Părintele Ioanichie Bălan: Ce ne învaţă Biserica Ortodoxă despre moarte? De când începe omul să moară? Ce înseamnă moartea spirituală?
Părintele Dumitru Stăniloae: Biserica Ortodoxă învaţă că omul începe să moară sufleteşte de când începe să nu-i mai pese de Dumnezeu. Nepăsarea de Dumnezeu îl face să nu-i mai pese nici de oameni. El este în stare să facă orice rău semenilor săi, sau nu se mai simtă obligat la nici un bine faţă de ei. Cel păcătos a murit sufleteşte, a devenit aspru, nesimţitor. El poate părea că se interesează de oameni sau că luptă pentru ei, dar de fapt el se foloseşte de ei pentru sine. Lucrul acesta se vede numai la o anumită vreme.
Viaţa adevărată nu o are omul decât în iubirea simţitoare, dezinteresată faţă de alţii, care-şi are izvorul în credinţa lui Dumnezeu. Omul acesta e mort sufleteşte, pentru că e uscat prin egoismul său. Orizontul lui e îngustat. Viaţa lui e lipsită de sens, de vibraţie nobilă. Ea se manifestă în izbucniri de poftă, de mânie, urmate de dezamăgiri, ca să înainteze într-o mare tristeţe sau disperare.
Ieromonah Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor
Şi tu te rogi cu nesinceritate?
Mulţi oameni nu se roagă cu sinceritate, le-a intrat în obicei un mod făţarnic de a se ruga. Ei înşişi nu-şi dau seama şi nici nu vor să-şi dea seama că se roagă fals, nu în duh şi adevăr, iar dacă cineva le-ar atrage atenţia, s-ar mânia pe acela, convinşi că reproşul care li se aduce este o neobrăzată neghiobie. Omul nu ajunge dintr-o dată la făţărnicie. Poate că la început se va fi rugat într-adevăr sincer, apoi, fiindcă o rugăciune pomită din inimă cere un efort considerabil, la care nu totdeauna te poţi supune, fiindcă – s-a spus – ,,împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă“ (Matei 11, l2), omul începe să se roage mai mult cu buzele, superficial, fără suflet, deoarece e mult mai uşor. În sfârşit, hărţuit mereu de trup şi de diavolul, omul ajunge să se roage numai cu gura şi astfel puterea cuvintelor rugăciunii nu mai ajunge la inimă. Asemenea oameni sunt mulţi. Domnul spune despre ei: ,,Poporul acesta mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine“ (Matei 15, 8; vezi şi Isaia 29, 13). Ceea ce am spus despre rugăciune putem repeta şi despre Sfintele, nemuritoarele, dătătoarele-de-viaţă Taine.
De multe ori, la început, omul se împărtăşeşte cu credinţă vie, cu simţăminte de dragoste şi evlavie, apoi însă, simţind împotrivirea necurmată a trupului şi a diavolului faţă de adevărul dumnezeiesc, cedează în războiul cu aceştia şi începe a se împărtăşi făţarnic, zicându-şi în sine că nu gustă din Trupul şi Sângele Domnului, ci din pâine şi vin. Ceea ce este esenţial în această Sfântă Taină, adică ,,duhul şi viaţa“ (cf. Ioan 6, 63), ,,nu încape“ (Ioan 8, 37) – după cuvântul Mântuitorului- în asemenea oameni, ci este furat de Satana. Să ne ferească Dumnezeu pe toţi de o asemenea împărtăşanie, de o asemenea blasfemie împotriva Domnului. Aşa se poate întâmpla şi cu Taina Pocăinţei.
Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos
Rugăciunea lui Iisus e medicament pentru suflet
“Voi vă rugați de Dumnezeu să vă dea una sau alta, să vă împlinească o dorință, iar El se roagă de noi să ne schimbăm purtările. Adică purtarea rea, negativă, s-o schimbăm cu virtutea, cu faptele bune. Judecați și voi, care de cine să asculte mai întâi? Noi de Dumnezeu, sau Dumnezeu de noi?!…“ Spunea că rugăciunile sunt ca niște scrisori trimise lui Dumnezeu. Unele sunt scrise cu lacrimi, cu mâhnire, cu durere. Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte pentru tot ce am greșit, să ne ajute în necazurile pe care le avem, să fie cu noi, să ne lumineze mintea, să ne întărească, să ne dea putere din puterea Sa cea Dumnezeiască.
Cu cât sunt mai mari încercările prin care trecem, cu atât să ne fie mai mare credința, și mai puternică rugăciunea. Cu atât mai mult trebuie să cerem de la Dumnezeu mila și ajutorul Lui. Și vom vedea că, cu cât ascultăm mai mult de Dumnezeu, cu atât ascultă și El rugăciunile noastre. Neîncetata chemare a numelui lui Dumnezeu îl vindecă pe om de patimi. Când îl rostim, numele lui Iisus e ca un medicament care tămăduiește. El nu trebuie invocat numai când suntem bolnavi, sau avem ispite și probleme. El nu se rostește numai cu buzele sau în gând, ci și cu inima. Numele Lui e sfânt, preacurat, preadorit, căci este Dumnezeu. Să ne gândim la Iisus ca la Dumnezeu care are putere și poate face minuni cu puterea Sa. El ne vede și ne aude când ne rugăm, și văzând credința noastră, trimite harul Său, care face minuni. Părintele Arsenie Boca spunea adesea despre cât de important este să conștientizăm și să ne deprindem cu prezența lui Dumnezeu. Fiecare om trebuie să știe că Dumnezeu este cu el în tot locul, în toată vremea. El este singurul care ne vede durerea și ne cunoaște gândurile, și tot El este singurul care ne aude plânsul și ne ajută în purtarea crucii pe care o avem de dus. Când cineva se roagă lui Dumnezeu cu tărie, cu inima înfrântă și smerită, cu convingerea că Dumnezeu îl poate ajuta, atunci el se lasă în voia Lui și primește o putere vindecătoare, care este puterea Harului, sau a Duhului Sfânt. Părintele Arsenie Boca îi îndemna pe credincioși să citească mai ales Acatistul Domnului Iisus Hristos, și Paraclisul Maicii Domnului.
Din: Preotul Ioan Sofonea, “Am auzit un sfant vorbind: Parintele Arsenie Boca”
Nu apăraţi desfrânarea că nu are nicio apărare. Ea nu întreţine, ci mai curând sau mai târziu macină dragostea dintre soţi şi duce la ură şi răzbunare, ca orice păcat. Iată cu ce rânduială să fie soţii de un înţeles. De ce aşa? Iată lămuriri: O căsătorie creştină nu este cu putinţă decât între creştini convinşi. Tot ce este sănătos în părinţi înclină spre Dumnezeu, iar tot ce este păcătos sau bolnav înclină spre începătorul răutăţii iar în copil se bat cap în cap aceste înclinări potrivnice.
Necredincioşii în Dumnezeu nu pot avea parte de Taina lui Dumnezeu, în care nu cred. Până când cineva este înafara credinţei creştine dreptmăritoare, tot ce face e păcat şi păcatul îi este lege. Cu necredincioşii nu e cu putinţă viaţă curată. Prin răbdarea chinuirii de la ei, pot fi biruiţi de Dumnezeu şi înviaţi din moartea în care trăiesc. Ajutaţi-le, răbdând toate de la ei, dar împotrivindu-vă păcatului, chiar dacă ar fi aceasta o mucenicie continuă, neîntreruptă.
Deci: „Femeia să se teamă de bărbat” când Hristos este capul bărbatului (Efeseni 5, 22-24; 1 Corinteni 11, 3), dar când capul lui este păcatul şi “dumnezeul lui e stomacul”, nu are ce sfat de mântuire lua de la dânsul. Fără Hristos e mort, iar sfatul morţilor duce sigur la moarte; acolo să nu mergeţi. De morţi să nu aveţi frică. De cei ce nu se tem de Dumnezeu, nici vouă să nu vă fie teamă. Toată teama să vă fie de păcat, căci pe aceasta au avut-o şi Sfinţii. (Pr. Arsenie Boca)
Dumnezeu îl lasă pe om să acționeze după cum îi e firea, numai așa se aleg bunii și răii, în funcție de cum se poartă cu semenii lor. Dumnezeu nu-l biciuiește pe om, nu-l hățuiește, Dumnezeu îl învață binele și răul, după care îl lasă în lume. Tatăl și mama nu sunt toată ziua cu fiii și fiicele lor, ca să-i împingă de la spate în lume, ci doar îi învață de mici, ce trebuie să facă, cum să facă, după care ei trebuie să se descurce singuri, să audă în minte glasul părinților, să vadă în minte modelul și pilda părinților în ceea ce i-au învățat. Așa și Dumnezeu, El seamănă lucrul și fapta și cuvântul bun în mintea omului, dar omul se face că nu le vede, omul le neglijează sau le ignoră și face după cum îl sfătuiește diavolul. Educația adevărată a copilului nu începe după nașterea lui, ci se face în concept. Părinții care trăiesc în adevăr, care iau fiecare clipă ca un fior dumnezeiesc, care trăiesc în dragoste deplină, au mintea clară, limpede, pot să aducă pe lume un copil ca pe o bucurie pentru viață, conceptul acesta determinând dezvoltarea ulterioră. Păi în stare de ebrietate, în stare de mânie, în stare de ceartă, în stare de nemulțumire, în stare de ură, în stare de nefericire, în stare de nebunie am putea spune, ce poate să conceapă o mamă?
Dacă s-ar mai reduce, dragii mei, din toată falsa educație a calculatorului, din civilizația sălbatică a televiziunii și internetului, ar fi bine, căci toate acestea nasc în om o mândrie luciferică, îngâmfarea că peste el nu mai există nimic. Eu nu sunt împotriva calculatorului, nici a televizorului. Dar felul de a-l folosi, cât trebuie să-l folosești și când – asta mă îngrijorează. Dacă ar fi, Doamne ferește, să se mai recruteze astăzi niște tineri ca să apere țara, nu știu câți ar merge să ia arma, să-și dea viața pentru un ideal. De ce? Pentru că oamenii nu mai au nimic, nu mai au patrie, familie, nimic. Și cum să aibă, dacă toți nu vor decât să plece în Canada? Pe lumea asta și diavolul lucrează. Să nu ne imaginăm că mântuirea, că echilibrul, că pacea interioară se câștigă fără nici un efort. Cu cât efortul mântuirii e mai mare, cu cât ispitele sunt mai multe, cu atât e mai mare satisfacția creștinului adevărat.
De fiecare dată când mi se întâmplă ceva rău, o nereuşită, cad într-o depresie şi am impresia că urăsc pe toată lumea. Ce să fac să nu mai am sentimentul acesta? – Cineva spune: „Mă urăsc pe mine”, altcineva zice: „Urăsc pe toată lumea”… Ura este un sentiment nevinovat în sine, dar este simptomul unei boli grave a sufletului. Nu sunt fericit, nu pot să fiu fericit, când urăsc. Atunci strig la Dumnezeu: „Doamne, învaţă-mă să iubesc!”. Nu putem iubi „din instinct”, avem nevoie să învăţăm asta. Iubirea se învaţă.
Spunea Părintele Sofronie de la Essex o povestioară: „Un om s-a dus la Muntele Athos să întrebe ce să facă să se mântuiască. Şi acolo i-au zis: «Să iubeşti pe Dumnezeu din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi din toată inima ta şi pe aproapele ca pe tine însuţi». Şi bietul om şi-a zis: «Asta nu pot! Pe Dumnezeu nu-L iubesc, mi-e frică de El, dar nu-L iubesc… iar pe aproapele nu-l pot suferi de cele mai multe ori. Trebuie să mai fie şi alte metode de mântuire, post, mătănii, ceva ce pot să fac…» Se duce la alt Părinte şi la altul şi străbate tot Muntele Sfânt fără să aibă vreo altă metodă… Atunci s-a aşezat pe o piatră şi şi-a zis cu toată deznădejdea celui ce caută o soluţie: «Ce voi face? Am nevoie de mântuire. Nu vreau să mă chinui aşa o veşnicie!» şi, i-a venit gândul: «Am să fac ce pot. Pot să fac ce aş face dacă aş iubi!». Şi mereu se întreba: «Ce aş face eu acum dacă L-aş iubi pe Dumnezeu?». Şi făcea. «Ce-aş face dacă l-aş iubi pe aproapele?». Şi făcea”. Fă şi tu la fel! Strigă: „Învaţă-mă, Doamne, să iubesc! Această stare de ură îmi face rău. Învaţă-mă să iubesc!”. Şi atunci Dumnezeu o să te înveţe în fiecare dimineaţă şi tu să zici: „Ce aş face eu, dacă i-aş iubi pe oameni?”. Şi vezi ce gând îţi vine. Te-ai ruga pentru ei. Ce aş face dacă aş iubi-o pe mama? Aş ierta-o că mă trimite cu gunoiul exact când este filmul meu preferat. Şi tot aşa. Şi o să vedeţi minuni mari! Nu e greu, dacă cereţi, veți şi primi de la Dumnezeu puterea de care aveţi nevoie. Doar să nu uitaţi că Puterea lui Dumnezeu vine în noi prin Sfintele Taine. Să nu uitaţi de Spovedanie şi Împărtăşanie. Spovedania curată şi Împărtăşania frecventă şi responsabilă ajută un suflet bolnav să înveţe iubirea şi bucuria. Singuri nu putem.
Din Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt
Un creștin pune mâna pe stele. Și mai mult, sfinții spun că un om smerit mută astrele. Asta-i totul! Când te smerești cu adevărat, ești un Dumnezeu și gata. Nu se poate, oameni buni, fără smerenie! Cu nici un chip! Nici să despici socotelile cele mai de școală primară. Acolo unde nu-i Hristos, este o mândrie umilită. Cel mai mare urât posibil de care trebuie să scăpăm este mândria. ”Să mă vorbească lumea de bine, să nu mă bârfească!” Nu contează asta.
Totdeauna trebuie să ne gândim ce părere are Dumnezeu despre noi, nu lumea. Căci asta a tăiat zborul multor valori din România. Românii trebuie să înțeleagă că nu se poate fără cruce. Suferința-i un dar de la Dumnezeu… ”Te-am umilit, popor român, ca să te pot înălța!”
Din Ieromonah Benedict Stancu, Iată duhovnicul: părintele Arsenie Papacioc
Dumnezeu te ajută atunci când nimeni altcineva nu te ajută
Dumnezeu te ajută atunci când nimeni altcineva nu te ajută. Dumnezeu se află în punctul de maximă tensiune, în locul critic, în mijlocul furtunii. Într-un fel, deznădejdea se află în mijlocul tuturor lucrurilor – numai să știm cum să trecem prin ea. Trebuie să fim pregătiți pentru o vreme în care Dumnezeu nu va fi lângă noi și trebuie să știm să ne ferim să punem în locul Lui un fals Dumnezeu.
Din Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii
Minunate sunt căile Domnului!
Un tânăr preot şi soţia lui, trimişi la prima lor parohie, ajung acolo într-o zi de octombrie şi constată că biserica are nevoie de o mai bună rânduială… Plini de entuziasm, îşi propun să o restaureze până in Ajunul Crăciunului, când vor să slujească prima Sfântă Liturghie… Muncesc din greu, repară pereţii, tâmplăria, refac icoanele, curăţă şi…. termină totul pe 18 decembrie! Pe 19 însă începe o vijelie cumplită, care desprinde o bucată din acoperiş iar apa scursa le distruge o porţiune mare dintr-un perete lateral…. Întristat că trebuie să amâne slujba , preotul pleacă spre casa, dar pe drum se opreste la o licitaţie în scopuri caritabile şi acolo îi atrage atenţia o faţă de masa brodată, de o mare fineţe, care avea în mijloc o cruce; îşi dă seama că are exact dimensiunea porţunii de perete avariat, o cumpără si se întoarce la biserică.
Între timp începuse să ningă, iar în staţie zăreşte o doamnă învârstă care tocmai pierduse autobuzul. O invită să-l aştepte pe urmatorul în biserică, iar el începe să fixeze faţa de masă pe peretele avariat. Doamna aşteaptă absentă într-un colţ; deodată îşi ridică ochii şi, şocată, îl întreabă pe preot de unde are faţa de masă cu iniţialele ei (EBG)… Îi povesteşte apoi că ea o brodase în Austria în urmă cu 35 de ani, în timpul războiului. La venirea naziştilor e nevoită să plece în grabă şi-şi lasă în urmă soţul, care este arestat şi trimisîin lagăr… e ultima dată când îl mai vede.. Impresionat, preotul vrea să-i returneze faţa de masă, dar ea îi spune că e mai bine să rămână în biserică…Tot ceea ce poate să facă este să o conducă pe doamna întristată acasă… Slujba de sfinţire a bisericii reuşeşte de minune, iar la sfârşit preotul îşi conduce spre ieşire noii enoriaşi; când revine observă pe un scaun un domn în vârstă cu ochii pironiţi pe faţa de masă…. Bărbatul îi povesteşte îndurererat că faţa de masă fusese brodată de soţia lui, care dispăruse pe timpul ocupaţiei naziste şi pe care o credea moartă… Preotul îl roagă să-l însoţească într-o scurtă plimbare cu maşina şi îl duce la domiciliul bătrânei doamne, unde asistă la cea mai impresionantă revedere de Crăciun….
Întamplare adevărată povestită de un preot pentru a ilustra „minunatele căi ale Domnului”
O pereche de cunoscuți mie încearcă să-i convingă pe cei bătrâni din casă să meargă la azil. Este drept? – Sufletele oamenilor s-au învârtoşat. Nici mai mult, nici mai puţin, vrem să ne debarasăm de părinți. Să-i aruncăm la azil! Noi, vezi bine, trebuie să ne trăim viaţa, iar bătrânii nu trebuie să ajungă o povară pentru viaţa noastră, pe care ne-o dorim fără de griji. Să putem petrece şi chefui în voie. Scapăte de amărâtul ăla de bătrân, chiar dacă s-a obosit o viaţă întreagă pentru ca fiica sau fiul să poată studia! La azil cu el acum!
