10 metode prin care omenirea este manipulata fara sa-si dea seama

manipulation-mentale

Daca esti putin atent la tot ce se intampla in lume in momentul de fata, vei ajunge la concluzia ca se doreste ca omenirea sa functioneze “pe pilot automat”, adica li se distruge practic capacitatea de a gandi pentru ei insisi.

De cand anumiti oameni au preluat controlul asupra maselor, controlul mintii a fost orchestrat de catre aceia care studiaza comportamentul uman, pentru a-i determina pe acestia sa se conformeze vointei anumitor grupuri “elitiste”.
In ziua de astazi, am ajuns intr-o zona foarte periculoasa, in contextul in care s-a preluat controlul, iar daca oamenii nu se vor trezi la timp din somnul ignorantei, risca sa ajunga sclavii celor care se considera superiori.

Controlul mintii se petrece atat la nivel tehnologic cat si psihologic. Totusi, studiile arata ca, doar prezentand aceste metode de control al mintii, efectele for fi diminuate, cel putin in cazul campanilor publicitare de control al mintii si al propagandei. Cel mai greu de invins ramane puterea militara, care continua sa fie din ce in ce mai puternica.

1. Educatie – Aici controlul mintii este mai mult decat evident si se petrece intr-un mod de-a dreptul perfid. Este visul oricarui dictator, acela de a “educa” elevii dupa bunul lui plac, determinadu-l sa gandeasca asa cum vrea el. Aceasta componenta s-a aflat si la baza comunismului si a fascismului. Poti gasi o gramada de carti pe aceasta tema, despre cum masele pot fi controlate cu usurinta de catre asa-zisele elite. Cartea “The Deliberate Dumbing Down of America” ( Prostirea Deliberata a Americii), scrisa de Charlotte Iserbyt, un document gratuit pe care-l poti gasi pe Internet, este un exemplu in acest sens.

2. Publicitate si propaganda

Edward Bernays, parintele si inventatorul culturii consumerismului, a fost cel care a inceput sa convinga oamenii ca au nevoie de anumite lucruri, pentru a avea o imagine de sine mai buna. La inceput, acest lucru s-a petrecut cu produse ca tigarile, de exemplu. Edward Bernays chiar a notat in cartea sa, denumita Propanganda ( a fost lansata in 1928) ca “propaganda este arma invizibila a guvernului”.

Acest lucru poate fi foarte usor de remarcat in asa zisul razboi impotriva terorii pe care il duce Guvernul. Iar cum asta nu era tot, mass media este aliata guvernului, tocmai de

aceea mesajele emise de ei sunt foarte credibile in ochii oamenilor, dat fiind faptul ca informatia se propaga la nivel international. Din acest motiv, nimeni nu pare sa mai creada altceva decat ceea ce este prezentat de media, putini fiind cei care privesc dincolo de aparente.

3. Programarea predictiva – Multi inca neaga acest concept, sustinand ca nu ar exista. Ar trebui ca toata lumea sa examineze documentatia pusa la dispozitie de Alan Watt si apoi sa traga concluzii. Acest gen de programare isi are originea in “elita de la Hollywood”, cei care prezinta prin filmele lor asa zisa directie a societatii in care traim. Fii putin atent la cartile si filmele pe care le considerai exagerate sau SF, apoi priveste stadiul in care se afla societatea. Pentru a-ti face o idee despre ce este vorba, ai putea sa urmaresti documentarul “Vigilant Citizen”, care-ti va explica mai bine simbolistica din filme, reclame, melodii, etc.

4. Sport, Politica – Poate ca unii se vor simti ofensati la gandul ca politica, ar putea fi forme de manipulare a mintii. Miza este aceeasi: toti vor sa preia monopolul si sa impuna reguli. Tehnicile sunt destul de simple. Oamenii pot fi cu usurinta controlati gratie tendintei lor de a coopera atunci cand vine vorba de supravietuire. Asa ca, aceste metode de manipulare determina oamenii sa se alieze in echipe. Astfel, acestia devin competitivi si doresc sa lupte pentru dominatie si castig. S-a ajuns la un astfel de nivel incat, oamenii ar fi in stare sa ucida pentru sport, dar nu le pasa de aproapele lor, fiind manipulati prin media. Sistemul de valori al majoritatea oamenilor s-a prabusit.

5. Mancare, Apa si Aer – Aditivii, toxinele si multe alte chimicale efectiv otravesc creierul, determinandu-i pe oameni sa fie docili si apatici, chiar. Florul prezent in apa poate diminua coeficientul de inteligenta. Aspartamul este o alta excitotoxina care poate omori celulele creierului din cauza excitatiei. Alaturi de mancarea nesanatoasa de tip fast-food, aceste obiceiuri nu fac altceva decat sa distruga omul, determinandu-l sa fie sedentar si lipsit de viata.

Fara sa-si dea seama, majoritatea oamenilor duc o viata pasiva, aflandu-se intr-o stare de obedienta, dictata, practic, de elite.

6. Medicamentele – Aici poate fi vorba despre oricare dintre substantele care pot produce dependenta, iar misiunea celor care doresc sa controleze mintile este aceea de a-i face pe subiecti sa fie dependenti de ceva. Psihiatria este cea mai mare arma in acest sens, dar fiind faptul ca ii catalogheaza pe oameni in functie de anumite comportamente si afectiuni. S-a ajuns pana acolo incat aproape toti oamenii sunt considerati “deranjati”, mai ales cei care pun la indoiala autoritatile. Medicamentele speciale au fost administrate celor care lucreaza in armata, dar acest a dus la tot mai multe sinucideri. Din nefericire, in America, peste 25% dintre copii iau medicamente care le afecteaza sistemul nervos, pe motiv ca acestia ar suferi de diverse afectiuni ale psihicului…

7. “Testele militare” – Armata a fost piatra de capatai a testelor de control al mintii. Oamenii aflati in aceasta situatie sunt obisnuiti sa fie obedienti, ierarhiile si ordinele primite de la superiori fiind prezente in aceasta conjunctura.

8. Electromagnetismul – Este demonstrat ca toata tehnologia care are la baza undele electromagnetice are un efect foarte mare asupra creierului. Telefoanele mobile, televizorul, calculatoarele au rolul de a contribui la acest control al mintii, dat fiind faptul ca aceste device-uri afecteaza creierul.

9. Televizorul si computerul – Este clar ca televizorul programeaza mintile oamenilor, determinandu-i sa adoarma cat mai repede. Testele arata ca undele alfa ale creierului sunt afectate, producand un fel de hipnoza. Jocurile violente foarte des intalnite pe Internet, sunt la fel de periculoase, determind oamenii sa actioneze in mod violent, pe pilot automat. Astfel, se creeaza o paradigma, in care teroarea si violenta fizica “fac jocurile”.

