În afară de Hristos, nu am nimic!

Maica Stefanida este una din marile nevoitoare ale secolului al XX-lea. Născută în anul 1887 într-o familie sârbă din nordul Albaniei, încă de la vârsta de 7 ani se leapădă de cele ale lumii şi ale trupului prin chemarea tainică a harului Duhului Sfânt. Trăieşte în lume până la moartea ei, deşi fusese chemată de Sfântul Nicolae Velimirovici să se închinovieze la mânăstirea Jicea. A preferat însă pustnicia în lume, trecând printr-o mulţime de necazuri. Primeşte haina monahală la începutul celui de-al doilea război mondial, cu toate că se considera nevrednică de acest mare dar.

În anul 1945, cu două luni înainte de moarte, le-a scris părinţilor săi, spunându-le
de apropiata adormire şi de pregătirile pentru a se întâlni cu Cel pentru Care „a ars jertfelnic, de la vârsta de şapte ani, ca o lumânare adusă la altar”.

Moartea ei s-a petrecut în noaptea de Vinerea Mare, pe 21 aprilie/4 mai 1945. O patrulă germană a bătut la uşa sihăstriei sale, cerându-i să-şi stingă opaiţul sau să tragă perdelele, însă ea a continuat să citească şi să se roage. Soldaţii s-au întors, bătând-o cu sălbăticie pe firava nevoitoare de cincizeci şi opt de ani, care a murit în cursul acelei nopţi. A fost îngropată în Sâmbăta Mare – aşa cum a vieţuit cu Hristos, a rămas cu El alături şi în moartea Sa.

Viaţa acestei pustnice în lume ne-a rămas aproape necunoscută, însă din scrisorile sale trimise duhovnicului ei, episcopul Victor al Skadarului (†1938), ni se descoperă un suflet care doar prin necazuri şi suferinţe se poate spune că a trăit pe pământ, căci cu duhul ei întru cele cereşti petrecea.

Cuvioasă maică Stefanida, roagă-te şi pentru poporul român!

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.

Cuvioase Părinte,

Duhul meu vrea să grăiască Domnului cu tine ca martor, şi să zic ţie multele mele chinuri şi să spovedesc păcatele mele. Însă cu smerenie mă rog să mă ierţi de te necăjesc. Ci ştiind că cu deadinsul doreşti şi iubeşti a fi pe placul lui Hristos, rogu-te: auzi-mă, pentru Hristos.

Până acum doream de bunăvoie să vin (la biserică), însă trăim vremuri de mare stricăciune a credinţei şi rânduielii, aşa că ceea ce mă aduce (la Biserică) este marea milă şi dragostea lui Hristos. Am învăţat să mă însufleţesc pe sine-mi în fiecare Duminică şi chiar de două ori în săptămână cu Tainele lui Hristos, ca să nu rămân fără de viaţă, ci să viez, întru aceste sfinte zile.

Părinte, trebuie să ştii, numai să mă crezi, că în afară de Hristos nu am nimic. Am doar de purtat această viaţă plină de păcate. Însă Hristos e mila şi dragostea mea, şi singurul Chip al vieţii mele.

Când cuget la marile chinuri ale lui Hristos, la îndelungă-pătimirea Sa şi la bunătatea şi înţelepciunea Sa – nimic nu-mi mai trebuie. Hristos mă plineşte. În nopţile întunecate şi chinuitoare, Hristos mă încălzeşte precum soarele. Hristos nu-mi îngăduie să privesc ori să vorbesc slobod cu oricine din această lume, nici nu-mi îngăduie să mă mulţumesc cu orice…

Fără marea milă a lui Hristos, nu pot primi nimic de la nimeni – altminteri aş pierde dragostea lui Hristos. E cu adevărat anevoie pentru ceilalţi să trăiască alături de mine în lume, deoarece anevoie este pentru oricine să creadă că Hristos nu mă lasă niciodată să mă odihnesc – căci nici El nicicând nu Se odihneşte. Întâmple-se orice cu lumea, să se clatine şi să se răstoarne – eu nu mă voi despărţi niciodată de Hristos! Căci El este milostiv, şi mi-a arătat mila Sa, şi mi-a grăit despre neputinţa dracilor, şi m-a slobozit să izgonesc cu mâna goală dracii. Pentru că dracii multe fură de la mine, dar nu pot lua cu dânşii, fiind ruşinaţi mai înainte de a-i nimici Domnul.

Părinte, iartă-mă, nu lăsa scrisoarea aceasta  să te plictisească, pentru că am multe de zis. Şi să nu te superi, ca şi cum aş grăi ceva de la mine. Căci parcă Hristos grăieşte din mijlocul inimii mele. Aşa simt, şi mă rog să simţi şi tu asemenea, părinte.