Bucuria bunicului de a trăi cu copiii lui, cu nepoţii lui, simţind căldura pe care o degajă o familie fericită este una. Iar altceva este ca el să şadă într-o cameră împreună cu străini şi necunoscuţi, şi să-şi aştepte o dată pe săptămână fiul cu nora sau fiica cu ginerele, ca să-i ţină tovărăşie preţ de o oră, timp în care îşi poate vedea şi nepoţii. Iar, după plecarea lor, e firesc ca tot restul timpului să rămână singur şi izolat de ei? Nesimţitoare au ajuns sufletele oamenilor. Nu se gândesc, sărmanii, că peste câţiva ani va veni şi rândul lor, trec cu vederea lucrul acesta…
Din Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm
Mai întâi de toate să ne obişnuim şi să ne împăcăm cu toate MĂRTURIILE ŞI ADEVĂRURILE DUHOVNICEŞTI DESPRE VENIREA VREMII DE PRIGOANĂ A LUI ANTIHRIST:
CĂ TREBUIE SĂ VINĂ ANTIHRIST.
CĂ VA VENI, NIMIC ŞI NIMENI NU POATE OPRI VENIREA LUI.
CHIAR DE SE VORBEŞTE DESPRE AMÂNAREA VENIRII LUI, LUCRURILE NU SE SCHIMBĂ.
CĂ EL ARE LIBERTATEA ŞI DREPTUL DE VIAŢĂ ŞI DE MOARTE ASUPRA NOASTRĂ DOAR TRUPEŞTE.
CĂ TRUPUL NOSTRU ESTE MURITOR, DECI DE MOARTE NU PUTEM SCĂPA.
CĂ ÎNSUŞI SATANA – VICLEANUL FACE PROPAGANDĂ DE INTIMIDARE ŞI FALSĂ TEAMĂ, CĂ DE NU TE LEPEZI DE HRISTOS ŞI CRUCEA LUI VEI MURI DE FOAME.
CĂ DE ACEEA ZICE VICLEANUL MAMEI SĂ-I FIE MILĂ DE COPII.
DAR CE ESTE MÂNTUITOR, CUM SĂ MORI?
a) SĂ MORI CU STOMACUL PLIN, ÎN IAD SĂ AJUNGI?
b) SĂ MORI CU STOMACUL GOL, SĂ AJUNGI ATÂT DE UŞOR ÎN RAI, VEŞNIC?
CĂCI TOT VA TREBUI SĂ MURIM, ORI AZI, ORI MÂINE!
DAR NICI DESPRE FOAMETE NU ESTE AŞA CUM SE EXAGEREAZĂ, căci ştim şi sfaturile Sf. Părinţi, iată un exemplu:
Pr ARSENIE BOCA DE MULT NE ÎNVĂŢA SĂ MÂNCĂM CU LINGURIŢA.
Sf. Pr. PAISIE AGHIORITUL, ne sfătuişte să ne mulţumim cu un singur fel de mâncare.
Sf. Marcu Egipteanul a trăit 20 de ani cu mâl de argilă din apa sărată a mării.
Avem şi diferite fructe să facem provizii, exemplu: NUCI, alune, coarne, prune, uscate. Putem face rezerve de fasole boabe, linte, năut, hrişcă, bob, mazăre, chiar mazăre furajeră putem găti – se aruncă prima apă – eu m-am hrănit cu ea. Au fost sfinţi care au trăit numai cu fiertură de buruieni. Dar aţi uitat Evanghelia care spune că: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu orice Cuvânt al lui Dumnezeu”, adică Rugăciuni. Oare ne va lăsa Dumnezeu pe noi, fiii Lui, rămaşi la sfârşit credincioşi Lui, să murim chiar de foame? Nicidecum. Fraţilor, cel mai important lucru este să ne întărim în credinţă şi în încrederea în Dumnezeu, mai întâi de toate sa-L purtăm pe El în inimă. Că ce zice El în Evanghelie şi în Pslami „Aruncă grija ta spre Domnul şi El te va hrăni”. Au fost cu adevărat şi sfinţi care primeau hrană din Cer. Deci primul lucru este să îndepărtăm gândul şi teama că vom muri de foame, dacă nu ne vom lepăda de HRISTOS şi de Cruce. Să nu uităm nici o clipă că din cauză că se va apropia sfârşitul lui satana, el, vicleanul, ne dă acest război psihologic, o stare de psihoză în familie şi în obşte ca noi înşine, de teama psihologică de foame, să uităm de Dumnezeu, de Puterea Lui, de calitatea noastră de fii iubiţi ai Lui, să cădem în descurajare, în panică şi aşa treptat să cedăm stomacului şi lui satan, care ne-a sporit teama. Dar ia să ne gândim, oare omul, creaţie Divină cuvântătoare şi cugetătoare, cu o viaţă spirituală dominatoare peste pântece, se cuvine ca noi să cădem aşa de jos şi să trăim la nivelul stomacului??? Nu ne asemănăm noi atunci cu animalele rumegătoare? Dar unde este sufletul nostru şi Puterile lui şi Domnul HRISTOS cu Puterea Lui şi cum vom ajunge în Rai? Fraţilor, hai să ne înţelegem: noi am vrea să ajungem şi în Rai, şi cu stomacul plin şi fără nici o jertfă? Aşa ceva nu se poate. Hai să intrăm în dialog cu conştiinţa noastră de creştini ortodocşi, următori ai lui HRISTOS, care S-a Jertfit pentru noi, oare degeaba şi-a vărsat Dumnezeu scumpul Său sânge Dumnezeiesc, a răbdat chinuri înfricoşătoare pentru noi, păcătoşii, ca să ne scape de moartea cea veşnică şi de Iad şi noi, păcătoşii, nici să răbdăm de foame, o vreme, nu acceptăm şi cădem în panică? Dacă nu ne hotărâm şi nu ne pregătim să răbdăm la nevoie de foame, ei bine, atunci nici nu merităm să ne urce Domnul HRISTOS în Rai. Atunci ne merităm osânda veşnică. Iată, în faţa noastră a tuturor ne stă un examen. El este cel mai mare şi cel mai important examen din viaţa noastră. De el va depinde destinul nostru cel veşnic. De aceea trebuie să trecem cu orice preţ acest examen şi nici măcar corigenţi să nu rămânem. Totul depinde numai şi numai de noi. Să mai ştiţi fraţilor, că cine se va lepăda de HRISTOS şi de Sf. Lui Cruce şi va sluji lui Antihrist şi satana, va ajunge să îl mustre conştiinţa aşa de înfricoşător şi chinuitor, că nu va mai avea linişte nici zi, nici noapte, şi va ajunge ca un slăbănog, se va scârbi şi de mâncare şi de el însuşi şi cel mai grav, va şti că nu mai are scăpare şi se va sinucide şi aşa ajunge direct în Iad, fără nici o Judecată! De aceea, vă îndemn eu, fraţilor, fiţi tari şi întăriţi pe cei slabi, ca împreună să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi aşa „pururea cu Domnul vom fi”, cum spune Sf. Ap. Pavel.
ieromonah Nil
Capitol reprodus din cartea părintelui Nil Efrim “JURNAL DE BORD ACTUALDE CĂLĂTORIE A ACESTEI VIEŢI VĂZUTĂ LA LUMINA ORTODOXIEI”
„Iubirea să fie fără de făţărnicie”, zice Apostolul Pavel. Dacă ai astfel de iubire, nu-ţi vei da seama de cheltuiala banilor, nici de truda trupurilor, nici de oboseala cuvintelor, nici de sudoare şi de slujire, ci le vei răbda pe toate cu bărbăţie, fie cu trupul, fie prin bani, fie prin cuvânt, sau cu orice altceva cu care trebuie să-ţi ajuţi aproapele. Aşa cum nu este nevoie numai de dăruirea de bunătăţi, ci şi de dăruirea de mărinimie, nici numai de ocrotire, ci şi de ocrotire cu dăruire, nici numai de milostenie, ci şi de milostenie făcută cu bucurie, tot aşa nu este nevoie numai de iubire, ci şi de iubire fără de făţărnicie. Pentru că şi aceasta este iubire, şi dacă se face acest lucru, toate vor urma, aşa cum cel care miluieşte o face cu bucurie, fiindcă îi dăruieşte propriei persoane. Şi acela care vine în sprijin, sprijineşte cu dăruire, pentru că pe sine se ajută. Şi acela care dă ceva, o face cu generozitate, fiindcă dăruieşte propriei persoane (din Omilia a 22-a la Epistola către Romani).
Iubire înseamnă nu numai cuvinte, sau simple cuvântări, ci ajutorul faţă de cineva şi dovadă prin lucruri. Când cineva luptă împotriva sărăciei pentru alţii, ajutându-i pe săraci, îndepărtând primejdiile, sprijinindu-i pe cei ce se află într-o grea poziţie, plânge împreună cu cei care plâng, se bucură cu cei ce se bucură, toate acestea sunt o caracteristică a iubirii (din Omilia a 8-a la Epistola către Romani).
Există mulţi care iubesc cu gândirea lor, dar care nu întind mâna pentru ajutor (din Omilia a 22-a la Epistola către Romani).
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
Agitația continuă ne împiedică să trăim cu adevărat
Toate frumuseţile acestei lumi par trainice şi veşnice, însă nu după multă vreme vezi că parcă nici n-ar fi fost: frumuseţea se ofileşte, slava apune, minţile îmbătrânesc, iar veşmintele se ponosesc. Iar noi ne agităm mereu, ne facem griji, iar grijile noastre nu se mai termină. În jurul nostru ne întâmpină mereu lecţii de viaţă, dar nu ne învăţăm nicidecum minte, de parcă am fi orbi şi n-am vedea nimic. La drept vorbind, chiar suntem orbi sau mai bine zis, orbiţi: ne credem fără de sfârşit – pe noi înşine şi ceea ce ne înconjoară şi ne stăpâneşte.
„Vor veni zile când din cele ce vedeţi nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească.” Aşa sfârşesc toate frumuseţile acestei lumi. Ele par trainice şi veşnice, însă nu după multă vreme vezi că parcă nici n-ar fi fost: frumuseţea se ofileşte, slava apune, minţile îmbătrânesc, iar veşmintele se ponosesc. Toate lucrurile lumeşti poartă în sine o putere nimicitoare, care nu rămâne ca o sămânţă neîncolţită, ci e tot timpul în lucrare şi se îndreaptă fără de zăbavă către ţinta sa. „Chipul acestei lumi trece; ca un chip trece omul: strânge comori, şi nu ştie cui le adună pe ele”.
Iar noi ne agităm mereu, ne facem griji, iar grijile noastre nu se mai termină. În jurul nostru ne întâmpină mereu lecţii de viaţă, dar nu ne învăţăm nicidecum minte, de parcă am fi orbi şi n-am vedea nimic. La drept vorbind, chiar suntem orbi sau mai bine zis, orbiţi: ne credem fără de sfârşit – pe noi înşine şi ceea ce ne înconjoară şi ne stăpâneşte. Şi mai ce? Aranjându-ne bine (după părerea noastră), ni se pare că poziţia noastră este solidă ca o stâncă, în vreme ce ea seamănă mai degrabă cu o mlaştină: acum-acum te duci la fund. Dar nu simţim aceasta şi ne desfătăm cu nepăsare de cele trecătoare, de parcă acestea ar rămâne pentru totdeauna…
Să ne rugăm, așadar, ca Domnul să ne deschidă ochii minţii şi să le vedem toate nu aşa cum ni se par acum, ci aşa cum sunt ele de fapt.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an)
Mulţi consideră că Ortodoxia este una din multele „biserici”, o „părere” a creştinismului printre multe altele, iar alţii consideră Ortodoxia ca pe o oarecare religie. Ambele puncte de vedere sunt complet eronate.
Ortodoxia, în mod esenţial, înseamnă dreaptă-credinţă, dreaptă slăvire. Nu este una dintre „biserici”, pentru că este UNICA Biserică adevărată a lui Hristos. Aceasta nu este, fireşte, aroganţă, ci ADEVĂRUL.
Dacă Domnul a întemeiat doar o singură Biserică, atunci cum vorbim de mai multe? De asemenea, Ortodoxia nu poate fi numită religie, pentru că religia este o superstiţie; încearcă să acopere (fiecare religie)nevoile psihologice ale omului.
Dimpotrivă, Ortodoxia vindecă pe omul ce pătimeşte cu sufletul (şi aici înţelegem pe orice om) şi îl face sfânt, aceasta fiind dovada palpabilă şi uriaşă a adevărului Ei. Ortodoxia. (sfantamironositamariamagdalena.blogspot.ro)
Singurul Adevăr este Ortodoxia
Sfinţia voastrã, prin ce se defineşte Biserica Ortodoxã?
Arhim. Arsenie: Chiar cuvîntul ortodox înseamnã dreaptã credinţã, dreaptã slãvire pentru Adevãrul pe care l-a propovãduit Hristos, cum ne-a învãţat Hristos, de aceea a şi rãmas, cu mila lui Dumnezeu, aceastã titulaturã: Ortodoxie; adicã credinţa dreaptã: “orthos” înseamnã drept, “doxa” înseamnã credinţã – pe greceşte.
Deci Adevãrul: “Eu sunt Calea, Adevãrul şi Viaţa” ; şi noi respectãm Adevãrul care este Hristos, n-am schimbat nimic în practicã, s-au stabilit şi poziţiile dogmatice prin Sinoadele Ecumenice, şi am respectat lucrul acesta. Acestea s-au fãcut şi împreunã cu catolicii de astãzi; ei s-au despãrţit, dar la 787 (Sinodul VII Ecumenic, pentru apãrarea Icoanelor) noi am fost împreunã; mai departe nu ne putem da dupã fiecare bãtaie de vînt.
Ce înseamnã dogma creştinã?
Arhim. Arsenie: Adevãr de credinţã revelat, cuprins în Scripturã şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Bisericã.
Sfinţii Pãrinţi spun cã în afara Bisericii Ortodoxe existã erezii, schisme şi adunãri ilegale – aşa le caracterizeazã. Ce pãrere aveţi?
Arhim. Arsenie: Nu spun nici o noutate; existã, ştim cã existã.
Vã întreb acest lucru pentru cã acum nu prea se mai folosesc aceşti termeni, ci confesiuni creştine, culte creştine, biserici nedepline, biserici surori. Este o greşealã acest lucru?
Arhim. Arsenie: Din momentul în care este schismatic sau eretic, este o greşealã, sigur cã da.
Faptul cã se folosesc aceşti termeni? Pentru cã, de exemplu, ştiţi cã se practicã cãsãtoriile mixte; una este sã spui cã te-ai cãsãtorit cu un schismatic sau un eretic şi alta este sã spui cã te-ai cãsãtorit cu cineva dintr-o bisericã mai mult sau mai puţin nedeplinã.
Arhim. Arsenie: Ei bine, sigur cã …e alta aia, e alta aia. În sfîrşit, vorbim de Ortodoxie; de ce facem discuţie în plus? Nu îmi place cuvîntul acela bisericã nedeplinã.
Nu este bine? Puteţi sã ne explicaţi.
Arhim. Arsenie: Cum adicã, bisericã nedeplinã; adicã este în continuare sã se împlineascã?
Teologii ecumenişti, dintre ortodocşi, spun cã dacã s-au depãrtat de Ortodoxie mai mult sau mai puţin, este mai mult sau mai puţin nedeplinã.
Arhim. Arsenie: Este o rãtãcire termenul acesta; lasã sã înţelegi cã se vor împlini cu timpul, dar poziţia lor este determinatã: aşa vor rãmîne.
Care poziţie?
Arhim. Arsenie: Poziţia lor ereticã sau schismaticã.
Ce înseamnã erezie?
Arhim. Arsenie: Despãrţire de dogmele creştine, chiar şi de o singurã dogmã.
Şi schismã?
Arhim. Arsenie: Indisciplinã faţã de ordinea consacratã a Bisericii; neascultarea este început de pãgînãtate.
Unii teologi ecumenişti, dar ortodocşi, spun cã erezie se referã doar la arianism. Este adevãrat?
Arhim. Arsenie: Asta era erezia de atunci, dar erezie ar însemna şi la Nestorieni, la cei care nu recunoşteau pe Teotokos, pe Maica Domnului care este Nãscãtoare de Dumnezeu; erezie era şi aceea sã nu recunoşti 2 firi ale Mîntuitorului, neîmpãrţite şi nedespãrţite, neschimbate şi neamestecate. Tot erezii sunt toate.
Care sunt consecinţele ruperii de Bisericã şi formãrii schismelor şi a ereziilor?
Arhim. Arsenie: Scopul principal, grozav cînd a creat Dumnezeu omul, l-a creat singur numai pentru El ca sã fie în Împãrãţie împreunã şi, sigur, pentru pervertirea pe care a adus-o Adam, a venit Hristos şi a restaurat neamul omenesc; Hristos nu a venit sã anihileze, ci sã transfigureze, şi ne-a adus mai mult decît a pierdut Adam, adicã putinţa de a fi dumnezei dupã Har, de a şti sã iubim vrãjmaşii, şi o serie întreagã de alte lucruri.
Consecinţele sunt cã se abat de la ce a zis Mîntuitorul, nu se vor mîntui; nu-i uşor. Este în primejdie mîntuirea lor, aceasta ar fi consecinţa cea mai mare; afarã de aceasta, încurajeazã filozofia ateistã, pentru cã, socotesc ei, avem libertatea de a interpreta şi de a face cum credem; va sã zicã, sunt consecinţe foarte grave privind respectivii la Judecata de Apoi, adicã mîntuirea omului.
S-au interpretat la infinit şi se vor interpreta: drumurile, cãrãrile care duc spre mîntuire şi este numai una: aceasta pe care o ţinem mai departe fãrã nici un fel de schimbare şi chiar cu rîvnã şi cu trãire Biserica Ortodoxã.
Biserica este cea care patroneazã drumul spre mîntuirea noastrã cu orice chip, în stilul ortodox, aşa cum s-a fixat la Sinoade privind dogmele respective.
Sfinţia voastrã, care sunt cauzele apariţiilor schismelor şi ereziilor? Pentru cã se invocã motive sociale, politice, geografice, istorice, cã n-au fost la Sinoade etc.
Arhim. Arsenie: Diavolul îndeamnã tainic inimile celor ce au concepţii amestecate privind adevãrul mîntuitor; acesta este motivul principal.