10. Nanoroboti – De la filmele horror, direct in creierul oamenilor! Nanorobii sunt pe drum. Deja se produc modificari la nivelul creierului din pricina acestor neuroinginerii. Acesti nanoroboti pot sa “rearanjeze” moleculele creierului! Cand va fi lansata aceasta tehnologie? In jurul anului 2020…

Sursa: Suntsanatos.ro

 

Cele trei lanțuri ale sclaviei moderne

images

Orice fiinţă vie de pe această planetă are de la naştere toate aptitudinile şi mijloacele pentru a supravieţui şi a duce o viaţă normală. Orice pasăre îşi poate construi cuibul fără să aibă nevoie de bani de la bancă sau din altă parte. Orice animal îşi poate procura hrana şi apa fără să plătească cuiva pentru asta, poate să îşi găsească o pereche cu care să aibă urmaşi, fără ca pentru acest lucru să trebuiască să presteze zilnic un anumit serviciu faţă de un alt animal.

Acest lucru a fost valabil şi pentru om până la apariţia civilizaţiei. Fiecare individ care poseda o bucată de pământ putea, prin propria muncă, să îşi producă şi să-şi procure cele necesare traiului şi putea în acelaşi timp să-şi susţină şi familia.

Prin apariţia civilzaţiei, care a dus la crearea unor structuri şi sisteme artificiale, precum oraşele, fabricile, statul şi băncile, omul a fost desprins brutal din mediul său natural şi rupt de mijloacele proprii de asigurare a existenţei. Omul a fost dezrădăcinat şi obligat să muncească pentru alţii pentru a supravieţui. Aşa a început exploatarea omului de către om.

Mulţi ar putea crede că acesta a fost un proces natural şi o evoluţie firească a umanităţii, dar nu este aşa. Ruperea omului natural de mediul său a fost făcută cu bună ştiinţă de acei care conduc astăzi lumea, dintr-o lăcomie nemăsurată şi o dorinţă bolnavă de putere şi de dominaţie asupra semenilor. Este mai degrabă un fenomen de parazitare a unui număr foarte mare de oameni de către un grup mult mai restrâns, dar mult mai abil în arta manipulării. Este dominaţia celui viclean şi lacom asupra celui cinstit şi naiv.

Acest lucru a fost observat în cazul statelor europene dezvoltate din secolele trecute care au avut colonii pe diferite continente ale lumii. La început băştinaşii trăiau liniştiţi şi îndestulaţi până la venirea cotropitorilor. Organizaţi în comunităţi naturale, adică triburi şi sate, ei se bucurau de roadele pământului şi erau oameni liberi.

Primul lucru pe care l-au făcut invadatorii a fost să cumpere pământurile băştinaşilor pe nimic, profitând de naivitatea lor, iar aceştia din urmă, rămânând fără mijloace de trai, au fost obligaţi, mai apoi, să devină sclavi şi să lucreze pământurile, care în trecut le aparţineau.

În lumea occidentală sclavia modernă pe care o trăim azi cu toţii a apărut odată cu “Revoluţia Industrială”, care a propulsat burghezia ca clasă socială dominată. Negustorii şi industriaşii au transformat vechile târguri în oraşe şi au determinat tot mai mulţi fermieri să îşi abandoneze pământurile şi să stabilească în oraşe, atraşi de mirajul unei vieţi mai uşoare.

Astfel, fiind rupţi de pământ şi de mijloacele naturale de asigurare a existenţei, oamenii liberi au devenit sclavi ai muncii salariate, vânzându-şi timpul şi energia în schimbul unui salariu, de multe ori insuficient.

Noul stil de viaţă de orăşean a dat astfel naştere la trei forme de sclavie, care leagă individul de civilizaţie ca nişte lanţuri invizibile:

1. Sclavia muncii salariate

Singura modalitate de supravieţuire pentru omul modern, dacă nu este un infractor, un afacerist bogat, sau nu face parte dintr-o familie bogată, este să muncească pentru altcineva, ca salariat. Numai că, datorită avansurilor tehnologice,azi este din ce în ce mai puţin nevoie de personal uman pentru a efectua diferite munci şi astfel forţa de muncă a devenit o marfă excedentară, deci foarte ieftină. Prin urmare, găsirea unui loc de muncă este un lucru tot mai dificil, care se face pe baza unei competiţii acerbe între indivizi. De pe urma acestei situaţii profită doar proprietarii de comapanii şi bancherii, care sunt, de fapt, proprietari moderni de sclavi, ce se supun de bunăvoie.

2. Sclavia confortului

Viaţa în mediul urban ne-a învăţat cu o serie de necesităţi pe care omul din vechime nu le avea: căldura centralizată, curentul electric, gazele, aerul condiţionat, telefonul, televiziunea, Internetul, aparatele electrocasnice, automobilul etc. Am devenit dependenţi de toate aceste nevoi, în mare parte artificiale, care de multe ori ne izolează faţă de semeni şi ne fac mai egoişti. În acelaşi timp nu ne putem asigura şi procura aceste lucruri singuri şi de aceea suntem la cheremul de companiilor care produc şi distribuie aceste servicii şi bunuri, care deţin monopulul lor şi controlează astfel şi preţul pe care îl plătim pentru confortul nostru.

3. Sclavia creditelor

Poate cea mai perfidă şi cea mai împovărătoare sclavie este cea faţă de cămătarii deghizaţi în oameni de afaceri cu costum şi cravată, care se numesc bancheri. Prin complicitatea cu mass-media şi publicitatea, aceştia ne fac să ne dorim multe lucruri inutile, mult mai multe decât ne putem permite şi ne induc percepţia că aceste lucruri sunt extrem de valoroase şi necesare. Astfel cădeam în capcana împrumuturilor la bănci, care ne transformă, pe lângă sclavi faţă de patron şi stat, în sclavi ai cămătarilor cu gulere albe. Individul intrat în hora împrumuturilor, trebuie să muncească din ce în ce mai mult, pe tot parcursul vieţii pentru a plăti, iar când ajunge la limita capacităţii de a returna banii plus dobânda, clachează şi este deposedat de bunuri sau ajunge la sinucidere.

Aceste forme de sclavie sunt trăite azi din plin de mulţi dintre românii care s-au lovit, mai mult sau mai puţin dur, de realităţile sistemului capitalist, instaurat după 1989. De aceea cred că o idee bună, pentru a ieşi din acest mecanism diabolic, este să avem mai multă înţelepciune, cumpătare şi să ne întoarcem la pământ şi la contactul cu natura. Încă mai cred că salvarea României constă în agricultură, creşterea animalelor şi producţie alimentară.

Sursa și autor articol :

http://dantanasescu.ro/2011/01/19/cele-trei-lanturi-ale-sclaviei-moderne.html

Criza familiei şi apariţia homosexualităţii (I)

Ăştia sunt bărbaţii Europei care vor pleca la război împotriva ruşilor!

Lumea parcă a înnebunit. Toate valorile sunt întoarse cu susul în jos. Nu că oamenii ar vrea aceasta, ci doar asistă neputincioşi la un proces început acum aproape două secole, odată cu Revoluţia Franceză. Altcineva parcă face cărţile vieţilor noastre, noi fiind chemaţi doar să ne însuşim noile reguli ale jocului. Şi cel mai grav este faptul că însăşi familia ne este grav afectată, însăşi sănătatea mintală a copiilor noştri este pusă în pericol, fără ca cei mai mulţi să conştientizeze cauzele şi consecinţele ultime ale acestui proces.