Domnul este aici. Îl întreb: Toate-s adevărate, dulce Hristoase al meu? Pentru că înaintea Ta nimic nu se ascunde; ruşinea mă va nimici. Dracii abia aşteaptă, se târăsc în jurul meu, dorindu-mi tot răul. Însă ştiu şi rabd toate acestea, şi nu voiesc să le dau nimic. Însă Tu, Hristoase, pe toate le poţi. Aruncă-Ţi tunetul asupra lor şi-i nimiceşte, şi-i risipeşte! Căci se adună neîncetat împrejuru-mi, zi şi noapte, în vis şi aievea. Însă, Hristoase al meu, nu-mi pasă de mincinoşii draci; Te am înlăuntru pe Tine, sfântul Adevăr! În mâinile Tale îmi încredinţez viaţa. Tu ai zidit-o, fă ce voieşti şi doreşti cu ea! Curăţeşte-o, dar, de toată întinăciunea şi iartă-i păcătoşenia, ca nevăzuta mea necurăţie să nu Te scârbească.

O, dulce Iisuse Hristoase, viaţa mea, doar la Tine cuget şi cu Tine grăiesc în vise şi aievea. Părinte, rogu-te, mă iartă, spune-mi tot ce vei afla supărător în această scrisoare; toată este dragostea lui Hristos. Aşa ţin îna-intea preotului meu viaţa lui Hristos; din păcate, nu am acum un preot. De la mine s-a depărtat multă bunătate, însă Hristos nu mă părăseşte. Niciodată nu mă lasă singură, ci inima îmi arde vie de mila şi dragostea Sa, în bucurii şi necazuri, în slavă şi lumină. Ochii mei nu-L văd, dar inima mea Îl vede; nu-L aud cu urechile, ci inima mea Îl aude, şi în lăuntrul meu străluceşte lumina. Stau înaintea lui Hristos, şi ruşinea mă copleşeşte când mă gândesc la multele mele păcate. Păcătuiesc. Şi Hristos mă vede.

Hristoase, nu mă mustra cu mânie, căci ruşinea mă va omorî. Mustră-mă cu milă, ca să învăţ toate cele pe care le voieşti. Vezi, Doamne, cât de multe Îţi grăiesc şi-Ţi spovedesc, în numele Sfintei Treimi. Cât de mult Te iubesc! Fără Tine nimic nu văd, nici nu aud; fără Tine nimic nu pot zice, nici cunoaşte; fără Tine nu am adevărul Tău. Căci păcatul nu-mi dă pace. Ruşinea mă doboară, pentru toate. Nu pot răbda să mă privească lumea.

Cum îl voi crede pe altul, sau cine mă va crede pe mine? Când cineva îmi dă ceva, nu pot întinde mâna, fiindcă nu pot crede că dă de bunăvoie. Căci, mărturisesc, viaţa mea nu e bună de nimic şi jalnică. Iar viaţa în lume e mereu învolburată. Întotdeauna mă tem, Hristoase al meu, că trăiesc făţarnic. Tu, Care eşti Adevărul cel viu, spune-mi, unde se cuvine să fie locul josnicei mele vieţi? Hristoase, nimeni nu are nevoie de mine în afară de Tine; de mă iubeşti, găteşte-mă Ţie-ţi, ocroteşte-mă de necredinţa şi desfrâul ridicate din această jalnică lume! Toate necurăţiile se înmulţesc, de parcă totul ar fi sortit pierii.

Iartă-mă, părinte! Vieţuiesc cu Hristos doar atunci când dulce grăiesc cu Dânsul. Să nu crezi că mă mândresc cu ceva din viaţă. Nimic bun nu am, până ce va veni moartea. Şi cu adevărat Îl iubesc pe Hristos! Însă dacă ceva nu e după voia Sa, lesne m-ar putea părăsi – căci nu pricep nimic din cele ce mi le grăieşte Domnul, şi mă tem că Îl voi mânia. Hristos are mare milă; pe multe le rabdă şi îndelung aşteaptă pocăinţa. Însă nu-mi pot astupa urechile înaintea păcătoasei şi nevrednicei mele vieţi, şi nu mă pot smeri îndeajuns, pe cât îmi cere Hristos. Doar ruşinea multelor mele păcate mă poate ucide.

Cu milostivire mă iartă, părinte! Ştii cine zice acestea; auzirea lor să te bucure, pe cât de dulce îi e sufletului meu să grăiască şi duhului meu să suspine. Căci Hristos îmi grăieşte în inimă mai multe decât pot scrie. Mulţimea cuvintelor grăite de Hristos în inimă nu poate fi cuprinsă de hârtie.