Motivele sociale, politice sunt puse ca sã momeascã, sã spunã cã tu nu eşti cu istoria. E vorba de Adevãr ! Nu-i vorba de timp, de istorie.
S-au rupt dupã sute de de ani! Şi nu s-au rupt oricum, va sã zicã cu interes; aceastã stare de mãreţie, de mîndrie a Romei sã fie mai deasupra decît Constantinopolul. Suprema valoare e Adevãrul!
Sfinţia voastrã, Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848 – care este un rãspuns la o chemare a Papei sã vinã ortodocşii la Biserica Catolicã – condamnã papistãşia ca erezie în special datoritã învãţãturii Filioque; la fel şi Pãrintele Iustin Popovici spune despre romano-catolicism cã este o erezie, ca şi despre protestantism. Ce pãrere aveţi?Arhim. Arsenie: Nu ne pronunţãm pentru cã repetãm lucrurile.
Pentru cã au ieşit din rãspunderea canonicã, respectiv dogmaticã, au modificat cu filioque Crezul: spun cã Sfîntul Duh purcede şi de la Fiul cînd, e limpede, spune Mîntuitorul: “de la Tatãl purcede”; nu spune: şi de la Mine. Mai întîi de toate, este o problemã de dogmã, deci cum pot sã spun eu altfel, cînd s-a stabilit cu jertfe mari Adevãrul.
Apoi au început sã adauge primatul papal, sã adauge infaibilitatea papalã, sã adauge indulgenţele, sã adauge purgatoriul; fac Liturghia cu azime, nu cu pîine dospitã, care este legea Mîntuitorului, El a fãcut artos, nu a fãcut azimã; Imaculata Fecioarã iarãşi este o mare greşealã: cã s-a nãscut Maica Domnului fãrã pãcat.
Şi pe urmã, au bãgat un lucru foarte grav, care se strecoarã, dar este foarte grav din punct de vedere strategic şi din punct de vedere al luptei: “Scopul scuzã mijloacele” – te omor cã aşa spune religia mea; exact cum spune în Talmud: “Dacã vezi un creştin pe margine de prãpastie, dã-i vînt înãuntru.”; este o obligaţie religioasã la ei.
Ei nici n-au Proscomidie. S-a pus problema cã noi, ortodocşii, avem cultul morţilor.
Acuma, ce facem cu morţii?
Noi avem cultul morţilor, avem Proscomidie, unde îi pomenim cu mare evlavie, mult timp, îi punem în Potir, în sîngele lui Hristos: “şi iartã, Doamne, pãcatele celor ce s-au pomenit aici”; va sã zicã tot Hristos îi iartã prin Liturghiile pe care le facem, asta poate salva morţii.
Pãcatele nu le poate ierta decît Hristos; El este singurul care poate sã ierte pãcatele.
Ei au creat purgatoriul sã dea un rãspuns la întrebarea ce facem cu morţii şi, într-o formã raţionalã, ard acolo cît ard pentru pãcatele pe care le-au fãcut şi automat se mîntuie; ei, nu-i aşa!
Apoi mi-a schimbat Sfînta Cruce, forma Sfintei Cruci, care este motivatã, Sfînta Treime: Tatãl, Fiul şi Sfîntul Duh; îşi fac crucea altfel: cu toatã mîna şi de la stînga la dreapta numai ca sã fie altfel decît a fost, ceea ce înseamnã o ambiţie şi, din punct de vedere strategic considerat, aducînd o noutate, mai repede îţi faci prozeliţi.
Crucea este un lucru care are o semnificatie la noi, Sfînta Treime: toatã înãlţimea, toatã lãţimea şi toatã adîncimea; ei nu se gîndeau la o semnificaţie, pentru cã nu-i nimic fãrã o semnificaţie în Biserica noastrã.
Trist este cã ei au început de-o bucatã de vreme sã fie cu totul conştienţi cã au dreptate şi îşi motiveazã dreptatea; mistificã adevãrurile istorice.
Au avut şi Papi: Papa Martin la Sinodul VI Ecumenic, Ipolit, de asemenea, Patriarh la Roma – au fost mucenici, deci au motive sã rãmînã în Ortodoxie, în Adevãrul iniţial. Ortodoxia nu este un titlu, este un Adevãr!
Acest Iustin Popovici nu cruţa nimic şi nu fãcea diferenţe prea mari de termeni de exprimare cînd este vorba de Adevãr pentru cã Mîntuitorul a spus: “o iotã, o cirtã dacã schimbaţi”, nu vã veţi putea mîntui, “mic se va chema în Împãrãţie”; adicã nu se va putea mîntui. Ceea ce înseamnã cã acest mic, care este de fapt mare, este ceea ce fac ei.
Este un cuvînt împotriva Pãrintelui Iustin Popovici; cã a fost nu ştiu cum.
Arhim. Arsenie: A usturat Occidentul cînd a auzit.
Cuvînt şi de la noi.
Arhim. Arsenie: Ãştia sunt nişte pui de pervertiţi.
Le e cam fricã, sfinţia voastrã. Se pierd scaune, profesorate.
Arhim. Arsenie: Da, da; pãi, nu aşa. Şi asta se poate întîmpla; eu n-aş îndrãzni sã spun sã fie chiar pînã într-atîta grad de laşitate. Pierde acela care nu susţine Ortodoxia exact şi sã moarã pentru ea.
S-a spus despre aceşti ortodocşi care au atacat cato-licismul, protestantismul, pe necalcedonieni – afirmaţii fãcute chiar de cãtre teologi ortodocşi – cã ar avea doar o brumã de culturã teologicã.
Arhim. Arsenie: Nu-i vorba de culturã, nu-i vorba de citit, este vorba de trãit creştineşte; dar acesta este cuvîntul ereticilor, apãrarea lor.
Sunt afirmaţii fãcute şi de unii ortodocşi.
Arhim. Arsenie: Dar chiar ortodocşi? Treaba lor! Îi lãsãm la o parte; acesta-i rãspunsul.
Şi despre Hristos au spus: “De unde ştie Acesta atîta carte?”, şi despre El s-a vorbit; nu conteazã asta. Este Dumnezeu care lucreazã; spune Mîntuitorul Apostolilor: “Staţi în Ierusalim pînã ce veţi primi putere de sus”. Şi de unde ştiau pescarii atîta carte, nu? – dacã-i vorba; e harul lui Dumnezeu care ajutã. Orice trãitor este inspirat de Duhul Sfînt sã se apere Adevãrul.
Iustin Popovici mi-a plãcut foarte mult dar, mai mult decît atît, pune problema şi ca un erou, nu ca un milog; nu face discuţie în materie de Adevãr.
Iustin a avut foarte mare dreptate în tot ce a fãcut; şi a prezentat ca un revoluţionar creştin, n-a prezentat ca un profesor de la catedrã: “treaba voastrã dacã nu credeţi”, el impunea; seamãnã niţel cu Ioan Gurã de Aur ca metodã, la mãsura fiecãruia.
Cei care afirmã, dintre ai noştri, aceste lucruri sunt mari profesori, doctori în Teologie.
Arhim. Arsenie: Dar nu conteazã cã-i doctor în Teologie; la noi ierarhia este smerenia; mai mare nu-i nici împãratul, nici patriarhul.
Sfinţia voastrã, care credeţi cã sunt consecinţele participãrii unor ortodocşi în cadrul acestor mişcãri numite ecumenice?
Arhim. Arsenie: Consecinţele sunt: nu mai suntem credincioşi întrutotul lui Dumnezeu Cuvîntul – mare risc!
E acelaşi subiect. Se constatã un interes în toatã treaba asta; încearcã pe fel şi fel de lucruri ca sã fim împreunã şi vor asta cu orice chip pentru cã nu au o identitate pur şi simplu duhovniceascã, religioasã; trebuie sã simţim care este intenţia lor intimã.
La ora asta sunt despãrţiţi de Bisericã pentru cã Adevãrul este Hristos; şi ne-a învãţat şi cum sã facem, ne-au învãţat Apostolii – s-a fãcut un Sinod Apostolic la anul 50 la Adormirea Maicii Domnului la Ierusalim -, sunt Sinoade Ecumenice şi Locale la care s-a stabilit Adevãrul şi practica religioasã.
Ei, pînã la urma urmei, au rãmas într-o lume de interpretare continuã; ca sã poatã pãtrunde, spun cã noi suntem excesivi, suntem habotnici. Suntem habotnici cã ne închinãm şi nu zicem nimic, ne vedem de treaba noastrã?; cum interpreteazã ei bãtaia clopotelor, cum interpreteazã ei slujbele?; slujbele astea le-a fãcut Biserica dintru-început, nu?; liturghia, ne jucãm cu astea?; ei nu au nici Proscomidie, o serie întreagã de lucruri practice; sunt geloşi pe noi cã suntem liniştiţi, dar ne apãrãm contra adaosurilor antidogmatice.
O împãcare propriu-zisã nu se poate face dacã nu cedezi şi tu şi celãlalt; ce sã cedãm noi? O împãcare se poate face numai sã vinã înapoi fãrã condiţii.
Şi trebuie sã renunţe la toate invenţiile lor?
Arhim. Arsenie: Sã vinã la Ortodoxie! Ce-aţi cãutat acolo? De ce ridicãm problema asta cînd eu sunt stabil, n-am schimbat nimic?
Suntem împreunã cu Apostolii, îi cinstim, citim Apostolul la Liturghie; va sã zicã, suntem cu ei.
Ce sã fac ca sã ne împãcãm? Împãcarea în sine e utilã, dar numai în Adevãr; dacã nu-i în Adevãr, nu-i utilã. “Eu sunt Adevãrul” – spune Hristos; dacã nu-i Adevãr, nu-i cunoaştere. Adevãrul este Hristos şi ne-a arãtat cu toate amãnuntele calea spre mîntuire.
Sfinţia voastrã, ce înseamnã cã Sfintele Taine ale celor care s-au despãrţit de Biserica Ortodoxã sunt simbolice?
Arhim. Arsenie: Adicã nu sunt îndeplinite cum trebuie, întru totul cum trebuie şi au numai ca simbol Taina propriu-zisã; nu o împlineşte în esenţialitatea ei, dar recunosc ca moment cã e necesar.
Bunãoarã, taina nunţii: “vã declar soţ şi soţie – sãrutaţi-vã”; fãrã o rugãciune, fãrã nimic; recunosc ca simbol cã este necesarã, dar nu împlinesc practic cum trebuie.
Toatã slujba aceasta este fãcutã de Sfinţii Pãrinţi cu angajament, cu verighete, cu cununiile pe cap – este împãrãteasã şi împãrat; sunt atîtea rugãciuni de angajament, sã participe, sã trãiascã taina aşa cum s-a fãcut în Bisericã, pentru cã s-a fãcut cu multã semnificaţie, de ce s-a fãcut aşa, de cãtre Bisericã. Ei considerã cã sunt cãsãtoriţi în limba lor – ca şi turcii; adicã faptul cã s-a fãcut taina; sunt soţ şi soţie în felul lor.
Eu, care dau foarte multã importanţã amãnuntului slujbelor, la taine, vorbesc de momentul major al tainelor, sunt foarte încrezãtor cã se împlinesc; dacã nu se împlinesc acestea, este un fel de mascaradã, fac cum vreau eu, reduc cum vreau eu, motivînd în fel şi chip: dom’le, n-am avut timp; dar ei o iau aşa şi numai aşa.
Sfînta Împãrtãşanie care trece prin procesul de sfinţire, epicleza, lucrul acesta nu-l aratã cã îl fac; şi cum o preparã nu ştiu, încît sã mã ierte bunul Dumnezeu, dar cred cã nici nu-i Sfînta Împãrtãşanie – cu acea bulã a lor.
Sfinţii Pãrinţi, şi mai recent pãrintele Iustin Popovici spun cã, în afara Bisericii, tainele nu mai au un rol sfinţitor şi mîntuitor – în afarã de Biserica Ortodoxã; adicã nu mai sunt taine propriu-zise.
Arhim. Arsenie: Nu pot fi în afara învãţãturii Bisericii Ortodoxe; dogmã se numeşte Adevãr de credinţã revelat, cuprins în Scripturã şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Bisericã.
Ne pun în situaţia sã spunem: nu mai sunt taine, pentru cã noi ţinem foarte mult sã se împlineascã întru totul slujba tainei, care a fãcut-o Biserica prin Duhul Sfinţiilor Pãrinţi, consacratã, aşa cum se face ca bunã.
În afara Bisericii, a trupului lui Hristos, mai sunt taine?
Arhim. Arsenie: Nu; în afarã de Bisericã, adicã de harul preoţiei, nu se poate face.
În taine lucreazã Hristos?
Arhim. Arsenie: Fãrã discuţie cã lucreazã Duhul Sfînt.
Şi Duhul Sfînt în afara Bisericii mai lucreazã? Pentru cã, dacã mai lucreazã, înseamnã, sau ar însemna, cã sunt mîntuitoare, sfinţitoare.
Unii pãrinţi sunt mai categorici, ca Iustin Popovici şi alţii mai vechi; ei spun cã în afara Bisericii nu mai lucreazã mîntuitor.
Arhim. Arsenie: Nu, în afarã de Bisericã nu. Nici nu se pune problema; şi eu sunt de pãrerea asta. Întrebarea are aceastã codiţã, pentru cã se considerã Bisericã şi ei, şi asta e problema.
E problema lor, sfinţia voastrã; asta trebuie sã ne lãmuriţi.
Arhim. Arsenie: S-a lãmurit în discuţiile ante-rioare cã sunt greşeli foarte mari şi nu suntem de pãrere cu toate aceste lucruri, cã valabilitatea tainelor sunt puse sub semnul întrebãrii.
E vorba de taina propriu-zisã, asta e întrebarea: e valabilã sau nu? Deşi nu e, se considerã şi ei Bisericã, dar noi nu-i recunoaştem cã sunt Bisericã.
Deci nu mai lucreazã harul?
Arhim. Arsenie: Nu lucreazã, dar e foarte riscant sã vorbeşti de chestiile astea; aici este vorba şi de mila lui Dumnezeu. Rãspunsul meu e mai complet: adicã nu pot sã vãd, în afarã de ortodoxie, pe placul lui Dumnezeu ce fac alţii; şi atunci rãspunde Dumnezeu.
Pentru cã, dacã ei ştiu cã existã mîntuire la ei cît de cît, rãmîn aşa.
Arhim. Arsenie: Nici nu se pune problema, cã ei aşa zic, nu?
Şi rãmîn acolo.
Arhim. Arsenie: Nu asta se discutã. Se discutã: au dreptate sau nu, se mîntuiesc, sau nu se mîntuiesc. Las în voia lui Dumnezeu; eu spun cã e o mare greşealã sã nu se împlineascã slujba, mai ales a tainelor, aşa cum face Ortodoxia; e o mare greşealã. Discutãm de greşelile lor. Problema care se pune direct şi este o întrebare durã: se mîntuiesc sau nu? Dacã se mîntuiesc, ce mai discutãm despre greşeli, nu? Dar eu una ştiu, şi asta trebuie sã rãspund în ce mã priveşte; despre aceste greşeli spune Mîntuitorul: “cine va schimba o iotã din aceste lucruri” – deci sunt foarte suspecţi; remarc greşelile lor, iar despre mîntuirea lor, numai Dumnezeu sã dispunã; eu mã îndoiesc.
Pentru cã, dacã se mîntuiesc, la ce mai discutãm greşelile lor şi rãmîn aşa cum sunt ei; şi atunci ce ne mai certãm?
Dar greşelile lor trebuie sã mã punã în situaţia de a gîndi, pentru cã spune Mîntuitorul: “cine va schimba unele dintre acestea prea mici mic se va chema”, nu se va mîntui. Şi ei au schimbat aceste lucruri, deci mã îndoiesc de mîntuirea lor.
Ca sã respectaţi ce a spus Mîntuitorul.
Arhim. Arsenie: Sigur. Acum am rãspundere cã sunt creştin, sunt cãlugãr, sunt preot; am rãspundere de ce vorbesc. Ce mai discutãm greşelile dacã sunt siguri şi ei de mîntuire.
Şi de ce sã mai vinã la Ortodoxie?
Arhim. Arsenie: Ce cautã? Sigur cã da.
Îi roade pentru cã, pe linie psihologicã, nu le convine sã fie altul la nivel mai înalt; ei vor sã fie liniştiţi în greşelile lor.
Ortodoxia, prin poziţia ei, mustrã puternic. Şi, dacã ne permitem sã facem aceste ştergeri, aşa, din taine, din felul de a împlini taina, înseamnã cã suntem pe o scenã de artişti – nu suntem pe un altar autentic al Bisericii.
Popovici Iustin zice cã numai în Bisericã este mîntuire; numai în Bisericã, fãrã discuţie, dar ei considerã cã şi ei sunt Bisericã, ca sã se încadreze în ce spune Iustin, nu? Dar nu asta discutãm noi. Zice cã-i Bisericã şi adventistul, şi toţi.
Cînd s-a fãcut aceastã Liturghie cu epicleza ei, s-a fãcut de sfinţi. În afarã de Vasile cel Mare, a fost un Apostol care a fãcut Sfînta Liturghie; Sfîntul Vasile n-a fãcut altceva, decît pe acelaşi schelet a fãcut rugãciuni pe ici pe colea; scheletul s-a respectat întru totul şi de Ioan Gurã de Aur, numai cã sunt nişte rugãciuni mai lungi. Nu s-a fãcut fãrã rost; erau nişte titani, sunt consacraţi ca nişte titani de cãtre Cer, semne mari au fãcut.
Învãţãtura creştinã a luptat cu toate fiarele duşmãnoase ale Ortodoxiei, ale Adevãrului; au luptat aceşti oameni cînd s-au confirmat persoanele Sfintei Treimi şi nu putem trece peste ce-au hotãrât ei; au putere canonicã.
Aşa cã, la întrebarea aceasta care este durã: se mîntuiesc?, dacã s-ar rãspunde cã se mîntuiesc atuncea ce mai discutãm greşelile? Întrebarea este durã în sensul cã nu depinde de noi mîntuirea numaidecît, însã noi avem obligaţia, cum spune Mîntuitorul, sã respectãm pentru cã cei care nu respectã “aceste mici de tot, mic se va chema”, adicã nu se va mîntui – zice Ioan Gurã de Aur; şi eu interpretez tot aşa. Iar cei care vor face lucrurile bine, aceia se vor mîntui încã cu slavã mare.
Şi, dacã a spus Mîntuitorul lucrul acesta, eu sunt sluga cinstitã a acestor spuse; ce se adaugã mai departe mã îndoiesc de mîntuire. Deci asta e, cã atunci nu-i mai discuţi slãbiciunea dacã am oarecare încredere în mîntuirea lor.
Adevãrul trebuie trãit aşa cum e şi împlinit aşa cum începe şi aşa cum se terminã; nu sã adaug eu de la mine.
Sfinţia voastrã, dacã nu este mîntuire în afara Bisericii.
Arhim. Arsenie: Nu existã.
Totuşi, poate unii eterodocşi care nu au luat parte la separarea de Bisericã, nu se ocupã de problemele strict de dogmã, dar sunt oameni buni, sunt oameni morali, pentru aceştia nu existã mîntuire?
Arhim. Arsenie: Asta ştie şi poate numai Dumnezeu. Fãrã discuţie, noi ştim cum ne-a învãţat Hristos: singura cale de mîntuire este aceasta; şi El spune: “cine va schimba una dintre aceste mici, foarte mici mic se va chema”, adicã nu se va mîntui.
Acum se face discuţie pe istorie, pe momente, pe habotnicie; acestea sunt pãreri şi acuze. Nu poate sã-şi apere poziţia decît sã spunã cã sunt eu habotnic, nu?
Nu este cunoscut în Ortodoxie discuţie pe Adevãr.
Poate or fi şi la necreştini (necredincioşi) oameni morali, au o moralitate, nu furã etc; pentru aceştia nu existã mîntuire?
Arhim. Arsenie: Eu trãiesc aici înconjurat de turci, foarte mulţi turci; duc o viaţã moralã, dar sunt, fãrã discuţie, afarã de mîntuire pentru cã ei nu cred în Adevãrul Creştin.
Hristos o sã-i judece şi pe ei?
Arhim. Arsenie: Îi va judeca; nu mã bag aici.
Eu ştiu una şi bunã: mã ţin de Hristos aşa cum ne-a învãţat El, cã a iubi pe Dumnezeu înseamnã a împlini ceea ce a spus El sã împlineşti.
Sfinţia voastrã, se vorbeşte despre succesiune apostolicã la anglicani, la catolici, la monofiziţi etc. Aceştia dacã nu sunt în Biserica Ortodoxã se poate spune cã mai au succesiune?
Arhim. Arsenie: Lucrul acesta este deja discutat din momentul în care s-a precizat care este poziţia mîntuitoare, Ortodoxia; orice abatere de aici este discutatã.
Prin Botez vine aceastã succesiune apostolicã, şi ei s-au abãtut de la Botez, de la trãire. Dacã s-au abãtut de la Botez nu mai au succesiune apostolicã normalã; adicã facem de capul nostru ?
Din momentul în care îţi pierzi mîntuirea, ai pierdut succesiunea apostolicã; vorbim de mîntuire, aceasta este tema.
Ei susţin cã sunt Bisericã, dar acest lucru este numai în funcţie de Adevãr; dacã nu te mîntuieşti, degeaba ţi-a propovãduit apostolul Pavel şi apostolul Petru.
Deci succesiunea apostolicã nu mai existã pentru cã este atacat chiar Hristos.
Preoţilor anglicani, catolici, monofiziţi etc. dacã vin la Ortodoxie li se mai face hirotonia?
Arhim. Arsenie: La anglicani se hirotonesc pînã şi femeile !
Aceasta nu este o problemã care ne priveşte; trebuie sã se facã o întrunire sinodalã, sã se vadã ce formã au ei preoţia.
Acuma şi Taina Cununiei: “vã declar soţ şi soţie” adicã foarte simplã; şi sunt rugãciuni de o mare importanţã, cu cununiile pe cap, cu fãgãduinţã în faţa Bisericii, pun mîinile pe Biblie, jurãminte în faţa altarului – lucruri care la ei nu sunt.
Vreţi sã spuneţi cã, dacã vin la Ortodoxie, trebuie sã se li se mai facã Taina Cununiei?
Arhim. Arsenie: Numai o hotãrîre sinodalã ar putea sã reglementeze aceasta, la o revenire a lor, nu o împãcare. Cînd zici împãcare, înţelegi: las şi eu laşi şi tu; noi nu avem ce sã lãsãm.
*
Sfinţia voastrã, credeţi cã vã mîntuiţi?
Arhim. Arsenie: Problema are aspectul ei de duritate. Mîntuirea este în funcţie de smerenie ca sã vinã harul lui Dumnezeu; şi cum aş putea eu sã mã declar smerit? Sunt un om care nãdãjduiesc însã; nãdãjduiesc, dar cu condiţia aceasta: sã mã smeresc. Un ortodox se înţelege cã este un om smerit.
Noi nu vorbim acuma fãcînd un fel de anchetã printre oameni din acest punct de vedere. Vorbim despre adevãr şi despre neadevãr; ortodoxia este poziţia de mîntuire. Nu vorbim despre trãirea creştinã aici, ci despre adevãrul creştin pe care trebuie sã-l respectãm.
*
Sinoadele Ecumenice au dezbãtut nişte lucruri de dogmã.
Ce s-ar fi întîmplat dacã Arie ar fi susţinut şi ar fi biruit? Putem sã spunem cã Mîntuitorul e fiinţã creatã? Iatã importanţa Sinodului, s-a fixat dogma despre Mîntuitorul cã-i Fiu nãscut, nu fãcut; nãscut din Tatãl fãrã de început.
Sinodul III Ecumenic, cu Teotokos, Nãscãtoarea de Dumnezeu. Dacã nu se dezbãteau acestea în Sinod, rãmînea erezia mai departe cã Maica Domnului a fost o femeie oarecare.
La Sinodul IV Ecumenic împotriva monofizitismului care susţinea cã Mîntuitorul are o singurã fire, cea dumnezeiascã. Atunci de ce s-a fãcut om, s-a fãcut numai în chip? Cu toatã firea omeneascã. Deci are douã firi.
La Sinodul VI Ecumenic împotriva monotelismul (susţinea o singurã voinţã a Mîntuitorului – cea dumnezeiascã); dar ce facem cu firea omeneascã, are şi ea puterea ei, cã doar e tot de Dumnezeu creatã. Deci a fost nãscut Om întreg, cu firile şi cu puterile omeneşti, depãşind neputinţele omeneşti, neavînd cãdere în pãcat. Firea omeneascã fãrã pãcat. Acesta este Omul, de aceea se numeşte şi Fiul Omului. Acesta-i omul creat de Dumnezeu, cu puteri divine; chip şi asemãnare s-a numit. E grozav!
Dumnezeu suferã împreunã cu noi mai departe şi, cum se spune, agonia lui Hristos încã nu s-a terminat. Pentru cã nu ne-a creat într-o formã rece, mecanicã; ne-a creat din iubire, se topeşte, suferã pur şi simplu. Pentru cã, repet, Dumnezeu poate sã facã orice, dar un lucru nu poate sã facã: sã-şi calce cuvîntul. Face orice sã ne salveze, dar iadul existã; şi el existã pentru cã s-a încãlcat dreptatea divinã. Raiul e plin de pãcãtoşi pocãiţi şi iadul e plin de pãcãtoşi nepocãiţi.
A dat Dumnezeu putere omului sã ne iertãm între noi prin darul preoţiei. Eu, fiul lui Stanca, dezleg pe fiul lui cutare sau dezleg lumea pãmîntului – creştin, bine-înţeles. Te iert şi te dezleg, auzi! Ce dar are preoţia! Atunci cînd preotul zice la Epiclezã: “Acesta este Trupul Meu”, nu zice trupul lui Hristos, el, preotul, este una cu Hristos. Îţi dai seama! Ce daruri a dat Dumnezeu dimensiunii omeneşti: putere divinã. Eşti Dumnezeu pe pãmînt, dupã har.
extras din cartea : Singurul Adevăr este Ortodoxia
Miercuri, 7 ianuarie 2015, exact în ziua în care Biserica Dreptmăritoarea îl sărbătorea pe Sfântul Ioan Botezătorul, a avut loc în Paris un atentat în redacția săptămânalului de satiră Charlie Hebdo. Au murit 12 persoane și alții sunt răniți. Motivul se presupune a fi câteva caricaturi blasfemiatoare cu profetul Mohamed.
Dumnezeu să-i ierte pe cei care au murit.
Totuși, nu pot fi solidar cu redacția unui ziar care batjocorește orice este moral și cuviincios, care-și pretinde dreptul de a ironiza pe oricine și oricum, și de a leza sentimentele religioase ale cuiva. Caricaturile cu Mohamed sunt mai blânde decât mizeriile pe care „marii” caricaturiști le-au adus la adresa Maicii Domnului, a Domnului Iisus Hristos și a Duhului Sfânt. (foto 1, foto 2, foto 3)
În ciuda actului terorist soldat cu 12 oameni morți și cel puțin pe-atâtea familii distruse, premierul francez a declarat astăzi că ”Trebuie ca dreptul de a ironiza orice și pe oricine să continue să existe. Teama de islamul radical e prezența demult în lume și în Franța.”
Mă întreb însă de când Europa, botezată în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, pretinde sus și tare dreptul de a ironiza, de a batjocori pe oricine și oricum? Da, a răspunde cu crimă și răzbunare față de orice act care-ți aduce injurii este de neacceptat, dar de când am ajuns să pretindem dreptul la un păcat și mai ales la blasfemie? De ce nu ies în stradă europenii pentru a cere închiderea ziarului Charlie Hebdo care l-a batjocorit pe Domnul Hristos și pe Maica Domnului?
De ce să fiu solidar cu redacția unui ziar care va continua să arunce cu noroi în societate, în modelele și valorile creștine, relativizând totul și distrugând astfel reperele morale ale unei societăți? Ce repere vor avea copiii francezi care văd în ziare caricaturi cu Dumnezeu care-i batjocorit în ultimul hal?
Creștinii sunt îngăduitori pentru că Dumnezeul lor i-a învățat iubirea de vrăjmași. Dumnezeu Însuși rabdă insultele ani de-a rândul, și acceptă să-i batjocorim chipul, să-L batjocorim pe Duhul Sfânt, și pe Preacurata Maica Sa.
Dar cine poate oare face ceva rău lui Dumnezeu? Cine se poate atinge de Cel Neatins, de Cel necreat, de cel Atotputernic? Nimeni și nimic. Batjocorirea chipului lui Dumnezeu în lume, este de fapt o batjocorire a sentimentelor curate din om, e o batjocorire a noastră însăși. E ca și cum l-ai batjocori pe un copil care zice: „Doamne-Doamne mă iubește.” Ce va simți acel copil când îl înjuri și îi arăți că e prost după o astfel de declarație frumoasă?
Dumnezeu nu poate fi deacord cu o asemenea degradare a firii umane. Dumnezeu nu poate îngădui ca oamenii să se batjocorească între ei ca distracție de zi de zi. Dumnezeu nu poate fi deacord ca un copil să-și batjocorească zilnic părinții, la fel cum nu poate fi deacord ca oamenii să-și batjocorească Creatorul. Sufletește se vor înnegri, ei înșiși vor avea de suferit și lumina din ei va deveni întuneric. Vor accepta păcatul ca salvare și viața lor se va distruge zi de zi, ajungând un iad de nesuportat.
Amintiți-vă de Cronica Cârcotașilor, una dintre cele mai urmărite emisiuni din România! Oricine era batjcorit și luat peste picior… Dumnezeu a îngăduit multă vreme acest comportament rău-voitor, dar până la un punct când a spus stop. A apărut accidentul lui Huidu pe pârtie. După ceva timp a continuat emisiunea, realizatorii crezând poate că accidentul e o întâmplare, nu o chemare la pocăință. De aceea nu și-au conștientizat păcatele și au mers din rău în mai rău. S-a întâmplat apoi accidentul de pe DN1 și atunci lucrarea vrăjmașă a ”cârcotașilor” s-a risipit.
Emisiunea care batjocorea oameni și politicieni cu o nonșalanță disprețuitoare și-a văzut ratingul la pământ. De ce?
Pentru un popor creștin în care sute de mii de oameni și-au dat sângele pentru credința în Hristos, Cel ce ne-a învățat să ne iubim aproapele și dușmanii, Dumnezeu nu poate accepta formarea unui obicei atât de josnic: ironizarea aproapelui ca distracție de zi cu zi.
Atentatul de la Paris e un rău îngăduit de Dumnezeu, pentru a pune stop unui rău și mai mare care era în curs. Franța cea deschizătoare de drumuri, Franța cea care prima l-a batjocorit pe Dumnezeu în Europa, să se pocăiască și să-și aducă aminte de Dumnezeu. Franța cea fără frică de Dumnezeu să nu-și asmută dinții față de musulmani, care din instinct își protejează credința, fără de care știu că sunt morți. Franța să-și asmută exigența față de propria societate din care Dumnezeu a fost dat afară.
Alungarea lui Dumnezeu din sufletul nostru și din mijlocul nostru este cel mai mare rău care i se poate întâmpla Europei. Și se întâmplă asta de aproape un secol… Și lumea tot decade și decade și blasfemiile sunt parcă tot mai prezente și mai tolerate până la indiferență. Educație fără Dumnezeu. Familie fără Dumnezeu. Politică fără Dumnezeu. Muncă fără Dumnezeu.
De aceea apar războaiele, pentru că nu-L mai avem pe Dumnezeu în noi Care să ne dea putere să iertăm, să îngăduim, să suportăm pe aproapele nostru așa cum este el. Ce politician al Europei îl mărturisește astăzi pe Hristos cu voce tare, fără frică? Cine are curaj să mărturisească numele Fiului lui Dumnezeu de la amvonul unui parlament?
Europa Occidentală plătește astăzi prețul decreștinării ei.
O societate creștină, apropiată de Hristos ar fi știut cum să primească în sânul ei un musulman. Ar fi știut măcar să respecte. O societate decreștinată batjocorește tot, mai puțin banul, idolul cel mare. Europa își reneagă rădăcinile creștine și ridică știința și rațiunea omului la nivel de idol / dumnezeu.
Dacă Europa nu-și mai apară proprii copii care sunt avortați cu milioanele, atunci cum să-și mai apere Creatorul? Dacă Europa, și în mod special Franța, nu mai poate face diferența între bărbat și femeie, între familie și homosexualitate, atunci a slăbit atât de mult încât nu mai poate face mare lucru pentru starea morală a cetățenilor ei.
A fi solidar cu redacția Charlie Hebdo este ca și cum ai fi solidar cu un club de mafioți care au primit o bombă și au murit câțiva dintre ei. Sunt solidar cu familiile îndoliate. Sunt solidar cu cei care au murit și Dumnezeu să le ierte toată greșeala cea de voie și cea fără de voie. Dar nu pot fi solidar cu o companie care are ca scop zilnic batjocorirea unor oameni pentru a aduce zâmbetul demonic pe buzele altora. Asta este învrăjbire, este cultivarea urii de oameni, care iată în ce s-a concretizat după atâția ani: ucidere de oameni. Vorba aceea: semeni vânt, culegi furtună! Ură și dispreț a semănat redacția Charlie Hebdo, ură și dispreț a cules.
Eu nu sunt Charlie și nu vreau să fiu.
Presa a ajuns dumnezeul societății, ajungând să-și aroge chiar dreptul de a împărți dreptatea.
Poți face umor și fără să batjocorești. E foarte greu și subtil, dar se poate. Poți satiriza sentimente, acțiuni, fapte, cu scop moralizator, dar nu să umilești credințe și persoane.
Nu pot ieși în stradă pentru ideile unei Franțe care a pus bazele ideologice ale unui comunism pe care-l simt și astăzi puternic în viața poporului meu.
Nu e întâmplător că exact în ziua Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc atentatul, cel care a strigat înaintea lui Irod că săvârșește o nelegiuire luând femeia fratelui său și crează sminteală în popor. Și astăzi dreptatea lui Dumnezeu strigă înainte mai marilor Europei, dar ei ca și Irodiada hotărăsc tăierea capului celui ce anunță dreptatea lui Dumnezeu. Sigur că atentatorii musulmani sunt de vină pentru aceste crime. Însă nu ar fi avut mobilul crimei dacă credința lor nu ar fi fost batjocorită grosier și sistematic. De aceea, moral ei sunt și victime ale unei prese de tabloid dezlănțuite în fuga ei cuceritoare după resurse și bani.
Tragedia aceasta este o lecție dură de trezire pentru toată presa europeană, inclusiv pentru cea din țară, să nu mai permită blasfemiile, batjocorirea simbolurilor și a simțămintelor religioase în numele unei pretinse libertăți de exprimare, care iată unde duce.
Am primit zilele trecute la Rubrica Întreabă Preotul o întrebare ce se referea la Cultul Penticostal! Cică ce ar avea Biserica Ortodoxă împotriva acestei secte (scuze, acestui cult). Ei aşa oameni cuminţi, iar noi îi criticăm şi în viziunea D-lor, mai multe fisuri sunt în Biserica Ortodoxă, decât la secta dată! O fi oameni greşiţi în Biserica Ortodoxă, şi mulţi! Eu sunt unul dintre ei! Totuşi, de la faptul că noi suntem păcătoşi, Sfinţenia Bisericii, adevărul propovăduit de ea, nu păleşte cu nimic! Nu am încercat să răspundem, fiind sigur că aşa zişii „confraţi” nu se vor osteni să citească! Totuşi, mi-am propus, să vă familiarizez puţin cu practica aşa zisei rugăciuni la cultul penticostal! Ţin din start să vă atenţionez, că ceea ce o să vedeţi, este cel mai pur adevăr, este practica de zi cu zi a rugăciunii la ei, straniu, pentru ei e ceva normal! Nu cred, de fapt sunt sigur, că în Biserica Primară, aşa ţipete, râsete, chiuituri, etc., nu se practicau! Scrie Sfânta Scriptură: „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul” (Fapte II, 42şi 46-47.) Mai mult ca atât, Biserica Ortodoxă, cu durere îi identifică pe aşa oameni, drept oameni îndrăciţi! În fine, cei ce au internet bun, vor putea mai jos vedea câteva secvenţe video de la adunările acestei secte! Ultimul (de fapt toate) arată foarte bine cât de rău, aceşti oameni sunt stăpâniţi de diavolul! Vă rog chiar, să priviţi ultimul filmuleţ şi meditaţi atent! Putea oare să facă Hristos acelaşi lucru pe care îl face pastorul în acest filmuleţ? S-au poate vi-l imaginaţi cumva pe vre-unul din Sfinţii Apostoli făcând acest lucru? Nu uitaţi, doar adevărul ne poate face vii! Cred, că cele câteva filmuleţe, vor fi destule!
;feature=related
;feature=related
;feature=related
;feature=related
;feature=related
;feature=related
;feature=related
;feature=related
;feature=related
;feature=related
;feature=related
Cu durere faţă de sufletele rătăcite ce se află
în acest cult şi cu nădejdea fierbinte la întoarcerea lor, Preot Iulian Rață
Dialoguri cu Parintele Arsenie Papacioc
Despre Sfintele Taine
– Ce se poate face pentru familia mea care este baptistă; cum se poate mântui?
– Dragă, noi nu putem face o cât de mică abdicare de la adevărul ortodox. Asta e o problemă ce priveste pe Dumnezeu; si, dacă vreti, Biserica o spune, ei sunt într-o anatematizare fată de Ortodoxie, după cum am mai spus. Venirea lor la Biserica Ortodoxă, ca si a catolicilor, cu atât mai mult a neoprotestantilor, este prin ungerea cu Sfântul Mir, pentru că au primit deja botezul.
– Botezul trebuie făcut prin trei scufundări, ori, baptistii fac doar una.
– Catolicii nu fac nici una. Ei fac botezul prin stropire. Eu vorbeam cu Părintele Cleopa cum să facem cu cei ce nu au cele trei scufundări; si stiti, eram neînsemnati pentru un răspuns ca acesta, dar ne preocupa problema ca niste oameni ce trebuie să răspundem. Părintele Cleopa ajunsese la o concluzie: cel ce este botezat si nu are scufundările, să facă scufundările. Dar nu merge. Însă, contează foarte mult, desi are mare însemnătate scufundarea care semnifică pogorârea si iesirea din mormânt, ultima scufundare – învierea; contează foarte mult botezul, dragul meu, botezul în numele Sfintei Treimi, care e lucru mântuitor.
Dovada este că noi, ni se spune în viata practică bisericească, în situatia în care o femeie naste, si poate să moară copilul, moasa poate să-l boteze. Îl botează în numele Sfintei Treimi: „în numele Tatălui. Amin. Si al Fiului. Amin. Si al Sfântului Duh. Amin”. Si copilul rămâne botezat. Dacâ trâieste copilul, preotul îi citeste lepădările. Dar formula botezului nu o mai zice, asa e de mare botezul odată zis – într-un singur botez, cum zice Crezul. Si nu numai atât, chiar mama, că poate naste pe undeva pe câmp, îl botează si copilul rămâne botezat. Deci nu mai este nevoie de scufundări, el rămâne botezat.
Nu mai este un copil nebotezat cum se întâmplă cu acele crime, avorturile, foarte mari crime. Acesti copii sunt la rău. Nu sunt nici în rai si nici în iad, pentru nebotez si nevinovătie. Asta este. Ei ne văd. Sufletul este de la data zămislirii. Chiar în dreptul roman se spune: „Copilul odată zămislit are drept de cetătean”. Copilul este autonom în pântecele mamei. Nu e mama stăpână pe el. Vedeti cât de mare este Botezul? Dacă îl naste si e pus în situatia să moară, îl botezi si el rămâne botezat. Îi pomenim si noi într-un loc la Proscomidie, ca prunci născuti înainte de vreme, la morti.
– Când nu stii dacă a fost botezat, gresesc dacă mai fac o dată botezul?
– Când nu stii dacă a fost botezat se zice: „Dacă nu a fost botezat…” Ca si la epicleză când preotul nu este atent se zice: „Dacă nu s-au sfintit”. Se pot întâmpla fel de fel de împrejurări în Biserică si preotul să o facă automat si să nu si dea seama.
– Ce ne puteti spune despre Taina Preotiei?
– Preotia este o foarte mare lucrare la Dum- nezeu, nespus de mare. Preotul tine locul lui Dumnezeu pe pământ. Dumnezeu a creat două lucruri extraordinare care nu mai pot fi depăsite la o eventuală creatie: a creat o femeie distinsă care a născut pe Dumnezeu; si a creat Preotia, care îl coboară pe Dumnezeu din Cer si îl naste pe Dumnezeu pe Sfânta Masă. Ce ziceti de lucrul acesta? Vă dati seama? Sfântul Agnet pe Sfânta Masă atunci când facem Sfânta Liturghie! Altarul este plin de îngeri, căci Hristos este acolo! Spun chiar rugăciunile: „Doamne, si îngerii să intre cu noi să facem Liturghia, că sunt împreună lucrători si ei”. Este o rugăciune care spune asa: „Doamne, că tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti, Cel ce Te împarti”. M-a întrebat un student: „Bine, părinte, dar preotul ce-i?” Răspunde Hristos: „Fără tine, pre- otule, nu pot să fac lucrurile acestea”. Preotul e axa principală a Creatiei, a Re-Creatiei, adică a nasterii lui Dumnezeu din pâine si vin. Vă dati seama ce înseamnă pentru un popor că are Liturghie? Ce înseamnă pentru un popor că are Ortodoxie?
– Cum să ne pregătim în vederea primirii Sfintei Împărtăsanii?
– Împărtăsania te desăvârseste, nu-ti iartă păcatele. Dacă te spovedesti, Dumnezeu te dezleagă prin duhovnic si la împărtăsit. Dar să te dezlege de păcate mai întâi. De faptul că ai o ură pe cineva – te-a jignit cineva si ai zis: „Treaba lui, ce dacă m-a jignit!” Nu! Trebuie să-l înconjori, să faci o legătură sufletească, ori să-ti recunosti greseala, ori, în sfârsit, nu-l lasi să aibă o apăsare sufletească asupra ta. Să nu zici: „Nu mai am nimic cu el!”, că e tot un fel de a-l dispretui si a te vedea pe tine mai presus de el. Păstrează o legătură măsurată, care se potriveste cu armonia. Vorbeste cu el, ca să vadă că esti cald, nu respingător. Ura îsi face loc imediat. N-ai nimic cu el, dar nu-i dai bună-ziua. N-ai tu chiar nimic cu el? Sau te saluti cu toată lumea, dar cu amărăciune si cu noduri. Asta nu e bine. Frătiile voastre trebuie să stiti că a iubi pe vrăjmasi este o poruncă. Dar pe nevrăjmasi? Dar pe unul care ti-a năzărit: „Uite si ăla cum e, fistichiu!” Trebuie să fiti seriosi în ce priveste relatia mută cu lumea, nu relatia manifestată. Trebuie, ori să-l compătimesti, ori să-l fericesti în inima ta.
Eram la închisoare si era acolo un om rău, foarte rău. Nu puteai să ai o relatie cu el. Si am zis în inima mea asa: „Măi, ăsta are si el o mamă si mamă-sa îl iubeste. Noi nu-l iubim. 0, ce bine că îl iubeste si pe ăsta cineva!” Nu trebuie să ne complicăm judecând. Si te mărturisesti incomplet cu câte din astea faci: judeci, vorbesti de rău, si ele se înregistrează toate. E usor să spui: „Uite ce a făcut!”, dar tu nu stii de ce a făcut si nici nu-i cunosti întoarcerea lui cu lacrimi. Si nu auziti că-i mai iubit de Dumnezeu, dacă se întoarce, decât cel care nu a căzut? Si ce te faci tu? Pentru că s-a creat un obicei, si asta-i prost, să se vorbească cu usurintă de rău de altul: „Da’ ce, numai eu vorbesc? Da’ ce, nu merită? Da’ ce, nu văd eu ce face?”
Fratilor, nu există în creatia lui Dumnezeu nimic, fir de iarbă, să nu stie Dumnezeu de el. Au doar de iarbă se interesează mai mult Dumnezeu de- cât de oameni? Si atunci, sigur că suntem urmăriti. Si nouă ni se cere dăruirea. Vreti să biruiti: smeriti-vă si nu judecati pe nimeni. Pentru că în felul acesta veti fi liberi. Altfel nu. Îti duci viata în functie de păcatele celelalte, că nu te astâmperi să-l judeci pe el. lei lucruri prin comparatie. „Eu nu sunt asa!” Si te iei în comparatie cu un om pe care tu îl numesti ticălos. De ce nu te iei în comparatie cu Sfântul Apostol Petru, sau Pavel, sau Sfântul Siluan Atonitul? De ce nu te iei în comparatie cu diferiti Părinti cunoscuti, care duc o viată aleasă? Mântuitorul spune: Iubiti pe vrăjmasi, pe cel care-ti face rău. Cum e vorba: „Mi-a zis, si i-am zis, si am să-i zic!” Nu numai că nu-l ierti, dar te gândesti la o răzbunare fată de el. Vreti răzbunare? Vă învăt eu: să-l iubiti si să-l pomeniti la rugăciune. Pentru că dacă te răzbuni, rămâi dator la Dumnezeu. Dacă nu te răzbuni, rămâne Dumnezeu dator la tine, si e mai bine asa, că spune si Scriptura: Răzbunarea e a Mea.
Pentru că tu nu esti acela despre care zici că esti mai mult sau mai putin. Tu esti acela care esti în fata lui Dumnezeu. Dumnezeu stie toate aceste lucruri. Numai la lucrul acesta dacă sunteti atenti, sunteti oameni cu nume duhovnicesc: să nu mai judeci pe nimeni. Pentru că, vrând-nevrând, îti fuge mintea: că sunt fistichii, că lumea nu e pregătită de o viată crestinească – „Ce, domnule, mă opresti de la viată?” Nu te opresc de la viată: tocmai, că vreau să te duc la Viată. În cazul în care nu primeste sfatul, trebuie să ne rugăm pentru el, nu să stăm nepăsători. „Pentru că tot atâtea suflete ucidem câte din vina noastră lăsăm să se osândească” (Sfântul Grigorie de Nazianz).
– Cât de des ne putem împărtăsi? Ce criteriu să avem pentru apropierea de Sfintele Taine?
– Nu timpul decide. Că poti să postesti o săptămână întreagă sau două, în schimb esti plin de răutate cu unul si altul: judeci, vorbesti de rău – asta te opreste de la împărtăsit. Cine este pregătit,se poate împărtăsi foarte des. Foarte des, dar să i se dea si un timp de pocăintă, sau să i se dea un timp de postire. Biserica a fixat posturi ca să scăpăm de umflătura asta sufletească, gâtul ăsta gros, întins si înăltat: mândria. Vă puteti împărtăsi o dată pe lună, până la 11-12 ori pe an. Dar lucrul acesta îl discutati cu duhovnicul. Pentru că el stie viata voastră si rădăcinile vietii faptelor voastre.
Acum sărbătorile mari fac să se depăsească luna. „Am să mă împărtăsesc atunci, si asa e praznic…” – considerente de felul acesta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ne putem împărtăsi în fiecare zi, dacă suntem pregătiti. Dar cine este pregătit? De exemplu, dacă ati postit ieri că era vineri, si postiti si azi, vă împărtăsiti Duminică. Dar întrebarea se pune din partea duhovnicului: „Esti pregătit sau nu?”
– Dacă mă împărtăsesc într-o Duminică, după ce m-am spovedit, pot să mă împărtăsesc a doua Duminîcă cu aceeasi spovedanie?
– Nu. Ai putea să te împărtăsesti dacă nu ai gresi. Dar, care-i acela care să nu fi gresit timp de o săptămână? A vorbit de rău, nu s-a rugat suficient si permanent… Mai întâi de toate, cine poate să facă un bine si nu face, săvârseste un păcat. Cât bine puteai să faci într-o săptâmână si nu ai făcut?! Si, iată, ai săvârsit păcatele lipsirii… Nu prea văd la spovedanie: „… că puteam să fac un bine si n-am făcut”. Si apoi, să te împărtăsesti la o săptămână e cam des.
Unii neglijează Taina Spovedaniei si o folosesc doar ca un pretext pentru a se împărtăsi. Dezlegarea de păcate e valabilă. Însă era bine să o facă de dragul curăteniei si a iertării care o primesc, nu de dragul unui act care urmează.
Sfânta Taină a Cununiei
– Care sunt conditiile de întemeiere a unei familii?
– Conditiile de întemeiere a unei familii sunt la fel, în orice moment istoric. Există amănunte de care trebuie să tinem seama, precum sărăcia, dar nu asta împiedică valoarea trăiniciei unei familii, pentru că iubirea îmbogăteste orice. Ce dulce este iubirea!… Dar să nu se meargă pe instincte si pe plăceri într-o căsnicie, ci gândind la un scop suprem: mântuirea reciprocă. Stimularea continuă reciprocă spre acest scop este obligatorie, pentru că e o mare răspundere. Valoarea unei flori nu stă într-o petală pe care a luat-o vântul, ci trebuie văzută valoarea intrinsecă a florii.
Asa că, dragii mei, o căsnicie se poate întemeia pe o iubire adevărată si pe o coordonată exclusiv crestină. E o mare greseală să te îndrăgostesti de un băiat sau de o fată, si punem problema căsătoriei pentru că mi-e drag de el sau de ea. Nu, nu. Trebuie văzut, cât de cât, dacă sunt străbătuti de fiorii sfintei răspunderi pe care o cere căsătoria. Pentru că o femeie care se căsătoreste, ea va naste si ea trebuie să re-nască copilul, prin educatie. Deci trebuie să fie foarte pregătită. Eu opresc o serie întreagă de tineri care vin să mă cerceteze în sensul ăsta de a se amăgi prin sărutări, care mai apoi se consumă si pier. Că bine a zis cine a zis, că: este mai lungă calea până la sărut decât aceea până la păcatul cel mare. Si se consumă în felul acesta de a-si manifesta iubirea, încât nu se deosebesc de păgânii care se căsătoresc pentru plăceri. A gresit un băiat cu o fată; dar ea a rezistat la început, iar el i-a zis: „Nu, asta face parte din ritmul dragostei…” „… Si un prunc la anul, blând si mic, să crească mare si voinic, si noi să mai discutăm un pic, si la botez!” – datorită ritmului dragostei. Pentru că frumusetea o să se mai schimbe, dar trebuie să rămână mai departe frumusetea crestină din fiecare, pentru fiecare. Asta e verigheta, care se si dă: iubirea celuilalt către celălalt. Adică iubirea nu are nici început, nici sfârsit – asta ar fi semnificatia verighetei.
Există mai multe conditii, din punct de vedere strict religios, pe care trebuie să le îndeplinească tinerii, si printre ele sunt si acestea două: să se iubească, si să fie si părintii de acord. Aici, de multe ori, este un conflict între iubirea tinerilor si acordul părintilor. Si atunci trebuie să optăm pentru unul din două, dacă lucrurile nu mai pot rămâne pe loc: să se iubească în Hristos, cu scopul căsătoriei.
– Cum putem sti că partenerul e cel pe care ni-l dăruieste Dumnezeu?
– Trebuie să simti că celălalt e pentru tine. Există o fortă nevăzută în tine, cu care simti că acesta este… cel ce este. Îl vezi cum se manifestă, îi vezi naivitatea celuilalt, cumintenia, dorinta de a se dărui, dar nu doar numai pentru plăceri; pentru că, de multe ori, dorinta acoperă scopurile. Adică, domnule, nu mai tin cont de nimic, ne iubim. Ca până la urmă să-si pună problema despărtirii, pentru că nu-i mai convine, pentru că s-au consumat curiozitătile si au apărut alte împrejurări ispititoare. Să aibă, deci, o identitate crestină, un eroism de a-si mentine această identitate.
– Dacă doi tineri se iubesc, dar sunt necredinciosi, în dragostea lor mai este prezent Hristos?
– Sunt necredinciosi unul fată de altul, sau necredinciosi fată de Dumnezeu?
– Fată de Dumnezeu.
– Acum vreau să vă spun un lucru: să stiti că nici inteligenta, si nici orice educatie, nu are nici o valoare dacă nu este în slujba dragostei si a iubirii. Dar nu putem să-i oprim să nu se căsătorească. Însă, nu ajung nicăieri, dacă nu sunt cu Hristos. „Ne iubim, si gata!” Acesta este instinct si nimic altceva. Iubirea aceea nu are durabilitate.
Căsătoria în sine trebuie să se facă după cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! – fiindcă este în slujba unui ideal, nu în slujba plăcerilor numaidecât. Iubirea, căsătoria care urmează, dacă nu slujeste unor idealuri mai înalte – chiar necăsătorit, dar mai ales căsătorit – sigur că nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decât să pierzi un timp atât de scump.
Dacă se iubesc, este un fel de a vorbi. Ce rost are să mai vorbim că să iubesc, dar nu cred în Dumnezeu! Nu există nici un fel de sigurantă de percepere în viitor, de sens, de scop, dacă nu există Dumnezeu. Dacă nu este în Biserică, nu există nimic! Acesta ar putea să fie răspunsul care să răspundă la întrebarea ce ati pus-o.
Ce să le cerem? Căsnicia are nevoie de educatia copiilor, de a-i învăta să se închine. Pot să trăiască ca niste păgâni, fără nici un fel de ideal? N-au bătut clopotele destul ca să se destepte tineretul acesta? Iar cuvântul acela, că „astăzi familiile trec prin momente dificile”, nu prea sunt de părere. Pentru că atunci când trăiesti prezentul, nu mai poti să vezi defectiunile în actiuni: vezi numai perfectiunile. 0 tendintă mereu de a mă completa făcând bine primul pas spre asa ceva.
– Taina Cununiei lucrează si asupra oamenilor necredinciosi? Pentru că astăzi oamenii se cunună fără să aibă habar ce înseamnă cununia, sau chiar relatia cu Dumnezeu.
– Dacă sunt necredinciosi, nu are nici un haz, cum am zice. Dar, dacă s-au cununat la Biserică înseamnă că sunt, cât de cât, credinciosi. Dacă sunt necredinciosi, nu se mai cunună.
– Dar dacă o fac doar ca pe o datină, Taina Cununiei lucrează oricum?
Nu putem spune că nu lucrează din momentul în care se face, pentru este încadrată într-o întreagă ceremonie, cu harul preotiei…
Nu recomandăm deloc această taină a cununiei, dacă sunt necredinciosi. Pentru că avem prin această Taină anumite pretentii, sau niste răspunderi. Si dacă aceste răspunderi sunt nedorite, nu se pot împlini, pentru ce mai plecăm pe acest drum? Sau fac Taina aceasta numai dintr-o datină? Cuvântul acesta datină este un cuvânt mai scump si nu as vrea să-l implic aici, printre necredinciosi.
Se cununau ca datină si mosii si strămosii nostri, si încă numai la Biserică, fără primărie. Dar cununia era făcută cu scopuri extraordinar de mari.
Asta este o mare Taină, dragii mei! Mai întâi de toate se pun în valoare lucrurile asa cum le-a creat Dumnezeu. Bmeînteles, nu este singura Taină – mai mult decât atât este călugăria.
Pe urmă, să ne gândim că se vor sătura unul de altul foarte repede, neavând nici un ideal care să-i ajute, că nu e har. Harul este acolo unde este credintă. Dumnezeu nu dă harul ca la un milog – la o mână întinsă tigănească -, îl dă doar dacă te jertfesti.
Datina aceasta se săvârseste datorită unui scop, cu o răspundere extraordinară. Să nu se încurajeze cineva că o face din datină. E o iubire subredă care nu durează. Cum ar zice omul: „O lună de miere si o viată de amar!”
– Părinte, astăzi se întelege din ce în ce mai putin rostul bărbatului si al femeii în căsnicie. Puteti să ne spuneti care este rostul lor în viata de familie?
– Adevărul este că nu sunt de părere cu cuvântul acesta „astăzi”. Bărbatul si femeia sunt aceeasi cu cei pe care i-a creat Dumnezeu la început, cu un scop bine definit.
S-a făcut o constatare: întrucât femeia a fost roabă mii de ani, si cu ocazia Edictului de la Milan, Sfântul Constantin cel Mare a dat libertate si femeii, ca să nu mai fie omorâtă fără judecată – s-a transmis atavic, adică a trecut peste veacuri teama femeii de bărbat, si a rămas femeia cu spaimele acestea atavic transmise. Nu este permis acest lucru.
Femeia înseamnă „împărăteasă dăruitoare”. Femeia, dacă zici că-i slabă, totusi, din momentul în care te-ai angajat să te numesti sot, nu te poti numi sot, decât lângă o sotie. Trebuie să o pui pe tron, cu orice chip! Să nu se mai vadă în femeie numai un scop meschin sau un lucru de caznă.
Femeia este extraordinară în creatia lui Dumnezeu! Dati-vă seama că destinul întregii omeniri depinde de cuvântul Fecioarei Maria, libere: Fie mie după cuvântul Tău (Luca 1, 15). Si s-a schimbat destinul întregii omeniri, si chiar al lui Dumnezeu în lume.
Maica Domnului este o femeie care a deschis portile fericirii, libertătii si vesniciei în lume.
Femeia trebuie cu orice chip respectată, pentru că dacă Dumnezeirea ar întreba omenirea: „Ce este în omenire?”, n-ar întreba paternitatea, ci maternitatea! Deci, femeia joacă un rol primordial în ceea ce priveste creatia lui Dumnezeu, bărbat si femeie.
Putem noi, oare, să desprindem o Taină atât de importantă de cuvintele Mântuitorului: Fără de Mine nu puteti face nimic! Acestea sunt cuvinte dumnezeiesti, si tot ce a spus Hristos este adevărat.
Lumea crestină, dacă ar fi atentă numai la aceste cuvinte, ar fi mult mai controlată si s-ar descoperi mai repede ori valorile, ori defectele. Pentru că El este Vita si noi suntem mlăditele. Poate mlădita să rodească ceva fără vită?
Maica Domnului reprezintă neamul omenesc. Femeia nu trebuie văzută ca o roabă. Pentru că, desi spunem în rugăciunile Tainei Cununiei, că femeia trebuie să se supună bărbatului, acesta din urmă trebuie să fie atent că i se spune, tot în aceeasi rugăciune, că trebuie să o iubească. Dacă nu o iubeste, nu o să-l asculte. Bărbatul, dacă nu ascultă de acest cuvânt, se face răspunzător de îndărătnicia femeii. Deci, trebuie să o iubească cu orice chip.
În căsnicie se intră prin foarte multe transformări si lucruri neprevăzute, datorită marilor intimităti: nastere de copii, care nu se face numai citind cum se face, ci se naste în modul cel mai normal de către toate femeile, fie împărăteasă, fie femeie de rând.
Cuvântul femeie trebuie, cu orice chip, mult mai respectat, pentru că, vă repet, cuvântul femeie înseamnă „împărăteasă dăruitoare”, si dăruirea este toată Scriptura.
– Dar putem identifica, în viata de familie, un rost diferit al femeii de al bărbatului, si al bărbatului de al femeii?
– În ce priveste idealurile, nu. Dar în ceea ce priveste preocupările, fiecare are îndeletnicirea lui.
– Ne puteti spune care este scopul ascultării în viata de familie?
– Dacă este iubire lucrurile se rezolvă de la sine: se uită unul la altul si stiu ce au de făcut.
În ce priveste copiii, ei trebuie educati de mici, să le imprime în suflet ideea de Dumnezeu cu orice chip, ca astfel, încet-încet, să crească în învătătura crestină.
– De ce spune că bărbatul este cap femeii?
– Si femeia ce este, dacă bărbatul este cap? Unde este situată fată de cap?
Bărbatul este cap femeii în sensul unei armonii care trebuie să existe, respectându-se îndeletnicirea fiecăruia. Când se spune că femeia este grozav de valoroasă în creatia lui Dumnezeu, asta nu însemnă că bărbatul nu este nimic. Pentru că supunerea, în sine, înseamnă mântuirea în sine.
Femeia nu se supune pentru că este miloagă, ci se supune pentru ca să întregească armonia lucrurilor. Ea este cea care face efortul cel mai mare pentru ca bărbatul să-i fie cap, din momentul în care îl iubeste.
Între cei doi soti nu există grad de rudenie. Dacă bărbatul este capul, femeia este tot cap. Trebuie să se supună unul fată de altul; fiindcă sunt foarte dese situatiile în care bărbatul o întreabă si-si ascultă femeia.
Ei trebuie să se iubească. Dacă nu se iubesc, relatia dintre soti este numai o ordinară gâlceavă.
Dacă bărbatul este cap, femeia este inima! Si inima este mai mult decât orice, este adâncul cel mai adânc al fiintei omenesti, este chiar locul unde Dumnezeu si-a făcut locas. Si dacă ea este inima, e si el inimă, fiindcă iubirea armonizează căsnicia.
Iubirea răspunde la toate întrebările: iubirea aduce prunci, care dau valoare nemaipomenită căsniciei – zâmbetul lor -, si creeazâ unitate nezdruncinată familiei.
Dar, vă repet, nasterea de prunci nu este scop căsniciei, este o consecintă. Scopul este stimularea reciprocă spre mântuire.
– De multe ori relatia dintre cei doi se răceste. Cum se poate depăsi această criză?
– Dacă punem întâi problema iadului, nu mai vorbim de rai!
Nu se pune problema. Acestea sunt consecintele vietii. Călcarea gresită, păcatele, înseamnă iadul. Răceala dintre cei doi este consecinta păcatelor.
Dumnezeu este drept, poate să facă orice. Dar un singur lucru nu poate să facă: să-si calce cuvântul! Fiindcă prima poruncă dată în rai a fost: Să nu mănânci din pomul ăsta! – si a mâncat. Consecinta a urmat imediat, fiindcă există si dreptate dumnezeiască, nu numai milă. Si face orice ca să ne scape de căderile acestea. Căderile de după Adam, pe care le facem noi, le rezolvăm prin Taina Spovedaniei.
Nu putem să discutăm despre dracul, fără să vorbim despre Dumnezeu. În creatie el este un tolerat.
Noi nu putem să-i învătăm să iubească. În iubire nu există nimic rational. „Nu stiu de ce îl iubesc pe acela!” Iubirea nu are nici început, nici sfârsit, există deodată cu Dumnezeu.
Deci, ca să se depăsească această răceală trebuie să ducă o viată crestinească.
– Se acceptă ca cei căsătoriti să aibă relatii trupesti, fără scopul procreerii?
– Scopul căsătoriei nu este numai plăcerea, dragul meu. Plăcerea este o consecintă, scopul este nasterea de copii. Dar nici nasterea de copii nu este un scop, ci este vorba de o stimulare permanentă reciprocă. Asta este căsnicia! Sigur că va trebui să avem si marile intimităti, ca sot si sotie, dar cu un scop, nu numai cu plăcere.
As putea să spun, pentru că lucrul acesta priveste pe toată lumea: nu are nici un sens căsătoria doar pentru plăcere. Căsnicia înseamnă ajungerea în vesnicie, si dacă acest scop nu este avut în vedere, ci se caută numai plăcerea, atunci căsnicia nu-si împlineste scopul.
Dacă ei se hotărăsc reciproc pentru o curătenie, dar cu adevărat, nu să se mâzgălească si să facă prin dos fel de fel de greseli. Ori să-si vadă de căsnicie si de nastere, ori să nu se mai împreune!
– Ce părere aveti de relatia dintre o fată si un băiat care este la modă acum?
– Întâi de toate, odată cu vârsta, cresc si sentimentele. Există un obicei – mai mult a devenit o traditie – să ai un iubit. Acum nu-i mai spune iubit, îi spune prieten. Este un paravan acesta; nu există prietenie între băiat si fată, decât iubire. Se merge cu mintea foarte adânc pe intimităti, iar prietenia e cu totul altceva: fără nici cel mai mic interes. Relatia cu o fată nu se face doar din dorinta de a avea o relatie, ci cu scopul unei căsătorii; iubirea nu înseamnă lins. Are o motivatie dacă va fi sotia ta. Dar e foarte prematur să spui că va fi- sotia ta, când abia ai început studiile, când abia ai început să ai si tu gust de fete.
Chiar azi a venit un băiat care mi-a spus: „Părinte, iubesc o fată!” „Si mori după ea?”, i-am răspuns. „Da, părinte!”
Acum vă întreb pe dumneavoastră, opresti viata pe loc pentru niste sentimente asupra unei persoane, care deja îl părăsise? Unde-i bărbătia? Unde-i cavalerismul? Unde este energia, curajul? Unde-i puterea de a acapara?
Dacă te prinde fetita că nu esti stăpân pe tine, se duce acolo unde-i protejată. Ea are niste forte sufletesti nemaipomenite. Fata are un instinct de conservare mai dezvoltat si o crestere a puterii rationale mai din vreme decât băiatul. Ea poate să fie mamă si la 13 ani. Citeam acum, într-un ziar, că o fată a născut la 11 ani chiar! Pe când un băiat nu poate să fie tată la vârsta asta. Dar si puterea ei de a acumula rational e mai scurtă – până la 20-21 de ani, pe când a bărbatului e până la 30 de ani. Începe să meargă pe linia unor interese de viitor. Având un mai mare instinct de conservare vrea să pună mâna chiar pe Alexandru Macedon, adică pe un mare erou. Si dacă tu esti erou, într-un fel, te-a ochit.
Cunosc un băiat, foarte destept, student. Era si băiat serios, nu-si pierdea vremea, spunea: „Toate la vremea lor”. Si o fată, mediocră din punct de vedere intelectual, nu s-a lăsat cu nici un chip – îi scria scrisori, stătea în calea lui… Si a întrebat-o o colegă: „tie nu ti-e rusine?” Ea i-a răspuns: „Vreau să văd cum reactionează un om destept la astfel de propuneri!” Dacă acel băiat era mai putin stăpân pe el, punea mâna pe ea; asa că ei îi convenea această luptă, si într-un sens si în altul. Dacă este destept, este destept peste tot, si atunci lasă lucrurile la vremea lor. Zice Solomon: „Este vreme pentru toate, dar fiecare la vremea lor!”
Floarea stă în glastră; băiatul trebuie să umble să si-o aleagă. Fata nu trebuie să bată cărările băiatului, ci băiatul să dea peste ea. Si apoi, voi trebuie să pretuiti foarte mult femeia. Ea este o creatie a lui Dumnezeu extraordinară. Vă dati seama ce puteri are o femeie să te scoată dintr-o stare amărâtă? Faptul că un bărbat stie că acasă are parte de iubire desăvârsită îl face să muncească, să câstige războaiele, să-si rezolve problemele. Să stiti că femeia nu gândeste simplu. Chiar dacă nu e învătată, ea are o putere de pătrundere deosebită, si e mult mai realistă decât un bărbat. Ea are încă de azi un sentiment pentru ziua de mâine. Însă noi discutăm, rationalizăm niste lucruri, dar în iubire nu este nimic rational.
Un student la Politehnică se îndrăgostise de o fată foarte urâtă. M-am trezit cu el la mine să-mi ceară sfaturi, că era înnebunit după ea. Ea, săraca, n-avea cum să speculeze iubirea, pentru că nu avea nimic, era urâtă. Dar nu există femeie urâtă. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se aplece să o ia – adică să-i arate elegantă, pretuire. Atunci floarea îsi arată si mirosul si calitătile ascunse, pentru că tu ai stiut să răscolesti adâncurile si ai făcut din ea ceea ce nu stia că este. Femeia trebuie pretuită, să stiti, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în Împărătia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ti-e si frică să vorbesti comparând-o pe ea cu oamenii!
Să vă spun un caz. Ati auzit de Clemenceau? A fost un om de stiintă francez, care a creat o epocă în vremea lui, dar care era ateu. Pe acest Clemenceau l-a călcat o masină, si, desigur, a apărut o editie specială: „Marele Clemenceau lovit!” „Marele Clemenceau internat în spitalul cutare! îngrijit de doctorul cutare!”, care informa lumea în acesti termeni la superiativ. A scăpat din accident acest Clemenceau si a spus asa: „Domnule, pe mine nu doctorii acestia m-au făcut sănătosi, ci o asistentă care se ocupa de mine, de care nu a vorbit nimeni, nici un ziar!” În acest timp, un alt mare om de stat si scriitor, a fost si el călcat de o masină, si a vrut să fie dus la spitalul unde erau călugărite. „Dar cum, dumneavoastră care erati…!?” „Treaba voastră ce credeti, eu vreau să mă fac sănătos!” Vedeti ce superioară este femeia în creatia lui Dumnezeu?
Am atras atentia la fete să nu se grăbească în privinta acceptării unei prietenii cu un băiat, dacă nu este credincios. Le întreb: „E crestin?” „Nu, dar acum doreste să se facă!” „Bine, dar cum crezi tu, care ai crescut în biserică, că îl vei învăta tu acum să se închine? Mâine-poimâine ăsta îti dă în cap!” Asta e o enorm de mare greseală. Prietenia adevărată este dacă ideile sunt comune; căutati-văla biserică, nu la discoteci si pe trotuare! Cel mai bine este să nu te grăbesti, de la începutul începuturilor. Dacă este inevitabilă o întâlnire între un băiat si o fată, acesta trebuie să o cultive, să-i semene calitatea de a fi productivă din punct de vedere sufletesc – pentru că trupeste, cum am spus, nu e o problemă. Ai văzut că are un defect, completează cu sfatul si cu comportamentul tău să-si îndrepte defectul. Trebuie să fie pregătită să ducă toate aceste lucruri, iar tu trebuie să o întretii cu orice chip în problemele ei, să o stimulezi continuu. Ea nu se bagă în problemele tale, nici nu are cum – dacă esti o personalitate, dacă încearcă, dă gres.
0 problemă mai intimă care trebuie lămurită este că cei mai multi tineri se gândesc la o căsătorie pentru plăceri, mai întâi, ceea ce este o mare greseală. Aceste lucruri ti le-a dat Dumnezeu gratuit, nu trebuie să te mai preocupe. Nasterea de copii este o consecintă, nu e un scop suprem al căsătoriei. Scopul este stimularea reciprocă pentru mântuire. Asadar este o greseală să construiesti o relatie pe niste motive imediate – să fie o lună de miere si o viată de amar. Trebuie gândit dacă rezistă la toate greutătile binecuvântate ale căsătoriei. Prin urmare, trebuie să vezi într-o iubită, de la început, când poti să judeci – pentru că dacă te-ai îndrăgostit nu mai judeci – niste lucruri pentru viitor, până la sfârsitul vietii. Deci, este dezavantajul celui care se îndrăgosteste prost, pentru că a văzut ceva superficial; el nu mai simte frumusetea aceea grozavă a iubirii. Trebuie să o iubesti, să urmăresti pacea în familie. Pacea e mai mare decât dreptatea de patru ori. Are si ea uneori îndrăzneală si un punct de vedere. Nu trebuie să o desconsideri! „Nu prea văd eu cum ai dreptate, dar tare te iubesc, ca să nu te contrazic!” Vedeti, iubirea leagă totul. Acesta e simbolul verighetei. Esti obligat să o iubesti cu toate fortele, bineînteles, la măsură, nu cât pe Dumnezeu, si ea este obligată să se supună. Nu este o umilintă în sensul în care azi oamenii ironizează supunerea femeii, din contră, ea se supune ca o stăpână. Actul de smerenie al ei este plin de har. Sotul să iubească astfel de pozitii la sotia sa, si sotia sa să nu se sperie de faptul că trebuie să asculte. Si zice chiar la rugăciunile de la nuntă: „Ca să dăinuiască în veci căsătorialor!”
Am cununat odată pe cineva si, când am ajuns la rugăciunea unde preotul spune: „Iar femeia săasculte de bărbat!”, toată lumea s-a uitat la mireasă si mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la predică si i-am spus: „Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte care spuneau că bărbatul este dator să-si iubească sotia. Dragă mireasă, dacă nu te iubeste, să nu-l asculti! Dragă mireasă…” Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie. Femeia, cu gingăsia ei: „esprit de finesse”, e liberă si nu o să asculte la infinit de un nepăsător. Ca femeia bună nu e nimic mai bun, si ca femeia rea nu e nimic mai rău. Deci trebuie cu orice chip să o faci bună.
Vă mai spun ceva: Mama naste, mama renaste, ea se ocupă de copii. Si, desigur, foloseste cea mai frumoasă metodă din instinct, din iubire: îl îngăduie pe copil orice ar face acesta. Dacă băiatul e năvalnic, viteaz, i-a intrat în cap să cucerească lumea, de ce să nu? Dar în întâlnirea cu prietenii el începe să se vadă inferior, pentru că la primul contact cu lumea n-a biruit, si se întoarce plângând la mama sa. Aceasta îi spune: „Nu, puiul mamii, tu esti împărat, tu ai să cuceresti lumea!” Astfel, mama îi dă continuu sentimentul de erou. Ea nu face lucrul acesta pentru că a învătat undeva, ci pentru că-l iubeste si pentru că nu vrea să-l vadă un prost.
Nu stiu dacă ati citit o poezie scrisă de regina Elisabeta (Carmen Sylva), sotia regelui Carol I: „De veti auzi de un erou care a cucerit în războaie si în urma lui a făcut dreptate, să stiti că a avut o mamă bună;/ De veti auzi de un erou care a viersuit si versul lui a schimbat sensuri de viată si frumuseti si înflăcărări de inimă, să stiti că a avut o mamă bună!”, si tot asa vreo sapte eroi de felul acesta. Ei, mi-a plăcut enorm! Aceasta este fata pe care trebuie să o avem, să o pregătim, mai ales dacă e preoteasă, căci multe fete o întreabă pe preoteasă anumite intimităti femeiesti, mai repede decât pe preot.
– Cum să ne crestem copiii?
– Să-i cresteti să se mântuiască. Ca metodă tot blândetea rămâne cea mai bună, pentru că, folosind asprimea, copilul te ascultă de frică si prinde numai în piele învătătura ta. Dar dacă te porti blând cu el: „Copilul tatii, copilul mamii, uite asa…”, el ascultă, dar înregistrează si el – poate să facă si nebunii -, el a înregistrat de la tine un cuvânt, care nu l-a înregistrat prin asprimea ta, ci prin blândetea ta. Cu alte cuvinte, copiii mei să mă asculte si după moartea mea, pentru că le rămân: „Uite, Doamne, ce spunea mama si tata!” Dar dacă te-ai purtat aspru cu el, a miorlăit, l-a durut si nu te ascultă. Deci, ca metodă, tot blândetea. Dar asta nu înseamnă să nu le împletim, ci să fie si un pic de asprime, pentru că el doreste să împlinească numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este să-i dai exemplu de viată. Pentru că el stie să vorbească, nu l-ai învătat tu să vorbească, dar te-a auzit pe tine vorbind în casă si a învătat si el. Si-ti învată si faptele tale. Deci, să fi
i exemplu, acesta este cel mai mare lucru. Iar pentru tineri, să luptăm în scoli pentru ora de religie.
– Vedeti, copiii merg la grădinită, la scoală, la joacă, în tot felul de influente nefaste. Cum să facem să eliminăm acestea?
– Dragă, grija asta cade tot pe familie, să-l dirijeze continuu si să îndrepte ceea ce au învătat gresit. Tot familia rămâne pedagogul cel mai bun. Si la scoală îi obisnuiesc cu comunitatea. E o oarecare ordine. Nu este rea, dar s-ar putea să fie o dirijare necrestină. El trebuie învătat să spună ce s-a întâmplat la scoală si părintii să îndrepte cu orice chip greseala enormă pe care a făcut-o un pedagog. Sunt mai putini copii care spun: „Eu fac asa pentru că m-a învătat profesorul”, însă aproape toti spun: „Asa m-a învătat tata sau mama”. Pentru că aici e dragostea simtită de toti, din partea tuturor.
Sfânta Taină a Spovedaniei
Mai întâi, repet, să fiti bine spovediti. 0 spovedanie este, cum am zice, ca un fel de catehism, adică să te cercetezi mereu: „Ce-am făcut?”
Această stare de cercetare este o stare de prezentă. Să fiti bine spovediti! Nu faceti cu nici un chip o spovedanie asa, traditională, ratională, ci afectivă: „Domnule, asta am făcut!” Să spuneti păcatul cu gustul lui, cu mustul lui, că de multe ori chiar mărturisirea după un îndreptar de spovedanie poate fi o spovedanie ratională. Deci, să fiti bine spovediti! Asta-i taina care mântuieste! Ce iertati voi – episcopilor, preotilor, duhovnicilor – iert si Eu. Aceste păcate dezlegate nu se mai iau în vedere, spune si Sfântul Ioan Gură de Aur, nici la Vămile Văzduhului, nici la Judecata de apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie să ne prezentăm este dezlegarea de păcate.
Dă-ti seama ce usor poti să te mântuiesti! Si te duci la un semen de-al tău să-i spui, la un om, nu la un înger. Nu trebuie să existe rusine la spovedit. Aceasta este o armă foarte eficace a diavolului, să-ti dea rusine la spovedit. 0 spovedanie bună înseamnă să spui tot. Dacă te rusinezi, ascunzi din păcate. Apoi să vă cercetati oriunde, să vă controlati, că e mare greseală să nu fii înregistrat în tot ce faci. S-ar putea să repeti un lucru pentru că n-ai stiut că l-ai făcut, nu te-ai înregistrat.
Urmăriti-vă pe voi însivă, înregistrati-vă pasii si mintea. Pentru că se poate să te speli pe fată si să te speli numai la o subtioară, dar pe una să nu te speli, uiti. Dacă esti înregistrat, te întrebi: „Ce fac, unde merg, cine sunt?”
Nu mergeti la întâmplare, din inertie simplă. Tu trebuie să stii că existi. Dacă tu gândesti că trebuie să fii bine spovedit, peste tot vei fi un controlat si vei avea, deci o conduită a vietii. Plecând de la un lucru care crezi că s-a terminat: „Părinte, sărut mâna, am venit, am spus, acum plec”. Nu, băiete! Pe unde te duci, să te înregistrezi mereu: „Eu am înjurat, am vorbit de rău, m-am mândrit etc.”. Chiar vă rog să notati păcatele atunci când le-ati făcut, cel mai mare lucrul asta ar fi. Nu faceti pe eroii: „Lasă că stiu ce să spun acolo!” Poti să spui si împrejurarea în care ai făcut lucrul, pentru ca să se usureze, ori să se agraveze fapta. Să nu vă apuce moartea, as putea spune, să nu vă apuce seara fără să fiti spovediti. Nu tineti la faptul că va scrie despre voi că „A murit fără lumânare!” Lumânarea nici nu ajută, nici nu acuză.
Nu păstrati un păcat ascuns sau spus sucit, sau spus oarecum. Bunăoară la cei căsătoriti, la unul din soti îi place o altă persoană si cedează în inima lui. Când sunt împreună ca sot si sotie, si cel care a cedat în inima lui îsi închipuie că trăieste cu persoana aceea, face un păcat subtil de curvie.
N-ai nevoie să lasi impresie bună duhovnicului. Duhovnicul se simte bine când îi spui cele mai urâte păcate, pentru că are bucuria că te-a usurat si te-a scos din adânc de ape. Tu esti la doi metri adâncime în apă, de ce îi spui că esti numai la jumătate de centimetru? Spovedeste-te curat. N-are nevoie duhovnicul ca să te lauzi tu pe tine. Si pe urmă, vă mai spun si altceva, el este plin de har si te simte, nu este prost, îsi dă seama. Credeti că Dumhezeu a făcut duhovnic pe oricine? Si atunci, te simte si, delicat, poate să-ti spună: „De ce mă minti, măi frate?” Pentru că duhovnicul nu poate să-ti lase impresia că-ti cunoaste tie păcatele. Îi descoperă Dumnezeu într-un fel, că te dai tu de gol. Si pe urmă nu ne interesează atât de mult părerea duhovnicului, ne interesează că tu ai reusit să te salvezi în loc să te nenorocesti. Pentru că, fratii mei, ori la spovedit să spui păcatele, pentru iertare, ori la Judecata de apoi pentru pedeapsă ele se vor vădi, dar nespuse nu rămân! Asta să stie toată lumea. Si duhovnicul va fi de fată acolo, la judecată, unde n-ai ce să mai zici, si nici el.
– E bine să avem un singur duhovnic? Sau să avem unul aproape de noi si unul mai departe?
– Dragă, e bine să vă spovediti curat oriunde v-ati spovedi. Că poti la acela de departe uneori, si uneori nu poti. Nu să te spovedesti la ăla pentru unele si la ăsta pentru altele. Unde te duci, să spui tot ce ai făcut. Indiferent de numele duhovnicului, de vârsta lui, are puterea dezlegării, asa rămâne. Nici un duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Numai atât că n-are poate experientă, n-are un duh de dragoste. Mărturisirea este în functie de tine, nu de mine ca duhovnic. Eu întreb, dar întrebarea asta mă costă: „Mărturiseste-te cucoană, că ai venit să te mărturisesti! Spune, te ascult”. Zice: „Păi întrebati-mă!” Trebuie să te pregătesti dinainte cu o listă, iar preotul te mai ajută.
Sunt foarte multe femei care spun că au fost tăbărâte, că nu au avut ce să facă. Ce-ai făcut tu cu ocazia asta? N-ai participat si tu? N-ai avut si tu haine pe tine? Dă-mi ceva să te dezleg (de păcate). Nu este o mărturisire bună! Si eu sunt atent.
Puneti mâna pe creionas si notati păcatele. 0dată ce l-ai scris când l-ai făcut, nu mai scapă. Altfel ti-l poate dilua mai târziu satana. Cum zic atâtia: „Părinte, m-am mândrit de sase ori!” Mititelul a scris de câte ori. Dar nu-i usor. Îti ia satana creionul, n-ai hârtie la tine; în tot cazul, important e că este posibil. Cum se spune, o tară e tare si bună, dacă are duhovnici buni. Dacă te-ai pregătit în felul acesta si ai uitat ceva păcate, esti iertat. Dar dacă nu te-ai pregătit, si te-ai dus întâmplător, si te-ai lăsat pe seama duhovnicului, si ai omis o serie întreagă de păcate pe care nu le-ai spus, acelea nu sunt iertate. Taina pocăintei cuprinde patru elemente: 1. Mai întâi de toate să nu mai faci păcatul. 2. Să-l mărturisesti. 3. Să te dezlege duhovnicul. 4. Un canon care se dă sau nu se dă.
Deci nu mai fac. Când mă duc la spovedit, mă duc cu gândul că nu mai fac păcatul. S-ar putea să se mai repete. Tu nu esti vinovat de deliberare. L-ai făcut fără să-ti dai seama. Dar dacă îl faci chiarstiind că-i păcat, este păcat mai mare. De aceea nu-i dezleg pe acestia care trăiesc necununati. Le spun asa: „Am furat de nouă ori, dar dezleagă-mă de zece ori că la noapte fur iar!” Îi pun în situatia să înteleagă si ei că conditia pentru iertare este să nu mai facă.
Lupta este din partea amândurora, a fiului si a părintelui, să te vindeci de păcate si să progresezi, să devii mai bun, din ce în ce mai bun. Păcatele, la prezenta asta sufletească continuă, ti-aduc un foarte mare avantaj: smerenia: „Uite ce am fost eu în stare să fac, netrebnicul de mine! Cum am putut eu să-L supăr pe Dumnezeu cu păcatele mele!”
Raiul este plin de păcătosi pocăitîi. Toti au făcut păcate, i-a plăcut lui Dumnezeu căinta lor. Păcatul aduce smerenie. De unde se întelege că dracul joacă un rol mântuitor indirect. Ne arată imediat neputintele. Ne ajută la încununare. Dacă ar sti cât de mult ajută la mântuire, ar fi mai putin ispititor.
– Dacă nu fac canonul dat de duhovnic?
Duhovnicul ce canon dă, de nu poate să-l facă fiul? Eu nu prea sunt de părerea asta, a unor canoane care angajează timp si chiar efort fizic. Sunt pentru canoane de prezentă, de atentie, de tâsnire către Dumnezeu. Iar dacă nu puteti să faceti canonul pe care vi l-a dat, sunteti în culpă. Trebuie să vă spovediti că nu ati putut să faceti canonul, sau nu ati vrut. De ce să nu se poată face? Chestia asta că-l fac sau nu-l fac, mai ales că nu-l fac, trebuie s-o discutati cu duhovnicul care vi l-a dat. E singurul care poate să vi-l usureze. Duhovnicul are toată autoritatea de a lega si a dezlega. Vi l-a dat, nu mai discutăm că nu este bun, trebuia să-l discutati atunci. „Părinte, eu mă găsesc în situatia asta, nu pot îngenunchia, că am o bubă la genunchi”; „Părinte, am o anemie”. Un părinte duhovnicesc tine cont de regula neputintelor. Dar, dacă nu-l faci dintr-o lipsă de atentie si dintr-o crasă lenevire, atunci esti vinovat.
Si ce este, mă rog, de nu se poate face? Era o gâză de fată, mică de cincisprezece ani, soră de mănăstire, si au vrut să o mute de la o maică la alta. Ea nu a vrut în sinea ei, si făcea în 24 de ore câte o mie de metanii, plus canonul ei călugăresc ca să nu o mute. N-a dat-o până la urmă, dar putea să o dea. Asa, care, ce canon este ăsta de nu se poate face? Eu nu sunt de părerea canoanelor care se mai discută între fii duhovnicesti. Eu am dat niste canoane foarte usoare. Ca să aflu la unii că nici pe acesta nu au putut să-l facă. N-au vrut. Si pentru păcate grele, nu asa, hai să dau canoane. De fapt, canonul s-a transformat în întelegerea oamenilor ca o obligatie, să se dea canoane. Dar canonul, de fapt, înseamnă: nu mai fac păcatul. Lupta de a nu mai gresi.
Canonul începe să se considere atât de relativ, încât nu ai toată siguranta că se potriveste atât de bine la cel care i-l dai. Se mai poate orienta un duhovnic dupâ râvna care o are fiecare si în functie de gravitatea păcatelor. Dar canonul cel mai adevărat este acesta: să nu mai faci păcatul. Pentru că esti cu tine mereu, mereu sunt ispite, si, atunci, tu te găsesti un luptător cu sabia scoasă, ascutită, nu un luptător adormit. Sau unul din canoanele cele mai mari care se dă este oprirea de la împărtăsit. Aici se pot pronunta duhovnicii cu foarte multă grijă. Canoanele cele mai rezistente opresc de la împărtăsit 18-20 si chiar 25 de ani. Dar asta ar însemna să nu te mai împărtăsesti niciodată. Mai ales se tine cont si de momentul istoric în care trăim. El poate să se obisnuiască cu neîmpărtăsitul si nu îl mai interesează si zice: „Parcă tot cu împărtăsania am trăit până acum!”
După o perioadă de 40-50 de ani de educatie atee, eu constat la oameni care s-au născut si au trăit în vremea aceea, că nu au deloc o educatie crestină mostenită de la mosii si strămosii lor. Eu constat, prin femeile care vin, că bărbatii lor nu sunt credinciosi. Lupta este ca, aducându-i si pe ei la biserică, să nu-i refuzăm pe motivul că el este un păcătos.
Trebuie urmărit un canon care să-l facă zi de zi, în ce priveste starea de simtire, nu starea de obligatie tipicală. Duhovnicul de multe ori cu regret se achită de fiul duhovnicesc, îi dă un canon: să citesti cutare… Fiul o face din obligatie, nu o face să se vindece, dacă face. Sunt foarte putini care fac cum trebuie. Unul a primit un canon să citească de trei ori Biblia. Biblia, care o citesti o dată în viată. Acela citeste să înteleagă, sau o citeste că i s-a dat să citească. Ba, îl împutinează sufleteste canoanele prea încărcate. Si atunci este un duhovnic neiscusit sau nepăsător cu mântuirea fiului său. Lupta este ca mâine să fie tot cum a fost astăzi când s-a spovedit. „Frate, nu ti-am spus decât atât să faci!” Lupta mare este să fie în fiecare zi prezent, în fiecare clipă dacă se poate. Nu o să se poatâ. Dar lupta este să se poată. Vă dau un exemplu:
S-a măritat Ioana cu Nicu. Au terminat petrecerile nuntii si au trecut la casa lor. Nicu a plecat la treabă, unde trebuia el să muncească, iar Ioana a rămas să gătească mâncare. Ea, dintr-o greseală, nepricepută si tânără cum era, a afumat mâncarea. Si se perpelea: „Vai, ce o să zică Nicu: ŤN-ai învătat nici atâta la mama ta!ť”, se fărma sărăcuta. A venit Nicu. „Dragă Nicule, am afumat mâncarea!” „Lasă, dragă, nu asta mă interesa pe mine! Dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua, asta mă interesa!” Asta îl interesează si pe Dumnezeu: „O, dacă ar sti cine sunt Eu! Eu, care v-am făcut! V-am dat chip îngeresc, si peste îngeri chiar. Vă stau îngerii de vâ slujesc. Îngeri vă veti numi si voi întru împărătia Mea. V-am dat întelepciune, pricepere, discernământ. De ce nu v-ati gândit la Mine?” Si auziti, numai să ne gândim la El. Asta este o mare lucrare. Deci, este un canon bun. Să te gândesti la Dumnezeu, cum te gândesti la mâncare, cum te gândesti la părinti, cum te gândesti la cineva pe care-l iubest i. Te gândesti la ei: ce-o mai fi făcând mama, tata, sotia. Asa să te gândesti si la Dumnezeu. Pentru că mai întâi de toate si peste toate El trebuie să fie iubit din tot cugetul si din toată inima. Când te surprinzi în uitare, în răspândire: „Doamne, iartă-mă!” Revenirea asta e foarte primită de Dumnezeu. „Doamne, sunt un netrebnic, nu merit…!” Încolo, îmi faci mie 100 de metanii trr-trr-trr… sau le faci cum trebuie; dar ce faci după ce le faci?
Avem nevoie de o prezentâ continuă a inimii, de această stare continuă de dragoste. 0 tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă.
După ce îsi face pravila, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii si se retrage fără nimic. Eu sunt mai mult pentru o tresărire continuă, duhovnicească. De aceea am spus: orice clipă poate fi un timp si orice suspin poate fi o rugăciune. Rugăciunea după tipic o termini într-o oră. Nu trebuie renuntat la ea. Dar să nu fie singura treabă duhovnicească. A citi un Paraclis e foarte bine. Dar ceea ce de fapt trebuie adus la cunostintă, căci lucrul acesta e mai putin discutat, este prezenta continuă a inimii. Chiar o serie întreagă de insi îmi spun la spovedit că nu si-au făcut canonul. Poarte rar găsesc care si-au făcut canonul. Atunci nu prea sunt de părere pentru canoane, dintr-astea, care se fac repede ca să scape de ele, sau se fac numai rational, fără simtire, sau nu se fac deloc. Suspinarea însă, nu îti ia timp. E la îndemână si angajează toată fiinta ta: „Of, Doamne!”, si ai făcut mai mult decât acela care a zis de 15 ori Tatăl nostru, îl stia pe de rost si l-a zis reped e.
Duhovnicii trebuie să stie că sunt date canoane mari, dar orientarea contează, căci, în general, în duhovnicie, trebuie să le consideri si foarte elastice. Sfântul Vasile cel Mare, care în lumea duhovnicilor trece drept cel mai tare în canoane, dă pentru avort 20 de ani. Si spune si cum să-i faci: 5 ani să stea în curtea bisericii, 5 ani la usa bisericii si 5 ani în biserică neîmpărtăsit. Si trebuie să tii cont. Dar tot Sfântul Vasile cel Mare, care era de o mare flexibilitate si întelepciune duhovnicească, spune în canonul 74: „Cel cărui i s-a încredintat de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, puterea de a lega si a dezlega, nu se va osândi pentru micsorarea timpului canonisirii, pentru cel care se pocăieste, mărturisindu-se de bună voie, căci unul ca acesta ajunge degrab iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.
Deci, dă libertate duhovnicului să-l canonisească cu oprire de la împărtăsit după cum crede el. Duhovnicul tine cont de o serie întreagă de elemente. Mai întâi de toate, vă spun încă o dată aici: chiar faptul că vine la mărturisire este un canon pe care îl face. El vine cu emotie. Trebuie să discuti toate lucrurile foarte intim, căci sunt numai de el stiute. Si aici, la spovedit, trebuie să le spună tare. Bineînteles, duhovnicul trebuie să respecte cu foarte multă dragoste pe cel care spune lucruri foarte grave. Pentru că dacă scapă unul de la înec, de la o apă până la gât, e un merit. Dar nu-i mai mare meritul că l-ai scăpat pe altul de la o apă foarte adâncă? Este o bucurie pentru cel salvat; si nu-i mai arde să-l certe, că de ce e ud? Adică, duhovnicul l-a salvat pe cel care-si spune păcatele.
Duhovnicul tine cont care au fost împrejurările păcatelor. Faptul că el spune cu o foarte mare rupere de inimă, e cel mai important, atunci el ajunge degrab iubirea de oameni a lui Dumnezeu, si nu trebuie să-l mai opresc. Vă dau un exemplu dintr-o întâmplare a vietii mele de duhovnic. M-am trezit în Sâmbăta Pastilor cu un maramuresan bătrân, cu sarica pe el: „N-o, domn’ Părinte, am venit să mă mărturisesc, să mă grijesc!” Cine era acest bătrân? În satul lui era un om foarte însemnat. De 30 de ani nevasta lui se făcuse adventistă. Era un curent de adventisti foarte puternic acolo. Si toti adventistii vroiau să-l prindă pe badea Ioan, care era foarte reprezentativ, ca prin el, să dea lovitură satului. Însă el se tinea de Biserică, si nu au reusit ăia să-l doboare. El apăra pozitia ortodoxă, numai prin faptul că nu se ducea la dusmani. Eu, n-am de lucru, în spovedanie, si l-am întrebat: „Ai postit?”, că vroia să se împărtăsească. Mâine erau Pastile. „No, domn părinte! Am mâncat si ieri de frupt!”, î n Vinerea Mare, că era în spital.
Acum, am zis eu, ce faci Arsenie? Sigur, ce ar face Hristos? Omul ăsta de 30 ani apără credinta adevărată, ortodoxă, si acum mă cramponez că a mâncat omul acesta o bucătică de cozonac, dată de pomană, pentru că era străin? „Bine, bade Ioane, să postesti până mâine!” SŞi până mâine mai erau câteva ceasuri, ca să zic că i-am dat un canon, si l-am împărtăsit.
Vedeti, faci un mare pogorământ, dar pe ceva. Nu l-am oprit după canoane, si am tinut cont de starea lui sufletească, de lupta care o dă de ani de zile. Pentru că, trebuie să spun, dar cu teamă, că nu prea văd că singur postul ar da nădejde de mântuire. Smerenia adâncă din inima noastră si nedusmănia este nădejdea de mântuire a noastră. Postul este recomandat ca o stare de nevointă si ca stare fiziologică, că elimină toxinele, si e foarte bun. Dar ne întâlnim cu fel de fel, si foarte multe cazuri, când nu s-a postit, ori sunt bolnavi, ori sunt pe drum.
Vedeti, trebuie să ai întelegere. Dacă duhovnicul tine cont de intensitatea pocăintei fiului, el se consideră ajuns.
Unul s-a dus la spovedit, cu păcate grele. Părintele i-a dat un canon foarte usor si zice: „Părinte, părinte, e usor pentru mine, păcătosul! Doar atât să fac eu?” Duhovnicul i-a scăzut si din ce i-a dat. „Părinte, ce faci?” Si i-a plesnit inima, si a murit din râvnă că el nu merita acest lucru. Dar duhovnicul a fost iscusit.
Asadar, canoanele rămân ca niste mari faruri de orientare: „Uite, domnule, păcatul dumitale, că te oprea de la împărtăsit douăzeci de ani”, cum e cazul cu avorturile. Dar sunt atât de multe posibilităti ca să-l usurezi. Sfântul Ioan Gurâ de Aur, zice: „Ani vrei să-i dai? Nu, vindecă-i rana!” L-ai oprit atâtia ani, dar el tot asa a rămas, nevindecat. Lupta mare este să-i vindeci rana.
Se sfidează jertfa de pe Golgota când preotii duhovnici refuză să dezlege pe cei cu păcate grele si care se căiesc. Este o enorm de mare greseală. Poti să-l opresti de la împărtăsit dar nu ca să nu-l dezlegi de păcate. De câte ori sâ iertăm? a întrebat Sfântul Petru. De saptezeci de ori câte sapte. Ceea ce înseamnă: permanent. Dar numai dacă se căieste permanent, că n-are voie nimeni să desfiinteze iadul că-i milostiv Dumnezeu.
– Există vreo categorie de oameni care nu se pot mântui, de exemplu actorii?
– Dragă, numai dracul nu se poate mântui. Acesta-i răspunsul. Deci, nu mai puneti nici o întrebare de felul acesta. Conditia este să se pocăiască. Dacă a omorât o mie de oameni, se spovedeste, se căieste, plânge, Dumnezeu îl iartă. Jertfa de pe Golgota s-a făcut pentru mântuirea lumii, nu numai a unora, pentru toti. Dacă nu vor, nu vor ei, dar pot să se mântuiască. Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greseli, ci pentru tot ce este greseală pe pământ. Mai mare păcat decât a făcut Iuda nu există, ca să-L trădezi chiar pe Dumnezeu constient. Si totusi îl ierta si pe el dacă nu se spânzura. Un sfat pe care-l dau duhovnicilor este să-i iubească pe fiii lor asa cum sunt.
M-am dus la o mănăstire unde aveam doi fii duhovnicesti, adusi de mine la mânăstire, si i-am întrebat: cum canonisiti? Zice: noi, pe cei cu douăzeci de avorturi, nu-i dezlegăm de păcate! Si ce faceti cu ei, îi trimiteti la Arsenie? Nu-l împărtăsesti imediat, dar de dezlegat îl dezlegi.
– Când e vorba de oameni care nu părăsesc păcatul, tot îi dezlegati?
– Dezleg de câte ori vin si se spovedesc că n-a respectat.
– Dacă un om nu merge la Liturghie Duminica – el, de fapt, spune că îl întreb eu, nu vine să-mi spună că nu merge Duminica la biserică – în cazul acesta eu nu-l dezleg si-l pun în situatia să meargă si-apoi se prezintă si stăm de vorbă, după ce-mi face dovada că merge!
– Eu n-am cum să nu-l dezleg; că el se spovedeste că n-a fost, ca un păcat. Dar îi spun marea lui greseală de a nu se duce la biserică si-i explic putin importanta Sfintei Liturghii, că-l umple de har.
– Dacă-i fumător nu-l dezleg!
– Eu îl dezleg. Dar nu spune: „Sunt fumător”, nu vorbi asa. Spune: „Am fost fumător”. Cuvântul „sunt” înseamnă continuitate. Contez pe o explicatie care le-o dau în legătură cu gravitatea păcatului: „îti dai seama dumneata cum lucrează ca să te distrugă, într-o formă tainică, această patimă si te trânteste când ti-e lumea mai dragă. Deci trebuie să te lasi de ea, că mă pui pe mine în situatia să te dezleg fals, si eu n-o fac. Si zice: „Am înteles, părinte!”
– El a înteles pe moment!
– În fata mea el hotărăste să se lase si s-ar putea ca el să nu mai gresească.
– Eu nu contez pe hotărâri spontane!
– Nici nu rămân asa fix, nu opresc pocăinta lui pe loc. Sistemul meu este să fiu mai îngăduitor, dar să atac păcatul cu orice chip, si să-l pun în situatia să fie si el împotrivă. Dacă el este împotrivâ, este pe cale. Mila lui Dumnezeu îl ajută.
– Femeile au început să poarte sterilet!
– Este mutilare! Să-l scoată imediat!
– Dacă nu-l scoate nu o dezleg!
– Acum depinde cât este de sinceră. De aceea s-a pus întrebarea de Sfântul Petru: De câte ori să iertăm?… De saptezeci ori câte sapte. Dar nu pleacă de la mine până nu îmi spune: „Nu mai fac”. Însă nu am voie să mă bag mai departe! Dacă se întâmplă să moară, ce faceti?
– Dacă se întâmplă să moară înseamnă că Dumnezeu nu l-a învrednicit să primească dezlegarea si ceea ce nu i-am oferit eu, îi socoteste Dumnezeu, că are voie.
– Are voie, dar numai ce dezleagă preotii si episcopii, dezleagă si Dumnezeu! Si sunt cazuri destul de multe când se întâmplă să moară.
– În caz de neîntelegere între soti, ce putem face? Am întâlnit un caz, un tânăr mi-a spus că sotia lui îi face farmece, îi pune lucruri toxice în mâncare; spune că nu mai pot trăi împreună, si totusi asteaptă un copil de la ea.
– Dragă, o suportă până când găseste un motiv binecuvântat de despărtire. Trebuie s-o ducă mai departe. Si sunt mai multe cazuri de felul acesta. 0 duce mai departe si pe considerente că „Ce stii tu, bărbate, că nu-ti vei mântui femeia?” Sau invers. Nu sunt decât patru motive ca să se poată da divort:
1. Dacă e caz de adulter, cum zice Mântuitorul.
Femeia poate da divort dacă-l prinde pe bărbat?
– E liberă si ea. Are dreptul ei. E fiintă liberă cu Edictul de la Milan. A încetat dragostea, a încetat si familia.
2. Dacă vrea să omoare unul pe celălalt, si a simtit că vrea să-l omoare, fie prin otrăvire, fie prin împuscare. Atunci trebuie să se despartă, decât să facă crimă. De ales însă, să nu fie un simplu accident – s-a întâmplat că a întors făcăletul, sau te miri ce…
3. Dacă a trecut la sectă unul din soti, a căzut în erezie, si cu influentă mare să-l racoleze pe sot. Celălalt are voie să se despartă, decât să cadă în anatema.
4. Dacă pleacă la mânăstire, dar cu acordul amândorura si cu divort.
Si în caz de adulter, dacă intervine o iertare totală, atunci să se pocăiască persoana în cauză.
– Dar când nu are motiv canonic de despărtire?
– Preotii, cunoscători ai canoanelor – cel putin, cele care sunt mai discutate, trebuie cunoscute cu orice chip – apreciază si el lucrul acesta.
Dacă a încetat dragostea si este o întindere acolo, si e un betiv notoriu, vine cu femeile în casă peste sotie. Vedeti, adică nu apreciem noi că e canonic? V-am spus, dacă îl prindem în unul din aceste patru motive pe unul din ei, suntem liberi să dezlegăm. Am ajuns în situatia să le spun: „Divortează, domnule, si gata!”
– Femeile se mai pot căsători?
– Se pot recăsători, dacă nu sunt ele vinovate. Dacă au fost ele rele, nu se pot recăsători. Dar, din două rele alegi răul cel mai mic; suntem în situatia de a-i cununa, că altfel trăiesc în păcat.
– În caz de avort cum să procedăm?
– Nu putem accepta cu nici un chip, cu riscul că-si pierde credinta ortodoxă. Nu putem accepta la o femeie să facă avort. E un păcat mare. Si nu-i vorba de faptul că a omorât un om, dar a ucis un om nebotezat. Le-am făcut o teorie de au început să plângă. Dumnezeu însă, asteaptă pocăinta oamenilor, nu timpul. Pentru că Dumnezeu a iertat de la primele cazuri. Femeia păcătoasă, aduceti-vă aminte. Si mereu trebuie să ne întrebăm ce-ar face Iisus Hristos în cazul acesta. Mântuitorul a vrut să mântuiască lumea, oamenii căindu-se, că nu se poate fără pocăintă. Acesta e actul material prin care se vede căinta unui om: mărturisirea. Chiar într-o observatie, la Sfântul Vasile cel Mare, se zice: „Se dădeau canoane mari pentru că era si credinta mare”. Noi nu ignorăm canoanele, dar, totusi, trăim un moment istoric al nostru. Eu, azi, spovedesc, acum stau de vorbă cu penitentul. Si vă rog să mă credeti că nu am oprit mai mult de trei ani de la Sfânta Împărtăsanie, chiar si pe cei cu avorturi.
– Femeia zice: „Nu depinde de mine să nu fac avort, de bărbatul meu!”
– Părinte, din momentul în care ea spune si îi pare rău, eu o dezleg. Însă le spun: „Mai bine mori, dar asa ceva să nu mai faci!” Si vai de bărbatul ăla, la urma urmei. Dar ea, săraca, vrea să se plângă, nu trebuie să plece descurajată de faptul că nu s-a rezolvat problema. Apoi, îl luăm în pomenire si pe bărbatul ei, căruia îi transmitem mustrări, să se oprească de la acest mare păcat.
– Vin oameni să-si mărturisească păcatele, dar nu-si schimbă viata, nu se transformă.
– Dacă nu se schimbă, nu-l împărtăsesti imediat, dar de dezlegat îl dezlegi de păcate. Nu trebuie alungat.
În ce priveste căinta am să vă spun o istorioară: când au căzut îngerii din cer, un înger n-a fost cu Lucifer, dar nu a fost nici cu îngerii care au rămas buni. Lucifer a fost trimis în iad cu ceata lui, iar îngerul acesta a rămas neutru. După ce s-a făcut această alegere, cu forta si cu viteza divină, el si-a dat seama că a gresit, dar cerurile s-au închis si el a rămas pe afară; si s-a rugat să-l primească, si nu l-a primit în cer, dar Dumnezeu i-a pus o conditie: „Să-mi aduci ce-i mai scump pe pământ!” – îngerii erau căzuti înainte de crearea omului, dar treceau miile de ani si el ar fi rămas tot pe afară, asa încât avea o bucurie, că totusi are o sansă.
Si s-a pogorât în adâncurile oceanelor si a adus el mai scump mărgăritar. Nici nu s-a uitat la el Cerul. Nu l-a primit. – Dar, când lupti duhovniceste si nu câstigi, ai câstigat necâstigarea: faptul că tu stii că nu ai câstigat, deja esti câstigat! Deci, esti deasupra luptei.
Când a văzut că nu l-a primit Cerul, s-a desteptat îngerul: „Stai! Lui Dumnezeu nu-i trebuie lucruri materiale!”
La un râu doi copii se scăldau si, în joaca lor, unul a căzut si era să se înece, iar celălalt a sărit să-l salveze – s-au înecat amândoi. Si îngerul a luat inima copilului salvator si s-a suit cu ea la cer. Si Cerul nu s-a deschis! – Vezi cât de învătat era îngerul acum?
Mergând el prin lume a văzut într-o pădure un bătrân care-si plângea păcatele lângă un copac. Dar îngerul îi vedea lacrimile ca de foc. Si a luat o lacrimă din aceea si a fugit cu ea la cer. Dumnezeu l-a primit imediat! – Cel mai scump lucru de pe pământ este lacrima pocăintei!
– Spuneti-ne ceva despre Taina Sfântului Maslu
– Vă spun un lucru să stiti. Vă rog să tineti la chestia asta foarte mult. Nu se poate face Sfântul Maslu cu un singur preot. Măcar cu doi. Adică să fie la plural, stii? Taina respectivă se întemeiază pe cuvântul Scripturii: „Mergeti la preoti”. Nu la preot.
Miercuri, 7 ianuarie 2015, exact în ziua în care Biserica Dreptmăritoarea îl sărbătorea pe Sfântul Ioan Botezătorul, a avut loc în Paris un atentat în redacția săptămânalului de satiră Charlie Hebdo. Au murit 12 persoane și alții sunt răniți. Motivul se presupune a fi câteva caricaturi blasfemiatoare cu profetul Mohamed.
A fi solidar cu redacția Charlie Hebdo este ca și cum ai fi solidar cu un club de mafioți care au primit o bombă și au murit câțiva dintre ei. Sunt solidar cu familiile îndoliate. Sunt solidar cu cei care au murit și Dumnezeu să le ierte toată greșeala cea de voie și cea fără de voie. Dar nu pot fi solidar cu o companie care are ca scop zilnic batjocorirea unor oameni pentru a aduce zâmbetul demonic pe buzele altora. Asta este învrăjbire, este cultivarea urii de oameni, care iată în ce s-a concretizat după atâția ani: ucidere de oameni. Vorba aceea: semeni vânt, culegi furtună! Ură și dispreț a semănat redacția Charlie Hebdo, ură și dispreț a cules.
searchnewsglobal.wordpress.com 