Cartea „Faţa nevăzută a homosexualităţii”, din care vom cita în continuare, constituie un semnal de alarmă, dar şi un important ghid privind greşelile pe care, din pricina curentelor ideologice promovate astăzi în societate, le putem face în educaţia şi viaţa copiilor noştri. Avem de ales şi în această privinţă între sănătatea şi viaţa copiilor noştri sau a ne complăcea pe mai departe în minciuna duhului societăţii în care am ajuns să trăim!

Deşi poate părea ciudat, prima cauză şi poate cea definitorie, prin consecinţele ei, pentru tema homosexualităţii o constituie criza vieţii de familie din zilele noastre. Desigur, probleme au existat întotdeauna şi psihopatologiile nu au lipsit din istoria umanităţii. Din păcate însă, acum cazurile excepţionale au ajuns normalitate în contextul bombardamentului la care este supusă viaţa de familie.

Dezvoltarea emoţională şi identitară a copilului, deci a adultului de mai târziu, este strâns legată de relaţia sa cu părinţii, de climatul vieţii de familie. Dintr‑un studiu realizat în anul 1969 rezultă cu claritate diferenţa care există între homosexuali şi heterosexuali în privinţa relaţiilor de familie şi a relaţiei lor cu părinţii. Grupul de control era format din 89 de heterosexuali, iar eşantionul studiat era de 46 de homosexuali. Primul procent indicat în fiecare caz corespunde răspunsurilor date de heterosexuali, iar al doilea corespunde răspunsurilor primite de la homosexuali:

• „Nu m‑am înţeles niciodată foarte bine cu tata” – 7% din heterosexuali faţă de 57% din homosexuali;

• „Am fost mult mai apropiat de mama decât de tata” – 28% din heterosexuali faţă de 76% din homosexuali;

• „Tata şi cu mine am petrecut foarte puţin timp împreună” – 27% din heterosexuali faţă de 74% din homosexuali;

• „Mama şi tata nu erau interesaţi de aceleaşi lucruri” – 17% din heterosexuali faţă de 61% din homosexuali;

• „Mama şi tata nu au avut o căsnicie fericită” – 8% din heterosexuali faţă de 52% din homosexuali;

• „Când părinţii se certau, simţeam de obicei că mama avea dreptate” – 19% din heterosexuali faţă de 61% din homosexuali” (Snortum şi colaboratorii, 1969).

Acelaşi studiu a investigat şi comportamentul homosexualilor când erau copii:

• „Am participat foarte rar la sporturi competitive ca baseball‑ul” – 12% din heterosexuali faţă de 52% din homosexuali;

• „Când eram copil, preferam să privesc decât să particip la jocuri de grup” – 9% din heterosexuali faţă de 48% din homosexuali;

• „Cred că nu am fost un atlet destul de bun” – 34% din heterosexuali faţă de 72% din homosexuali;

• „În copilărie am avut o frică puternică de rănirea fizică” – 9% din heterosexuali faţă de 46% din homosexuali” (Snortum şi colaboratorii, 1969).

Relaţia cu tatăl

De la începuturile psihoterapiei de schimbare a orientării homosexuale, s‑a acordat un rol esenţial relaţiei băiatului cu tatăl său. În studiul său desfăşurat pe 106 de bărbaţi homosexuali, Bieber (1962) constată că nici măcar într‑un singur caz tatăl nu putea fi socotit un părinte normal. Cei mai mulţi erau detaşaţi de fiul lor, absenţi sau ostili. În şase din celelalte cazuri, tatăl petrecea timp împreună cu fiul, dar îl dispreţuia şi îl umilea. În patru cazuri era ostil, iar în trei hiperprotector. Bieber ajunge la concluzia că un tată constructiv, care‑şi susţine băiatul, având o relaţie caldă cu el, exclude posibilitatea unui fiu homosexual. Trebuie precizat că absenţa relativă a tatălui din familie, cauzată de cerinţele serviciului sau de cerinţe mai puţin obişnuite, dar obiective, de înţeles, nu au în sine un rol patogenic (Bieber, 1962).

Numeroase studii au confirmat constatarea lui Bieber, nuanţând într‑o direcţie sau alta importanţa tatălui în dezvoltarea normală a identităţii băiatului (Bene, 1965; Snortum, 1969; Thompson şi colaboratorii, 1973).

Majoritatea homosexualilor, observă Stephan, într‑un studiu realizat în 1973, „nu au avut un model masculin pozitiv cu care să se identifice, ceea ce i‑a făcut să se identifice cu o femeie. Acest proces a fost probabil facilitat de faptul că normativitatea comportamentului pe care‑l presupunea rolul masculin n‑a fost încurajată de nici unul dintre părinţi” (Stephan, 1973).

Într‑o evaluare realizată pe un eşantion de peste 1.000 de homosexuali, s‑a constatat că nici măcar unul dintre ei nu fusese iubit şi respectat de tatăl său (Irving şi Bieber, 1979).

Comparând un grup de transsexuali şi homosexuali efeminaţi şi neefemininaţi cu unul de heterosexuali, o altă cercetare a constatat că taţii homosexualilor şi ai transsexualilor erau mult mai ostili, dar şi mai puţin autoritari decât taţii heterosexualilor. În plus, taţii homosexualilor feminizaţi erau mult mai duri şi egoişti decât ai celorlalţi. Concluzia: „Băieţii care se identifică puternic cu tatăl, în special când tatăl are un caracter accentuat bărbătesc, nu suferă de anxietate. Bărbaţii din grupul de heterosexuali cercetat au raportat că tatăl lor le‑a arătat multă grijă, era un bărbat viguros şi înzestrat cu multă autoritate. Aceşti taţi reprezentau un model identitar dorit de către băieţii lor, relevant şi pentru relaţionarea cu femeia. Astfel că studiul a constatat că bărbaţii heterosexuali se identificaseră puternic cu tatăl lor, dezvoltarea stimei lor de sine fiind direct dependentă de gradul în care tatăl îşi asumase creşterea lor şi de tăria legăturii emoţionale cu acesta. În acelaşi timp, homosexualii şi transsexualii manifestau o tulburare a stimei de sine” (Brezek şi Sipova, 1983).

Analiza a 22 de studii care tratează problema relaţiei dintre bărbaţii homosexuali şi părinţii lor a constatat următoarele: „Cu mici excepţii, homosexualii au declarat că taţii au avut un rol negativ în viaţa lor. Se refereau la ei cu adjective ca «rece», «neprietenos», «punitiv», «brutal», «distant», «detaşat». În nici unul dintre studii nu am aflat homosexuali care să se refere într‑un mod pozitiv şi afectuos la tatăl lor” (Fisher, şi Greenberg, 1996).

Relaţia proastă cu tatăl, indiferent din ce motive, este una dintre condiţiile importante ale apariţiei comportamentului homosexual, însă „acest factor nu este singurul care anunţă un comportament homosexual” (Bell, Weinberg şi Hammersmith, 1981). Unii dintre pacienţii homosexuali se plâng că tatăl a fost, de fapt, victima mamei lor, care „era întotdeauna boss-ul în familie” (Isay, 1989).

Relaţia cu mama

Fie pentru că tatăl a fost mai distant, ostil sau absent din viaţa copilului, fie din pricină că mama l‑a confiscat pe băiat numai pentru ea, nepermiţându‑i tatălui să se implice în creşterea băiatului său, cauza principală a tulburării identităţii de gen o constituie dezvoltarea unei relaţii patologice între copil şi mamă. Mama se instituie pe sine însăşi ca sursă de identificare a băiatului şi, în acelaşi timp, îi creează acestuia o mulţime de conflicte majore de ordin psihologic şi emoţional: „Homosexualii se identifică mult mai puternic cu mama şi mult mai puţin cu tatăl decât băieţii heterosexuali” (Thompson, 1973).

Acest proces de identificare nu este însă unul firesc, care să vină numai din nevoia de modele a copilului, ci este cultivat minuţios de mamă prin diverse modalităţi, pe care le expunem în continuare.

Mama preia prerogativele tatălui

Cele mai multe mame ale căror copii au devenit homosexuali sunt dominante în casă – ele iau deciziile, ele se ocupă cu disciplina, ele conduc şi se implică în toate (Saghir şi Robins, 1973). Nu este vorba numai despre o femeie activă, nevoită să facă şi treaba bărbatului în casă, ci avem de‑a face cu unul dintre efectele majore ale mentalităţii feministe. Niciodată în istorie nu a avut loc o asemenea masculinizare a femeii, căreia, deşi se impune ca un bărbat, îi repugnă tot ceea ce ţine de masculinitate, o masculinitate cu care se află într‑un război psihologic – indus, desigur, de mass‑media. Pentru unele dintre aceste mame, băieţelul preferat ajunge un câmp de luptă pe care se duce bătălia ei cu masculinitatea.

„Din observaţiile clinice făcute asupra unui copil de şase ani care urma un tratament pentru o puternică anxietate, a rezultat că acesta era puternic impresionat de resentimentele pe care mama sa le avea faţă de bărbaţi (Zucker şi Bradley, 1995). Într‑un alt caz, o mamă care a venit la clinica de psihiatrie a mărturisit că urăşte bărbaţii. Era supărată pe soţul ei pentru că acesta îşi exprima îngrijorarea privind comportamentul feminin al băiatului, şi îl ameninţa că va divorţa dacă mai persistă în a discuta problema” (O’Leary, 2000).

Oricum, psihologia acestor femei este foarte complexă. Au nevoie de bărbat, de afecţiunea acestuia, dar nu o pot câştiga şi menţine fie din cauza propriului comportament dominator, fie din cauza bărbatului, fie din ambele cauze. Această nevoie se revarsă asupra băiatului preferat, dar nu şi asupra fetiţei (Bieber, 1962). Totuşi, nu poate accepta că băiatul va ajunge şi el bărbat, impunându‑i astfel modelul percepţiei ei femeieşti. Această mamă, observă Zucker, manifestă o puternică aversiune faţă de agresivitate, pe care o asociază cu masculinitatea (Zucker, 1995). „Sau poate că mamele homosexualilor s‑au aşezat în calea dezvoltării heterosexuale a băieţilor lor, pentru că se tem că maturizarea lor ca bărbaţi le va strica relaţia cu acel adorabil băieţel, lucru pentru care preferă să‑l ţină dependent de ele” (Dr. Konietzko, citat în Karlen, 1971).

Ca rezultat al acestor complexe forţe psihologice puse în mişcare de mentalitatea feministă, care se află în conflict permanent cu nevoile psihologice şi afective ce‑i sunt fireşti femeii, această mamă va consolida în băiatul ei numai acele acte şi atitudini non‑masculine sau feminine (Zucker, 1995).

Mama îşi tratează copilul ca pe o fetiţă

În primul rând, fie din motivele expuse mai sus, fie dintr‑o altă cauză psihologică, cele mai multe mame de băieţi care ajung homosexuali manifestă o grijă patologică faţă de sănătatea băiatului lor, se tem ca acesta să nu se rănească, ceea ce le face să‑i restrângă activităţile potrivite vârstei şi de care el are nevoie ca să se dezvolte ca bărbat. De asemenea, îi subminează comportamentul de autoafirmare şi atitudinile bărbăteşti. „O astfel de abordare formează un copil extrem de fricos, dependent patologic de mama sa, copleşit de sentimente de inadecvare, de impotenţă şi dispreţ faţă de sine. Devine reticent în a participa la activităţile copilăriei, pe care le percepe ca dăunătoare fizic – pericol, de altfel, mult supraestimat. Din cauza atitudinii sale, este agresat verbal şi umilit de cei de o vârstă cu el. Această separare de băieţii de vârsta lui îl va lipsi de foarte necesara interacţiune empatică” (Bieber, 1962).

Iată modul în care îşi descriu homosexualii relaţia pe care au avut‑o cu mama:

„Ea voia să fiu întotdeauna bun. Nu mă lăsa să mă asociez cu bătăuşii. Nu voia să mă rănesc. Totul era îndreptat către un stil de viaţă efeminat. M‑a împiedicat să manifest orice comportament care ei i se părea agresiv sau sexual. Nu mă lăsa să fac sport. Întotdeauna s‑a băgat între mine şi prietenii mei, cenzurându‑mi apelurile telefonice… Era mult mai atentă cu mine decât cu tata. Am învăţat o mulţime de lucruri de la ea: cum să gătesc, să fac prăjituri şi alte treburi gospodăreşti” (Saghir şi Robins, 1973).

Mama nu‑i respectă bărbăţia băiatului

La peste 70% din homosexuali, relaţia mamei cu băiatul este una foarte apropiată, chiar intimă. Mama îşi tratează băiatul ca pe un confident de sex feminin, interacţiune care îi modelează copilului o stare de spirit şi o psihologie feminină. În această relaţie – cu un vădit caracter patologic, fie că există sau nu o determinare erotică –, mama homosexualului menţine în timp o intimitate nefirească cu acesta, ca şi cum ar fi fetiţă, nu băiat. Unele le permit băieţilor să vină şi să doarmă adesea în patul lor, ca o prelungire a vârstei de bebeluş, alungându‑l adesea pe soţ. Câte una chiar apare dezbrăcată parţial sau total în faţa fiului ei (Bieber, 1962) sau îi face baie acestuia chiar şi după intrarea la liceu (Saghir şi Robins, 1973). Efectul acestei atitudini este faptul că blochează dezvoltarea masculină a băiatului, cu propria lui intimitate şi identitate sexuală.

Prizonier al unui comportament feminin în care nu se regăseşte, marcat de un amestec de psihologie masculină proprie sexului său, dar şi feminină – dobândită prin contextul psihologic al relaţiei cu mama –, un astfel de băiat va dezvolta o tulburare a identităţii de gen. Sentimentele lui sunt foarte amestecate. Relaţia cu mama a fost foarte apropiată, chiar de dependenţă fizică şi psihologică, dar mama este şi cea care i‑a amputat dimensiunea bărbătească a existenţei, ceea ce el resimte în mod acut, mai ales la maturitate. Astfel că în multe dintre cazuri îşi va urî mama, pentru că i‑a stricat viaţa, şi ar putea dezvolta o atracţie patologică faţă de bărbaţi, în care îi va regăsi psihologic pe tatăl şi pe băieţii din copilărie, care atât de mult i‑au lipsit. Complexat permanent de distanţa sau respingerea băieţilor, se va simţi atras şi poate incapabil să respingă atenţiile de mai târziu ale unui homosexual, care îl poate seduce şi, în cele din urmă, chiar abuza.

Aşadar, în cazul în care mama nu‑i permite fiului ei dezvoltarea unei identităţi masculine în care acesta să se încreadă, deşi fiul se va conforma la suprafaţă, lăuntric va acumula o furie ascunsă faţă de mama sa, care se va reflecta în comportamentul său de adult. Studiind relaţia dintre ostilitate şi comportamentul sexual, profesorul american de psihiatrie Robert Stoller de la Universitatea din California, Los Angeles, era de părere că unii homosexuali se simt atât de zdrobiţi şi anihilaţi de mamele lor, încât au o puternică dorinţă de răzbunare, care, în opinia lui, „activează anumite aspecte ale comportamentului multor homosexuali”, fie el erotic sau de altă natură (Stoller, 1975, citat de O’Leary, 2000).

(va urma)

Din „Faţa nevăzută a homosexualităţii”, de Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlău

Articol publicat în numărul 73 (Februarie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Reflexiunile unui agricultor asupra legei tocmelelor agricole

6-ianuarie-agricultura

 Ne-am întretinut în mai multe rânduri si foarte pe larg cu o persoana care în toata viata ei s-a ocupat de agricultura, de un caracter moderat si foarte impartial , care niciodata nu s-a ocupat nici preocupat de politica. Este prin urmare un om special si competent în materie, a caruia opiniune are mare greutate, si vom încerca, dupa ce ne-am inspirat de vederile sale asupra materiei la ordinea zilei, d-a-i reproduce ideile în aceasta privinta.
 Exista sau nu în realitate o cestie agricola a caruia solutiune intereseaza bunul trai al tarei? Subt impresiunea agitatiunei pe care se încearca unii a o raspândi în tara, se vor gasi multi oameni care, din interes sau luati de curent, vor raspunde într-un mod afirmativ. Toti se pun la lucru si cauta un remediu, si se vad multime de legisti , traiti în codice si în procedura, care n-au vazut niciodata un plug, nu stiu sa deosibeasca grâul de ovaz sau de porumb, fara nici o cunostinta de munca câmpului, nici de obiceiurile taranilor, nici de nevoiele si dorintele lor, ignorând chiar limba taranului, [î]i vedem rezolvând în materie de aratura, de secera, de prasila , de vite, de transporturi, cestii abstracte de drept. Oameni practici si priceputi în materie, desperând d’ a întelege ceste disertatiuni , le spun în zadar ca, înainte d’ a propune remediuri , trebuiesc studiate cauzele raului. Asadar care sunt aceste cauze?
 Ele nu sunt acolo unde le vad doctorii în drept. Sistemul dupa care învoielile trebuie sa fie libere între proprietari si cultivatori este bun si n-am sti sa multamim îndestul memoriei lui Voda Stirbey care, cu perfecta sa cunostinta de nevoile tarei, a consacrat pentru prisoase sistemul cel mai bine adaptat intereselor reciproce si echitatei , si care, cu toate transformatiunile prin cari am trecut, slujaste si astazi de regule comune.

Este incontestabil pentru orice om de buna credinta ca singura si unica cauza a raului sunt abuzurile si esactiunile impiegatilor administrativi cari nu se tem d’ a falsifica spiritul si d’ a viola litera legilor si regulamentelor.

 Aceasta este adevarata rana a tarii, acolo trebuie remediu radical. La ce slujesc legile cele mai bine cântarite si cele mai echitabile daca agentii însarcinati d’ a le aplica nu sunt nici inteligenti, nici constiinciosi, nici onesti si nu tintesc decât la interesele partidului de la putere, decât la profitul lor personal?
 Cititi instructiunile si circularile care au urmat promulgarea legii din 1851. Ideea dominanta pe care o veti gasi la fiecare linie este d’ a asigura partilor interesate cea mai buna garantie a intereselor lor mutuale, cea mai mare securitate si un respect scrupulos al drepturilor lor. Ele aparau pe satean contra aviditatei unor arendasi ingeniosi a le proba ca ei le datoresc îndoit munca contractata, aviditate ajutata prin coniventa amploaiatilor administrativi si, pe de alta parte, d’ a nu lasa pe proprietari victima nesupunerei taranilor cari refuza de a-si împlini angajamentele lor, nesupunere mai totdauna zgândarita de administratiune pentru a aduce pe proprietar la discretiunea guvernului, mai cu seama în vremea alegerilor sau pentru a-i smulge o suma de bani.
 Aviditatea într-un caz si intrigele administratiei în celalalt cheama necesitatea unei esecutiuni revoltatoare. Cu o buna administratie care ar sti sa aleaga agenti onesti si constiinciosi asemenea abuzuri n-ar fi posibile si daca, prin exceptiune , s-ar produce câte unul ar trebui sa fie sever reprimat.
 Ma adresez la puternicii zilei si le spun: Nu faceti politica cu pâinea concetatenilor vostri; loviti fara mila în toate abuzurile, sustineti si încurajati munca; veti avea bunul trai general, veti obtine progresul, ameliorari în cultura, în loc d’ a avea ruina arendasilor si deprecierea proprietatii fonciere care sunt rezultatul sistemului vostru. Destul ati semanat coruptiunea, ati excitat ura între diferitele clase ale populatiunei. Mai puneti-va într-un punct de vedere mai înalt decât acela al spiritului de partid, a inspiratiunilor de coterie, gânditi-va la patria voastra a caruia existenta si viitor depinde de conduita ce va urma.

România trebuie sa se impuie stimei Europei prin ordine si liniste, sa înlature primejdiile care ar ameninta-o daca ar deveni o cauza de îngrijiri pentru puternicii nostri vecini.
Agricultorul nostru ne-a pus sub ochi numeroase contracte agricole a carora analiza o vom publica. Cititorii nostri se vor convinge ca aceste contracte ar îndeplini perfect scopul lor daca ar fi executate ad literam precum în adevar o cere interesul reciproc al partilor.

Am expus mai sus ca, daca mai adeseori nu se îndeplinesc, vina trebuie atribuita exclusiv administratiunii. Care este prin urmare mobilul agitatiunii pe care unii încearca prin toate mijloacele a o propaga în toata întinderea României?

Sunt oameni cari nu se pot ridica decât prin dezordine, cari s-au însemnat prin ignoranta si incapacitatea lor în afaceri; dar în schimb, printr-o dibacie nespusa, în intrigi suterane, în manopere perfide, în comploturi si conspiratiuni de orice fel. Mijlocul lor cel mai mare, unealta cea mai puternica este d’ a excita grija în spirite si d’ a provoca agitatiunea generala. Numai pescuind în apa turbure pot deveni necesari si ajunge scopurile lor.

Sunt câteva luni, au pus pe tapet eligibilitatea magistraturei , sistem imposibil si condemnat de toate spiritele serioase. Dupa ce au vazut ca nu pot pune mâna pe puterea judecatoreasca, agitatorii nostri s-au, aruncat pe un nou mijloc de agitatiune, i-a gasit deodata mila de soarta sateanului si varsau lacrime de crocodil asupra suferintelor uneia din clasele muncitoare.

În fata circularilor guvernului care, sub cuvânt d’ a lumina spiritele asupra cestiunei puse pe neasteptate, provoaca adunari populare, nu se mai poate îndoi nimeni ca scopul lor este a întarâta pasiunile puind în lupta interesele.

Bunul simt si patriotismul Adunarilor noastre legiuitoare vor trece ele în sfârsit înaintea vederilor interesate si înaintea cuvântului de ordine ce le dau cei doi sau trei corifei ai partidei care pâna astazi au robit vointele mandatarilor natiunii? Aicea este toata chestia pentru moment, ne spune agricultorul nostru în limbagiul lui.

Mihai Eminescu [12 februarie 1882]

Sursa articol

Emanciparea femeii, pervertirea familiei, deturnarea societatii

Feminismul_si_noua_ordine_mondiala

Feminismul si noua ordine mondiala

Cartea  Feminismul si noua ordine mondiala a Dr.Henry Makow reprezinta un eveniment stiintific deosebit,de delimitare etica si bioetica,de atitudine academica autentica si marturisitoare din punct de vedere spiritual si civic,fata de cei ce formeaza si deformeaza lumea moderna in numele drepturilor si libertatilor individului.

Autorul aduce suficiente argumente ca acesti maniupulatori de opinii si indrumatori iluminati din laboratoarele indoctinarii feministe se lupta sa perverteasca femeia,sa denatureze familia si sa distruga societatea.

Lupta se duce cu mijloace de propaganda ale democratiei, ale ideologiei comuniste, cat si cu cele ale Noii Ordini Mondiale (prin iluminati si neiluminari, guverne, servicii secrete, francmasoni de toate nuantele, pseudo-oameni de stiinta etc.), infiltrand, viclean si devastator, in muzica, arta, teatru, literatura, cultura, politica, societate civila, scoala si chiar in cultele religioase, conceptii feministe si homosexuale…

Vreau să aduc și o completare rapidă:

Există tot felul de mișcări feministe care apără drepturile femeilor.
De ce aceste mișcări nu protestează împotriva folosirii femeii ca obiect sexual în economia mondială? De ce nu protestează împotriva pornografiei în care femeia este așa de mânjită și înjosită… coborâtă atât de jos… transformată într-o bucată de cârpă și batjocorită de bărbați.

De ce aceste mișcări protestează mai degrabă prin femei dezbrăcate în public… sau protestează împotriva creștinismului?

De ce aceste mișcări nu promovează femeile sfinte, morale, mamele adevărate. De ce promovează doar femeia business?

„Femeia s-a emancipat în mod sclav!”

Afirmația din titlu nu-mi aparține ci a fost spusă de părintele Iustin Miron, starețul Mănăstirii Oașa la sinaxa (conferința) din 30 noiembrie 2012, în tabăra dedicată zilei naționale a României. Poate că la prima vedere afirmația pare cam dură, dar haideți s-o analizăm împreună și să înțelegem despre ce este vorba.

Odată cu ispitirea Evei de către diavol și a căderii în păcatul neascultării de Dumnezeu împreună cu Adam, Domnul rânduiește două pedepse dinstincte, una pentru Eva ca reprezentată a femeilor, și una pentru Adam, ca reprezentat al bărbaților.

Pentru femeie: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni.

Pentru bărbat: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.

Prin urmare, femeii îi va înmulți Dumnezeu necazurile în viață, va naște copiii în dureri și va fi stăpânită de bărbat. Acestea sunt pedepsele pe care toate femeile de după Eva le moștenesc.

Bărbatul va trebui să obțină mâncarea prin muncă asiduă, prin trudă neîntreruptă. Toți bărbații de după Adam moștenesc această pedeapsă, acest blestem.

Dacă ne uităm la lumea în care trăim, lucrurile se întâmplă exact așa, bărbații și femeile moștenesc acest blestem pe care l-au primit Adam și Eva. În limbaj teologic aceasta este consecința păcatului strămoșesc moștenită de fiecare om în parte.

Logic este că atât în bărbat cât și în femeie există o tensiune în ființa lor de a depăși aceste pedepse, de a scăpa de ele, de a fi defapt liberi. Iată de ce bărbații încearcă să obțină bani cât mai ușor, nu de puține ori fraudulos, pentru a nu mai fi nevoiți să muncească pentru a-și câștiga pâinea, iar femeile încearcă să arate că sunt egali cu bărbații, mizând pe afirmarea profesională și pe accesul în poziții de conducere.

Soluția pe care o dă tot Dumnezeu pentru a scăpa de blestemul neascultării, este mântuirea bărbatului și a femeii prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

Prin Taina Botezului, fiecărui om i se șterge păcatul strămoșesc, adică predispoziția de a greși moștenită de la părinții lui, implicit de la bunici, străbunici și tot așa până la Adam și Eva. Tot în ziua Botezului pruncul este uns cu Sfântul și Marele Mir, în Taina Mirungerii, prin care Dumnezeu oferă darurile Duhului Sfânt pruncului. Totuși, chiar dacă pruncul e curat ca lacrima în acel moment, și e îmbrăcat în haina luminoasă a Duhului Sfânt, el nu este forțat spre sfințenie ci i se lasă libertatea, crescând cu vârsta, de a alege să facă binele sau răul. Prin urmare, prin darurile Duhului Sfânt primite la Botez, omul este chemat să colaboreze permanent cu Dumnezeu în toate alegerile sale. Dacă ascultă de Dumnezeu se va bucura de prezența Lui permanentă în suflet, dacă face păcate, atunci va simți lipsa Duhului Sfânt din el, și va suferi.

Deci bărbatul și femeia pot scăpa de păcatul strămoșesc doar în Biserica Ortodoxă, în Iisus Hristos, prin Sfintele Taine. Orice altă metodă va eșua.

Acum haideți să analizăm puțin situația femeii la ora actuală.

După secole de-a rândul în care femeia a stat oarecum în umbra bărbatului, de câțiva zeci de ani există un puternic curent de emancipare a ei, prin care se strigă sus și tare că femeia este egală bărbatului și poate face aceleași lucruri ca și el. Din aceste motive, femeia a început să se implice activ pe plan profesional, vrând să urce pe scară ierarhică și să ajungă în poziții de conducere ale instituțiilor, companiilor, organizațiilor și chiar a guvernelor.

Trăgând linie putem spune că:

a. Femeia de astăzi este implicată activ în viața profesională, dar cu prețul neglijării vieții personale și a familiei. În companiile multinaționale și nu numai, sunt femei-mame care lucrează 14 ore, ajungând la ora 22.00 acasă.

b. Cât privește accesul în funcțiile de conducere, din experiența mea vă pot spune că există femei în funcții de top, dar sporadic, trăim în continuare într-o lume ”a bărbaților”. Foarte des, accesul femeilor în funcțiile de conducere se realizează tot prin bărbați, care le fac avansuri sexuale și le cer trupul ca monedă de schimb. Desigur, starea aceasta nu este o regulă, dar nici accidentală.

c. Trupul femeii este unul din principalele motoare de promovare a vânzărilor de produse și servicii în lumea întreagă. Femeia dezbrăcată sau semi-dezbrăcată este folosită ca instrument sexual pentru a influența alegerile de consum. Femeia a ajuns o bucată de carne, care poate fi atârnată lângă orice marfă pentru a-i spori calitățile.

Prin urmare femeia încearcă să scape de sub stăpânirea bărbatului afirmându-se prin mijloacele ei proprii: seducție, frumusețe, trup.

Așa-zisa mișcare de emancipare a femeii a înrobit-o și mai mult, punând-o în postura să-și piardă calitatea de mamă în dauna carierei, să se afișeze goală peste tot pentru a fi apreciată și iubită, și să urce în funcții de conducere prin adulter și desfrânare. Toate provin dintr-o raportarea greșită față de Dumnezeu și față de bărbat.

„Femeia a fost transformată în specialist ca să producă bani” zicea părinte Iustin. Femeia a fost ruptă de cea mai mare bucurie și împlinire a ei: aceea de a fi mamă. Femeia a fost smulsă din sânul familiei și aruncată în orgoliile și păcatele bărbaților, care dau formă societății. „Se ”emancipează” femeia, pică neamul” mai spunea părintele.

Femeia nu este mai prejos decât bărbatul, ci are o altă menire, un alt mod prin care se poate simți împlinită. De ce încearcă femeia să fie bărbat? De ce încearcă să se afirme prin calități care nu-i sunt caracteristice firii?

Ce-ar fi dacă de mâine bărbații ar cere dreptul de a naște la fel ca femeia? Ce-ar fi dacă noi bărbații am susține că putem fi la fel de gingași ca și mamele? Ce-ar fi dacă noi bărbații am pretinde că suntem la fel de sensibili sufletește și delicați asemenea femeilor? Ce-ar fi dacă am susține că suntem la fel de atenți la detalii și la fel de îndemânatici în lucrurile „mici”ca femeile?

Nu pretind ca femeia să stea la cratiță sau doar în familie să-și crească fii, ci spun doar că femeia n-ar trebui nicicum să-și neglijeze prin carieră, calitatea de mamă. Sunt mame care-și văd copiii doar dimineața, jumătate de oră, și seara când se întorc de la servici. Cum poți suporta ca mamă să petreci o oră pe zi cu copilașii tăi și 14 ore să le petreci la servici, să faci profit pentru alții. Știu este nevoie de bani… dar în fuga noastră după bani ne pierdem sufletele… neglijăm creșterea copiilor și nu vom fi fericiți nici unii, nici alții.

Creștinismul oferă femeii soluția scăpării de sub acest blestem. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel:

Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (1 Timotei 2, 15).

Mântuirea femeii, adică izbăvirea ei de efectele negative ale păcatului strămoșesc, se poate realiza prin nașterea de prunci, prin creșterea lor aproape de Dumnezeu și printr-o viață de sfințenie.

Cei care acuză creștinismul că a înrobit femeia, să-și amintească bine că în cer, după Dumnezeu-Sfânta Treime, Maica Domnului este cea mai curată și mai cinstită decât toți îngerii, mucenicii, ierarhii, cuvioșii, monahii și toți cei ce au dus viață plăcută înaintea lui Dumnezeu.

Maria, femeia simplă născută din Ioachim și Ana, urcă așa de mult pe scara ierarhică încât ajunge după Dumnezeu, conducătoarea întregii lumi, numită și „arhistrategă nebiruită a oștilor cerești”. Maria ajunge Născătoare de Dumnezeu, purtând în pântecele ei pe Cel neîncăput, născând pe Cel fără de început.

Dacă Fiul lui Dumnezeu a stat 9 luni în pântecele Mariei, cât de mult credeți că s-a împărtășit ea de prezența lui Dumnezeu? Maica Domnului, e prin excelență, după Hristos, omul cel mai sfânt din acest Univers… Dacă Dumnezeu e Atotînțelept, Atoatecunoscător, Infinit, dacă El este Blândețe, Iubire, Frumusețe… atunci Maica Domnului are și ea, prin împărtășire, toate aceste calități.

Prin trei lucruri s-a împlinit sufletește Maica Domnului: prin feciorie – prin curăția înaltă a sufletului și trupului ei, prin smerenie – supunându-se întru totul voii lui Dumnezeu, și prin nașterea Fiul lui Dumnezeu ca prunc…. și creșterea Lui.

Adică exact invers decât încearcă femeile astăzi să se împlinească: prin desfrânare, prin mândrie și neascultare și prin fuga de nașterea de prunci.

Un lucru este cert: nu există fericire adevărată în afara relației cu Dumenzeu. Iar femeia va fi fericită doar atunci când va împlina voia Lui întru totul. La fel și bărbatul.

Dumnezeu nu poate fi driblat, iar cuvintele Lui rămân în veac. Orice încercare a femeii de a ieși de sub stăpânirea bărbatului, de a scăpa de necazuri și de durerile nașterii, în alt mod decât prin Iisus Hristos, va duce tot la suferință.

Soluția este să-și asume toată suferința și doar în acest mod o va depăși. Nașterea și creșterea copiilor este o mare jertfă și doar în acest fel femeia va învăța zi de zi cât de mare este iubirea lui Dumnezeu și cât de importantă este iubirea cu care-ți înconjori copiii.

La final, fac precizarea că și noi bărbații suntem în înșelare, la fel ca femeile, și încercăm să ieșim de sub blestem în alt mod decât prin Biserică, și de aceea și noi ne lovim de suferință.

Fetelor! Nu mai ascultați de glasul societății care vă încurajează să vă emancipați, emanciparea promovată e de fapt sclavie. Închei tot prin cuvintele părintelui Iustin:

„În spatele societății, dacă stai și te adâncești dai de fapt de diavol!”

Adevărata emancipare a femeii este împlinită în totalitate în Maica Domnului.

Urmați-i exemplul!

(Claudiu Balan)

Egalitatea între sexe 

Cuvântul “egalitate” a început să fie folosit tot mai des după cel de-al doilea război mondial în discursul privind relaţiile bărbatului cu femeia sau pur şi simplu pentru a se promova un nou mod de a fi al femeii în societate, de a se realiza ca femeie. De fapt, în cuvântul egalitate între sexe arhitecţii limbajului modern introduc două erori. Prima, déjà împă-mântenită în mentalul colectiv este crearea, impunerea unei confuzii între gen si sex. Ca şi cum, definitoriu pentru deosebirea dintre cei doi este sexul, şi nu o întreagă constelaţie de comportamente şi atitudini, de aşteptări şi năzuinţe.

De asemenea, termenul de egalitate forţează transformarea femeii şi a bărbatului după un model de tip androgin.