O, spune-mi acum, Casa mea, Hristoase al meu: în numele Sfintei Treimi, sunt acestea adevărate? Mă amăgeşte cu minciuni vicleanul diavol? Căci mulţime de draci caută neîncetat să-şi afle în mine sălaş; de dorm sau de sunt trează, ei nu contenesc. Răul mă ispiteşte în multe chipuri, însă Tu, Hristoase al meu, m-ai îngrădit cu tărie. Cu dragostea mi-ai încălzit inima; mare milă ai revărsat asupra mea. De nimic nu am trebuinţă, ci te rog neîncetat, Preabunule şi Preaiubite, să-mi dai în această viaţă multe încercări.

Articol aparut in nr 17 al revistei Familia Ortodoxa

De ce-am venit pe lume?

– Când vei veni tu, toate vor fi gata. Toate vor fi împărţite. Aşa că ia-le pe acestea acum.

Pânză… lucrată la război. Suluri de pânză ce-au stat de generaţii frumos aranjate în dulap.

– Ia şi ştergurile astea – să ai amintire.

– Acum?

– Numaidecât. Din lada de zestre, nişte straie. Şi zadia. Zadia-i făcută de mine, am purtat-o când eram fată, duminica, la horă.

Covoare ţesute, perne, tot felul de materiale lucrate cu migală la lumina lămpii îşi aşteptau rândul.

– Acestea sunt necesare pentru atunci.

Mie nu-mi trebuie decât straiele şi atât. Sunt grele şi pe măsura mea. Încercate în joacă cândva, radiind de bucurie, plimbate prin curtea casei vara, în hămăitul câinelui nedumerit, căruia i se păruse că sunt „alt om”, straiele acestea erau predate acum definitiv.

Bunica mergea anevoie prin camera rece, „de către drum”, desprinsă parcă de cele lumeşti. Acum putea să plece: peste un ceas, mâine, peste o săptămână, peste câţiva ani, oricând.

Firesc, totul era atât de firesc, încât nu mai rămânea în urmă decât privirea uimită a nepoatei, imortalizată ca într-o fotografie.

– Nu te duce acum! La cine mai vin eu? Eu am nevoie de tine!

I-am spus aşa tot timpul – şi vreo cincisprezece, şaisprezece ani de la acel moment al „predării straielor” – pentru că îmi era dragă, pentru că îmi era a doua mamă. Prin obiectivul aparatului foto m-am uitat la ea de atâtea ori, am încadrat-o, şi totuşi nu am imortalizat-o decât în memorie. Am avut o reţinere inexplicabilă. Voiam să mai trăiască pentru mine.

Îmbrăcată de mult cu haine cernite, că „numai tinerele poartă haine colorate”, petrecându-şi pe ultimul drum propria-i fiică şi soţul, bunica avea şi ea dorinţa plecării din această lume. Avea dorinţa, dar muncea necontenit. Se îndrepta de spate când se odihnea proptindu-se în sapă, pentru că în rest mergea aplecată.

Ani întregi m-am gândit numai la mine, voind s-o mai văd petrecându-mă în poartă după cum îi era rânduiala.

Într-o vară, am consimţit pentru prima dată: „Roagă-te pentru mine, puiul meu, să mor”.

Am tăcut. Vorbele mele nu mai răsunau copilăreşti: „Mai stai!”. De data asta, inima mea a înţeles. Nu aveam încotro. Bunica avea privirea pierdută undeva, în zare.

Peste o lună, în miros de „tei sfânt”, dorinţa de o viaţă a bunicii se împlinise şi toate au fost precum a spus ea.

La poarta casei m-am oprit şi oprirea aceea părea ruptă din veşnicie. Alerga copilul din mine să o îmbrăţişeze, rămânea omul matur să cugete: „Când vei veni tu, toate vor fi împărţite”.

M-am dus să o privesc. Era senină. Vecinele îi derulau povestea plecării: seara s-a dus să închidă ultima găină ce-i rămăsese din toată gospodăria, firesc, cum am mai spus, atât de firesc s-a aşternut apoi ultimului somn pământesc.

S-a pregătit o viaţă, a venit pe lume să se pregătească necontenit şi a avut o plecare atât de frumoasă…

Duminica a venit la înmormântare aproape tot satul, parcă era sărbătoare, soarele strălucea şi era atâta linişte… Femeile se închinau două câte două, după obicei, luându-şi rămas-bun. „Parcă doarme”, spuneau.

„De ce-am venit pe lume?” – a răspunde mi-e greu. Ştiu de ce a venit pe lume bunica: să înveţe a muri, să-mi dea acel fel de iubire atât de firească, pentru care-i mulţumesc.

Zestrea lăsată mie a fost zestrea iubirii.

Adela Daniela Costea (Oradea)

Locul I la concursul de eseuri al lunii iulie

Aparut in nr 42 al revistei Familia Ortodoxa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

ROMANIA IN AGONIE

Just another WordPress.com site

Octavpelin's Weblog

Cugetarile noastre trebuie sa purceada din bunul simt si din dreapta judecata,sa fie rod al ratiunii noastre

%d blogeri au apreciat asta: