stephen Jay Gould si Niles Eldredge recunosc că acest „curios mozaic de felul arhioptenxului nu contează” ca o trecere lină în arhiva fosiliferă (Paleobiology, vol 3 1977 p. 147). Michael Denton notează că „este incontestabil că la această pasare’arhaică’nu s-a ajuns printr-o serie de forme tranzitionale de la o reptilă terestră obisnuită, printr-un numar de tipuri treptate, cu pene din ce în ce mai dezvoltate, până la atingerea stării de avian” (Evolutwn: A Theory in Crisis, ed. cit., p. 176. (n. ed.)]

Există unele fosile numite „fosile-index” care, când sunt găsite într-un anume strat, ne spun că stratul nu poate fi mai vechi de o anumită dată, fiindcă animalul respectiv se presupune că a dispărut într-o anume epocă’ Insă s-a descoperit un peste[Este vorba de coelcanth, care a fost descoperit în 1938 în largul coastelor Madagascarului Se credea că coelcanthul era strâns înrudit cu strămosii directi ai amfibienilor. însă, când a fost disecat, „organele sale interne nu au arătat semne că ar fi fost adaptat pentru un mediu de uscat si nu au arătat cum s-ar putea ca un peste să devină amfibian” (Johnson, Darwin on trial, ed. cit., pp. 76, 77; vezi si Denton, op. cit., pp. 157, 179-80). (n. ed.) ] care înota prin ocean, despre care se credea că dispăruse în urmă cu saptezeci de milioane de ani.[Adică aproximativ în acelasi timp când se presupunea că au disparut si dinozaurii. (n ed)] Intrucât era socotit a fi o fosilă-index, el a dat totul peste cap, iar stratul care fusese datat după acest peste dispărut nu mai era corect.[Sunt multe alte organisme ale căror fosile fuseseră găsite numai în straturi despre care se credea ca au sute de milioane de ani, fiind deci folosite ca fosile-index – până ce au fost descoperite trăind încă în vremurile moderne. Pentru o listă partială a acestor organisme vezi Scientific Creationism, ed. cit., pp. 88-89. (n. ed.)]

Cum se face că unele specii evoluează iar altele rămân asa cum erau ? Există o multime de specii găsite în straturile „străvechi” care’ sunt identice cu speciile care trăiesc astăzi. Evolutionistii socotesc că există unele specii „respinse” care, dintr-un anume motiv, nu duc nicăieri, iar alte specii sunt mai progresive, fiindcă au energia de a merge înainte. Dar aceasta este o credintă, nu o dovadă. Speciile fosile care s-au păstrat sunt tot asa de deosebite între ele precum cele vii.

6. Urmează apoi dovezile „evidentei” familiilor. In majoritatea manualelor despre evolutie se află desene artistice descriind evolutia calului si a elefantului. Există o mare doză de subiectivitate inclusă în ele, ca si atunci când artistii îl înfătisează pe omul de Neanderthal aplecat în jos spre a semăna cu o maimută. Nu este vorba de vreo dovadă stiintifică, ci de imaginatie întemeiată pe conceptia filosofică a unui om. Există câteva urme în arhiva fosiliferă care fie că sunt împotriva evolutiei, fie arată că nu există dovezi nici pro, nici contra; la fel cum există câteva lucruri cu totul deosebite, care nu pot fi explicate prin evolutie.

Cele câteva linii „clare” de descendentă – calul, porcul etc. – cuprind fie variatii în interiorul unui tip (cum este, evident, cazul cailor de diferite mărimi), fie, dacă nu (când par a cuprtnde diferite feluri de vietuitoare), atunci nu fac decât să presupună, fără să poată dovedi, că o vietuitoare este legată de o alta prin descendentă directă.[Un articol recent din World Magazine (17 iulie, 1999) notează următoarele, privitor la una dintre aceste asa-zise linii de descendentă, probabil cea mai cunoscută: „Muzeul Field [din Chicago] este sursa acelui exponat foarte mult reprodus care intentionează să arate evolutia calului. Scheletele mici sunt urmate de alte schelete ceva mai mari si din ce în ce mai cabaline, schimbându-se usor până ce se ajunge la calul din ziua de azi. La prima vedere, exponatul pare să aducă o vie dovadă vizuală asupra evolutiei, fără vreo verigă lipsă, de la mărunta creatură asemănătbare cu un dihor până la măretul armăsar, si a fost folosit ca atare în nenumărate cărti de stiintă. Insă, s-a vădit că animalele ale căror schelete sunt aranjate în acest mod nu au nici o legătură unele cu altele. Ele reprezintă specii diferite, ramuri diferite si perioade care se suprapun, cum însisi evolutionistii – solicitati să se pronunte asupra subiectului de criticii darwinismului – au fost siliti să recunoască. Spre cinstea sa, Muzeul Field a scos vitrina, înlocuind-o cu o fotografîe a vechiului exponat, împreună cu o relatare a controversei” (Gene Edward Veith, „Adinitting Its Mistakes”). Despre presupusele linii de descendentă vezi si Denton, op. cit., pp. 182-86,191, si Milton, op. cit., pp. 102-5. (n. ed.) ] Dacă evolutia este adevărată, liniile de descendentă pot fi plauzibile; dar ele nu constituie, în nici un caz, dovezi ale evolutiei.

7. Ultima dintre asa-zisele dovezi ale evolutiei este existenta mutatiilor. De fapt, orice savant serios îti va spune că toate celelalte nu sunt cu adevărat dovezi; singura dovadă este cea a mutatiilor.

Există unii evolutionisti, precum Theodosius Dobzhansky, care spun: „Am dovedit evolutia fiindcă am creat o nouă specie în laborator”. După treizeci de ani de lucru asupra mustei fructelor, care se înmulteste foarte repede, poti obtine echivalentul generational al câtorva sute de milioane de ani de viată umană în câteva decade. Experimentul lui Dobzhansky consta în iradierea mustei fructelor, obtinând, în final, două exemplare cu modificări, care nu se mai împerecheau cu celălalt fel de muscă a fructelor. Căci astfel definea el speciile – prin faptul că nu se încrucisează între ele; deci, zicea el, „Am evoluat o nouă specie”.

In primul rând, aceasta s-a realizat în conditii extrem de artificiale, prin iradiere; este deci nevoie să lansezi o nouă teorie a undelor radioactive din spatiul extraterestru spre a o justifica. In al doilea rând, nu e altceva decât tot musca fructelor. Că nu are aripi, sau este purpurie în loc să fie galbenă, ea rămâne tot musca fructelor, si în esentă nu diferă de vreo altă muscă a fruc telor; este doar o altă varietate. Astfel că, de fapt, el nu a dovedit nimic.[Phillip E. Johnson observă că „Experimentatorul poate mari sau reduce mult numărul de tepi al mustei fructelor, (…) sau să-i reducă mult mărimea aripilor etc., dar musca fructelor rămâne totusi musca fructelor, de obicei una prost adaptată. Unele relatari creditează expe rimentele asupra mustei fructelor cu producerea de noi specii, în sensul unor populatii care nu se încrucisează între ele; altii contestă că hotarul speciei a fost cu adevărat trecut.]

(==)

8. Mai este un lucru care a fost folosit ca un fel de „dovada a evolutiei” – datarea radiometrica: radiocarbon, potasiu-argon, dezintegrarea uraniului,etc. Toate au fost descoperite in secolul al douazecilea, unele chiar foarte recent. Evolutionistii spun ca metodele mentionate dovedesc ca lumea este cu adevarat foarte veche. Un manual spune ca ele au produs o revolutie in datare , fiindca inainte nu aveam decat idei relative privitoare la varsta, iar acum avem idei absolute. Se poate testa o anumita roca dupa metoda potasiu-argon , ajungandu-se la ideea ca roca are doua miliarde de ani vechime; se accepta o marja de eroare de vreo 10 procente. Adevarul este ca uriasa varsta a pamantului a fost deja presupusa a fi „cunoscuta” savantilor mult inainte de aparitia metodelor de datare. De la aparitia lor, metodele de datare s-au intemeiat pe presupunerile uniformiste ale lui Charles Lyell, ca lumea are mai multe milioane de ani sau chiar miliarde de ani vechime. William B.N.Berry scrie in cartea sa, Grown of a Prehistoric Time Scale:

„Evolutia este deci adevaratul temei al scalei temporale geologice, desi scala ca atare a fost alcatuita inainte ca Darwin si Wallace sa-si prezinte lumii stiintifice sistemul selectiei naturale”

Totul depinde de filosofia ta. Metoda datarii radiometrice „functioneaza” numai daca stim dinainte ca lumea „are milioane de ani vechime”. Deci, in privinta datarii, nu sunt nicidecum revolutionari, ci doar se conformeaza unei pareri deja acceptate. Daca noile metode de datare ar fi spus ca lumea are doar cinci mii de ani vechime in loc de trei miliarde, savantii nu le-ar fi acceptat asa de usor.

Coloana stratigrafica si varsta aproximativa a tuturor straturilor purtatoare de fosile au fost si ele intocmite conform teoriei evolutioniste, cu mult inainte de a se fi auzit macar de datarea radiometrica. Orice carte stiintifica obiectiva asupra subiectului iti va spune ca singurul mod in care se poate acorda un numar absolut de ani diferitelor straturi este acceptarea teoriei evolutiei.

Ca indicatii decisive asupra varstei straturilor se folosesc „fosilele index”, iar varsta fosilelor index se determina conform presupunerilor evolutioniste asupra lor. Iata ce afirma The American Journal of Science:

„Singura scală cronometrică aplicabilă în istoria geologică pentru clasificarea stratigrafică a rocilor si datarea evenimentelor geologice în mod exact este furnizată de fosile. Datorită ireversibilitătii evolutiei, ele oferă o scală temporală fără ambiguităti pentru determinarea vârstei relative si pentru corelarea rocilor din întreaga lume.”[ O.H. Schindewolf, „Comments on Some Stratigrafic Terms”, American Journal of Science vol. 255 (iunie, 1957), p. 394. Apud H. Morris, Scientific Creationism, ed. cit., p. 135. In acelasi sens scrie si W.M. Elasser de la Universitatea Maryland: „Cum bine se stie, ordinea straturilor geologice este fixată în totalitate prin intermediul fosilelor; deci metoda geologică presupune existenta, în acele perioade, a unor vietuitoare de o complexitate tot mai mare” (Enciclopedia Britanică, 1973, vol. 7, p. 850). J. O’Rourke, scriind în The American Joumal of Science (ian. 1976, p. 53), atirma: „Profanii inteligenti au suspectat de mult ratio namentul circular al folosirii rocilor pentru datarea fosilelor si al fosilelor pentru datarea ro cilor. Geologii nu si-au bătut vreodată capul să se gândească la un răspuns satisfăcător, sim tind că nu merită să dea o explicatie atâta vreme cât treaba aducea rezultate. Se presupune că acesta ar fi pragmatism tare de cap.” (n. ed.)]

Avem deci iarăsi o argumentare în cerc. Teoria evolutiei nu este dovedită prin „milioanele de ani”, fiindcă milioanele de ani se bazează pe teoria evolutiei. Dacă evolutia nu este adevărată, nu este nevoie de milioanele de ani. în al doilea rând, există câteva presupuneri initiale de la care metodele de datare radiometrică trebuie să pornească. Metodele mentionate, care urmăresc timpul de dezintegrare a mineralelor radioactive în componente „fiice”, cer următoarele: (1) să existe uniformitate absolută – adică rata de dezintegrare să fi fost întotdeauna aceeasi atâta timp cât s-a desfăsurat procesul, (2) să nu fi existat contaminare din surse exterioare – lucru care se admite că se întâmplă, (3) obiectul care este datat să fi fost izolat, îngropat undeva, fără să fi fost atins de vreo materie organică din afară si, în sfârsit, (4) să nu fi existat nici una dintre componentele fiice în locul initial, ci numai componentul „părinte”. Toate acestea sunt doar presupuneri; ele nu se pot dovedi.

Iată ce scrie evolutionistul William B. N. Berry despre presupunerile uniformiste nedovedite pe care se bazează metodele de datare radiometrică si, de fapt, toate aspectele geologiei si paleontologiei evolutioniste:

„Pentru a fi interpretate, toate fenomenele legate de istoria trecută a pământului depind de principiul uniformitătii proceselor naturii în timp. Absolut totul, de la interpretarea scoicilor păstrate în roci ca rămăsite ale unor organisme cândva vii, până la fixarea perioadelor de timp folosind viteza de dezintegrare a unor izotopi instabili precum Potasiu 40 sau Car bon 14, depind de acest principiu. De pildă, metoda Carbonului 14 depin de de acest principiu prin presupunerea faptului că radiatia cosmică a avut aceeasi intensitate cel putin în ultimii 35000 de ani (perioada de timp pentru care metoda aceasta este cea mai potrivită), si că viteza de dezintegrare a Carbonului 14 a fost întotdeauna aceeasi ca în prezent. Este evident că, fără un principiu al uniformitătii proceselor naturale, determinarea vârstei pe bază de Carbon 14 nici nu poate fi gândită.”[W.B.N. Berry, op. cit., p. 23.]

Multi oameni, chiar între neevolutionisti, admit că metoda Carbon 14 este cea mai de încredere dintre toate metodele de datare; chiar adeptii creationis mului stiintific admit că ea are o exactitate acceptabilă cam până pe la 3000 de ani, „desi cu destul de multe scăpări si incertitudini”[Henry M. Morris, Scientiflc Creationism, op. cit. p. 162. Motivele pentru care datarea cu radiocarbon are o anume exactitate până la 3000 de ani (dar nu mai mult) sunt explicate la pp. 164-167. Vezi si John D. Morris, The Young Earth, op. cit., pp. 64-67. (n. ed.)]. Ea a fost testată pe anumite articole a căror vârstă era cunoscută, si în multe cazuri s-a dove dit a nu fi prea departe. Dar peste 2000 sau 3000 de ani ea devine extrem de îndoielnică. Chiar adeptii metodei admit că, datorită faptului că timpul de înjumătătire al Carbonului 14 este cam de 5600 de ani, metoda nu poate fi exactă dincolo de 25000 sau cel mult 35000 de ani. Celelalte metode, pre cum potasiu-argon, dezintegrarea uraniului etc., pretind a avea un timp de înjumătătire de 1,3 si respectiv 4,5 miliarde de ani; de-aceea, când e vorba de dovedirea vârstei rocilor vechi, se folosesc aceste metode.

Metoda Carbon 14 se foloseste doar pentru materii organice iar metoda potasiu-argon si metoda uraniului se folosesc la roci.[Metodele radioizotopilor nu se pot aplica fosilelor si nici rocilor sedimentare care contin fosile, ci doar rocilor vulcanice care se pot afla deasupra sau dedesubtul stratului purtator de fosile. (n. ed.)] Aceleasi lucruri sunt valabile aici ca si la prima metodă: trebuie să fi existat uniformitate vreme de miliarde de ani si nici o contaminare din afară. La metoda potasiu-argon, de pildă, trebuie presupus că la început, înainte de a se descompune în Argon 40, exista numai Potasiu 40[Iată o presupunere importantă. „Argonul 40 este un izotop foarte obisnuit în atmosferă si în rocile scoartei terestre. Intr-adevăr, argonul este al doisprezecelea element chimic ca răspandire pe pământ si mai mult de 99% din el este Argon 40. Nu există vreo cale fizică sau chimică pentru a spune dacă o mostră de Argon 40 este un reziduu al dezintegrării radioactive sau a fost prezent în roci atunci când s-au format” (Milton, op. cit., p. 47). Faptul că Argonul 40 era prezent în mineralele de potasiu în momentul formării lor este evidentiat de datele extrem de eronate pe care metoda potasiu-argon le dă pentru rocile recent formate, a căror vârstă e cunoscută (vezi maijos). (n. ed.)]; toate aceste lucruri trebuie primite pe temeiul credintei. Dacă încerci să măsori ceva „recent”, să zicem doar de un milion de ani vechime, folosind această metodă cu timp de înjumătătire de peste un miliard de ani, este ca si cum ai încerca să măsori un milimetru cu o riglă de un metru: nu este prea corect, chiar dacă presupunem că se poate.

Există numeroase cazuri când metoda s-a aplicat unor roci recente, ajungân du-se la vârste de milioane sau miliarde de ani.[De exemplu, Institutul Hawaian de Geofizică a folosit metoda potasiu-argon spre a data rocile vulcanice de lângă Hualalei, Hawai, obtinând vârste de până la 3 miliarde de ani – desi se stie că rocile s-au format cu ocazia unei eruptii moderne din 1801. Alte roci similare, formate cu mai putin de 200 de ani în urmă de către un vulcan activ (Kilauea), au dat, prin metoda potasiu-argon,vârste de până la 22 de milioane de ani. Scurgerile de lavă de la Mt. Ngauruhoe, Noua Zeelandă, vechi de cincizeci de ani, au dat vârste model de până la 3,5 milioane de ani. (Vezi Milton, op. cit., pp. 38,47-48). (n. ed.)] Deci, toată această chestiune este foarte nesigură. Ea presupune în primul rând existenta acelor miliarde de ani.[Dr. John D. Morris arată că datarea radiometrică (în acest caz, metoda dezintegrarii uraniului) se bazează pe „presupunerea că pământul este măcar destul de vechi pentru cantitatea prezentă de plumb radiogenic (adică componenta fiică) dintr-un specimen spre a fi fost produs de prezenta viteză de dezintegrare a uraniului. Dacă stim că pământul este vechi, există posibilitatea ca datarea radioizotopică să fie utilă pentru a determina cât este de vechi, dar este inutilă în dovedirea vechimii sau tineretii pământului. Ea presupune vechimea pământului” (J.D. Moms, op. cit., p 57). (n. ed.) ]

Există si alte tipuri de teste care s-au folosit în diverse perioade, de pildă cantitatea de sodiu si de alte substante chimice acumulată în ocean. Se măsoară concentratia elementelor care există acum în ocean, se măsoară aproximativ cât din aceasta ajunge în mare în fiecare an, si de aici se obtine o estimare a vechimii posibile a oceanului; si probabil că oceanul este la fel de vechi ca si lumea. S-a făcut acest lucru cu sodiul si s-a descoperit că lumea avea 100 de milioane de ani vechime. Dar s-a mai descoperit că răspunsurile diferă în functie de elementul folosit: plumbul dă o vârstă de 2000 de ani, altele dau 8000 de ani, altele 100 de ani, iar altele 50 de milioane – deci nu există nici o concordantă.[V. Chemical Oceanography, editată de J.P. Riley si G. Skirrow, Academic Press Londra 1965, vol. I,p.164. ]

Există si alte teste. De exemplu, s-a făcut un test întemeiat pe cantitatea de Heliu 4 care intră în atmosferă din coroana solară; acesta a indicat că atmosfera pământului nu are decât vreo câteva mii de ani vechime.[Henry Faul, Nuclear Geology, John Wiley, New York, 1954. (Pentru o discutie mai recentă asupra acestor descoperiri vezi R. Milton, Shattering the Myths…, ed. cit., pp. 44-46, si monografia tehnică a lui Larry Vardiman, The Age of the Earth’s Atrnosphere, Institute for Creation Research, El Cajon, California, 1990 – n. ed.). ]

Prin urmare, testele mentionate sunt foarte nesigure; iar unele dintre ele aruncă mari îndoieli asupra faptului că lumea ar putea fi câtusi de putin de 5 miliarde de ani vechime.

Dacă te gândesti bine, depinde de credinta fiecăruia. Unii savanti cred că pământul este foarte vechi fiindcă evolutia este de neconceput dacă pământul nu este foarte vechi. Dacă crezi în evolude, trebuie să crezi si că pământul este foarte vechi căci, evident, evolutia nu functionează pe termen scurt. Dar în privinta dovezilor stiintifice existente, nici una nu poate să spună că pământul are 5 miliarde de ani vechime sau 7500 de ani – oricare dată este posibilă. Depinde de premisele de la care pornesti.

Teoria evolutiei este inteligibilă filosofic

Iată deci că evolutia nu e de fapt o problemă stiintifică, ci una filosofică. Trebuie să întelegem că teoria evolutiei pare usor de acceptat anumitor savanti, filosofi sau oameni obisnuiti fiindcă au fost pregătiti în acest sens. Să cercetăm deci antecedentele sale filosofice în apostazia societătii occidentale de la crestinismul traditional.[Unele dintre discutiile care urmează în această sectiune au fost luate din lectiile anterioare ale „Cursului de Supravietuire” tinut de Părintele Serafim. (n. ed.) ]

Cum am văzut, ideea de evolutie s-a ivit la sfârsitul veacului al optsprezecelea, sfârsitul Iluminismului si începutul epocii revolutionare – propria noastră epocă. Iluminismul se caracteriza printr-o conceptie stabilă asupra lumii, dar o stabilitate care nu putea dura; ea trebuia să lase loc conceptiei evolutioniste. Vom discuta mai târziu de ce a fost asa.

Una dintre lucrările clasice despre epoca Luminilor, The European Mind (Gândirea europeană) de Paul Hazard, afirmă:

„[în această perioadă] în Europa a avut loc o înfruntare morală. Răs timpul între Renastere, din care descinde în linie dreaptă, si Revolutia Franceză, căreia îi făurea armele, alcătuieste o epocă neîntrecută de nici o alta ca importantă istorică.”[Paul Hazard, The European Mind, 1680-1715, Meridian Books, New York, 1963, p. xviii.]

Ilummismul a constituit epoca clasică a Europei moderne. Această perioadă dintre Renastere si vremurile moderne a fost prima încercare reală de a alcătui o sinteza armonioasă a noilor forte slobozite de Evul Mediu, Renastere si Reformă,[Părintele Serafim arătase într-o lectie anterioară că, după schisma Bisericii Apusene de Biserica Ortodoxă, tendinta apuseană spre rationalism a înaintat fără restrictii. Aceasta s-a văzut aproape imediat după schismă, o dată cu aparitia scolasticii, în care ratiunea era înăltată deasupra credintei si traditiei. (n. ed.) ] fără a pierde temelia duhovnicească a unui oarecare crestinism.

Intâiul aspect al noii epoci clasice, al noii armonii, era dominatia perspectivei stiintifice asupra lumii, care a luat forma lumii-masină a lui Isaac Newton.[Sir Isaac Newton (1642-1727) a fost un teist care credea în Iisus Hristos, dar era chinuit de griji pentru rationalismul crestinismului. Asemeni altor gânditori ai Iluminismului, precum Thomas Jefferson, el s-a dedicat salvării crestinismului prin rescrierea Bibliei si curătarea ei de ceea ce el numea „coruperi”, adică întâmplarile miraculoase. El respingea dogma Treimii. (Cf. Ian T. Taylor, In the Minds of Men: Darwin and the New World Order, TFE Publishing, Minneapolis, 1991, pp. 342-43) (n. ed.)] Epoca lui Newton, începutul Iluminismului, a fost o vreme când stiinta si religia ratională păreau a fi de acord că totul în lume mergea bine, iar artele înfloreau într-un mod cum nu aveau să mai înflorească vreodată în Apus.

Inainte de aceasta, Apusul cunoscuse câteva veacuri de frământare intelectuală si chiar de haos, o dată cu prăbusirea sintezei medievale a romano-catolicismului, noi forte făcându-se simtite, ceea ce a dus la dispute aprinse si războaie sângeroase. Războaiele religioase cu tot felul de scopuri lumesti s-au încheiat o dată cu Războiul de Treizeci de Ani, în 1648, care a devastat Germania. Protestantismul se răsculase împotriva complicatiei si coruptiei din catolicism; a avut loc o renastere a gândirii si artei păgâne antice; noul umanism descoperise omul natural, ceea ce a împins încă mai în spate ideea de Dumnezeu; si, lucru si mai semnificativ pentru viitor, stiinta a înlocuit teologia ca dreptar al cunoasterii, iar studiul naturii si al legilor ei a ajuns să pară cel mai însemnat demers intelectual.

Totusi, în veacul al saptesprezecelea si începutul celui de-al optsprezecelea se ajunsese la un anume echilibru si armonie în gândirea apuseană. De fapt, crestinismul nu fusese răsturnat de noile idei, ci, mai curând, se adaptase noului spirit, nefăcându-se încă simtite dificultătile si contradictiile ideilor naturaliste si rationaliste moderne. Indeosebi în partea cea mai luminată a Europei Apusene, Franta si Germania, părea că venise o vârstă de aur, în contrast mai ales cu războaiele religioase care ruinaseră aceste tări până pe la mijlocul secolului al saptesprezecelea. Omul luminat credea în Dumnezeu, a cărui existentă putea fi demonstrată rational, era tolerant cu credintele altora si credea că tot ce există în lume poate fi explicat de către stiinta modernă, ale cărei ultime progrese le urmărea cu nerăbdare. Lumea părea a fi o masină uriasă în necontenită miscare, fiecare miscare a ei putând fi descrisă matematic. Exista un singur univers urias, orânduit ca un sistem matematic uniform. Lucrarea clasică ce exprima ideile mentionate, Principia Mathematica a lui Newton, a fost salutată cu aclamatii la aparitia ei, în 1687, arătând că lumea educată a vremii era bine pregătită pentru noua evanghelie.

In noua sinteză a Iluminismului „Natura” îl înlocuia pe Dumnezeu ca idee centrală – chiar dacă Dumnezeu nu a fost eliminat nici până la sfârsitul perioadei. Epoca sistemului newtonian a fost si epoca religiei Ratiunii. De-acum, religia era supusă aceluiasi criteriu precum stiinta: studierii lumii exterioare, adică criteriului ratiunii. Astfel, s-a continuat procesul început o dată cu scolastica, curând după Schismă, când ratiunea a fost asezată deasupra credintei si traditiei. Iluminismul a fost vremea când oamenii visau la o religie a bunului simt.

In termeni religiosi, poate cea mai tipică miscare a veacului al optsprezecelea a fost deismul. Deismul sustine că Dumnezeu există, dar fără a se face simtit; adică zideste lumea si se retrage. Newton însusi nu credea că poate să calculeze chiar totul corect, de pildă deplasările cometelor; el socotea că universul era ca un urias ceas pe care l-a făcut Dumnezeu si apoi s-a retras, si că, din când în când, trebuie să revină si să îl fixeze, să îl răsucească. Dar astronomii ulteriori au spus că nu e adevărat: poti obtine o teorie unificată care să explice totul, chiar si miscările neregulate, deci Dumnezeu este necesar doar la început. Dumnezeu devine extrem de sters. Astfel că minunile si prorociile au început a fi puse la îndoială, multi scriitori începând deja să spună că ele nu erau decât superstitie. In privinta aceasta francezii erau mult mai radicali decât englezii.

Cercetând conceptia despre lume a Iluminismului putem vedea cât de armonioasă părea a fi – Natura domnind deasupra tuturor, tainele Naturii descoperindu-se, Dumnezeu fiind încă în cer (desi nefăcând mare lucru), iar cunoasterea stiintifică progresând în întreaga lume.

Ajungem astfel la al doilea aspect principal al Iluminismului: credinta în progresul uman. în cartea sa The Making of the Modern Mind (Crearea gândirii moderne), J.H. Randall Jr. scrie:

„Marii apostoli ai Iluminismului sperau să realizeze societatea ome nească ideală prin răspândirea ratiunii si stiintei între oameni. Iar de acolo sperau să se ajungă la o adevărată varstă de aur. Incă de la începutul vea cului [al optsprezecelea] s-a ridicat un tot mai puternic imn de laudă adus progresului prin educatie. Locke, Helvetius si Bentham au pus temelia generosului vis; toti oamenii, indiferent de scoală, afară doar de cei ce rămâneau credinciosi […] dogmei crestine a păcatului strămosesc, cre deau cu toată fiinta lor arzătoare în perfectibilitatea rasei umane. In sfâr sit, omenirea îsi tinea cheia destinului în propriile mâini: putea să-si facă viitorul aproape cum voia. Inlăturând greselile prostesti din trecut si în torcându-se la o cultivare ratională a naturii, aproape că nu ar mai fi rămas nici un fel de piedici în calea bunăstării omenesti care să nu poată fi depăsite. E greu să ne dăm seama cât de recentă este această credintă în progre sul uman. Lumea antică pare să nu fi avut cunostintă de el; grecii si ro manii îsi întorceau privirile mai curând spre Vârsta de Aur, de la care omul decăzuse. Evul Mediu nu admitea, desigur, o asemenea gândire. Renasterea, care a realizat într-adevăr asa de mult, nu-si putea închipui că omul poate să se ridice din nou la gloriosul nivel al antichitătii; ea îsi întorcea gândurile cu totul asupra trecutului. Numai în veacul al sapte sprezecelea, o dată cu dezvoltarea stiintei, omul a putut să nutrească o astfel de ambitie trufasă. […] Toti savantii de după Descartes dispretuiau pe cei vechi si luptau pentru credinta în progres.”[J.H. Randall, The Making ofthe Modern Mind, Houghton Mifflin Co., 1926, pp. 381-82.]

De ce s-a prăbusit conceptia despre lume a Iluminismului ? Filosofia sa pare azi cu totul naivă, iar arta sa – o vârstă de aur cu neputintă de atins. Există diferite cauze, suprapunându-se unele cu altele. Cauza principală este abordarea critică tocmai a rationalismului pe care se întemeia întreaga conceptie luministă. Sfintii Părinti spun că ratiunea omenească a decăzut o dată cu căderea omului; de-aceea, ea trebuie supusă credintei si descoperirii dumnezeiesti, ca astfel să se ridice la o stare mai înaltă. De îndată ce ratiunea e înăltată deasupra credintei si traditiei, atitudinea ei critică îi provoacă propria distrugere. Credinta în ratiunea omenească este cea care a produs întâi scolastica, mai apoi Reforma, căci ratiunea supunea criticii însăsi religia. Reforma a fost o critică a catolicismului medieval, iar apoi critica Protestantismului a produs filosofii atei/agnostici ai veacului al nouăsprezecelea. In fine, atitudinea critică a ratiunii a produs actuala sinucidere a ratiunii. De îndată ce omul se încrede în ratiune ca dreptar al adevărului, este obligat s-o urmeze până la capăt pe calea să distructivă. Nu i se poate împotrivi.

Incepând cu Evul Mediu, rationalismul a redus sfera cunoasterii pe măsură ce critica fiecare traditie si realitatea lumii duhovnicesti – totul în afară de lumea exterioară. O dată cu filosoful englez David Hume, spre sfârsitul veacului al optsprezecelea, ratiunea autonomă a mers în sfârsit până la capăt: a distrus orice cunoastere sigură, chiar si pe cea a lumii exterioare. Hume spunea că nu putem cunoaste adevărul absolut prin ratiune; putem cunoaste doar ceea ce experiem. El scria:

„Ratiunea e o facultate subiectivă care nu are legătură necesară cu .<<faptele>> pe care căutăm să le cunoastem. Ea se limitează la schitarea relatiilor dintre ideile noastre, ele însele fiind de două ori distantate de .<<realitate>>. Iar simturile noastre sunt la fel de subiective, căci nu pot nici odată să cunoască .<<lucrul în sine>>, ci doar o imagine a lui, ce nu are în ea elementul necesitătii si sigurantei – .<<contrarul oricărui fapt real este încă posibil>>.”[David Hume, An Enquiry Concerning Human Understanding, apud The English Philosophers from Bacon to Mill, ed. Edwin A. Burtt, Random House-1939 New York pp.593-94.]

Iată, într-adevăr, un lucru foarte adânc înrădăcinat în gânditorii nostri moderni din ultimele două sute de ani: deznădejdea de a nu fi niciodată în stare să cunosti ceva, care dizolvă însăsi substanta vietii. Crezând în filosofia rationalistă si începând a gândi lucrurile prin ea, dai de Hume si de alti gânditori asemeni lui, si, dintr-o dată, întreaga lume se dizolvă. Cu îndreptătire deci s-au spus următoarele despre Hume de către un cercetător al filosofiei Iluminismului:

„Citirea dialogurilor lui Hume după ce ai citit cu întelegere plină de simpatie pe zelosii deisti si pe optimistii filosofi ai primei părti a veacului optsprezece înseamnă a fi încercat de o usoară înfiorare, de un simtământ de neliniste. E ca si cum, în culmea amiezei Iluminismului, la ceasul ră gazului, când împrejur totul pare a fi linistit si sigur, cineva si-ar da seama bmsc de apropiata si neasteptata surpare a temeliilor, de slabul si îndepărtatul freamăt ce străbate sub terenul solid al bunului simt.”[Carl L. Becker, The Heavenly City of the Eighteenth Century Philosophers, Yale University Press, New Haven, Connecticut, 1970, pp. 68-69.]

(Desigur, acest fapt a produs mai târziu marele cutremur al zilelor noastre.)

Idealul experimental în stiintă are o functie similară celei a ratiunii în ni micirea conceptiei despre lume a Iluminismului. Fiind el însusi întemeiat pe rationalism, acest ideal nu e nicicând împlinit; el nu se opreste niciodată, ci asteaptă mereu să-si testeze concluziile, ajungând la altele noi. Tocmai de aceea ideile stiintifice se schimbă mereu, iar sinteza stiintifică din vremea lui Newton a fost răstumată.

Până la urmă, ideea de progres a ajutat la dizolvarea vechii sinteze. In Renastere, asa cum am văzut, anticii erau priviti ca adevăratul model. Se credea că, dacă ne-am putea întoarce la ei, departe de Evul Mediu si de superstitii, va fi grozav. Apoi când stiintele au ajuns să fie modul de gândire dominant, a apărut conceptia stiintifică despre lume. Oamenii au început să vadă că orice om din ziua de azi are mai multă cunoastere stiintifică decât orice om din antichitate. pentru prima dată, acum stiinta a înaintat în chip dramatic cu experimentele sale etc.

Este vădit că însăsi ideea de progres – ideea că prezentul clădeste pe trecut, că generatiile viitoare vor face mai bine decât noi, iar omul va înainta în mod constant – anulează ideea că există un criteriu statornic. Exact ca în subiectivismul lui Hume, totul devine relativ. Criteriul existentei omului e abandonat în voia sortii generatiilor viitoare care urmează să îl îmbunătătească. După un timp, oamenii încep să-si dea seama că au de-a face cu o filosofie a necontenitei schimbări, a necontenitei miscări. Atunci sufletul se revoltă. El simte că nu există pace, nu există sigurantă. La sfârsitul veacului al optsprezecelea ideea de progres dăduse deja nastere conceptiei „evolutioniste”, care era mult diferită de conceptia statornică a lui Newton, ajungând în prim plan în veacul al nouăsprezecelea.

Asa se face că veacul al optsprezecelea a început cu mult optimism, dar cei mai multi nu-si dădeau seama că spre sfârsitul veacului filosofii cei mai înaintati urmau să nimicească orice putintă a vreunei cunoasteri reale a lumii exterioare si orice criteriu statornic al adevărului. Ideile profunde de acest fel au nevoie de timp spre a pătrunde până la oameni, dar când o fac produc urmări dezastruoase.

Dezastruoasele urmări s-au văzut în Revolutia Franceză din 1789, care a fost aplicarea revolutionară a ideilor rationaliste la schimbarea societătii si la întreaga rânduială a vietii din afară. Sfârsitul veacului al optsprezecelea a adus cu el sfârsitul Vechii Ordini – sfârsitul unei epoci de stabilitate, când asezămintele omenesti, arta si cultura erau întemeiate cel putin pe o rămăsită de crestinism si de simtăminte crestine. Izbucnirea Revolutiei Franceze a coincis cu sfârsitul civilizatiei crestine. Inainte de 1789 era încă „Vechiul Regim”; după acest an, urmează epoca Revolutiei, vremurile noastre.

In această perspectivă, teoria evolutiei poate fi înteleasă filosofic. Ea s-a ivit dintr~o câutare a unei legi stiintifice a progresului care să Justifice inaintarea revolutionară modernă. Teoria evolutiei a fost propusă mai întâi de către bunicul lui Charles Darwin, Erasmus, în 1794 – la numai cinci ani de la Revolutia Franceză.[Multi dintre prietenii si apropiatii lui Erasmus Darwin simpatizau cu revolutionarii francezi. Erasmus a fost unul dintre întemeietorii Societătii Lunare, care-i cuprindea pe simpatizantii revolutionarilor si ai cărei membri erau aceeasi cu cei ai Societătii Revolutionare conduse de radicalul Earl Stanhope. Erasmus îl admira îndeosebi pe Rousseau, filosoful principal al Revolutiei. Era si francmason, la fel ca fiul său, tatal lui Charles Darwin. (n. ed.) ]

J.H. Randall Jr., el însusi evolutionist, e destul de lipsit de naivitate spre a admite că teoria evolutiei este o credintă, nu un fapt dovedit:

„în prezent biologii admit că, la drept vorbind, nu cunoastem nimic de spre cauzele originii noilor specii; trebuie să recurgem la credinta stiintifică că ele au loc datorită schimbărilor chimice din protoplasma embrionară.”[Randall, op. cit., p. 475. O afirmatie similară a fost făcută de un important biolog evolutionist britanic, Prof. L. Harrison Matthews, în Prefata la editia din 1971 a Originii speciilor. „Realitatea evolutiei este sira spinării biologiei, biologia aflându-se deci în situatia aparte a unei stiinte întemeiate pe o teorie nedovedită – este deci vorba de o stiintă sau de o credintă?… Credinta în evolutie este astfel paralela exactă a credintei într-o creatie particulară: ambele sunt concepte despre care credinciosii stiu că sunt adevarate, dar până în prezent nici una nu a fost în stare să o dovedească.” (n. ed.) ]

Evolutionistii trebuie să recurgă la această credintă fiindcă, cum însisi spun, „orice altceva este de neconceput” – acest „orice altceva” fiind faptul că Dumnezeu a creat lumea în urmă cu 7000 sau 8000 de ani.

Randall continuă, descriind efectul evolutiei asupra lumii:

„în ciuda acestor dificultăti, credintele oamenilor de azi au fost adânc impregnate de conceptul de evolutie. Marile notiuni si concepte fundamen tale care însemnau asa de mult pentru veacul al optsprezecelea, Natura, Ratiunea si Utilitatea, au lăsat cu totul loc unui nou set care exprimă mai bine ultimele idei intelectuale despre o Lume în Crestere. O multime de factori au conspirat la popularizarea ideii de dezvoltare cu corolarele ei…

Poate că accentul principal adus de Evolutie în mintile oamenilor a fost cel pus asupra analizei cauzale amănuntite a proceselor de schimbare particulare. In loc de a căuta să descopere capătul sau tinta mersului lumii ca întreg, ori să discernă cauza ultimă sau temeiul tuturor celor existente – sarcina fundamentală a stiintei si filosofiei anterioare – oamenii au ajuns să cerceteze doar ceea ce este acel proces si numai ceea ce produce el în părtile sale. Ei au respins […] contemplarea unei alcătuiri fixe si sta tice a Adevărului, adoptând în locul ei telul investigării tuturor micilor adevăruri pe care le poate descoperi experimentul. Nu Adevărul care este obârsia tuturor adevărurilor, ridicând sufletul omenesc deasupra tuturor experientelor omenesti, în tărâmul celui vesnic… ci răbdătoarea, neobo sita si nesfârsita căutare a unei infinităti de adevăruri finite din experienta noastră – iată telul oricarei strădanii stiintifice si filosofice a zilelor noastre.”[Randall, op. cit., pp. 475-77.]

Randall mentionează felul cum schimbarea asezămintelor omenesti – diferitele idei asupra moralei etc. – întăresc credinta în evolutie:

„Conceptia asupra omului ca organism care reactionează la si actio nează asupra unui mediu complex a devenit astăzi fundamentală.[Aceasta e teza principală a conceptiei evolutioniste si a Epocii Revolutionare privitor la natura umană. Ea s-a clădit din filosofia stiintifică a darwinismului si din filosofia politică a admiratorului lui Darwin, Karl Marx, si este comună tuturor constructiilor totalitare si utopice derivate din acestea două, inclusiv liberalismului modern si feminismului radical. Judge Robert H. Bork, în cartea sa Slouching Towards Gomorrah: Modern Liberalism and American Decline (Regan Books/Harper Collins, New York, 1996), enuntă succint această teză evolutionistă astfel: „Natura umană e infinit modelabilă, astfel că o natură umană nouă, mai bună si poate chiar perfectă, se poate produce prin rearanjarea institutiilor sociale.” Fe-‘ minista Shere Hite, în Hite Report on the Family, a înfatisat această credintă atunci când zicea: „Nu există nimic de felul unei .<<naturi umane>>. Mai curând, există o structură psiholo gică care este implantată cu grijă în mintile noastre pe măsură ce învătăm dragostea si ecuatiile de putere ale familiei – pe viată. Din fericire, familia e un asezământ omenesc: oamenii au facut-o si tot oamenii o pot schimba.” (n. ed.) ] Toate ideile si asezămintele sunt gândite astazi în primul rând ca produse so ciale, functionând în grupuri sociale si izvorând din necesitatea săvârsirii unei anumite adaptări a naturii umane la mediul înconjurător. Toate do meniile de interes uman de astăzi au fost supuse acestei generale tendinte sociologizante si psihologizante; exemplul religiei si teologiei este edifi cator. In vreme ce veacul al optsprezecelea socotea religia si teologia ca pe un set de propozitii deductive si demonstrative, oamenii de azi soco tesc religia în primul rând ca pe un produs social, un mod de viată izvorât din organizarea socială a experientelor religioase ale oamenilor, iar teo logia ca pe o rationalizare a anumitor simtăminte si experiente fundamen tale a naturii umane. Nu mai căutăm să dovedim existenta lui Dumnezeu, ci vorbim de .<<întelesul lui Dumnezeu în experienta umană>>; nu mai căutăm să demonstrăm viata viitoare, ci investigăm efectul credintei în nemurire asupra comportamentului uman.”

Vedem cât se poate de limpede că avem aici Următoarea treaptă de după Hume, care nimicise toate aceste lucruri. Nu mai poti crede în acele idei învechite. Este o nouă treaptă, care nu are nimic de-a face cu „descoperirea stiintifică” a evolutiei – nu e decât ceea ce pluteste în aer. De vreme ce ratiunea îsi continuă marsul, va sfârsi prin propria sinucidere.

Randall urmează:

„Evolutia a introdus o cu totul altă scară de valori. Acolo unde idealul veacului al optsprezecelea era rationalul, naturalul, chiar primitivul si ne comptul, pentru noi lucrul cel mai de dorit se identifică mai curând cu ca pătul ultim al procesului de dezvoltare, iar termenii nostri laudativi sunt .<<modern>>, .<<la zi>>, .<<înaintat>>, .<<progresist>>. în aceeasi măsură ca si Epo ca Luminilor noi tindem să identificăm ceea ce aprobam cu Natura, dar pentru noi ea nu mai este ordinea ratională a naturii, ci culminarea proce sului evolutiv, pe care-l luăm drept pârghia existentei noastre. Veacul al optsprezecelea nu putea gândi un apelativ mai rău decât a numi pe un om .<<entuziast nefiresc>>; noi preferăm să-l etichetăm drept .<<fosilă demodată si depăsită>>. Epoca aceea credea într-o teorie dacă era numită ratională, folositoare si naturală; noi îi dăm întâietate dacă este .<<ultima descope rire>>. Trebuia să fim mai curând modernisti si progresisti, decât gânditori chibzuiti. Rămâne de văzut dacă în noua noastră scară de valori nu am pierdut la fel de mult pe cât am câstigat…

Ideea de evolutie, asa cum a ajuns să fie înteleasă în final, a întărit atitudinea umanistă si naturalistă.”

Falsii „proroci”

Dobzhansky citează cu deplină aprobare următoarea afirmatie a lui Teilhard de Chardin despre ce anume este evolutia:

„Este oare evolutia o teorie, un sistem sau o ipoteză ? Ea este mult mai mult – este un postulat general, dinaintea căruia toate teoriile, toate ipote zele, toate sistemele trebuie să se încline de aici înainte, si caruia trebuie să i se conformeze spre a putea fi luate în considerare si a fi veridice. Evolutia e o lumină care luminează toate faptele, o traiectorie pe care toate liniile de gândire trebuie s-o urmeze. Iată ce este evolutia.”[Th. Dobzhansky, „Evolution: God’s Method of Creation”]

Adică, în gândirea lui Teilhard – pe care o urmează o multime de oameni, fie că sunt crestini, atei sau orice altceva – evolutia devine un fel de nouă revelatie universală pentru omenire. Deci totul trebuie înteles în termenii evolutiei, inclusiv religia.

Scrierile lui Teilhard de Chardin sunt atât de întesate de propriul jargon, încât este usor să-l respingi – ori să-l accepti – fără să pricepi cu totul semni ficatia gândirii sale. Dar, mai presus de toate, trebuie înteles ce anume i-a in spirat gândirea, căci tocmai această inspiratie de temelie si conceptie despre lume a pus stăpânire pe fantezia intelectualului modern, deopotrivă „crestin” si ateu, în ciuda dificultătii limbajului.

Ceea ce l-a inspirat pe Teilhard de Chardin si îi inspiră pe adeptii săi este o anume conceptie unitară asupra realitătii, o îmbinare a lui Dumnezeu si a lumii, a spiritualului si secularului, într-un singur proces armonios si atotcuprinzător care nu numai că poate fi perceput de intelectualul modern, ci poate fi simtit de sufletul sensibil aflat în strânsă legătură cu spiritul vietii moderne; într-adevăr, pasul următor al procesului poate fi anticipat de „omul modern”, si tocmai de aceea este asa de iute acceptat Teilhard de Chardin ca „proroc”, chiar de către oameni ce nu cred în Dumnezeu: el vesteste, într-un chip foarte „mistic”, viitorul la care speră orice gânditor de astăzi (în afară de crestinii ortodocsi constienti).

Există două laturi ale gândirii unitare a lui Teilhard de Chardin: cea lumească (prin care-i atrage si-i păstrează chiar pe ateii totali precum Julian Huxley), si cea spirituală (prin care-i atrage pe „crestini” si le dă o „religie” celor necredinciosi).

Fragment din corespondenta P. Serafim Rose cu un preopinent evolutionist, dr. Kalomiros

As vrea acum să vă pun o întrebare stiintifică cu totul elementară: care este dovada în favoarea „evolutiei omului” ? Nici asupra acestei chestiuni nu pot intra în amănunte în prezenta scrisoare, ci o voi discuta pe scurt. Dacă doriti, vă pot scrie mai amănuntit ceva mai târziu.

Dovezile fosile în favoarea „evolutiei omului” constau în: Omul de Neanderthal (mai multe exemplare); Omul de Pekin (câteva cranii); „oamenii” asa-zisi de Java, Heidelberg, Piltdown (până acum douăzeci de ani), si re centele descoperiri din Africa: toate extrem. de fragmentare; de asemenea, încă vreo câteva fragmente. Totalitatea dovezilor fosile ale „evolutiei omu lui” încap într-o ladă de mărimea unui sicriu, provenind din părti mult înde părtate ale pământului, fără vreo indicatie demnă de crezare a unei vârste măcar relative (cu-atât mai putin „absolute”), si fară nici o urmă de indicatie asupra felului cum acesti. „oameni” diferiti se leagă unul de altul, fie prin descendentă, fie prin înrudire.

Mai mult, în urmă cu douăzeci de ani s-a descoperit că unul dintre acesti „strămosi evolutivi ai omului”, „omul de Piltdown”, era o fraudă deliberată. Este interesant că unul dintre „descoperitorii” „omului” de Piltdown era Teil hard de Chardin – lucru pe care nu-l veti găsi în majoritatea manualelor ori bio grafiilor sale. El a „descopent” caninul acestei creaturi măsluite – dinte care fu sese deja vopsit cu intentia de a însela asupra vârstei sale atunci când l-a desco perit! Nu am dovezi spre a spune că Teilhard de Chardin a participat în mod constient la fraudă; cred că e mai plauzibil să fi fost o victimă a adevăratului autor al fraudei, fiind asa de dornic să găsească dovezi înfavoarea „evolutiei omului”, în care credea mai dinainte, încât nici nu a mai dat atentie dificultă tilor anatomice pe care acest „om” grosolan masluit le prezenta pentru orice observator obiectiv. Si totusi în manualele evolutioniste tipărite înainte de descoperirea fraudei, Omul de Piltdown era acceptat ca un strămos evolutiv al omului fără discutie; „craniul” său este chiar desenat (desi se descoperiseră doar fragmente ale unui craniu); si se afirma cu încredere că „el combină carac teristicile umane cu altele mult mai înapoiate” (Tracy I. Storer, Zoologie gene rală, 1951). Era, desigur, exact acea „verigă lipsă” necesară dmtre om si mai mută; iată de ce frauda de la Piltdown a fost alcătuită tocmai ca un amestec de oase de om si de maimută.

Ceva mai târziu, acelasi Teilhard de Chardin a participat la descoperirea si mai ales la „interpretarea” „Omului de Pekin”. Multumită „interpretării” sale (căci avea deja reputatia de a fi unul dintre principaiii paleontologi ai lumii), „Omul de Pekin” a intrat si el în manualele evolutioniste ca strămos al omului…

Teilhard de Chardin a fost legat si de descoperirea si mai ales de interpretarea unora dintre rămăsitele „Omului de Java”, care sunt fragmentare. In fapt, oriunde se ducea, descoperea „dovezi” ce se potriveau exact cu asteptarile sale – anume, că omul a „evoluat” din creaturi de tipul maimutelor.

Dacă veti cerceta în mod obiectiv toate dovezile fosile în favoarea „evolutiei omului”, cred că veti descoperi că nu există nici o dovadă hotărâtoare sau cât de cât rezonabilă în favoarea ei. O anumită probă e socotită a fi dovadă în favoarea evolutiei umane fiindcă oamenii doresc să creadă acest lucru; ei cred într-o filosofie care cere ca omul să fi evoluat din creaturi asemenea maimutelor. Omul de Neanderthal este pur si simplu Homo sapiens, nedeosebindu-se de oamenii moderni mai mult decât se deosebesc acestia între ei, fiind o varietate înlăuntrul unui fel anume sau al unei specii.[Multi evolutionisti au ajuns la concluzia că Homo erectus apartine si el de specia Homo sapiens. De pildă, William S. Laughlin (Universitatea Connecticut), studiind pe eschimosi si aleuti, a observat multe asemănări între aceste populatii si oamenii de tip Horno erectus (Sinanthropus) din Asia. El îsi încheie studiul astfel: „Când descoperim că deosebiri semnificative s-au dezvoltat într-o scurtă perioadă de timp între populatii strâns înrudite si apropiate, precum cele din Alaska si Groenlanda, si când luăm în considerare marile deosebiri ce exista între grupuri îndepărtate precum eschimosii si aborigenii, despre care se stie că apartin aceleiasi specii de Homo sapiens, pare justificat să concluzionăm că Sinanthropus apartine de aceeasi specie atât de diversă.” (Science 142, 8 Noiembrie 1963, p. 644). (n. ed.)] Vă rog să observati că ilustratiile cu omul de Neanderthal din manualele evolutioniste sunt inventia artistilor cu idei preconcepute despre cum trebuie să fi arătat „omul primitiv”, întemeiate pe filosofia evolutionistă !

Cred că am spus destul, nu spre a arăta că pot dezminti „evolutia omului” (căci cine poate dovedi sau dezminti ceva cu probe atât de fragmentare ? !), ci spre a indica doar că trebuie să fim foarte critici în ce priveste interpretarea părtinitoare a unor probe asa de precare. Să-i lăsăm pe păgânii nostri moderni si pe filosofii lor să se agite la descoperirea fiecărui nou craniu, os sau chiar a unui singur dinte, despre care ziarele titrează: „Descoperirea unui nou strămos al omului”. Aceasta nu tine nici măcar de domeniul cunoasterii desarte, ci de domeniul basmelor moderne, al întelepciunii care, cu adevarat, s-a făcut uimitor de nebunească.

Evolutia este exact opusul crestinismului

Intreaga filosofie evolutionistă ce-i prinde astăzi pe oameni îi face să creadă, adesea inconstient, într-o conceptie despre creatie si viată ce este exact opusul învătăturii crestine: simplul devine complex, sălbăticia „evoluează” spre civilizatie, nedesăvârsitul face să apară desăvârsirea, „progresul” etc. In conceptia Ortodoxiei, ceea ce este desăvârsit cade în nedesăvârsire (Raiul, în lumea căzută; si chiar istoric, Sfintii Părinti observă căderea ome nirii în general, până la venirea lui Hristos – cf. Sfântul Simeon Noul Teolog si Sfântul Grigorie al Nyssei), iar omul din zilele de pe urmă va fi mult mai jos duhovniceste decât în Biserica primară (cf. prorocia Sfântului. Nil Izvorâ torul de Mir si a Sfântului Nifon al Constantiei); nestricăciunea si nemurirea preced stricăciunea si moartea. [Sf. Nil Izvorâtorul de Mir (+1651), arătându-se după moarte călugărului căzut Theofan din Muntele Athos, în anul 1817, a prorocit despre starea omenirii în vremurile din urmă: „Lumea din vremea aceea se va schimba si se va face de nerecunoscut. Când se va apropia vremea venirii lui Antihrist, se va întuneca mintea omului din vremea aceea de patimile cele trupesti ale curviei si foarte mult se va înmulti necredinta si fărădelegea. Atunci lumea va deveni de nerecunoscut, schimbându-se fetele oamenilor, si nu vei mai cunoaste fetele bărbatilor de ale femeilor pentru nerusinata îmbrăcăminte si a părului din cap. Oamenii din vremea aceea se vor purta fără cuviintă, fiind sălbătici si cruzi ca niste fiare, din cauza ispitelor lui Antihrist. Nu vor da respect parintilor si celor mai bătrâni, dragostea va pieri. […] Atunci vor schimba obiceiurile si predania crestinilor si a Bisericii. Cuviinta si curătia vor pieri de la oameni si va stăpâni fărădelegea. Minciuna si iubirea de arginti va ajunge la cele mai mari trepte. (…) Curviile, preacurviile, sodomiile, hotiile, omorurile vor fi pe toate drumurile in vremea aceea. (…) Bisericile lui Dumnezeu se vor lipsi de preoti credinciosi si evlaviosi.” Vezi de asemenea prorociile Sfântului Nil despre decăderea vietii’ monahale ortodoxe în The Orthodox Word, nr. 21 (1968), pp. 143-49. Prorocia Sfântului Nifon, Episcopul Constantiei Ciprului (sec. al IV-lea), spune astfel: „Până la sfârsitul veacului acestuia nu vor lipsi nici prorocii Domnului Dumnezeu, si nici slugile diavolului. Dar in vremurile din urmă, cei ce vor sluji cu adevărat lui Dumnezeu vor reusi să se tăinuiască de oameni si nu vor făptui printre ei semne si minuni, ca în timpurile noastre, ci vor merge pe calea faptelor si a smereniei, iar în împărătia Cerească vor fi mai mari decât Parintii ce s-au proslăvit prin semne. Căci în acea vreme nimeni nu va face minuni în fata oamenilor, care să-i aprindă, insuflându-le dorinta nevointelor ascetice. (…) Multi, aflându-se în nestiintă, vor cădea in prăpastie, abătându-se întru lătimea căii largi si întinse” (citată in Serafim Rose, Ortodoxia si religia viitorului, Mănăstirea Slătioara, 1996,p. 195).]

Desăvârsirea si nemurirea veacului viitor (cerul) nu sunt o dezvoltare sau o „evolutie” din lumea prezentă (cum ar zice Teilhard de Chardin; de fapt, hiliasmul este o consecintă aproape inevitabilă a evolutiei), ci o preschimbarea ei din temelii.

Scopul principal al „filosofiei evolutioniste” este răsturnarea perspectivei crestine, întemeiate pe Dumnezeu Care face totul precum voieste El, punând în locul ei ceva mai „pe întelesul” omului căzut – rationalism, umanism. Iată de ce „evolutia” a fost dezvoltată treptat de filosofia modernă agnostică, atee si deistă, înainte de a se găsi măcar o dovadă „stiintifică”. Perspectiva cres tin-ortodoxă (Raiul, scurtimea [timpului acordat] lumii acesteia etc.) este o perspectivă cu totul nouă pentru cei prostiti de moderna filosofie „lumi nistă”, al cărei produs-cheie este evolutia.
______________________________________________________________________________

Intreaga filosofie evolutionistă ce-i prinde astăzi pe oameni îi face să creadă, adesea inconstient, într-o conceptie despre creatie si viată ce este exact opusul învătăturii crestine

Credinta în datarea radiometrică
de Curt Sewell

Foarte multi savanti, profesori si majoritatea mediilor de informare sunt foarte buni avocati ai credintelor evolutioniste în vârstele mari. Si multi crestini s-au alăturat afirmatiilor savantilor despre „marea vârstă a pământu lui”, de obicei fără să-si dea seama că ele se întemeiază pe presupozitii natu raliste ce elimină complet orice fel de interventie a unui Dumnezeu creator. Ei nu au recunoscut eroarea rationamentului circular din aceste credinte în vârstele mari. Astfel, fără să fie nevoie, ei si-au pierdut temelia credintei. Curtis Sewell Jr. a lucrat timp de 44 de ani ca inginer electronist în industria nucleară, începând cu Proiectul Manhattan al Armatei Statelor Uni te din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (prima bombă atomică). Timp de cinci ani a fost inginer sef la Isotopes, Inc. Printre sarcinile sale s-a numărat si proiectarea instrumentarului pentru analiza radiochimică de diferite tipuri, inclusiv pentru sistemul datării cu Carbon 14. In 1988 a iesit la pensie de la Lawrence Livermore National Laboratory.

Cândva D-l Sewell adera la conceptia uniformistă că pământul are miliarde de ani vechime, dar în decursul multor ani de lucru a început să se îndoiască de „dovezile” acestui fapt, fiindcă a văzut că se întemeiau pe o logică circulară. Povestea trecerii sale de la conceptia evolutionistă la conceptia crestină despre lume este relatată în cartea sa God at Ground Zero (Master Books, Green Forest, Arkansas, 1997).

„Cum pot creationistii să se astepte ca oamenii să accepte ideea pământului tânăr, când, prin datarea radiometrică, stiinta a dovedit că pământul are miliarde de ani vechime ?”

Articolul de fată pune această întrebare, ce reprezintă gândirea unui mare număr de oameni de azi. Cu sigurantă că majoritatea oamenilor de stiintă acceptă datarea radiometrică. Totusi nu există cu adevărat un motiv stiintific care să dovedească că datarea radiometrică este corectă, ci o multime de dovezi ce arată că ea nu functionează. Vom discuta câteva dintre ele. Vom descoperi că piatra de temelie a analizei radiometrice este credinta în materialism si respingerea oricărei actiuni supranaturale, chiar înainte de a se face vreo măsurătoare. Multi oameni, între care chiar specialistii în domeniu, uită presupozitiile pe care se întemeiază datarea radiometrică.

1. Datarea radioactivă

In principiu există două tipuri de metode de datare radioactivă. Un tip este sistemul Carbon 14, folosit la datarea fragmentelor de organisme care au trăit. Nu a fost folosit niciodată pe esantioane neorganice, si aproape că nici nu intră în discutie dacă se consideră că esantionul ar putea fi mult mai vechi de 50000 de ani. Ea furnizează unele dovezi foarte bune, folosite adesea de creationisti. Dar în acest articol nu vom discuta despre metoda C-14.

A doua mare categorie se mai numeste „datarea cu metale grele” si include sistemele uraniu-toriu-plumb, rubidiu-strontiu si potasiu-argon. Aceste metode se folosesc în mod obisnuit pentru esantioane anorganice, cum sunt rocile, dând adeseori vârste extrem de mari – milioane sau miliarde de ani. Evolutionistii descriu adesea aceste metode ca dovedind marea vechime a pământului si a straturilor sale. Creationistii le critică adesea, fiindcă dau rezultate cu totul false.

Toate metodele de datare mentionate pornesc de la un anume izotop radioactiv precum U-238, U-235, Tor-232, K-40 sau Rb-87. Ei se numesc izotopi „mamă”. Sunt elemente radioactive în mod natural, adică emit spontan particule alfa sau beta si, ca urmare, se transformă în alte elemente, numite izotopi „fiice”.

2. Erori experimentale

Metodele ce dau vârste mari produc aproape tot atâtea răspunsuri „gresite” cât si „corecte”. Răspunsul „corect” e ales pe baza coloanei stratigrafice, adică după felul fosilelor îngropate în apropiere. Desigur, datarea fosilelor depinde de presupunerea evolutiei. Si, bineînteles, publicul nu aude de obicei nimic despre răspunsurile gresite.

Afirmatia aceasta – că datele radiometrice sunt „corectate” prin referirea la fosilele-index determinate pe baza evolutiei – este viu contestată, dar examinarea literaturii tehnice arată că ea este adevărată, în ciuda celor spuse de manualele elementare. Să vedem câteva exemple.

3. Discrepante dovedite

Publicul larg crede că rezultatele radiometrice sunt solide si deci se poate dovedi că sunt de încredere. Dar literatura de specialitate arată altceva. John Woodmorappe a făcut o cercetare extinsă a literaturii, examinând 445 de articole tehnice din 54 de reviste de geocronologie si geologie cu mare autoritate.[John Woodmorappe, „Radiometric Geochronology Reappraised”, în Creation Research Society Quarferly, vol. 16, septembrie 1979, pp. 102-29, 147. – Vezi si cartea din 1999 a lui John Woodmorappe, The Mythology of Modern Dating Methods, Institute for Creation Research, El Cajon, California.]

Rapoartele mentionate enumeră peste 350 de date, măsurate cu metode radiometrice, ce contrazic cu mult vârstele atribuite fosilelor găsite în acelasi strat. Ele acopereau vârstele „asteptate” de la 1 la >600 de milioane de ani. In aproape toate cazurile de discrepantă s-au acceptat datele fosilelor. Datele radiometrice au fost eliminate. Woodmorappe cita spusele unui cercetător:

„în general, se presupune că datele ce intră în .<<marja de corectitudine>> sunt corecte si sunt publicate, dar cele ce nu concordă cu alte date sunt rareori publicate, iar discrepantele nu sunt explicate complet.”

Când aceste rapoarte discutau posibilele cauze ale erorilor, foloseau ,cuvinte de tipul „posibil”, „poate”, „probabil”, „ar putea fi” etc. Motivele invocate de obicei cuprind intruziunea detritică, scurgerea sau infiltrarea unora dintre izotopi în esantion, iar uneori continutul initial de izotopi din esantion. Pentru datarea cu K-Ar este usor de dat vina pe pierderea argonului, dacă vârsta obtinută e prea mică, sau pe absorbtia argonului dacă e prea mare.

Se stie prea bine că argonul, care e un gaz, difuzează usor prin rocă, si nu e cu putintă să se stie dacă nu cumva s-a întâmplat ceva de acest fel într-un anume caz.

Erorile sunt deosebit de mari cu metoda K-Ar (potasiu-argon). S-au făcut studii asupra unor roci bazaltice de vârstă recentă cunoscută, din apropiere de Hawaii. Ele proveneau de la vulcanul Kilauea. Rezultatele au ajuns până la 22 de milioane de ani. Joan Engels scria:

In prezent se stie foarte bine că vârstele obtinute cu K-Ar de la diferite minerale dintr-o singură rocă pot fi uimitor de discordante.”

4. Craniul 1470

In 1927 Richard Leakey a descoperit un craniu lângă Lacul Rudolf din Kenya despre care spunea că era „aproape nedeosebit” de cel al omului mo dern. Totusi fusese găsit sub un strat de tuf vulcanic KBS ce avea o vârstă acceptata de 2,6 milioane de ani vechime. Leakey a declarat că acest craniu avea 2,9 milioane de ani, spunând că „nu se potriveste cu nici unul din mo delele antenoare ale începuturilor omului”. A fost numit KNM-ER-1470 de la Kenya National Museum, East Rudolf, 1470).

Marvin Lubenow face o descriere exactă a celor zece ani de controverse în jurul datarii craniului.

La prima încercare de a data tuful KBS, Fitch si Miller au analizat rocile brute si au obtinut date mergând de la 212 la 230 milioane de ani – perioada Triassicului cu mult mai vechi decât se astepta. Intrucât sub acest strat se descopensera oase de mamifere, au spus că evident datele erau gresite din pricina „posibilei prezente a argonului străin derivat din includerea unor roci pre-existente”. Chiar dacă roca arăta bine, tot ce depăsea 5 milioane de ani vechime era evident gresit, având în vedere ceea ce stiau ei despre succe siunea dezvoltarii evolutive”.

Intre timp, o echipă de la University of California din Berkeley, condusă de G.H. Curtis, a analizat câteva pietre ponce KBS si au descoperit câteva care aveau cam 1,6 milioane de ani si câteva de 1,8 milioane de ani Alte masuratori unele coborând la 0,5 milioane de ani au fost declarate anormal de mici. Ele au fost explicate ca posibile supraimprimări datorate unei infuzii de apa fierbinte cu bogat continut alcalin.

Intre 1969 si 1976 mai multe echipe au făcut numeroase măsurători radiometnce, iar rezultatele s-au grupat în jurul a trei vârste -1,8 milioane, 2,4 milioane si 2,6 milioane de ani. Fiecare echipă a criticat tehnicile de selec are a esantioanelor de rocă ale celorialti. Se spunea că majoritatea argumentelor radiometrice favorizau data de 2,6 milioane de ani, dar argumentele paleontologice favorizau data de 1,8 milioane de ani (adică data la care craniul s-ar fi potrivit cel mai bine cu teoria evolutiei). In final s-a ajuns la o întelegere numai după ce paleontologii s-au pus de acord în privinta corelatiei fosilelor, incluzând două specii de porc dispărute. Data finală acceptată pentru craniu a fost cea de 1,9 milioane de ani. Comentând metoda de selectare a esantioanelor de rocă pentru datarea radiometrică, Lubenow întreabă:

„Se pune întrebarea, .<<Cum stii când ai esantionul bun pentru datare ?>> Singurul răspuns la întrebare este acela că esantioanele .<<bune>> dau date în acord cu presupunerile evolutioniste. Esantioanele .<<rele>> sunt cele care dau date ce nu sunt conforme cu evolutia – ilustrare clasică a cercului vicios.”

5. Datarea Marelui Canion

Creationistii au criticat multe aspecte ale datării rocilor prin radioactivitate, dar au adus prea putine probe reale că metoda este inadecvată. Totusi Institutul de cercetări creationiste a ajuns în fazele preliminare ale obtinerii unor asemenea dovezi pentru rocile vulcanice.[Grand Canyon Dating Project, Institute for Creation Research, 10946 Woodside Avenue North, Santee, California 92071]

„Scopul proiectului”, scriu savantii de la Institutul de cercetări creationiste (ICC), „este folosirea .<<celei mai de încredere>> metode de datare cu izotopi radioactivi (.<<metoda izocronă>>) cu cea mai precisă tehnică de măsurare analitică (tehnica spectrografului de masă pentru dilutia izotopică) spre a stabili .<<vârstele>> diferitelor roci din Marele Canion.”

Savantii de la ICC au angajat un laborator geotehnic autorizat spre a sprijini acest plan si a supraveghea proiectul, prevenind orice tendintă de a influenta rezultatele, si pentru a supune esantioanele de roci mai multor laboratoare calificate într-un mod care să evite orice subterfugii.

Marele Canion are mai multe straturi si tipuri de roci diferite. Toti sunt de acord că rocile metamorfice precambriene îngropate sub nivelul Canionului trebuie să fie cele mai vechi. Acestea includ zonele Trinity Gneiss, Elves Chasm Gneiss si Zoroaster Granite.

De asemenea, toti sunt de acord că scurgerea de lavă cuaternară de pe Podisul Unikaret este probabil depozitul metamorfic cel mai tânăr din zonă. El provine de la un vulcan, după ce toate depozitele de straturi sedimentare s-au depus si după ce canionul a fost erodat. Lava s-a scurs peste margine, pe versantii canionului deja erodat.

Geologii cei mai traditionalisti cred că gnaisurile si graniturile de adâncime au peste 600 de milioane de ani vechime, probabil în jur de 2000 de milioane de ani, iar vârsta scurgerilor de lavă bazaltică de pe Podisul Unikaret trebuie estimată la câteva mii de ani, fiindcă e vădit mai tânără decât straturile sedimentare din partea de sus a peretilor canionului. Astfel, comparând vârstele măsurate cu acuratete ale mai multor esantioane din cele două zone, vom avea o idee despre siguranta generală a metodelor radiometrice.

Rezultatele preliminare arată foarte interesant. Dar numai măsurătorile scurgerilor de lavă recentă erau încheiate în momentul ultimului raport pe care îl am.

Pentru un acelasi set de roci recente s-au obtinut mai multe cifre de „vârstă model”, ele fiind cu totul discordante (adică nu se potriveau defel una cu cealaltă). Cea „mai precisă” vârstă a izocronei rubidiu-strontiu a fost raportată ca fiind de 2,1 miliarde de ani.

Dar vârsta acesta este clar gresită. Lava supusă datării s-a scurs peste marginea canionului deja erodat. Deci vârsta de „2,1 miliarde de ani” trebuie să fie de multe mii de ori mai mare decât vârsta reală a lavei. Acest unic rezultat ar trebuie să fie suficient spre a arunca puternice umbre de îndoială asupra metodelor de datare radiometrică cu metale grele, dar trebuie să asteptăm încheierea proiectului înainte de a trage prea multe concluzii.[Vezi Steven A. Austin ed., Grand Canyon: Monument to Catastrophe (1994), ca si caseta video însotitoare, Grand Canyon: Monuments to the Flood. (n. ed.)]

6. Cauzele erorilor

Există câteva posibile surse ale erorilor asociate cu datarea radiometrică. Principalele probleme (începând de la cele de mai mică importantă) sunt:

1. Acuratetea ratelor de dezintegrare – cele mai multe sunt considerate a fi cunoscute cu aproximatie de câteva procente si, dacă sunt gresite, ar avea doar un efect minor asupra datelor.

2. Constanta ratelor de dezintegrare – multi savanti cred că ele au fost constante de-a lungul epocilor, desi acest lucru nu se poate sti cu adevărat. Dar unul dintre primii cercetători, Prof. John Joly de la Trinity College, Dublin, a raportat unele dovezi ce arătau variatii.[J. Joly, Proceedings of the Royal Society, Londra, Seria A 102, 1923, p. 682.] Raportul lui Barry Setterfield asupra posibilei variatii a vitezei luminii dă si el referinte istorice despre variatiile ratelor de dezintegrare de-a lungul ultimilor 300 de ani.764 Dar cei mai multi savanti nu s-au arătat prea entuziasti fată de acceptarea acestui concept.

3. Activarea neutronică din surse necunoscute – Prof. Melvin Cook a cercetat minereuri dintr-o mină din Katanga si a descoperit că nu contineau Pb-204 si nici toriu, dar exista o cantitate apreciabilă de Pb-208 ! E clar că acesta nu putea să fi fost primitiv, si nu putea să rezulte din dezintegrarea toriului. Singurul mod în care putea fi explicat era activarea neutronică în Pb-207. Când Cook a făcut această corectie, vârsta calculată s-a redus de la 600 de milioane de ani până la epoca modernă.[Trevor Norman si Barry Setterfield, „The Atomic Constants, Light, and Time”, Stanford Research Institute International Invited Research Report, Menlo Park, California, 1987. w Melvin Cook, Prehistory and Earth Models, Max Parrish and Co. Ltd., Londra, 1966, pp. 54-55.] In cele mai multe mine reuri nu este posibil să se vadă acest efect asa de clar, dar faptul arată că un anumit flux de neutroni, posibil de la o supernovă, trebuie să fi avut o puter nică influentă, iar aceasta ar fi fost posibil în întreaga lume, afectând toate rocile într-un mod ce nu poate fi determinat cu usurintă astăzi.

4. Integritatea atomilor în roci – aceasta stârneste cea mai mare îngrijorare tuturor cronologistilor si este motivul cel mai des citat pentru erorile evidente în măsurarea datelor. Sărurile de uraniu sunt solubile în apă si cele mai multe minerale sunt supuse unei infiltrări inegale a componentelor lor chimice. Argonul migrează în mod impredictibil înăuntrul si în afara rocilor. Hurley a raportat că componentele radioactive ale graniturilor stau la suprafata granulelor si pot fi cu usurintă spălate. Cristalele de zircon au fost datate cu metodele U-Pb, dar studiile de microsondaje cu ioni au arătat că uraniul si plumbul sunt fixate în diferite părti ale structurii cristaline. Aceasta arată că de fapt Pb-206 nu putea proveni din dezintegrarea uraniului; deci aceste datări trebuie să fie invalidate.

5. De departe cea mai importantă problemă este continutul izotopic originar al rocii. Cum am putea să stim care a fost materialul originar ? Vom vedea că răspunsul la această întrebare depinde de o decizie ce implică ceva ce nu poate fi dovedit – o decizie pe bază de credintă.

7. Materialul izotopic originar

Geologul uniformist trebuie să presupună o oarecare concentratie initială. Dacă alegerea sa este bună, iar celelalte surse de erori pot fi minimalizate, poate face o determinare precisă a vârstei – cu conditia ca setul de presupuneri făcute de el să fie corect. Dar presupunerile sale se întemeiază întotdeauna pe teoria uniformismului – adică faptul că pământul si rocile sale au luat nastere în mod pur materialist, fără interventie supranaturală, cu mult timp în urmă. Deci dacă încearcă să folosească aceste rezultate spre a dovedi că pământul este vechi si nu a fost creat, foloseste o logică circulară. El elimină de fapt posibilitatea unei creatii supranaturale în sase zile înainte de a face măsurătorile.

Acum câtiva ani am făcut un curs de geologie la facultatea din localitatea mea. în primele lectii profesorul a subliniat importanta credintelor uniformiste ca temelie a geologiei istorice, spunând ceva de felul acesta:

„Oamenii obisnuiau să creadă în tot felul de catastrofe, provocate de interventii supranaturale. Aceste povesti populare i-au făcut pe oameni să creadă că pământul avea numai câteva mii de ani vechime. Astăzi stim, desigur, că acele lucruri nu au avut loc si că pământul e mult mai vechi. El a evoluat lent, timp de miliarde de ani. Aceasta a avut loc conform .<<principiului uniformist>> – ce spune că toate procesele au urmat întot deauna aceleasi legi naturale pe care le observăm astăzi.”

Observati usurinta acceptării credintei că istorisirea Bibliei nu poate fi într-adevăr reală. In manualul său clasic de geocronologie [Vârsta rocilor, planetelor si stelelor], Henry Faul spune:

„Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primor dial, rezultă că materialele planetelor, asteroizilor si meteoritilor au o ori gine comună. Meteoritii de fier contin ceva plumb, dar numai urme infi me de uraniu si toriu, si deci plumbul e necontaminat de plumb radioge nic, putând fi privit ca un bun esantion de plumb primordial. Tabelul 6-1 dă lista compozitiei izotopice a plumbului extras din câtiva meteoriti de fier. Aceste date pot fi acum folosite ca (Pb207/Pb204) si (Pb206/Pb204) în ecuatia Houtermans, si tot ce rămâne de descoperit pentru a permite cal cularea vârstei pământului este un esantion de plumb dintr-un subsistem închis cu vârstă cunoscută.”[Henry Faul, Ages of Rocks, Planets and Stars, McGraw-Hill, New York, 1966, pp. 65, 67.]

Observati punctul de pornire al lui Faul – „Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial…” Aceasta înseamnă o origine pur naturalistă a pământului, de-a lungul unei perioade mari de timp. El înfă tisează aici credinta obisnuită a celor mai multi savanti evolutionisti că pă mântul si sistemul solar au evoluat dintr-un nor de gaz si praf, într-un timp foarte lung, începând cu miliarde de ani în urmă. Pornind de la această cre dintă de bază, Faul argumentează că alcătuirea originară a elementelor chi mice ale pământului trebuie să fi fost similară cu ceea ce putem vedea azi în meteoriti.

Această presupunere este una dintre principalele probe folosite spre a de termina vârsta pământului si coeficientul izotopic al plumbului din compozi tia rocilor primitive. Dar ea se întemeiază cu totul pe credinta în uniformism si în originea naturalistă a pământului. Fără această credintă de bază, toate măsurătorile datelor ce dau vârste mari ar fi lipsite de sens.

Pe de altă parte, dacă pământul a fost creat dintr-o dată (cum spune Bi blia), Ziditorul putea să-l facă oricum ar fi dorit. Nu ar fi fost silit să urmeze nici una din legile omului – si într-adevăr El a si dovedit acest lucru. Când a făcut pomii din Grădina Edenului, acestia aveau îndată si fructe. Când i-a făcut pe Adam si Eva, ei erau în forma lor matură, nu ca niste prunci. Ni s-a spus că El a făcut aceste lucruri cu înfătisarea maturitătii.[Acest lucru a fost afirmat categoric de către Sf. Efrem Sirul în tâlcuirea sa la Facere din sec. IV: „Desi ierburile aveau doar o clipă vechime la facerea lor, ele păreau ca si cum ar fi avut câteva luni vechime. Tot asa copacii, desi aveau doar o zi când au răsarit, erau totusi ca pomii vechi de câtiva ani, fiind deplin crescuti si cu fructe începând să se ivească pe ramurile lor.” Mai târziu, explicând cum anume luna avea întatisarea matură în momentul facerii ei, Sf. Efrem scrie: „Pe cât de bătrâni erau copacii, ierburile, animalele, păsările si chiar oamenii (când au fost creati), tot pe-atât erau si tineri. Erau bătrâni după infătisarea mădularelor lor si materiilor lor, însă erau tineri pentru ceasul si clipa zidirii lor” (Tâlcuire la Facere, ed. engl., pp. 90-91); (s.n.). Prin această întelegere scriptural-patristică a felului cum a creat Dumnezeu lumea, întreaga temelie a metodelor de datare radiometrică se prăbuseste. Faptul că Sf. Efrem a învătat-o în secolul al IV-lea arată că nu este un argument ad-hoc al savantilor creationisti de azi, ci chiar o tâlcuire de neocolit a Scripturii. (n. ed.)] De ce nu ar fi

putut face si rocile în acelasi fel ? De ce nu ar fi putut să contină Plumb 206 si Argon 40, astfel încât să apară „mature” ? Savantii sunt de acord că Plumbul 204 trebuie să fi fost prezent încă de la începuturile pământului. De ce nu s-ar putea ca si Plumbul 206, 207 si 208 să fi apărut în acelasi fel ?

Intrucât o lucrare preistorică a lui Dumnezeu nu este supusă investigatiei stiintifice, fiind deci în afara metodelor stiintei, multi savanti îl exclud pe Dumnezeu din probabilitatea stiintifică, presupunând pur si simplu că Dumnezeu nu a intervenit niciodată. Ei caută explicatii pur materialiste, ca si cum aceasta ar fi singura alegere acceptabilă stiintific. Dar aceasta nu ne duce la problema reală. Vedem că datarea radiogenică nu se întemeiază doar pe măsurători fizice. Temeiul său este o credintă filosofică – credinta cuiva despre felul cum a apărut lumea.

Vedem că problema „pământ vechi – pământ nou” se poate rezolva doar în functie de credinta întemeietoare pe care o alegem.

Dacă alegem credinta în materialism si excludem posibilitatea interven tiei supranaturale, atunci suntem îndreptătiti să credem că pământul are mili arde de ani vechime.

Totusi, dacă recunoastem un Dumnezeu care poate să intervină si a inter venit în propria zidire, atunci suntem îndreptătiti să credem în istorisirea biblică si într-o vârstă de doar câteva mii de ani.

Nici una dintre alegeri nu ni se impune prin dovezile fizice. Mai degrabă alegerea noastă se face din motive filosofice, iar apoi potrivim probele cu unul sau altul din sistemele de credintă întemeietoare.

Seraphim Rose
Sursa: sfaturiortodoxe.ro

Teoria evoluţiei este predată astăzi în şcoli ca reprezentând un adevăr dovedit şi de necontestat cu privire la originea speciilor, inclusiv a omului. Teoria evoluţiei, al cărei părinte a fost englezul Charles Darwin, afirmă că formele de viaţă inferioare au evoluat, prin nenumărate forme intermediare, către forme de viaţă superioare. Această transformare a durat milioane de ani, timp în care pământul a fost populat de o multitudine de forme intermediare care s-au născut, au trăit şi, evident, au murit.

Deşi promovarea ei comportă un caracter absolut, similar unei dogme religioase, teoria are numeroase lacune, recunoscute chiar şi de către promotorii ei. Vom prezenta aceste probleme şi vom arăta că adeziunea la teoria evoluţiei este mai degrabă un act de voinţă şi credinţă, decât o concluzie logică dedusă din realitatea de pe teren.

1. Charles Darwin şi teoria sa

În urma unor călătorii de observaţie biologică în anii 1830, în timpul cărora întâlneşte în diferite locuri ale lumii numeroase varietăţi de insecte, plante şi animale, naturalistul britanic Charles Darwin formulează teoria evoluţionistă pe care o publică în 1859 sub titlul „Originea speciilor”.

Teoria sa trebuie să fi fost aşteptată de multă vreme, din moment ce mulţi nu au mai aşteptat să apară şi dovezile, ci au adoptat-o a priori ca pe o explicaţie cu privire la originea vieţii şi a omului. Aveau, în sfârşit, o viziune „ştiinţifică” asupra lumii, din care nu făcea parte nici un Dumnezeu.

2. Ce afirmă teoria evoluţionistă

Teoria evoluţionistă, în forma în care este promovată astăzi, există în două variante principale.

În prima variantă (lansată de Darwin), se afirmă că organismele şi formele de viaţă inferioare au evoluat liniar (lent) către forme superioare. Mai precis, populaţii întregi din fiecare specie s-au „deplasat” treptat, trecând prin numeroase forme intermediare de-a lungul a milioane de ani, către forme superioare.

Dacă e să reprezentăm evoluţia unei specii dintr-o altă specie, pentru înţelegerea teoriei vom reprezenta specia iniţială cu o culoare şi specia finală cu altă culoare – vezi figura de mai jos. Conform teoriei, specia iniţială neagră se transformă lent şi trece printr-o mulţime de forme-nuanţe intermediare până devine specia nouă albă. Aşa ar fi evoluat toate speciile, fiecare având sute de mii de exemplare care au parcurs această evoluţie.

Doi ar fi fost determinanţii principali ai acestor transformări:

Selecţia naturală. În urma unui proces aleatoriu, formele de viaţă inferioare s-au adaptat şi transformat la condiţii de mediu în schimbare, apărând astfel forme noi de viaţă, dintre care au supravieţuit doar cele capabile – cele superioare.

În acest context, se vorbeşte şi despre speciaţia alopatrică: după ce au fost separate geografic, populaţiile aparţinând aceleiaşi specii au evoluat diferit până la punctul în care au constituit o nouă specie.

Mutaţiile genetice. În urma influenţei unor viruşi sau a radiaţiilor (cosmice, etc…) asupra formelor inferioare, la nivelul ADN-ului apar mutaţii genetice care le transformă în alte forme şi specii.

3. Probleme ale teoriei evoluţioniste

Scenariul descris mai sus comportă o serie de dificultăţi, dintre care cea mai importantă este, aşa cum am spus deja, lipsa formelor intermediare, vii şi moarte.

A. Lipsa formelor intermediare

Dacă la fiecare moment de pe parcursul evoluţiei treptate au existat numeroase forme intermediare vii, care au trăit pe pământ cel puţin în câteva generaţii, după care au murit, ar trebui ca fosilele acestora să le găsim astăzi în stratele pământului, şi aceasta nu doar pentru o specie, ci pentru toate speciile, din moment ce afirmăm că toate speciile au evoluat – vezi figura de mai sus. Însă, ceea ce găsim astăzi în stratele geologice sunt fosile ale unor specii distincte, aflate de mare depărtare una de alta, care nu mai există în ziua de azi, dar despre care evoluţioniştii încearcă să afirme că ar fi evoluat unele din altele.

Darwin a fost conştient de la început de problema lipsei fosilelor, dar şi-a mărturisit credinţa că acestea vor fi găsite în cele din urmă. Această descoperire încă se lasă aşteptată. De exemplu, dacă în stratul geologic A găsim fosile din specia X şi în stratul C găsim fosile din specia Z, care se trage (indirect) din specia X, ar trebui ca în stratul B, care corespunde perioadei intermediare, să găsim fosile dintr-o ipotetică specie Y intermediară. Însă, acolo nu găsim aceste fosile intermediare, ci tot fosile de tip X sau Z şi fosile de alte specii, fără legătură, de tip V, W etc. Mai mult, arheologii au descoperit că în perioada Cambrian apar brusc, ca din nimic, o mulţime de specii, în cadrul unui fenomen numit astăzi „explozia din Cambrian”.

Mai mult, „dovezile” descoperite au şi ele probleme. Vom discuta mai jos principalele „dovezi” referitoare la evoluţia omului.

Lucy

De departe cea mai importantă „dovadă” a teoriei evoluţiei omului este Lucy, o fosilă descoperită în Etiopia în 1974. Fosila reprezintă 40% din scheletul unei primate cu mers biped. Evoluţioniştii au comparat mărimea craniului lui Lucy cu mărimea craniului unei maimuţe şi al unui om modern şi au constatat că Lucy se află la mijloc, de unde au conchis că Lucy era o primată evoluată – mers biped şi craniu evoluat de la maimuţă către om. Ulterior, spre sfârşitul anului 2008, cercetătorii şi-au dat seama că Lucy nu era femelă, ci mascul.

Problema cu Lucy şi implicit cu deducţiile evoluţioniştilor este aceea că din craniul lui Lucy s-a găsit o parte atât de mică, încât mărimea calculată de evoluţionişti este foarte discutabilă. Mai mult, analiza degetelor ei arată fără echivoc că Lucy trăia în copaci, lucru recunoscut şi de unii evoluţionişti. Alţi evoluţionişti, însă, sunt de părere că Lucy nu a fost nicidecum o maimuţă evoluată, ci o varietate de primată mare africană care a dispărut ulterior ca specie. Această supoziţie este întărită şi de faptul că în aceeaşi regiune şi numai în acea regiune s-au găsit şi alte urme fosile din ceea ce evoluţioniştii numesc Australopithecus afarensis (specia lui Lucy).

De asemenea, în regiune şi datate ca aparţinând perioadei lui Lucy s-au găsit urme umane. Având în vedere că evoluţioniştii deja deciseseră că Lucy şi oamenii nu au coexistat, concluzia a fost că Lucy însăşi a creat acele urme umane!

Omul de Neanderthal. Răsturnări de situaţie şi de teorie

Evoluţioniştii nu se pot hotărî unde să-l aşeze pe scara evoluţiei pe cel numit de ei „omul de Neanderthal”.

Mai întâi s-a spus că acesta a reprezentat o specie diferită de Homo sapiens (omul modern).

Apoi, cercetări ulterioare au arătat că omul de Neanderthal a trăit în aceeaşi perioadă cu Homo sapiens. Cei doi ar fi avut un strămoş comun, dar ar fi evoluat diferit. Ne întrebăm însă, cum pot evolua diferit două exemplare care trăiesc în aceeaşi epocă şi în aceeaşi zonă geografică?

Apoi, s-a descoperit că omul de Neanderthal era mai inteligent decât ne este arătat în picturile cu brute semi-umane. Potrivit ediţiei din 15 noiembrie 2006 a publicaţiei Live Science, „excavaţiile şi studiile anatomice au arătat că Neanderthalienii foloseau unelte, purtau bijuterii, îşi îngropau morţii, îşi îngrijeau bolnavii şi, posibil, cântau sau chiar vorbeau la fel ca noi. Deşi mult mai modest, creierul lor era uşor mai mare decât al nostru”.

De asemenea, s-a spus că omul de Neanderthal nu doar că ar fi trăit în aceeaşi perioadă cu H. Sapiens, dar ar mai fi avut şi relaţii intime cu acesta! Una din două: ori cei doi au fost în realitate una şi aceeaşi specie (aveau acelaşi cod genetic şi erau pur şi simplu oameni), ori Homo sapiens făcea nişte confuzii mari în alegerea partenerilor. Încuscrirea aceasta ar fi condus la asimilarea rudei de la ţară de către Homo sapiens.

În 2012, a fost lansată o nouă ipoteză: omul de Neanderthal a dispărut cu mult timp înaintea lui Homo sapiens, apoi a reapărut (de unde?) pentru scurt timp (?), ca în final să dispară definitiv înainte de apariţia lui Homo sapiens.

Problema devine şi mai complicată prin existenţa mai multor „specii” simultane de ominizi – denisovienii, hobbiţii din Indonezia, omul de Siberia şi populaţia cerbului roşu din China. Aceste aşa-zise specii sau strămoşi ai omului fac ca teoria evoluţionistă să fie ea însăşi într-o continuă transformare. De altfel, la Congresul Internaţional de Zoologie din anul 1958, dr. A. Cave a declarat că a cercetat fosilele „omului de Neanderthal”, concluzia sa fiind aceea că Neanderthalianul nu fusese altceva decât un om bătrân bolnav de artrită.

Pe de altă parte, în cartea sa Buried Alive, ortodontistul Jack Cuozzo descrie reconstrucţia deficitară a craniilor de Neanderthal, în scopul prezentării lor ca fiind mai primitive şi mai asemănătoare cu ale maimuţelor. De pildă, Cuozzo afirmă că specimenul Le Moustier a fost astfel reconstruit încât mandibula lui să pară mai simiană decât ar fi fost în mod natural.

Nu există nici o îndoială că omul de Neanderthal a fost un om obişnuit.

Homo erectus

În categoria Homo erectus intră mai multe descoperiri hominide. Aceste exemplare includ omul de Peking, omul de Java şi primele specimene Homo africane, cum ar fi Turkana Boy. Homo erectus era o persoană mică, cu o capacitate craniană medie de 973 cm3. Aceasta îl plasează în partea de jos a plajei umane moderne, care merge de la 700 la 2.200 cm3, potrivit lui Molnar, Races, Types, and Ethnic Groups (1975). În general, corpurile de Homo erectus sunt descrise ca fiind foarte asemănătoare cu cele ale omului modern, dar având oase mai groase. Craniul lui H. erectus a fost clasificat ca fiind mai primitiv. Sprâncenele groase, fruntea plată şi retrasă, mandibula mai mică şi ieşită în exterior şi dinţii mari sunt consideraţi a fi caracteristici primitive.

Totuşi, şi omul de Neanderthal prezenta aceste caracteristici, dar el este considerat a fi om. Se poate spune că Homo erectus este de fapt o versiune mai mică de Neanderthalian.

Harry Shapiro scrie în cartea sa, Peking Man (George Allen & Unwin Ltd, Londra, pag. 125): „Când examinăm însă un craniu clasic de Neanderthalian, din care avem astăzi un număr mare, nu putem să nu concluzionăm că structura sa anatomică fundamentală este o versiune mărită şi mai dezvoltată a craniului de Homo erectus. Ca şi la Homo erectus, prezintă o ieşire a occipitalului, sprâncene groase şi o coroană relativ plană… Lăţimea lui cea mai mare este redusă şi se află imediat deasupra urechilor, iar absenţa unei bărbii ieşite în exterior este tipică.”

El afirmă aceste lucruri într-o vreme în care oamenii de Neanderthal încă aveau o reputaţie de brută, dar asta nu schimbă implicaţiile. H. erectus a fost considerat ca fiind puţin mai apropiat de maimuţe decât suntem noi, însă dacă el era o versiune mai mică de Neanderthalian, trăsăturile sale nu ar trebui să fie considerate primitive. De fapt, şi aborigenii din Australia prezintă multe dintre aceste trăsături, însă sunt consideraţi la fel de oameni ca şi europenii.

De asemenea, H. erectus poseda şi el inteligenţa şi tehnologia oamenilor din sălbăticie. De pildă, uneltele de piatră găsite la omul de Pekin arată că acesta tăia copaci, cioplea bâte din lemn şi desfăcea animalele vânate. Omul de Pekin folosea focul. Se pare că, în căutarea verigilor intermediare, Homo erectus a fost prea repede şi eronat clasificat în categoria sub-umană.

În august 2011, revista evoluţionistă National Geographic anunţa descoperirea, tot în Africa, a unei noi fosile, dar nu dintr-o „specie” cunoscută, ci una nouă – Australopithecus sediba! Din nou, o mână de oase şi multă, multă imaginaţie, şi noul „strămoş” este aşezat între Lucy şi Homo erectus. Desigur, evoluţioniştii nu văd nimic neobişnuit în asta. Şi, în timp ce ei se străduiesc să alcătuiască veriga-lipsă, alţi cercetători găsesc originea vieţii ca fiind nu pe pământ, aşa cum spune teoria evoluţiei, ci în spaţiu, adică ceva mai aproape de Adevăr.

Astăzi există pe suprafaţa Pământului multe tipuri de oameni. Scheletul lor este diferit (influenţat de stilul şi mediul de viaţă), forma craniului este diferită, dar toţi sunt oameni. Este posibil ca peste o mie de ani, un craniu actual, cu o formă mai aparte, să fie clasificat ca aparţinând unui strămoş al omului, doar pentru că este diferit de un standard ales în mod arbitrar de evoluţionişti.

Din dorinţa de a produce cu orice preţ o „verigă lipsă”, unii evoluţionişti au recurs chiar la măsluirea unor fosile pe care le-au prezentat ca dovezi ale evoluţiei. Au existat astfel cazuri celebre ale unor fosile de „strămoşi ai omului” despre care s-a dovedit ulterior fie că erau simpli oameni, maimuţe sau porci. Aşa au fost cazurile „omului de Piltdown” (în fapt, o combinaţie artificială între un craniu uman şi un maxilar de maimuţă) şi „omului de Nebraska” (construit pe baza unui dinte de porc).

Pornind de la foarte puţine şi foarte interpretabile fosile, artiştii evoluţionişti s-au grăbit să picteze imagini ale „strămoşilor” noştri – creaturi cu figuri umanoide, dar cu corp asemănător cu al maimuţelor. Asemenea reprezentări, rod al imaginaţiei, pot fi văzute în manualele şcolare şi muzee de ştiinţe naturale. Imaginile sunt foarte detaliate (pe baza a câtorva oase găsite) şi au puterea să treacă drept dovezi. Din Lucy s-a găsit aproximativ 40% din schelet, însă muzeele de ştiinţe naturale expun cópii complete ale lui Lucy, din cap până în picioare – vezi exemple de artă evoluţionistă aici sau aici.

Tot rod al imaginaţiei este şi arborele evoluţionist care ne prezintă animale fantastice care ar fi evoluat către speciile existente astăzi. De ce i-ar creşte unui peşte picioare? S-a plictisit de mediul acvatic şi s-a decis să viziteze uscatul? Atât timp cât peşti au existat şi continuă să existe, teoria evoluţiei reptilelor din peşti este un basm.

După ce au găsit doar câteva fosile pe care le-au prezentat ca verigi intermediare, evoluţioniştii au înţeles că nu pot dovedi cu o mână de fosile evoluţia tuturor speciilor. Aşa că aflăm, cel puţin din Encyclopedia Britannica, că astăzi nu se mai caută fosile, DAR că teoria evoluţionistă este deja demonstrată! Cum? Prin studii şi constatări în domeniul geneticii, biochimiei, biologiei… Pentru orice minte nemotivată religios sau anti-religios, concluziile empirice trase din aceste domenii nu pot ţine loc de răspunsuri la întrebarea fundamentală „Unde sunt formele intermediare, moarte şi vii?”

Dată fiind lipsa acestor dovezi elementare care să fundamenteze scenariul evoluţionist, suntem mai îndreptăţiţi să credem că acele fosile, puţine la număr şi aflate la mare distanţă de alte specii, au aparţinut fie unor specii existente (Lucy era o maimuţă), fie unor specii dispărute azi.

Problema lipsei formelor intermediare nu se limitează doar la fosilele din straturile geologice. Se pune întrebarea: evoluţia continuă şi astăzi sau s-a oprit?

Dacă ea continuă, unde sunt formele intermediare vii? De ce nu trăiesc şi astăzi specii intermediare? Ce vedem în natură: specii bine definite şi situate la mare distanţă unele de altele. Este raţional să credem că această distanţă a existat dintotdeauna între ele – nu a existat nici o evoluţie.

Revenind la ideea de selecţie naturală, deşi este cert că modificarea condiţiilor de mediu poate forţa vieţuitoarele să se adapteze, nu trebuie să confundăm adaptarea cu evoluţia. Unele animale se pot adapta, în anumite limite, dar ele rămân în cadrul speciei lor. Dacă condiţiile de mediu le cer o adaptare peste posibilităţile lor, acele animale dispar, nu evoluează în altceva, aşa cum a fost cazul dinozaurilor.

Dacă un african se mută să trăiască la Polul Nord, probabil în timp culoarea pielii lui se va schimba într-o anumită măsură, dar el tot om va rămâne. Se va adapta, dar nu va evolua în altceva.

B. Mutaţiile nu creează informaţii noi

În ceea ce priveşte mutaţiile ca determinant al evoluţiei, cercetătorii sunt de acord astăzi că mutaţiile nu produc informaţii noi, capabile să conducă la apariţia unei specii noi. Dr. Lee Spetner, cercetător care a predat teoria informaţiilor şi comunicaţiilor la Johns Hopkins University, declară:

„Toate mutaţiile punctuale care au fost studiate la nivel molecular reduc informaţia genetică, nu a sporesc. Teoria neo-darwiniană încearcă să explice felul în care evoluţia a dezvoltat informaţii vitale. Diferenţa biologică esenţială între un om şi o bacterie constă în informaţiile pe care le conţin cei doi. Toate celelalte diferenţe biologice derivă din acestea. Genomul uman conţine mult mai multe informaţii decât genomul bacteriei. Prin mutaţii nu se pot acumula informaţii, ci se pierd…

Neo-darwinienii vor să ne facă să credem că mari schimbări evoluţioniste pot rezulta dintr-o serie de evenimente mici, dacă acestea există în număr suficient. Însă dacă toate aceste evenimente pierd informaţii, ele nu pot fi etape în nici un fel de evoluţie pe care încearcă ei s-o explice, indiferent de câte mutaţii există acolo. Cel ce crede că macroevoluţie poate avea loc prin mutaţii care pierd informaţii, este asemenea unui comerciant care pierde câte puţini bani la fiecare afacere, dar crede că astfel se poate dezvolta… Nu s-a observat nici măcar o singură mutaţie care să aducă o contribuţie informaţională la genom. Desigur, asta arată că nu există milioanele şi milioanele de potenţiale mutaţii pe care le cere teoria. S-ar putea să nu existe nici una. Incapacitatea de o vedea măcar o mutaţie care să adauge informaţie e mai mult decât un eşec în a găsi susţinere pentru teorie. Este o dovadă împotriva teoriei. Avem de-a face cu o contestare serioasă a teoriei neo-darwiniene.” (Not By Chance, The Judaica Press, Brooklyn, New York, 1997)

Acest lucru este confirmat de dr. Werner Gitt, director şi profesor la Institutul Federal German pentru Fizică şi Tehnologie. Răspunzând la întrebarea „Pot apărea informaţii noi prin mutaţii?”, el afirmă: „Această idee este centrală în reprezentările evoluţiei, însă mutaţiile pot genera schimbări doar la nivelul informaţiilor existente. Nu poate exista o creştere în informaţii şi, în general, rezultatele sunt deficitare. Nu pot apărea structuri pentru funcţii sau organe noi; mutaţiile nu pot fi o sursă pentru informaţii noi, creative.” (In the Beginning Was Information, Master Books, Green Forest, Arkansas, 2006, pag. 127)

Experimentele de laborator au demonstrat că radiaţiile, în cantităţi mici, incapacitează subiectul şi nu îl ajută să se transforme într-o formă superioară. Exemplarele iradiate ori au devenit sterile, ori prima generaţie născută după ele era sterilă şi deci condamnată la dispariţie. În cantităţi mari, radiaţiile ucid, nu transformă.

Dacă deci eliminăm selecţia naturală şi mutaţiile ca determinanţi ai evoluţiei, ce mai rămâne?

Nereuşind să găsească o soluţie la aceste probleme, evoluţioniştii au propus o altă variantă a teoriei lor: evoluţia în salturi.

Nu mai avem o transformare liniară (nu mai este nevoie să găsim fosile intermediare în straturile geologice sau în viaţă), ci una bruscă. De fapt, această versiune este şi mai fantastică decât prima. Cu alte cuvinte, din două maimuţe cu coadă şi cu mers patruped s-a născut brusc o maimuţă superioară, fără coadă şi cu mers biped, care la rândul ei a născut brusc o maimuţă fără păr şi care vorbea – un om! Pentru a crede aşa ceva este nevoie de un efort de credinţă mai mare decât pentru a crede că viaţa a fost creată de o Fiinţă inteligentă.

O altă dovadă invocată de evoluţionişti este asemănarea codurilor genetice, de pildă între om şi maimuţă. Ne îndreptăţeşte această asemănare să credem că omul a evoluat din maimuţă? Televizorul meu color de astăzi are componente similare şi funcţionează în mare parte după acelaşi principiu ca televizorul alb-negru de acum 40 de ani, dar asta nu înseamnă că cel color a evoluat din cel alb-negru, ci că ambele au fost create de aceeaşi inteligenţă. De fapt, contrar teoriei evoluţioniste care vorbeşte despre poligeneză (apariţia unei specii noi în mai multe locuri în acelaşi timp), studiile genetice recente arată că toţi oamenii de pe Pământ se trag dintr-o singură femeie. (Nu că aceasta ar fi avut mai mulţi bărbaţi, dar nu există posibilitatea determinării genetice a unui eventual bărbat primordial.)

Referitor la apariţia vieţii în sine, teoria evoluţionistă este la fel de neclară. Există patru teorii clasice şi trei teorii moderne. Evoluţioniştii sunt grupaţi în tabere care se contrazic. Cu toţii însă proclamă, pe un ton absolut demn de o credinţă religioasă, că teoria evoluţionistă este singura explicaţie „ştiinţifică” acceptabilă privind apariţia şi dezvoltarea vieţii pe Pământ.

4. Concluzie

Teoria evoluţionistă este o teorie născută înaintea dovezilor. Mai mult, este în continuă schimbare pentru că arheologi diferiţi propun interpretări diferite pentru puţinele fosile găsite. Fiecare vede în ele ce vrea. În ciuda dovezilor care o infirmă, teoria este ţinută în viaţă şi promovată din motive filosofice – respingerea, aparent cu orice preţ, a implicării unui Dumnezeu în apariţia formelor de viaţă pe Pământ. Miza respingerii lui Dumnezeu este eliminarea moralei de inspiraţie divină. În locul acesteia se creează o morală nouă, subiectivă şi relativă, care se schimbă de la o epocă la alta şi de la un loc la altul, în funcţie de spiritul epocii.

Vă recomand şi lucrările Zece greşeli ale lui Darwin, care discută zece erori fundamentale ale teoriei lui, şi Adam, Eva şi Noe faţă în faţă cu genetica, despre remarcabile concordanţe între istoria genetică a omenirii şi relatările istorice din Biblie. De Bogdan Mateciuc – Creationism Stiintific

Alice Bailey, initiatoarea amplei miscari new age, continuatoarea Theosophical Society ale carei baze au fost puse de catre Madame Blavatsky

alice-bailey-lucis-trust

Sotul ei, Foster Bailey (1888 – 1977), a fost mason grad 32.

Intre 1919 si 1949 a scris multe lucrari dictate de catre “maestri ai intelepciunii“, non oameni din zona Tibetului. A considerat ca lucifer este un zeu al intelepciunii considerat pe nedrept de catre crestinism ca inger cazut.

In 1940 a prevazut victoria aliatilor (intr-o perioada in care multe state inca nu intrasera in razboi iar tabara acestora inca nu se formase oficial) si stabilirea de catre acestia dupa marea conflagratie a unei NOI ORDINI MONDIALE ce va duce umanitatea la un foarte ridicat nivel de civilizatie … Sa ne amintim ca la 14 august 1941, intr-un moment in care SUA inca nu intrase in razboi, a fost schitata ATLANTIC CHARTER, adevarata fundatie pentru majoritatea tratatelor si organizatiilor internationale (inclusiv Natiunile Unite si cele financiare) de dupa cel de al doilea razboi mondial, cu ocazia Atlantic Conference (nume de cod Riviera) la care au participat presedintele SUA Franklin D. Roosevelt si premierul britanic Winston Churchill (ambii masoni) insotiti de consilierii lor apropriati. Interesant este ca in cadrul sau se specifica necesitatea unei “noi ordini mondiale”.

Este intemeietoarea Lucifer Publishing Company redenumita mai apoi Lucis Trust.

Un astfel de „sef secret„ non uman i-a dat in 1937 lui Bailey “Marea invocatie “. Aceasta a fost folosita inclusiv dupa evenimentele din 11.09.2001 de catre Findhorn Foundation (pe care o invoca de la infiintare ei). Este o invocatie folosita si de miscarea new age UFO.

Findhorn Foundation a fost fondata in 1972. In 1997 devine membru Conference of Non-Governmental Organizations in Consultative Relationship with the United Nations (CONGO) si membru fondator al mai multor grupuri active in UN Headquarters, intre care amintim The Spiritual Caucus in al carei site oficial gasiti fotografia United Nations Meditation Room, camera de rugaciune de care aminteam mai sus si careia ii face propaganda.

Cuvinte de lauda adresate camerei, precum unui templu, i-a adus si misticul Dag Hammarskjöld (1905–1961), al doilea Secretar General al Natiunilor Unite. Individul avea planuri marete cu ONU dar a murit intr-un accident neelucidat nici pana in zilele noastre.

Alt greu al Natiunilor Unite, mare iubitor de draci este Robert Muller (1923-). Asistent al Secretarului General de peste 40 de ani. Poreclit “filosoful“ UN pentru liniile directoare pe care le traseaza. E plin de idei despre guvernarea mondiala . Recunoaste ca este influentat de Alice Bailey pe care o admira caci a fost contactata de “maestri ai intelepciunii“ …

Analistii fenomenului sunt de acord ca lucrarile lui Bailey, Rudolf Steiner (Thule Society din Germania, alta “fiica“ a Theosophical Society, care a fost piatra de temelie a Nationalsozialistische Arbeiterpartei a lui Hitler …) si ale Theosophy-ei in general au influentat crearea “ religiilor “ UFO, inclusiv Order of the Solar Temple. 

Sursa: saccsiv.wordpress.com

Helena Petrovna Blavatsky (1831 – 1891)

images

Helena Petrovna Blavatsky (1831 – 1891) scriitoare, ocultista, teósofa rusa si co-fundatoare a Societatii Teosofice.Aceasta asociatie a luat fiinta in 7 septembrie 1875. Aceasta femeie Helena Blavatsky este considerata mama erei noi.

Helena Blavatsky se relationeaza cu guru din India, ajunge membru in loja masónica si introduce filosofía orientala in Statele Unite. Interesant este ca logotipul organizatiei “Teosofia” contine semnul” zvastica “ care ulterior a fost acceptat de Hitler.Foarte multe persoane s-au inspirat din scrierile ei . Sa amintim cateva:

Mai multe detalii despre Teosofie găsiți aici

• Joaquín Torres García
• Adolf Hitler
• Augusto César Sandino
• Gabriela Mistral

• Sir Edwin Arnold
• Alice Bailey
• Annie Wood Besant – succesoarea si urmatoarea presedinte a “teosofilor”
• James Churchward
• Benjamin Creme
• Samael Aun Weor
• Aleister Crowley
• Dion Fortune
• Rudolf Hess
• Heinrich Himmler
• Raghavan Iyer
• Charles Johnston
• James Joyce
• Vasili Kandinski
• Charles Webster Leadbeater
• Guido List
• Piet Mondrian
• Van Morrison
• Borís Pasternak
• Nicholas Roerich
• Alfred Rosenberg
• Mario Roso de Luna
• George William Russell
• Vicente Risco
• Rudolf von Sebottendorff
• Aleksandr Skriabin
• Rudolf Steiner
• Max Theon
• Max Heindel
• William Butler Yeats
Printre cartile cele de mai mare influienta se afla “Doctina secreta” Isis unveiled si From the Caves and Jungles of Hindostan,

Alice Bailey(n 1880 – d1949) este cea care amplifica filosofía H. Blavatsky.In cartile scrise de ea arata ca nr.666 este un numar sacru.
Alice Bailey 
(1880 – 1949)

Alice Bailey(1880 –1949) este cea care amplifica filosofía H. Blavatsky.

In cartile scrise de ea arata ca nr.666 este un numar sacru.De asemenea este fondatoarea fundatiei Lucifer Trust care din causa numelui relationat cu Lucifer-Satana ulterior isi schimba numele in Lucis Trust – fundatie care are ca scop pregatirea omenirii pentru cea de a 2 venire a lui Isus.De asemenea are o ramura care se numeste Lucis Press.In acest timp se tiparesc mai mult de 20 de carti dintre care mentionez una care are un impact uimitor in lume. Cartea se numeste “Educatia in noua era” – carte care descrie planul educatianal si un numai ,pentru intreaga lume.Sa privim asupra celor 13 puncte mai importante ale cartii:
1.Copii viitorului vor servi unui guvern mundial si vor trai intr.-o cultura globala; un va exista decat un guvern si acela mundial
2.Patriotismul natiunilor trebuie abolit si tóate barierele nationale distruse pentru a putea construi o noua ordine mondiala.
3.Trebuie sa pregatim copii sa accepte religile orientale si sa le combine cu crestinismul.Scopul final este unirea adevarurilor universale.
4.Trebuie sa pregatim copii sa se rascoale impotriva parintilor ca sa invete mai usor noile invataturi ale noi ere.
5.Toti tinerii si toata umanitatea trebuie sa accepte ca va veni timpul in care toti cei care vor nega sa faca parte din noua era vor trebui sa moara.
6.Unitatea familiei un este de dorit in época varsatorului.Conform acestei organizatii anul 2000 este inceputul epocii varsatorului.Copii un apartin parintilor ci guvernului si a umanitatii.O noua unitate familiara trebuie sa apara.
7.Parintii,pastorii si adultii un trebuie sa mai invete notiuni absurde despre pacat si vina.
8.Copii trebuie invatati ca tóate religile inclusiv spiritismul ,sunt la fel de respéctate si ca un intereseaza in ce dumnezeu crezi. (Sincretism ,in traducere :Este incercarea de a concilia religii distincte.Are caracterul de a fuziona si asimila elementa religioase distincte.In context,noile miscari religioase cand vorbesc de sincretism inseamna fara indoiala a vorbi de noua era – New Age.)
9.Tinerii trebuie invatati sa creada in reincarnare,in loc de inviere si judecata dupa cum invata Biblia.
10.Noua generatie de tineri trebuie sa inteleaga si sa recunoasca ca Isus Hristos un a venit sa salveze sau sa converteasca pe cineva pentru ca nimeni un este pierdut.
11.Doctrine crestine de tipul ca exista un cer, un infern,sau o judecata trebuie sa fie abandonate.
12.Viitoarea religie va cuprinde tóate religile si va refuza cuvintele lui Isus cares pune “Eu sunt calea adevarul si viata”. 


Mai multe detalii despre Alice Bailey găsiți aici

Aceasta gandire care apare in forma scrisa in anii •50 si este fundamemtul unei miscari care a aparut in paralel ca miscarea adventista in urma invataturilor scrise de “profetul” Satanei – Helena Blavatsky.

Ereziile nou-apărute – o lovitură dată Ortodoxiei

Seferis spune: oriunde as merge. Grecia ma raneste. Cred ca acest lucru este valabil mai ales pentru Cipru. Pana anul trecut nu am venit pe meleagurile dumneavoastra, ci abia in octombrie le-am vizitat pentru prima data. Acum mi s-a dat prilejul si binecuvantarea sa le vizitez pentru a doua oara si vad cat de adevarat este acest cuvant al lui Seferis. Bineinteles, trebuie trasi la raspundere – ca sa spu­nem asa, in sensul cel bun al cuvantului – oamenii din Cipru, care, cu dragostea lor, pur si simplu te robesc. Nu spun aceasta ca sa lingusesc, ci cred ca acesta este adevarul si trebuie sa-l spunem.

Parintele Antonie Alevizopulos

Subiectul pe care vreau sa-l expun este: Ereziile nou-aparute – o lovitura data institutiilor democratice si cugetarii ortodoxe a poporului nostru. Insa, inainte de a-l dezvolta, as vrea sa spun doua cuvinte, nu re­petand multumirile ce se cuvin Manastirii Trooditissa si Parintelui Hristofor, ci, exprimand cred si simta­mintele acestuia, vreau sa-mi indeplinesc in felul aeesta datoria morala fata de Parintele Antonie Alevizopulos, pe care amandoi am avut cinstea sa-l avem colaborator. Parintele Antonie a fost initiatorul acestei lucrari, pentru care s-a jertfit pe sine, punand astfel bazele metodei pastorale de infruntare a ereziilor si sectelor. Lucrarea pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, o continuam noi acum nu ar fi existat daca nu ar fi fost Parintele Antonie. Si, fiindca el a fost o perso­nalitate insemnata nu numai pentru Biserica Greciei, ci si pentru intreaga Ortodoxie, prin lucrarea pe care a infaptuit-o cu ajutorul lui Dumnezeu, a atras asupra sa ura si atacul salbatic al organizatiilor, mai ales ale celor nou-aparute, despre care vom vorbi acum. Aceasta dovedeste cat de importante au fost lucrarea si marturisirea ortodoxa pe care le-a facut. Parintele Antonie accentua necesitatea colaborarii interortodoxe, lucru pe care vreau si eu sa-l accentuez. Si cred ca aceste congrese si conferinte, care se organizeaza la initiativa Bisericii Greciei si care au ca subiecte in­fruntarea ereziilor si a sectelor, asa cum este si acest congres, inlesnesc colaborarea interortodoxa. Si aceas­ta deoarece noile erezii nu pot fi infruntate de fiecare dintre noi separat, ci infruntarea va fi eficace daca va exista o mobilizare a puterilor pe plan interortodox, precum si o colaborare a Bisericii cu statul si cu alte foruri bine intentionate. Unul din scopurile acestui con­gres, precum si al altor manifestari de acest fel, este de a constientiza necesitatea colaborarii si intensifi­carii activitatii in vederea infruntarii acestei probleme.

Institutiile democratice

Asa cum citim in Dictionarul Stiintelor Sociale al UNESCO, demo­cratia, in sensul ei mai larg, inseamna un mod de viata intr-o societate in care se considera ca fiecare individ are dreptul in mod egal cu ceilalti indivizi sa se bucure de posibilitatile par­ticiparii sale neimpiedicate la valorile acestei soci­etati, in sens mai restrans, democratia inseamna posibilitatea pe care o au membrii societatii de a participa neimpiedicat la hotararile care influenteaza viata lor, in plan personal sau colectiv, in orice do­meniu al existentei. Iar in sensul ei cel mai restrans, termenul „democratie ” inseamna posibilitatea pe care o au cetatenii unui stat de a participa neimpiedicat la hotararile pofitice care actioneaza asupra vietii lor personale si colective.

In acest cadru cred ca doban­desc sens institutiile democratiei, adica expresiile vie­tii sociale, unde orientarile axiologice esentiale sunt cele pe care le-am descris, tangential desigur, mai sus. La antipodul democratiei si al institutiilor democratice se afla totalitarismul. Totalitarismul, adica ne­garea totala a democratiei si a institutiilor ei, asa cum vom avea prilejul sa vedem si sa dovedim in cele ce urmeaza, este caracteristica principala atat a funda­mentului teoretic cat si a expresiei in plan practic a asa-numitelor erezii totalitariste nou-aparute.

Definirea fenomenului

In afara de denumirea de erezii totalitariste nou-aparute (deoare­ce au aparut dupa al doilea raz­boi mondial), gruparile de care ne vom ocupa au si alte denumiri, la fel de potrivite, cum ar fi erezii care drogheaza sufletul (psihonarcotice). Si aceasta deoa­rece, asa cum drogurile ii conduc pe cei care le folo­sesc la dependenta totala, tot astfel si drogurile sufletesti ii conduc pe cei care se incurca cu ele la dependenta totala; desigur, o dependenta spirituala, si din acest motiv este foarte greu sa scapi de ea. De asemenea, ele mai sunt numite si culte distrugatoare. Aceasta denumire este folosita mai ales in S.U.A. O alta denumire potrivita, pe care a folosit-o Parlamen­tul francez este erezie ucigatoare de libertate, deoa­rece tinta in care vor sa loveasca este libertatea persoanei. Aici va trebui sa spunem ca Parlamentul francez a format o comisie speciala, supravegheata de primul-ministru francez, pentru urmarirea activitatii acestor erezii. Ceva asemanator a facut si Guver­nul german. In Grecia, din pacate, nu exista o ase­menea preocupare din partea conducerii statului. Aici ereziile au reusit sa convinga pe politicieni ca activi­tatea lor este exclusiv religioasa si ca nu creeaza probleme in societate. Problemele, spun ei, le creea­za unii fanatici, cum ar fi Alevizopulos.

Erezia, in intelesul ei mai cuprinzator, privita din punct de vedere ortodox, este ruinarea drumului ce duce catre mantuire. Desigur, nu numai ereziile cele noi trebuie sa ne atraga atentia, ci si cele vechi, dar cele noi prezinta un pericol sporit. Criteriile de clasi­ficare a acestor grupari in categoria ereziilor totalitariste contemporane nu au fost stabilite de niste simpli ortodocsi sau de unii fanatici, ci de organisme internationale care s-au ocupat de aceasta problema, cum ar fi Parlamentul european, psihologi, sociologi si alti oameni de stiinta. Bineinteles, noi, ortodocsii, avem criteriile si traditia noastra, care ne dau raspunsuri si solutii. De aceea, nu este nevoie sa cerem din alta parte luminare. Insa, in cazul de fata, fiindca aceste grupari acuza Biserica de mentalitate totalitarista si obscurantism, am dorit sa expun aici acest subiect spre a se vedea ca nu numai din partea noastra, adica a Bisericii, se trage semnalul de alar­ma, ci si din partea organismelor internationale si organizatiilor stiintifice, care nu au vreo legatura cu spatiul credintei.

Dependenta totala

Potrivit cu criteriile pe care le-am aratat, caracteristice acestor organizatii sunt urmatoarele:

In centrul lor se afla un om inzestrat cu anumite capacitati, o personalitate puternica care, profitand de aceste capacitati, se prezinta pe sine ca indrumator cu puteri divine. Unul ca acesta declara ca poseda autoritate divina si de aceea pretinde supunere totala la cele pe care le spune. Dar falsa lui autoritate si supu­nerea desavarsita pretinse de la discipoli conduc la dependenta totala de el si de grupare. Tocmai acesta este lucrul cel mai primejdios.

Organizatia si conducatorul ei exercita o influenta totalitarista asupra vietii discipolilor lor. Nu exista viata personala, nu exista nimic in viata discipolilor care sa se afle in afara spatiului supravegheat de organizatie. In toate, chiar si in cele mai mici amanunte ale vietii personale, organizatia pretinde sa aiba control. Organi­zatia va hotari pana si relatiile personale pe care le vor avea discipolii, casatoria lor, „programarea familiala”, locul de munca etc.

Ca exemplu vom da aici pe falsul mesia, coreeanul Sun Myung Moon, care a celebrat pe stadionul din Seul (Coreea) casatorii colective. Acolo, 70000 de oameni s-au casatorit fara sa se cunoasca unul pe celalalt. S-au casatorit deoarece asa hotarase Moon, care s-a autoproclamat mesia al noii Ere a Varsa­torului. Acesta alegea perechile. Multe „casatorii” s-au facut prin satelit, adica mireasa putea fi in Europa, iar mirele in Coreea. Astfel, puteti vedea la ce fel de situatii conduc aceste erezii contemporane, din cauza autoritatii divine a conducatorilor lor. Organizatia si conducatorul ei pretind ca numai ei detin „reteta” mantuirii. Si aceasta, nu numai pentru om ca individ sau pentru o natiune, ci chiar pentru intreaga ome­nire.

Desigur, astfel de teze sustine fiecare organizatie, pentru a trage focul la propria oala. Si, fiindca exista multe organizatii si conducatori, iar fiecare in parte isi revendica aceasta autoritate, se poate spune ca exis­ta o disputa intre ele; in orice caz, fiecare organizatie pretinde ca detine „reteta” unica de mantuire. Cine nu respecta aceasta „reteta” se va indraci. Cel care se afla in afara gruparii este lipsit de orice refugiu.

Mult cunoscuta secta a Martorilor lui Iehova, mai bine zis a Martorilor-mincinosi ai lui Iehova sau a hiliastilor, este un exemplu tipic de o astfel de erezie totalitarista contemporana sau cult distrugator. Orga­nizatia este, asa cum sustin ei, refugiul si cel care se afla in el se va mantui, iar cel care este in afara lui este al diavolului, al satanei. In continuare vom ve­dea modul in care infrunta organizatia pe cei care se afla in afara ei si pe cei care critica organizatia si impiedica aplicarea acestei „retete” unice de mantu­ire. Pentru ca omenirea sa iasa din impasurile contemporane, cum ar fi poluarea mediului inconjurator, amenintarea foametei, stresul, este nevoie de „reteta” unica pe care o detine conducatorul organizatiei. De aceea este nevoie de supunere totala.

Mai multe detalii despre secta Martorii lui Iehova aici

Desigur, pentru a-si implini scopurile, isi ascund adevarata lor fata. Iata inca un criteriu pentru clasifi­carea lor in categoria ereziilor contemporane. Iar acesta este un element care, ca si celelalte de mai sus, creeaza conditiile potrivite, astfel incat sa se instituie un mod de viata, o mentalitate si comportamente care vin in contradictie cu legile democratice si cu conceptia pe care o au despre democratie majori­tatea oamenilor. Acoperirea adevaratei fete inseamna opacitate, inseamna ca ai ceva de ascuns, caci, daca nu ar fi asa, de ce sa nu-ti arati adevarata ta fata?

In cadrul acestor organizatii exista mai multe sta­dii de initiere atat de bine separate, incat un nou venit nu poate sti ce se intampla la jumatatea sau la sfarsitul initierii evolutive. Acesta este un alt element care contribuie la atragerea in cursa a unui numar cat mai mare de oameni naivi, care nu cunonsc in pro­funzime ce anume crede organizatia, deoarece la in­ceput li se prezinta o imagine falsa a activitatii ei. Le fagaduiesc anumite lucruri care insa nu corespund cu adevaratele ei scopuri.

Folosesc, de asemenea – si aceasta este foarte primejdios – mijloace necinstite si tehnici de mode­lare a personalitatii, de spalare a creierului si manipulare a individului. Si astfel oameni destoinici si culti devin niste roboti, niste oameni carora li s-a suspendat judecata proprie, fiind adusi in felul acesta intr-o stare in care comportamentul lor este indrumat si controlat de organizatie, adica intr-o stare de drogare psihica.

Alice Bailey

Samburele tare al Noii Ere

Gruparile mai sus amintite constituie nucleul, samburele cel tare al unei miscari mai largi, numita Noua Era a Varsatorului care isi are radacinile in Societatea Teosofica. Mama spirituala a acestei miscari este Alice Bailey, care a murit in 1949. Ea vesteste ca in curand vom intra in Era Varsatorului. Prin urmare, Crestinismul, care a fost religia asa-numitei Ere a Pestilor, va fi marginalizat, va fi depasit. Asteptam un nou mesia, noi adevaruri, o perioada de iluminare si fericire pentru tot neamul omenesc. Vom iesi din epoca constrangerii, a asupririi, a ingustimii, care a fost Era Pestilor, Era Crestinismului. Pentru toate aceste fenomene negative a fost si este responsabila Biserica. Aici putem vedea limpede ca aceasta miscare este total opusa si incompatibila cu Orto­doxia, cu Crestinismul. Scopul principal al miscarii este instaurarea unui guvern mondial, care, chipurile, va fi spre binele omenirii si care va fi condus de asteptatul mesia al Noii Ere a Varsatorului. Acesta va fagadui omenirii ca o va scoate din impas si o va duce spre Epoca de Aur.
Mai multe detalii despre Alice Bailey aici

Un alt scop al miscarii este crearea unei religii mondiale sau panreligii, care va fi o lucrare diavo­leasca. Spun toate acestea ca sa includ fenomenul noilor erezii in cadrul general al Noii Ere, al carei miez il constituie.

Mai multe detalii despre New Age (noua eră) aici

Cateva exemple de astfel de organizatii deja am amintit: organizatia falsului mesia, coreanul Sun Myung Moon si cea a Martorilor lui Iehova. De asemenea, o organizatie internationala foarte cunoscuta este Scientologia.

Corporatii cu denumire falsa

Caracteristic tuturor acestor organizatii este faptul ca se prezinta drept corporatii care desfasoara activitati cu caracter filosofic, social sau civic. In felul acesta reusesc sa insele autoritatile. Scopurile pe care le declara in programele lor de activitate sunt altele decat cele pe care le urmaresc in realitate. Se creeaza astfel o serioasa problema juri­dica si o reala dificultate in ceea ce priveste verifi­carea activitatilor acestor organizatii. Hotararea Tribu­nalului de prima instanta din Atena pentru dizolvarea K.E.F.E.-ului, adica a anexei din Grecia a Scientologiei, s-a bazat, printre altele, pe faptul ca aceasta corporatie a deviat complet de la scopurile declarate in programul ei de activitate.

Acelasi lucru se intampla si cu majoritatea covar­sitoare a corporatiilor asemanatoare. In vreme ce sunt prezentate ca organizatii de asistenta sociala si non-profit, se dedau – si acesta este unul din scopurile lor principale – la agonisirea de bani si de putere. Religia este doar o masca care le inlesneste activitatea.

Propovaduiesc venirea Noii Ere si de aceea ii cheama pe oameni sa se inroleze in organizatie, care este singurul refugiu, singura nadejde de mantuire pentru omenire. Cel care a intrat in organizatie va trebui sa puna in slujba ei tot ceea ce are, apti­tudinile personale si averea sa. Pentru ca unul dintre acestia sa fie initiat mai departe, va trebui sa-si treaca averea pe numele organizatiei.

Din cele pe care le-am spus, cred ca se vede lim­pede ca mentalitatea pe care o sadesc in discipolii lor – mai bine spus, in victimele lor, deoarece despre aceasta este vorba in realitate – vine in contradictie directa cu democratia. Este bine sa indicam si alte cateva lucruri care vor argumenta si mai limpede aceasta constatare. Vom vorbi despre modul in care sunt infruntati toti cei care critica organizatia.

Manipularea celor care cugeta impotriva

Axioma Scientologiei si a organizatiilor de acest tip este urmatoarea: Cel care critica organizatia este un criminal si, desi­gur, savarseste crime impotriva omenirii. Aceasta cu­getare, oricat de nebuneasca ar parea, pentru mem­brii organizatiei are ratiunea ei, si anume:

De vreme ce organizatia este unica speranta pen­tru intreaga planeta, cel care impiedica extinderea ei, in esenta, impiedica mantuirea intregii lumi si, prin urmare, un astfel de om este un criminal. Nu savarseste doar o crima impotriva lui insusi, prin faptul ca nu primeste „reteta” salvatoare, nici numai impotriva celor din jurul lui, ci impotriva intregii omeniri.

Scientologia merge pana acolo incat ii considera primejdiosi chiar si pe cei care nu dau atentia cuve­nita organizatiei si invataturilor ei, adica pe cei care dispretuiesc organizatia si nu catadicsesc sa se preo­cupe de ea. Pentru a neutraliza un astfel de „crimi­nal”, organizatia mai sus amintita sau altele aseme­nea nu sovaie sa foloseasca orice fel de metoda necinstita. Cel care impiedica organizatia este caracterizat drept vanat liber, pasare libera. Si de aceea fiecare discipol are nu numai dreptul, ci chiar obliga­tia ca pe un astfel de vanat sa-l impuste, sa-l defaime, sa-l neutralizeze in orice chip. Nu-l vor trage la ras­pundere pentru aceasta, ci, dimpotriva, ii vor da chiar si „diploma”, drept rasplata.

Mai multe detalii despre Scientologie aici

La fel declara si mentorul sufistilor, Takis Alexiu, presedintele organizatiei cu nume fals Societatea Panelena de Istorie si Filosofie seicul a doua grupari islamice si colaborator apropiat al Scientologiei. Acesta afirma ca acela care critica o organizatie de tipul celei conduse de el este ca o mladita salbatica care are nevoie sa fie lastarita; a lastari astfel de mladite sal­batice este o lucrare vrednica de lauda, morala, lega­la. Este vrednic de insemnat faptul ca oamenii care spun astfel de lucruri striga, in acelasi timp, pentru democratie si drepturile lor democratice. Iata un alt element al cugetarii lor antidemocratice. Striga pentru democratie si drepturile omului tocmai acestia care le calca in picioare.

O alta invatatura a Scientologiei spune: Nu ezita sa vatami pe cineva pentru o cauza dreapta. Asadar scopul scuza mijloacele. De asemenea, se spune ca nu exista bine si rau si de aceea actiunile si comportamentele nu le putem clasifica in morale si imo­rale, deoarece binele si raul sunt relative. Bine este tot ceea ce slujeste organizatia, iar rau este tot ceea ce o impiedica.

Binele si raul, spun ei, sunt doua fete ale aceleiasi monede. In esenta, acest inteles dat binelui si raului il intalnim in religiile orientale, unde, in interiorul teo­riei karmice, a reincarnarii si a altor invataturi ratacite ale lor, nu are sens moralul sau imoralul, binele sau raul. Toate sunt iluzii, toate sunt „vraja”, potrivit ter­minologiei hinduiste. Numai noi, crestinii, care sun­tem – spun ei – la un nivel evolutiv inferior putem sa facem aceste deosebiri. Insa, pentru un om care a urcat pe o treapta evolutiva mai inalta, care este un om al Erei Varsatorului, care a ajuns la iluminare si actioneaza fara alipire de ceva, pentru unul ca acesta nu exista bine si rau. O fapta care se face cu alipire, chiar daca dupa judecata oamenilor aflati la un nivel evolutiv inferior este considerata buna, in realitate este rea, deoarece savarsitorul ei acumuleaza karma si, in consecinta, nu poate iesi din ciclul reincarna­rilor. Cu alte cuvinte, daca vad pe cineva cerandu-mi milostenie, iar eu, miscat de dragoste crestineasca, scot ceva din buzunar ca sa-i dau, si o fac plin de compatimire, participand astfel la suferinta aceluia, fapta mea este considerata alipire si, prin urmare, am acumulat karma, iar aceasta ma tine legat in ciclul reincarnarilor. Pe cand, daca cineva face ceva rau fara alipire, adica jefuieste o banca ca si cum ar juca rolul unui actor, fara sa se identifice cu rolul sau, atunci nu acumuleaza karma si, prin urmare, se afla la iesirea din ciclul reincarnarilor.

Toate aceste lucruri le spun ca sa arat ca aceste teorii rastoarna de fapt temeliile pe care sunt alca­tuite constitutiile, nu numai a Greciei si a Ciprului, ci si ale tuturor statelor apusene. Legislatiile acestora au la baza conceptia despre om pe care o propovaduieste Crestinismul. Adica cea a libertatii omului, a responsabilitatii lui etc. Daca se va adopta un model ca cel al religiilor orientale, atunci se naruiesc teme­liile societatii noastre. Iar aceste teorii sunt caracte­rizate pe buna dreptate de Parintele Antonie Alevizopulos drept invataturi criminale, caci conduc la o activitate cu consecinte criminale.

Una din invataturile criminale cele mai primejdi­oase este cea a neosatanismului: Fa tot ce vrei! Aceasta este toata legea, Neosatanismul este miezul samburelui Noii Ere. Daca acceptam lozinca de mai sus nu putem avea nici democratie si nici legi demo­cratice, in felul acesta se creeaza o atmosfera de jungla, ba chiar si mai rau.

Drepturile omului

Aceste organizatii amintesc de drepturile omului si reclama incalcarea lor numai atunci cand vor sa neutralizeze critica care se face impotriva lor. Nu fac refe­rire la ele atunci cand este vorba de discipolii (victi­mele) lor, pe care ii exploateaza ca pe niste sclavi lipsiti de orice drept, fapt care vine in contradictie directa cu legile democratice. Dar absurditatea cea mai mare a mentalitatii lor fasciste este ca ne refuza noua, ortodocsilor, dreptul si datoria de a ne defini credinta, de a o marturisi si de a spune ca ne deosebim de ei.

In cadrul confuziei pe care o cultiva, vor sa arate ca toti sunt ortodocsi, ca toti sunt madulare ale Bisericii, ii deranjeaza foarte mult faptul ca Biserica intoc­meste cataloage cu organizatiile sectare existente, cum ar fi cele intocmite la Congresele Panortodoxe pe teme privind ereziile. In aceste cataloage se preci­zeaza organizatiile care sunt incompatibile cu credinta ortodoxa. Nu jignim pe nimeni, ci, pentru a-i proteja pe crestini, pur si simplu spunem ca nimeni nu poate fi membru al acestor organizatii, continuand in ace­lasi timp sa creada sau sa declare ca este si madular al Bisericii. Calitatea de membru al organizatiei il scoate automat din sanul Bisericii. Tocmai ceea ce este pentru noi drept si datorie, acestia considera a fi fanatism si rasism. Acestea le-am auzit spunandu-le cu dezgust seicul Takis Alexiou si altii, dar in realitate ele sunt o rastalmacire a lucrurilor, facuta de ei pen­tru a-si atinge scopurile.

Takis Alexiou

Ei spun ca noi, grecii, uram pe cei de alte credinte si suntem fanatici, pe cand in realitate Grecia este tara care ofera conditii ideale pentru dezvoltarea acestor organizatii. Din aceasta pricina unele dintre ele isi muta sau intentioneaza sa-si mute in Grecia centrele lor europene sau internationale. Acolo unde esti prigonit nu planuiesti sa-ti stabilesti centrul tau european, ci mergi acolo unde conditiile si perspecti­vele sunt foarte bune.

Daca am fi avut timp sa vedem documentele seicului Takis Alexiu, ati fi vazut cum rastalmaceste lucrurile, cum denatureaza adevarul. Pretindem, spune el autoritatilor publice; pretindem, se adreseaza in scris mitropolitilor pe care ii jigneste in mod groso­lan. Nu este treaba voastra sa va preocupati de mine, spune el. Pe de alta parte insa are si pretentii. Aces­tea sunt tonul si „politetea” lui. Aceasta este tactica jumatatii de adevar, este aplicarea invataturilor Scientologiei: niciodata aparare, ci totdeauna atac, (…) niciodata sa nu vorbesti despre noi, ci totdeauna despre ei. Si, vorbind despre ei, sa scoti la iveala presupusul lor trecut criminal. Acestea le-am vazut punandu-le in practica, fara urma de ezitare, in cazul pururea pomenitului Parinte Antonie Alevizopulos.

Aceasta este „politetea” ereziilor fara scrupule. Dimpotriva, Ortodoxia, prin respectul fata de persoa­na si de libertatea ei, precum si prin importanta pe care o da virtutilor, cum ar fi dragostea si smerenia, se afla la antipodul acestor organizatii totalitariste. Ortodoxia respecta legile democratice, le adanceste, le largeste, le intareste. Si, fiindca ea este o piedica in calea unor astfel de organizatii, de aceea o si razbo­iesc cu atata ura.

Dar sa nu ne infricosam, caci biruinta finala va fi a lui Hristos si a Bisericii Sale.

Gh. Seferis (1900-1971), poet şi scriitor (Nobel 1963) (n. tr.)
Text extras din cartea: Ereziile contemporane, o adevarata amenintare –  Parintele Arsenie Vliangoftis
Sursa: cuvantul-ortodox.ro

Scientologia

Scientologia este una dintre cele mai controversate miscari religioase ale zilelor noastre. Ne este cunoscuta mai ales datorita faptului ca celebritati precum Tom Cruise, John Travolta, Kirstie Alley si Sonny Bono sunt doar cativa dintre „adeptii” care o sustin in mod activ. Acest fapt a facut ca Biserica Scinetologica sa fie numita si „Biserica Celebritatilor”.

Scientologia a inceput nu ca religie, ci in calitate de nou sistem de terapie mentala, odata cu publicarea in anul 1950, de catre americanul L. Ron Hubbard, a „Dianeticii: Stiinta Moderna a Sanatati Mentale”. Acesta publicatie care s-a epuizat destul de rapid in SUA a devenit, in scurt timp, textul central al acestei miscari religioase.

In 1954 prima Biserica Scientologica a fost infiintata in Los Angeles, California, si in 1959 Howard a mutata centrul in Saint Hill Manor in Sussex, Anglia.

In 1969 s-a format „Organizatia Marii” ceea ce i-a permis lui Hubbard si apopiatilor sai sa se orineteze pe cercetare si scris la bordul catorva nave maritime. In 1975 Hubbard s-a intors pe uscat la Clearwater in Florida.

Crezurile de baza ale Scientologiei sunt rezultatul unui amestec omogen dintre filozofia orientala si cercetarile personale ale lui Hubbard facute intr-o varietate de discipline, cat si ale „datelor” dezvaluite in urma „audierilor”. „Audierea” reprezinta metoda de „consiliere” scientologica care consta in examinarea profunda a vietii prezente, sau a „vietilor anterioare”, a celui ce este numit „necurat” sau novice.

Intr-una din numeroasele lui definitii, Hubbard a descris Scientologia ca fiind, „continuarea vestica si anglicizata a numeroase forme stravechi de intelepciune”. Printre acestea se includ, scrierile Veda (literatura sacra a hindusilor – n.tr.), Taoismul, Budismul, Iudaismul, Gnosticismul si intelepciunea civilizatiei grecesti timpurii, invataturile lui Iisus, Nietzsche si Freud. Conform spuselor lui Hubbard, „Scientologia a atins telul religiei din toata istoria scrisa a Omului, eliberarea sufletului prin intermediul intelepciunii”.

Hubbard a dezvoltat incepand cu 1952 propria filosofie religioasa legata de problemele de sanatate mentala si, in particular, cu acele obstacole aflate in calea gandirii rationale, descrise ca „engrame”.

Experientele extrem de socante, durerea, sau pierderea cunostiintei duc la producerea „engramelor”, a impresiilor senzoriale, care sunt inregistrate in compartimentul reactiv al mintii. Aceste imagini mentale, sunt la randul lor cauza numeroaselor noastre probleme emotionale sau chiar fizice, ale prezentului. De acestea se poate scapa doar prin Scientologie.

Cu alte cuvinte, noi nu suntem fiinte libere: suntem sclavii unei minti (reactive) „aberante/deviate”. De aceea, Scientologia afirma ca prin Dianetica si/sau prin terapie scientologica putem ajunge direct la „engramele” noastre si sa le „stergem”, devenind astfel „curati”, sau altfel spus, stapani pe comportamentul nostru, in loc de a depinde de o minte reactiva bolnava.

Din nefericire Scientologia ne informeaza ca din cauza reincarnarii, cu totii am acumulat „engrame” timp de miliarde si miliarde de ani. Astfel, pentru a rezolva „engramele” ascunse, initiatul nu doar ca trebuie sa fie azvarlit mintal, inapoi in timp pentru a reexperimenta efectele daunatoare ale acestei vieti, dar si pe cele ale nenumaratelor vieti anterioare.

Potrivit invataturii scientologice trupul este doar un vehicol ce adaposteste „tetanul”, expresia individuala a realitatii supreme sau substanta primara a gandirii, sursa vietii. Tetanul este un spirit nemuritor care a fost atat de afectat de aceste engrame incat a uitat ca este nemuritor si ca este un tetan. Tetanii, se spune, poseda controlul absolut asupra trupurilor lor, dar din nefericire, ei cred ca sunt doar trup (o soarta urata) si de aceea sunt limitati de universul TESM-ului (adica, de Timp, Energie, Spatiu si Materie). De fiecare data cand moare un trup, tetanul trebuie sa intre intr-un alt trup, aducand insa cu el toate engramele acumulate de-a lungul a mai multe miliarde si miliarde de ani. Tetanii, nu mai sunt astfel liberi, ci sunt inrobiti de universul material. Aici intervine Scientologia, afirmand ca ea poate sa-l elibereze pe tetan.

Recomand și: Teologia Scientologiei

Le gat de creatia universului, se pare ca in urma cu trilioane de ani tetanii au devenit atat de plictisiti incat au dat nastere la (au emanat) universuri mintale in care sa se joace si sa se amuze. Insa, in scurt timp au devenit atat de absorbiti de creatia lor si au fost atat de conditionati de manifestarile proceselor lor de gandire incat si-au pierdut constienta adevaratei lor identitati si a naturii lor spirituale.

Misiunea Bisericii Scientologice, este deci sa medieze calea salvarii prin indepartarea engramelor, care ii impiedica pe oameni sa atinga potentialul maxim. Scientologia este o miscare religioasa controversata, multi punand sub semnul intrebarii, metodele lor de recrutare, stilul autoritar, si unele din metodele pe cere le foloseste pentru a descoperi informatia cu privire la activitatile sale. Insa in ciuda incercarilor reusite ale Bisericii Scientologiei de a inhiba criticismul indreptat impotriva ei, exista totusi o cantitate apreciabila de literatura disponibila celui ce vrea sa o cerceteze.

De altfel, Scientologia a intampinat opozitie in Europa, in special in Germania, iar misionarilor americani le-a fost interzis prozelitismul in Marea Britanie. In ciuda acestui fapt, la moartea lui Howard, in 1986, Scientoloia era o miscare internationale avand aproximativ 3000 de biserici si misiuni in intreaga lume.

Scientologia respinge categoric credinta crestina. Hubbard insusi a repudiat dumnezeirea si misiunea lui Hristos ca fiind produsul imaginatiei unor minti neiluminate (intunecate).

Recomand și: Nu fiţi părtaşi la lucrările întunericului

Radu Alexandru
Sursa: crestinortodox.ro

Panreligia – Noua Ordine Mondială a lucrurilor pe plan religios

Cele doua scopuri de baza ale Noii Ere (New Age) sunt: 1. Noua Ordine a Lucrurilor pe plan politico-eco­nomic. 2.  Noua Ordine a Lucrurilor pe plan religios.

Asa-numita Noua Era a Varsatorului constituie problema pastorala a deceniului care tocmai se incheie.

Cele doua scopuri de baza ale Noii Ere, asa cum rezulta din scrierile celor mai importanti reprezentanti ai ei, precum si din cele care se intampla in jurul nostru, sunt:

1. Noua Ordine Mondiala a Lucrurilor pe plan politico-eco­nomic. 
2. Noua Ordine Mondiala a Lucrurilor pe plan religios.

Am putea vorbi, daca am avea timp, despre primul scop si sa ne referim la proiectatul guvern mondial condus de mesia sau avatar-ul Noii Ere asteptat de catre new age-isti. Subiectul nostru insa se refera la cel de-al doilea scop al Noii Ere, adica la Noua Ordine a Lucrurilor pe plan religios. De aceea ne vom limita mai ales la acesta, desi ambele scopuri se afla intr-o stransa legatura, de vreme ce, potrivit Planului promovat de Tagma, aceste doua puteri (politico-economica si religioasa) se vor uni in persoana lui mesia cel asteptat de ei.

Expunerea care va urma se va baza pe textele reprezentantilor si propagandistilor Noii Ere, astfel incat sa nu se creada ca exageram sau exprimam puncte de vedere personale.

Dupa cum fiecare religie isi are simbolurile ei, tot astfel si proiectata panreligie urmareste sa-si alcatuiasca propriile simboluri.

Potrivit cu cele spuse de Davis, pana la venirea marelui avatar pe pamant, fiecare om este dator sa contribuie la crearea unei noi societati mondiale,

Simbolurile crestinismului, islamismului, iudaismului, taoismului (religia chinezilor), budismului si hinduismului, iar in centru cuvintele: Pace si iubire pe pamant.

Exista, asa cum s-a dovedit un plan anume facut pentru instaurarea panreligiei. In stadiul final, planul va fi dus la indeplinire de mult-asteptatul avatar ai Noii Ere.

Importanta reprezentanta a Noii Ere, Lola Davis, spune despre mesia sau hristosul Noii Ere ca el este cel pe care il asteapta toate religiile si care este numit Maitreya si Bodhisattva de budisti, Krishna de hindu-isti, Mesia de evrei, Hristos de crestini si Imam Mahdi de catre musulmani. Lola Davis fagaduieste ca acesta va aduce noi descoperiri si va instaura Noua Religie Mondiala.

Potrivit cu cele spuse de Davis, pana la venirea marelui avatar pe pamant, fiecare om este dator sa contribuie la crearea unei noi societati mondiale, care va primi o Noua Religie Mondiala, intr-o Noua Era.

La 12 ianuarie 1987 s-a publicat in ziarele cu cel mai mare tiraj din S.U.A. un anunt publicitar pe o pagina intreaga care spunea:
 
Droguri… SIDA… saracie… cresterea criminalitatii… foamete… frica de razboiul atomic… terorism… Exista oare solutii pentru acoperirea nevoilor noastre stringente?… HRISTOS ESTE in LUME. Un Mare Mentor Mondial pentru oamenii fiecarei religii, precum si pentru cei ce nu cred. Un om practic cu solutia pentru problemele noastre. Iubeste toata omenirea. Hristos este aici, prietenii mei. Fratele vostru umbla printre voi.

Pentru ca panreligia sa reuseasca vor trebui convocate toate religiileConvocarea religiilor

Pentru ca panreligia sa reuseasca vor trebui convocate toate religiile. Dar cum se va face aceasta?

Sa-l ascultam pe Robert Muller, fostul sub-secretar al O.N.U. si un important exponent al Noii Ere. El scrie in cartea sa Noua Geneza ca religiile trebuie.

  •   Sa accelereze ecumenismul si sa creeze fundatii religioase mondiale comune, care sa afle mijloace si oameni religiosi inspirati, capabili sa gaseasca solutii la problemele mondiale;
  •   Sa inalte steagul O.N.U. in toate locurile de cult;
  •   Sa se roage si sa organizeze rugaciuni comune mondiale…

In 1975, la O.N.U., la o intrunire a reprezentantilor diferitelor religii s-a dat urmatoarea proclamatie:

Criza din vremea noastra determina toate religiile mondiale sa contribuie la crearea unei puteri spirituale care sa depaseasca granitele religioase, politice si nationale… Sprijinim o noua spiritualitate care va respinge izolationismul si va conduce la o constiinta planetara7.

Robert Muller scrie in cartea sa mai sus amintita ca trebuie sa ne unim cu fratii nostri hinduisti si sa numim planeta noastra de acum inainte «Brahma» sau «Planeta lui Dumnezeu»8.

De asemenea, Muller observa:

Religiile trebuie sa colaboreze energic pentru a oferi o intelegere mai buna a tainelor vietii si a rolului nostru in Univers. Religia mea dreapta sau gresita si natiunea mea buna sau rea trebuiesc parasite odata pentru totdeauna in Epoca Planetara.

Simplificarea si unifìcarea progresiva… vor avea loc in domeniul religios, spune Vera Alder in cartea ei Atunci cand omenirea se maturizeaza. Si continua: Religia nu va mai fi un „aspect” al vieiii omenesti, ci fundamentul aproape inconstient al fiecarei actiuni. Oamenii vor constientiza scopul si prezenta lui Dumnezeu in fiecare particica a creatiei si a sinelui lor, astfel incat nu vor putea desparti „religia” de stiinta, de invatamant sau de guvernare. Intregirea se va face pe deplin9.

Lola Davis intreaba:

Ce se va intampla cu marile grupari religioase de astazi? Si tot ea raspunde: Probabil ca religiile actuale vor continua sa functioneze la inceput ca si astazi… insa, pe masura ce concep­tiile Noii Religii Mondiale vor fi validate stintific, vor deveni cunoscute si se vor raspandi, religiile de astazi vor face schimbari si se vor transforma in centre ale noii Religii Mondiale10.

Sa vedem care sunt principiile de baza ale panreligiei pe care urmareste sa o instaureze.

„Prescriptiile” panreligiei pornesc de la conceptia despre Dumnezeu, om si lume pe care o au gruparile Noii Ere si se identifica cu conceptiile religiilor orien­tale si ale ocultismului.

  •    Suntem, spun ei, in pragul Noii Ere.
  •    Asteptam noi adevaruri, un nou mesia (fiecare epoca istorica are pe mesia ei).
  •    Va fi o epoca de iluminare.
  •    Crestinismul, care este responsabil pentru pro­blemele actuale (razboaie, foame, poluarea mediului inconjurator), se va devaloriza, va disparea, asa cum cantau si The Beatles.
  •    Cei care raman alipiti de vechea epoca sunt oameni care se gasesc pe un plan de evolutie inferior. Daca vor ramane in aceasta alipire, vor fi mutati intr-un alt plan de existenta (n.a. vor fi omorati), ca sa poata evolua in viitoarea lor reincarnare. In limbajul Noii Ere aceasta se numeste actiune de curatire. (Ceva asemanator cu solutia finala a celui de-al III-lea Reich al lui Hitler pentru evrei, tigani si altii nedoriti). Bineinteles, aceasta „actiune de curatire” va fi dovada celei mai inalte iubiri (!).
  •   Noua Era adopta modelul holist, monismul panteist absolut (unul este totul al Teosofiei). Teosofia unora precum Blavatsky, Besant, Baily si a urmasilor lor este adevarata mama spirituala a Noii Ere. Prin sincretismul ei religios a pus bazele pan-religiei. Nici o religie nu este mai presus de adevar constituie dogma luciferica de baza a Teosofiei. Toate religiile au firimituri de adevar. Niciuna nu detine adevarul intreg. Asadar va trebui ca toate sa-si aduca particica lor de adevar, astfel incat fiecare sa le imbogateasca pe celelalte si totodata sa se imbogateasca de la ele. Tocmai aceasta este ideea de baza a intrunirilor religioase, cum ar fi Congresul Religiilor Lumii (Chicago 1893 si 1993, Assisi 1986 si 1994 [intre timp si 2011, n.n.] si altele).
Sa auzim ce a spus gurul indian Vivekananda in cuvantarea sa rostita la Primul Congres al Religiilor Lumii (Chicago 1893), unde a fost principalul mentor

Sa auzim ce a spus gurul indian Vivekananda in cuvantarea sa rostita la Primul Congres al Religiilor Lumii (Chicago 1893), unde a fost principalul mentor:

Daca cineva din auditoriu crede ca aceasta unitate va rezulta prin triumful unei religii – oricare ar fi ea – si disparitia celorlalte, unuia ca acesta nu pot sa-i spun decat: Fratele meu, sperantele tale vor fi inselate. Oare eu doresc ca si crestinii sa devina hinduisti? Pentru numele lui Dumnezeu! Oare doresc ca hinduistii sau budistii sa devina crestini? Niicidecum!… Cres­tinii nu trebuie sa devina hinduisti sau budisti, nici acestia sa devina crestini, ci fiecare religie va trebui sa-si insuseasca duhul celorlalte religii, pastrandu-si totusi particularitatile ei, pentru a putea propasi potrivit propriilor legi.

Numai ca gurul indian nu este sincer. Caracteristic, dar si revelator, este urmatorul fragment din discursul sau inflacarat, rostit in fata studentilor din Mandras la intoarcerea in India, unde i s-a facut o primire apoteotica:

Acesta este marele ideal care se afla inaintea noastra, si fiecare dintre noi trebuie sa se inarmeze pentru aceasta – cucerirea lumii de catre India. Noi toti trebuie sa ne inarmam si sa ne incordam fiecare nerv pentru acest scop… Ridica-te, Indie, si biruieste lumea prin spiritualitatea ta… Ceea ce trebuie sa cucereasca Apusul este spiritualitatea (noastra)….

  •    Toate caile duc la Dumnezeu (in afara de cele care marturisesc credinta numai in Dumnezeu, am completa noi). Crede, spun ei, orice vrei, numai sa nu fii exclusivist. Acesta este asa-numitul pluralism dogmatic. Cine nu primeste acest model este numit de propovaduitorii Noii Ere fundamentalist, fanatic si dusman al celor de alte credinte.
  •    Nu putem si nu trebuie sa facem, spun ei, judecati axiologice referitoare la celelalte „cai”. Muller spune despre aceasta: Exista 500 de religii. Nu v-ar ajunge o viata intreaga sa hotarati care este mai buna…
  •    Prin urmare toate religiile sunt cai legale care conduc la acelasi scop. Din acestea face parte si Crestinismul. Astfel, Ortodoxia este pusa in acelasi rand cu celelalte religii, care sunt creatii omenesti.
  •    Omul este din fire Dumnezeu – aceasta a fost dintru inceput minciuna sarpelui -, numai ca aceasta fire dumnezeiasca a sa nu si-a constientizat-o. Iar ca sa reuseasca aceasta va trebui sa foloseasca diferi­tele tehnici de dilatare a constiintei cum ar fi yoga, meditatia s.a.m.d. Scopul acestora este autocunoasterea, evolutia prin sine, realizarea prin sine, mantuirea prin sine a omului numai prin propriile puteri, fara ajutorul lui Dumnezeu.
  •    Dragostea pentru sine este cea mai mare dragoste: Daca iubiti 1000 de zei, dar nu va iubiti pe voi insiva, nu reusiti nimic, spune un reprezentant al Noii Ere. Iar un altul spune: Inchinati-va sinelui vostru, cinstiti si adorati existenta voastra. Dumnezeu care locuieste in voi este chiar sinele vostru12. Astfel, man­dria urca la inimi demonic pentru ca sa arunce apoi pe bietul om in adancul abisului.
  •    Noua Era ii indeamna pe oameni, mai ales prin intermediul mesajelor canalizate prin mass-media, sa traiasca o viata libera, cu violenta, sex si ceremonii magice. In felul acesta, ea incurajeaza patimile, nu cere pocainta si nici vreo schimbare a vietii. De altfel, principiul de baza al panreligiei este credinta in kar­ma si in reincarnare.
  •    De asemenea, ca o consecinta logica a afirmatiei ca natura este dumnezeiasca, se ajunge la cultul zeitei mama Ghea13, a zeitatilor feminine si la vechea idolatrie.
  •    In launtrul nostru, spun ei, avem puteri ascunse, cu ajutorul carora le putem face pe toate.
  •    Credinta in astrologie, ghicire etc. este de ase­menea un element de baza al Noii Ere.
  •    Noua Era propovaduieste si alte invataturi mistico-ocultiste, cum ar fi existenta in om a centrilor energetici (chakre).
  •   Credinta clasei religioase a Noii Ere merge impreuna cu stiintele, cum ar fi fizica moderna etc. dupa parerile lui Fritjof Capra si ale altora.
  •   Credinta in evolutionism (darwinism).
  •   Omul este dumnezeu in evolutie, dar trebuie sa fie supus celor mai evoluati oameni-dumnezei.


In Planul si tactica lor este inclusa si hulirea Sfintei Scripturi si a adevarurilor credintei noastre, insa intr-un mod mestesugit si treptat. Nu dintru inceput si nici pe fata. Ei propovaduiesc urmatoarele principii de baza:

1.Nu exista Dumnezeu personal.
2.Iisus nu este Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu si nici nu este singurul Hristos.
3.Iisus nu a murit pentru pacatele noastre.
4.Nu exista pacat si nici diferenta intre bine si rau. Toti suntem nevinovati. Singurul pacat pe care il accepta Noua Era este nereusita cuiva de a ajunge la constiinta ca el insusi este din fire dumnezeu.
5.Nu exista Sfanta Treime.
6.Sfanta Scriptura este plina de greseli. Acest principiu il prezinta in mod treptat. In prima faza ei spun ca Sfanta Scriptura este importanta, apoi o prezinta ca fiind inferioara celorlalte Scripturi, iar la sfarsit o prezinta ca fiind plina de greseli.
7.Nu exista Rai si nici iad.
8.Fiecare om este din fire dumnezeu. Cand constientizeaza aceasta (adica declara in mod hulitor Eu sunt dumnezeu), atunci se petrece a Doua Venire.
9.Crestinii sunt antihristul.
10.Iisus si Hristos sunt doua entitati diferite; in acelasi timp, rastalmacesc porunca Iubeste pe aproapele tau! si propovaduiesc o noua porunca: Iubeste pe dumnezeul aproapelui tau!
Consiliul National al Bisericilor (Protestante) din S.U.A. de multa vreme a cerut inlocuirea cuvintelor Domn si Imparat cu termenul Suveran. Acest Consiliu precum si alte confesiuni reprezentate la Consiliul Mondial al Bisericilor (C.M.B.), propovaduind asa-numita teologie feminista, cer de asemenea inlocuirea cuvantului Dumnezeu cu fraza Tatal si Mama noastra. Chiar si cuvantul Fiu, care se refera la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este satisfacator pen­tru Consiliul National al Bisericilor. De aceea insista ca el sa fie inlocuit cu termenul neutru copil (este vorba despre propunerea adoptarii asa-numitei limbi comprehensibile).

Pentru a raspandi aceste puncte de vedere – foarte vechi, deoarece in realitate este vorba despre reinvierea sub o noua forma a vechii minciuni luciferice a autoindumnezeirii propovaduitorii Noii Ere propun si editarea unei Noi Biblii. Robert Muller chiar propune ca initiativa in acest sens sa o aiba O.N.U. pentru a dovedi ca este un organism biblic modern.

Sa nu uitam ca aceasta deja a facut-o falsul mesia, coreanul Sun Myung Moon, pentru a se prezenta drept mesia Noii Ere primul exemplar al acestei Biblii Universale a fost daruit lui Moon in urma cu cativa ani tocmai de catre domnul Sava Aguridis; profesor onorific al Facultatii de Teologie, in cadrul unei ceremonii solemne.

Oare ce contine Biblia Noii Ere? Liderii miscarii Noii Ere sunt de acord cu aspectul si alcatuirea ei. Lola Davis a scris ca din cuprinsul Bibliilor tuturor religiilor reiese o noua cunoastere (gnoza) care va fi inclusa in Biblia Noii Ere.

In acest secol spune ea, exista elemente care mai inainte nu erau descoperite. Printre acestea sunt manuscrisele de la Marea Moarta, imensele tezaure ale scrierilor religioase care au fost gasite la Potala din Tibet scrierile care au fost scoase din Biblia secolului patru, scrieriile lui Tellhard de Chardin si cunoasterea bine pastrata a vechii intelepciuni care este cuprinsa in scrierile Tibetanului din cartile lui Alice Bailey, precum si scrierile misticilor diferitelor religii, invataturile oferite de francmasoni si multe carti referitoare la budism si la filosofiile si practicile hinduiste…

Cred ca o mare parte din aceasta cunoastere va putea fi folosita in mod util pentru armonizarea marilor religii cu noua religie mondiala a Noii Ere.
 

Sa vedem acum care este tactica folosita pentru implinirea scopului de strategie al instaurarii panreligiei.

Tactica panreligiei

Sa vedem acum care este tactica folosita pentru implinirea scopului de strategie al instaurarii panreligiei. 
 

  •   Ciocnirea nu va trebui sa se faca frontal, deoarece astfel se intareste pozitia lor, spune Fergusson. 
  •   Cucerirea se va realiza prin schimbarea treptata a cugetarii, care consta in faptul de a crede cineva ca poate apartine atat Bisericii Ortodoxe, cat si unei organizatii a Noii Ere. Astfel scopul nu este ca sa fie golite bisericile, ci, pe cat este cu putinta, sa fie umplute, insa cu oameni care vor avea cugetarea pervertita.

De aceea aproape toate organizatiile Noii Ere actioneaza cu masti, urmarind alterarea cugetarii si raspandirea confuziei. Unul dintre elementele care cultiva confuzia este folosirea de catre adeptii Noii Ere a termenilor crestini, cum ar fi Hristos, dragoste, etc. insa cu inteles diferit.

In cadrul acestei tactici viclene se recomanda dialogul tuturor cu toti, in scopul minimalizarii diferentelor dogmatice (minimalism dogmatic) in numele unei iubiri confuze si golite de sens. Ca si cum marturisitorii si mucenicii credintei noastre nu ar fi avut dragoste. Despre aceasta fericitul Parinte Antonie Alevizopulos scrie:

Sfintii Mucenici ai Bisericii noastreau preferat sa-si verse sangele, decat sa-i cinsteasca in vreun fel sau sa recunoasca pe zei. Ar fi fost de ajuns o simpla plecaciune in fata lor pentru a scapa de mucenicie(!). Astazi insa exista crestini (la Congresul Religiilor Lumii Chicago – 1993 sau Assisi – 1996)care praznuiesc fara retinere, bucurandu-se de bogata diversitate a lumii religioase17.

Multe s-ar putea spune in legatura cu aceasta si despre participarea ortodocsilor la Consiliul Mondial al Bisericilor (C.M.B.), al carui amestec de confesiuniprotestante creeaza un astfel de climat spiritual, incat indica poate ca a venit timpul unei „iesiri eroice” aortodocsilor din el.

Lucrul acesta insa va fi hotarat de fiecare Biserica Ortodoxa in parte.

Merita consemnat faptul ca in cadrul C.M.B. existagrupari care nu accepta dogma Sfintei Treimi, iar altele au consacrat chiar si rugaciuni pentru casatoriile homosexualilor (!).

Un alt element al tacticii gruparilor Noii Ere, mai ales a asa-numitelor erezii nou-aparute, care constituie miezul tare ai Noii Ere este si stradania de izolare si calomniere a delegatilor ortodocsi in probleme de erezie si a lucrarii lor. Reprezentantii acestor grupari se adreseaza ierarhilor nostri si, voind sa dea impresia ca sunt niste crestini buni (!), spun ca noi prin fanatismul nostru, am zadarnici, chipurile, lucrarea Bisericii (!). De asemenea, pentru a neutraliza pe cei care critica organizatia lor ii numesc nazisti (!). Toate acestea le-am vazut puse in scena in cazul pururea pomenitului Parinte Antonie Alevizopulos. Cu astfel de mijloace l-a razboit K.E.F.E.-ul, care ulterior s-a dizolvat iar acum functioneaza sub titulatura deBiserica Scientologica.

Sa vedem pana unde a inaintat coroziunea pe plan international. Vrajitoarea Miriam Starhawk scrie referindu-se la S.U.A.:

Invatatura despre ceremoniile religioase si despre istoria religiei zeitei Thea, predata preotilor, calugarilor, calugaritelor, indrumatorilor crestini a fost o experienta noua care ne-a rasplatit osteneala. I-am aflat pe acestia foarte receptivi la noile idei insetati de noi forme de adorare a lui Dumnezeu si foarte creativi… Cu mare bucurie descopar ca exista in bisericile crestine un curent puternic care priveste cu simpatie spiritul idolatriei si doreste sa cunoasca invataturile Religiei Antice18.

Iar Ruth Montgomery marturiseste:

Atunci cand in 1965 am scris sovaitor O cautare pentru Adevar ma temeam ca sa nu fiu exclusa din comunitatea mea religioasa. Dar impotriva asteptarilor mele, am fost potopita de invitatiile clericilor protestanti pentru a vorbi de la amvonurile lor si de cele venite din partea Academiei Catolice pentru a vorbi studentilor. 

Concluzii:

Din toate cele care au fost expuse pana acum – putine insa in raport cu cele care ar fi putut cineva sa le ofere – credem ca s-a facut vadit caracterul demonic al panreligiei new age-iste.
De asemenea, s-au fàcut vadite mestesugirile viclene ale Noii Ere, care, pentru a vana discipoli prin raspandirea confuziei, sustine ca toate religiile sunt cai ce duc la acelasi scop, adica la autoindumnezeire, in paralel insa isi descopera mai sters adevaratul crez, care spune ca cel care nu primeste aceste principii ale ei nu are loc in Noua Ordine a Lucrurilor si care, cu viclenie, aceasta ne-o pregateste.

Pozitia crestinilor fata de intrunirile secrete ale new age-istilor, de tipul Congresul Religiilor Lumii (Chicago 1893 si 1993, Assisi 1986) si a altora, asemenea, care in cadrul pluralismului dogmatic newage-ist pretind dialogul tuturor cu toti si adoptarea modelului lor, iar in caz contrar acuza de fanatism, intoleranta religioasa, este prezentata de catre Parintele Antonie Alevizopulos, fondatorul si insufletitorul congreselor noastre panortodoxe, in cartea sa Infruntarea ereziilor, prin cuvintele:

Organizatiile sectare de acest tip au fost asemanate de un cercetator strain (Gerd Meyer, Berlin) cu organizatiile Mafiei. Ce „dialog” poate avea cineva cu astfel de grupari? Lucrarea Bisericii si a pastorilor ei in aceste cazuri nueste „dialogul” religios ci descoperirea adevaratei fete a acestor grupari, ascunsa sub diferite masti.

Hristos a preintampinat pe pastorii Bisericii si le-aporuncit sa pazeasca oile de acei lupi care vin imbracati in piei de oaie. Nu ne-a spus sa avem „dialog” cu acestia, ci sa descoperim adevarata lor fata, astfel incat oamenii sa-i poata recunoaste din timp si sa se pazeasca de ei.


Referat prezentat la Al X-lea Congres Panortodox al Delegatiilor Bisericilor Ortodoxe si Sfintelor Mitropolii pe teme referitoare la erezii si secte, intrunit la Aliarto-Beotia, 16-21 septembrie 1998. Tema generala a fost: „Necesitatea definirii si delimi­tarii Credintei Ortodoxe in fata provocarilor noii Ere (New Age)”.

Sursa: razbointrucuvant.ro

Despre mişcarea New Age (Noua Eră)

ew Age este o sinteză, în grade diferite a religiilor mistice din Extremul Orient

Mişcarea New Age este o mişcare atât religioasă cât şi socială. De fapt, cultura occidentală experimentează în prezent o schimbare fenomenală, spirituală, ideologică şi sociologică. Este o viziune a lumii religioase care este străină şi ostilă creştinismului. New Age este o sinteză, în grade diferite a religiilor mistice din Extremul Orient, în principal din hinduism, budism şi taoism, la care se adaugă ocultismul occidental, dar şi cultura occidentală şi materialistă.

Cine a creat Mişcarea New Age?

Primele expresii ale Mişcării New Age în timpurile moderne au apărut la filozofi ca Emanuel Swedenborg (1688-1772), transcendentalişti ca Thoreau, Emerson şi Wordsworth (la începutul anilor 1800), dar mişcarea a căpătat forme concrete odată cu scrierile teozofice ale celebrei Madame Helena Blavatsky (1831-1891). Dar, Mişcarea New Age a intrat în forţă odată cu anii 1960, când a avut loc o revigorare a misticismului oriental. Zenul, Carlos Castanada, Beatles, meditaţia transcedentală, tantra şi multe altele au devenit populare în întreg Occidentul.

-Din New Age fac parte incredibil de multe organizaţii…şi e răspândită peste tot

Mişcarea New Age constă dintr-o reţea incredibil de mare şi de bine organizată de mii de grupuri, trusturi, fundatii, cluburi, loje şi grupuri religioase ale căror scop este acela de a pregăti lumea pentru a intra în “Era Vărsătorului”. Vom numi doar câteva organizaţii ce fac parte din Micarea New Age: Amnesty International, Zero Population Growth, California New Age Caucus, New World Alliance, World Goodwill, Biserica Universală, Societatea Teozofică, Clubul de la Roma, Christian Science sau Şcoala Unită de Creştinism. Această listă demonstrează diversitatea organizaţiilor New Age, care funcţionează în diferite domenii: economice, politice sau religioase.

Mişcarea New Age nu este un sistem unificat de credinţe şi practici, chiar dacă rădăcinile sale provin din religiile orientale şi din ocultism. Ea nu are nici vreun lider oficial, vreun sediu central sau vreun număr de membri, dar, în schimb, e formată dintr-o reţea de grupuri de lucru ce au obiective specifice. Se crede că în întreaga lume există câteva zeci de milioane de adepţi de diverse practici New Age.

Mişcarea New Age a câştigat o influenţă semnificativă în lume, afectând aproape în fiecare zonă a culturii – sociologie, psihologie, medicina, ecologie, ştiinţă, arte, educaţie, comunitatea de afaceri, mass-media, divertisment, sport şi chiar şi biserica. Mişcarea se exprimă în forme foarte diferite, de la forme evident ostentative la forme subtile. Ea se exprimă şi în foarte multe forme seculare şi spirituale, ca de exemplu tabere de meditaţie transcendentală sau sub forma unor practici alternative de sănătate. Mişcarea are parte şi de câteva sute de publicaţii, dintre care am putea aminti “New Age Journal”, “Body Mind Spirit”, “Yoga Journal”, “Gnosis”, “East West”, “Noetic Sciences”, “Omega”.

-Scopul New Age: un “Hristos” pentru oameni şi Noua Ordine Mondială

Scopul major al Mişcării New Age este acela de a pregăti lumea în momentul intrării în Era Vărsătorului. Acest lucru va fi realizat, în principal, prin aducerea în prim plan a unui lider mondial, numit (batjocoritor pentru creştini) “Hristos” sau “Maitreya”, care se presupune că ar trebui să vină ca să ne înveţe cum să trăim în pace unii cu alţii. Alte obiective declarate ale mişcării sunt acelea de a stabili tot felul de autorităţi mondiale: o autoritate alimentară la nivel mondial, o autoritate mondială pentru apă, o autoritate economică mondială…de fapt, instalarea unei Noi Ordini Mondiale. Coincidenţă sau nu, acelaşi obiectiv îl are şi organizaţia malefică Illuminati, ceea ce arată că ea nu este străină de această mişcare.

Ar trebui remarcat aici că una dintre cerinţele pentru ca o persoană să intre în New Age este că ea va trebui să treacă printr-un fel de “iniţiere luciferică,” un fel de angajament de credinţă în “Hristos” sau “Matreiya”, în New Age şi în Noua Ordine Mondială.

-New Age propăvăduieşte doctrinele gnosticismului, care recunoaşte “doi dumnezei”

Deşi Mişcarea New Age propăvăduieşte o largă deschidere pentru toate religiile, filozofia sa de bază reprezintă o subminare atent calculată în special a creştinismului, dar şi a celorlalte două mari religii înrudite cu creştinismul, iudaismul şi islamismul. Mişcarea New Age conţine învăţături din două doctrine importante: gnosticismul şi ocultismul. Gnosticismul este o doctrină veche care învaţă că oamenii sunt suflete divine închise într-o lume materială, creată de un Dumnezeu imperfect, Demiurgul, care este frecvent identificat cu Dumnezeul lui Avraam din Biblie. Aşadar, Demiurgul poate fi descris ca o încorporare a răului, alături de el existând o altă Ființă Supremă îndepărtată și incognoscibilă ce încorporează binele. Pentru a se elibera de lumea inferioară materială, este nevoie de gnostic, sau cunoaștere ezoterică spirituală disponibilă prin experiență directă sau cunoaștere (gnostic) a acestui incognoscibil Dumnezeu. Aşadar, e clar că Mişcarea New Age, prin încorporarea învăţăturilor gnostice, face un atac direct asupra creştinismului, atacând doctrina Trinităţii, a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Totodată, prin faptul că sinele omului este declarat a fi Dumnezeu, Mişcarea New Age se potriveşte cel mai bine descrierii unei religii a Antihristului.

-Doctrinele de bază ale lui New Age

Douglas R. Groothuis, autor al cărţii “Demascarea New Age” identifică 6 gândiri de bază ale filozofiei New Age:
(1) totul este unul;
(2) totul este Dumnezeu;
(3) umanitatea este Dumnezeu;
(4) o schimbare în conştiinţă;
(5) toate religiile sunt aceleaşi;
(6) un optimism evolutiv cosmic.

Un alt autor, Norman Geisler, identifică 14 doctrine de bază ale Mişcării New Age:

(1) un Dumnezeu impersonal (o forţă);
(2) un Univers etern;
(3) o natură iluzorie a materiei;
(4) un caracter ciclic al vieţii;
(5) necesitatea reîncarnărilor;
(6) evoluţia omului în dumnezeire;
(7) continuă revelaţiilor de la fiinţele de dincolo de lume;
(8) identitatea omului cu Dumnezeu;
(9) nevoia de meditaţie (sau alte tehnici de schimbare a conştiinţei);
(10) practicile oculte (spiritism, astrologie etc);
(11) vegetarianismul şi sănătatea holistică;
(12) pacifismul;
(13) Noua Ordine Mondială;
(14) sincretismul (unitatea tuturor religiilor).

-Dacă omul e Dumnezeu, nu mai e nevoie de evoluţie spirituală.

Deşi unele din aceste idei sună bine, neavând nimic dăunător în ele (de exemplu, vegetarianismul, pacifismul sau meditaţia), ele sunt introduse subtil pentru a induce în eroare lumea şi pentru a masca doctrine sataniste, cum este aceea a identităţii omului cu Dumnezeu. Doar Satana încearcă să inducă oamenilor ideea că fiinţele umane sunt deja perfecte, divine, şi atunci nu mai e nevoie de nicio evoluţie spirituală. Aici constă adevăratul pericol al Mişcării New Age: de ce ar mai trebui să mai facem ceva, dacă noi deja suntem Dumnezeu?

-Personalităţi ce au susţinut Mişcarea New Age

Dintre personalităţile care au susţinut şi susţin Mişcarea New Age, îi putem numi pe: Alice Bailey, Alvin Toffler, Dr. Barbara Ray, Benjamin Creme, Levi Dowling, George Trevelyan, Fritjof Capra, Abraham Maslow, Barbara Marx Hubbard, Ruth Montgomery, Shirley MacLaine, J.Z. Knight, Marilyn Ferguson, David Spangler, Jeremy Rifkin, Norman Cousins, Elizabeth Clare Prophet, John Denver, George Lucas sau Norman Lear.

-Înclinaţii spre simboluri sacre…

Adepţii New Age acordă o mare importanţă pentru artefacte, relicve şi obiecte sacre, ca de exemplu clopote tibetane, ceaiuri de plante exotice, energizante solare, forme de curcubeu, fluturi, triunghi etc., sau simboluri aşa-zis sacre ca inorogul, Pegasus, zvastica, yin-yang, pentagrama, semiluna etc.

-E mai degrabă o Ocultă străveche

În concluzie, termenul de “New Age” este un termen informal derivat din astrologie, care indică faptul că Pământul, dacă nu chiar Cosmosul, este pe punctul de a face tranziţia de la Epoca Pestilor (ce simbolizează raţionalitatea) la epoca Vărsătorului (ce simbolizează spiritualitatea, fericirea şi armonia tuturor lucrurilor). Chiar dacă trece printr-o revigorare semnificativă, “New Age” (în traducere în limba română “Noua Eră”) nu este chiar nou, ci un concept vechi. Un termen mult mai potrivit ar trebui să fie “Old Occult” (în limba română “Oculta veche”).

Iată, în final, vom compara învăţătura New Age cu ceea ce susţine creştinismul, pentru a arăta încă o dată că această mişcare a fost special creată pentru a submina şi distruge creştinismul:

1) Nu recunoaşte un Dumnezeu exterior

New Age susţine că nu există nicio sursă externă de autoritate, ci doar una, din interiorul fiecăruia (“Dumnezeul din noi”). Creştinismul crede însă că toată învăţătura spirituală a fost oferită oamenilor de către Dumnezeu: “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate” (2 Timotei 3:16).

2) Promovează venerarea omului

Mişcarea New Age confundă Creatorul cu creaţia Sa şi crede că Dumnezeu este parte a Creaţiei, nu separat de ea. Ea împrumută de la religiile orientale credinţa în monism – că “totul este Unul” – doar o singură esenţă în întreg Universul. Totul este o formă diferită a acelei esenţe (energie, conştiinţă, putere, iubire, forţă). Dar credinţa în monism este de fapt un panteism hindus, care spune că totul este Dumnezeu. Mişcarea New Age cred că fiecare persoană şi lucru este “împletită” cu Dumnezeu, şi foloseşte pentru aceasta versetul din Luca 17:21 (“Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”), în ciuda faptului că “înlăuntrul vostru” înseamnă, de fapt, “în mijlocul vostru”. Mişcarea New Age susţine că fiecare om are o scânteie divină în el, pentru că face parte din esenţa divină. În mod evident, acest concept transformă Mişcarea New Age intr-o religie a idolatriei şi autovenerării. Dacă omul este Dumnezeu, el ar trebui să se venereze pe el însuşi.

3) Nu crede în păcat

În New Age nu există vreun loc pentru păcat, pentru că nu există niciun Dumnezeu transcendent împotriva căruia cineva se poate răzvrăti. În esenţa lui, omul fiind divin şi perfect, nu poate exista conceptul de păcat. New Age, într-adevăr, vorbeşte de anumite “dorinţe neplăcute” ale omului care par a fi impulsuri naturale ale fiinţei umane, dar acestea nu sunt considerate a fi păcate. Asta contrar învăţăturii biblice, care spune că păcatul este inerent omului: “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5:12).

Cum păcatul nu este recunoscut de New Age, atunci nu este nevoie nici de pocăinţă sau de iertare; în aceste condiţii, Iisus nu ar fi murit pentru păcatele noastre. Dar una din doctrinele de bază ale creştinismului e aceea că Iisus Hristos a murit pentru păcatele noastre: “Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi. Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie” (Romani 5:8-9).

4) Nu mai e nevoie de un “Mântuitor”

Dar Mişcarea New Age elimină astfel nevoia de mântuire sau de un Salvator. De fapt, mântuirea nu este chiar o problemă pentru New Age. Conform credinţei sale, sufletul este o parte a Universului şi nu moare niciodată. El se reîncarnează în diferite trupuri, printr-o succesiune de vieţi viitoare. Karma bună sau rea câştigată de-a lungul vieţilor determină care va fi încarnarea ulterioară. În viziunea lui New Age, omul îşi va atinge perfecţiunea spirituală prin forţe proprii, şi nu prin prin mântuirea prin harul lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos, aşa cum spune Biblia.

5) Lucifer, o fiinţă puternică de lumină

În literatura New Age, Lucifer nu este văzut ca un diavol sau ca Satana, ci, mai degrabă, ca o fiinţă puternică de lumină, ca un domn al umanităţii. “Lucifer, fiinţa care ne aduce lumina înţelepciunii!?? Ce dracu’…”:

David Spangler, un credincios New Age, spune că “Lucifer lucrează în noi pentru a ne aduce unitatea, şi, odată ce ne îndreptăm spre o nouă eră, care este cea a unităţii omului, fiecare din noi este adus la punctul pe care eu l-aş numi iniţiere luciferică”. Tot conform lui Spangler, Lucifer îi ghidează pe oameni printr-o serie de experienţe menite să-i trezească şi să-i facă să fie conştienţi de divinitatea interioară. Pentru că, acest Lucifer ar fi cel care intră în interiorul fiinţei umane,pentru a crea lumina, iar Hristos ar fi cel care eliberează aceaastă lumină, această înţelepciune, această iubire în Creaţie. Astfel, Lucifer şi Hristos devin parteneri în această acţiune. Pentru că Spangler îl numeşte pe Lucifer drept “agentul iubirii lui Dumnezeu”!

Concluzie

Mişcarea New Age este o revitalizare modernă a unei tradiţii foarte vechi, care vrea să pună la îndoială existenţa şi autoritatea lui Dumnezeu. Această mişcare, de origine malefică, încearcă să-i insufle omului credinţe false, pentru a-l abate de la adevărata evoluţie spirituală.

Sursa: lovendal.ro

New Age și dacismul în România

New Age și dacismul în România

Neopăgânismul din Romania se ascunde sub umbra Bisericii Ortodoxe spunând că practicile oculte pe care le săvârșesc sunt o „Ştiintă a creierului” neavând amestec cu religia. Intenţia lor este de a atrage câţi mai mulţi adepţi ca mai apoi să pună în aplicare ceea ce de fapt se pregăteşte la nivel mondial: întoarcerea la păgânism.

Miscarea New Age, tot mai întâlnită la nivel mondial, ca o „religie” a viitorului, are rădăcini în practicile oculte dinainte de crestinism. La baza acesteia stă crezul în reîncarnare. Promotorii noii “religii” mondiale susțin că toate popoarele trebuie să se întoarcă la vechile religii politeiste si astfel nu vor mai fi certuri interconfesionale si războaie religioase.
Unul dintre liderii acestei mișcări, Alice Bailley, din SUA, susține că: “Se apropie ziua în care toate religiile vor fi privite ca emanând dintr-o unică sursă spirituală. Toate vor fi reduse la o unică religie comună, din care religia mondială universală va lua naștere în mod inevitabil”. Un alt lider New Age, Helen Blavatsky, tot din SUA, susține că religia viitorului va fi o revenire la vechile religii ale “strămoșilor noștri” dinainte de creștinism socotind că, în final “religia ancestrala este religia viitorului”. Aici se tinde, spre o religie fără Hristos, o religie fără “piatra cea din capul unghiului”, din care se naște haosul. (vezi Serafim Rose, “Ortodoxia si religia viitorului”, ed. Sophia, Bucuresti, 2004, p. 294)

Neopăgânismul din Romania se ascunde sub umbra Bisericii OrtodoxeÎn România se încearcă de câțiva ani conturarea unui cult deosebit al “strămoșilor noștri” daci prin care ni se spune că aceștia au fost manipulați de Apostoli și, de fapt, noi ar fi trebuit să fim zamolxieni. Această teorie o susțin cercurile ezoterice din România care spun, chipurile, că merg la locurile dacice pentru a se încărca cu “energie pozitivă”. Ne întrebăm ce “energie pozitivă” poate avea acel loc în care se aduceau jertfe sângeroase și chiar umane? E drept că dacii aveau o religie păgână, pentru că așa aveau toate neamurile până la întruparea lui Iisus Hristos, dar după încreștinare, dacii au părăsit aceste practici. Cu toate acestea, conform relatărilor scriitorilor antici, dacii aveau o puternică credință într-o singură viață pământească și după moarte o viață veșnică (tocmai din acest motiv despre daci se spunea că sunt nemuritori). De unde au născocit-o ezoteriștii din România cu reîncarnarea? Ce legătură o fi avut religiile tibetane cu dacii nu știe să ne spună nimeni, dar cert este că practicanții ocultismului tibetan din România susțin astfel de teorii încercând să convingă și pe alții de ideile lor. Răspunsul e clar, orice ar fi, ținta e: New Age-ul cu orice preț.

Durerea noastră, ca și creștini, e viclenia cu care se încearcă, la noi în țară, punerea în practică a noii “religii” mondiale. Neopăgânismul mondial se ascunde sub diverse forme pentru a se putea infiltra mai ușor printre creștini. Cu toate că (unii dintre ei au și botez) au anumite ritualuri, invocă duhuri (numite de ei “energii”) etc., neagă că aceste practici ar fi religioase spunând că ezoteria este doar o “știință a vindecării”. În România, practicanții ezoteriei (yoghini, radiestezteziști, bioenergeticieni, reiki, prananadi etc.) merg pe la bisericii și mănăstiri (la mormântul părintelui Arsenie Boca, Cleopa Ilie și alți mari duhovnici ortodocși) fără să declare nimic despre practicile lor. În acest caz se produc confuzii și noii adepți trăiesc cu convingerea că tot ce fac ei e sub umbra Bisericii Ortodoxe, câștigând astfel credibilitate în rândul celor mai puțin cunoscători.

Cu tot respectul pe care îl avem față de înaintașii noștri daci, trebuie să fim realiști și să înțelegem că astfel de practici nu aduc nici o onoare celor care, în urmă cu două mii de ani, au luptat aici pentru apărarea acestor locuri. În ce privește ortodoxia pe care poporul român o are din perioada apostolică, dacii au primit-o fiind convinși că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

Despre Înviere se vorbește în tot Noul Testament. Cu toate acestea ezoteriștii din România caută justificări pentru susținerea teoriilor elaborate. În cele ce urmează vom prezenta câteva argumente biblice care demontează teoria reîncarnării:
Reîncarnarea este o credinţă pagână prin care se neagă credinţa în Înviere. Derutant e faptul că unii dintre adepţii filozofiilor orientale, yoga, arte marţiale, budism, hinduism, prananadi etc. se declară creştini şi spunând că recunosc ca bune învăţăturile ortodoxe le contrazic prin însăşi propovăduirea rătăcirilor lor.

Miscarea New Age, tot mai întâlnită la nivel mondial, ca o „religie” a viitorului, are rădăcini în practicile oculte dinainte de crestinism.

Unii spun că sufletul omului s-ar putea reîncarna dupa moartea biologică a individului într-un trup de animal (cal, vacă, oaie etc.) ceea ce încalcă grosolan învăţăturile Evangheliei şi ale Sfinţilor Părinţi despre suflet şi mântuire căci Iisus Hristos nu s-a jertfit Pentru mântuirea animalelor. Alţii zic că sufletul, după moartea trupului, pentru a ajunge la purificare poate să treacă prin mai multe trupuri omenesti până la starea finală de curăţie (purificare) sufletească numită: Nirvana. Dar ce se va întâmpla în ziua Învierii? Sufletul în care trup va rămâne? A creat oare Dumnezeu mai multe trupuri decât suflete?

La cartea facerii ni se spune clar că Dumnezeu a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa; după ce l-a făcut din pământ a suflat pe el şi I-a dat viaţă. Apostolul Pavel zice că o dată este dat omului să moară, iar după aceea să fie Judecata (Ev.9,27). Tot Sfânta Scriptură ne mai spune, încă din Vechiul Testament: ,,…fiindcă omul merge la locaşul său de veci… şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat”(Ecles.12,5 şi 7).

Cu toate acestea, cei ce doresc cu tot dinadinsul să susţină această hulă împotriva Duhului Sfânt, spun că Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul s-a reîncarnat în Sfântul Ioan Botezătorul, justificându-se cu citatul biblic: “Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie cel ce va să vină” (Mt 11,14). Aici, Mântuitorul vorbea despre Ioan Botezătorul pe care îl numise Ilie căci avea duhul şi râvna lui Ilie şi nicidecum sufletul celui ce s-a ridicat cu trupul la cer. Astfel Evanghelistul Luca spune: “Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc1,17), adică având calităţile (virtuțile) lui Ilie. Acest lucru îl mărturiseşte însuşi Sfântul Ioan Botezătorul în următorul pasaj din Evanghelie: “Şi ei l-au întrebat: Dar cine eşti? Eşti Ilie? Zis-a el: Nu sunt…Ce spui tu despre tine însuţi? El a zis: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Îndreptaţi calea Domnului…” (In 1,21-23).

O dovadă incontestabilă care dovedeste ca sf. Ilie Tesviteanul nu s-a reîncarnat în sf. Ioan Botezătorul este arătarea sa împreună cu Moise alături de Mântuitorul pe muntele Tabor când a avut loc Schimbarea la față.

Sfântul prooroc Ilie s-a urcat cu trupul la cer (IV Reg 2,11) şi va reveni împreună cu Enoh care şi el, înainte de Potopul lui Noe, s-a urcat cu trupul la cer (Fac 15,18-24). Sfinții Părinți spun că Ilie și Enoh vor veni înainte de sfârşitul lumii: “Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate” (Mt 17,11; Apoc 11,3-12; Mal 3,22-24) având misiunea de a lupta cu antihrist. Ambii, când vor veni, vor fi în trupurile lor şi nu în trupurile altora.

Această erezie este mult susţinută de adepţii New Age -ului mondial şi mediatizată prin reviste, ziare, emisiuni radio şi TV, literatură modernă, programe educative pentru tineret etc. Prin credinţa în reîncarnare se elimină teama de Judecată, existenţa Raiului şi a iadului, necesitatea căinţei, lăsându-se prilej omului să păcătuiască având şansa de a se curăţi sufleteşte într-o aşa-zisă viaţă viitoare.

ieromonah Eftimie Mitra
Sursa: razbointrucuvant.ro