Aşadar, cei care vor să intervină în cursul firesc al lucrurilor generează un anumit haos, iar întreaga realitate socială este direct afectată de noile idei. Aşa-zişii “renovatori” ai naturii au declanşat lupta pentru egalitate, pentru a anihila divergenţele în rol, în purtare, în conducere, dar chiar şi în lucruri aparent nesemnificative, cum este vestimentaţia, iar ţinta acestor demersuri e de a o pune pe femeie pe aceeaşi treaptă cu bărbatul. Această luptă se dă pe toate planurile, nu numai pe cel spiritual şi constituie, în primul rând, o ofensă adusă la adresa vechiilor principii şi a societăţii tradiţionale în care femeia îşi avea statutul ei propriu şi incomparabil mai normal decât imaginea denaturată pe care o avem astăzi despre femeie.

Mulţi consideră că inegalitatea dintre bărbat şi femeie nu este compatibilă cu lumea contemporană care cere o reabordare şi reconsiderare a valorilor pe baza cărora a funcţionat societatea pentru mult timp. Într-o viziune tradiţională, sensul femeii era legat în primul rând de familie, de construirea climatului afectiv şi poate în primul rând de maternitate. Dar acest lucru este desconsiderat în lumea actuală, această vocaţie a femeii fiind prezentată într-o perspectivă negativă – femeia în ipostaza de sclav, o fiinţă docilă şi total supusă soţului. Aici îşi are rădăcinile şi viziunea distorsionată asupra maternităţii, care, în loc să fie considerată un atribut emblematic, devine o opţiune, un impediment în calea devenirii profesionale a femeii moderne. Dorinţa febrilă a femeilor de a fi independente, de a submina autoritatea soţilor şi, prin extrapolare, a bărbaţilor devine o mişcare obsesivă într-un cerc vicios. Femeile, în încercarea de a deveni egalul bărbaţilor, au interpretat greşit filosofia activismului, uitând că pentru ele este mai bine “să fii” decât „să faci”. Prin urmare, s-a ajuns la „masculinizarea” femeilor, la transformarea lor treptată în nişte fiinţe care se agită inutil, în încercarea de a se descurca prin forţele proprii şi de a nu depinde de nimeni. Comportamentul dominator, violenţa verbală şi fizică, lipsa de feminitate şi tot ceea ce face din femeie un caracter masculin au un mare impact asupra dezvoltării “sănătoase”, vorbind şi la propriu, şi la figurat. Nu doar că majoritatea ajung inevitabil să fie victimele efectului de domino (divorţează, muncesc ca un bărbat, ajung să locuiască singure), dar le este afectată şi sănătatea, întrucât s-a remarcat că o comportare masculină exagerată, reflectată în atitudine, vestimentaţie, mentalitate şi activitate atrage cu sine creşterea nivelului de testosteron şi, implicit, creşterea riscului de cancer la sân. Femeile, văzute ca „egalul” bărbaţilor, deci nişte competitori în toate domeniile, fie că e vorba de tehnică, industrie sau altceva, nu mai sunt identificate cu funcţiile potrivite, cu meseriile mai uşoare sau mai puţin solicitante, iar consecinţa firească a acestui fapt este că nici nu mai sunt asociate cu anumite trăsături, cum sunt fineţea, delicateţea şi nici nu li se mai acordă aceeaşi consideraţie. În acest punct, atitudinea bărbaţilor faţă de femei se schimbă, mai ales când vine vorba de stabilirea unor relaţii, de întemeierea unei familii. Bărbaţii nu mai percep nevoia de protecţie şi se pierde ceva în modul în care îşi comunică dragostea.

Ideologiile feministe şi-au dorit să conducă lucrurile spre un alt rezultat, să precipite emanciparea femeilor, însă toată această mişcare spasmodică este o expresie a unor frustrări şi complexe nejustificate şi a incapacităţii de a înţelege relaţia dintre un bărbat şi o femeie, aşa cum a fost lăsată de Dumnezeu.

Femeia în trecut era conștientă în ce constă puterea ei: în loialitatea față de ceea ce este și nu în imitații, exhibiționism sau alte modalități ieftine de atragere a atenției. Și din acest punct de vedere există în istorie modele feminine remarcabile.  În mod paradoxal, deși are senzația că feminismul reprezintă o mișcare pentru a câștiga cât mai multe drepturi și avantaje, femeia modernă acționeză împotriva firii ei într-un demers care o îndepărtează de ea însăși și de Dumnezeu, care-i indepărtează fericirea și care duce în ultimă instanță la o formă de schizofrenie în care femeia se luptă în interior cu sine intr-un demers de anulare a nevoilor firești de tandrețe, ocrotire, maternitate, etc. iar in exterior într-un demers de afirmare forțată a unor atribute care nu-i sunt proprii.

Acestea sunt doar câteva dintre consecinţele unei manipulări a limbajului care, din păcate, marchează major viaţa fiecăruia dintre noi, a societăţilor unde acest limbaj a fost însuşit, unde ideologia emancipării femeii a devenit fondatoare pentru mentalitatea însuşită atât de femei cât şi de bărbaţi.

(familiaortodoxa.ro)

Emanciparea femeilor – problema secolului 21

Primele idei legate de emanciparea femeii au apărut în anul 1791, dar erau strict legate de drepturile umane ale acesteia. După aproape 100 de ani au început să se desfăşoare proteste şi mişcări feministe în adevăratul sens al cuvântului, care au reuşit, în timp, să modifice imaginea femeii în societate. Astăzi, însă, nu putem vorbi despre mişcările feministe fără a lua în considerare un aspect esenţial: propaganda pentru dreptul femeilor la avort.

http://youtu.be/2AtqPxpaEQo

Se poate observa in aceasta lume globalizata, o emancipare tot mai mare a femeilor. Femeile se îndepărtează de la rânduirea data de Dumnezeu, acela de a fi supusa bărbatului, de a-şi vedea de treburile casei și de a naște prunci.
In ziua de azi femeia poate lucra in învățământ , poate avea subalterni bărbați, poate cere divorț, poate purta pantaloni etc. ceea ce contrazice Sfintei Scripturi și întristează pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Consecințele emancipării femeilor se vad la tot pasul. Rata divorțurilor în lume a atins un maxim istoric, tot mai putini tineri își unesc viețile în Sfânta Taina a Cununiei, multi preferând desfrânarea, copii sunt lăsați de izbeliște etc.

Atașez mai jos unele citate din Sfânta Scriptura referitoare la rolul femeii în societate în speranța ca măcar unele vor înțelege păcatul pe care îl săvârșesc atunci când nu se supun bărbatului, când iau cuvântul in adunări, când învaţă pe altul se duc la Sfânta Biserica cu capul dezgolit etc.

1 Corinteni 14:34-35
34 Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea.
35 Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în biserică.

1 Timotei 2:11-12
11.Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea.
12.Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită.

Deuteronom 22:5
5 Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, şi bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeieşti; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău.

Efeseni 5:22-33
22 Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului;
23 căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului.
24 Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile.

Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 3:1
Asemenea şi voi, femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, aşa încât, chiar dacă sunt unii care nu se pleacă cuvântului, să fie câştigaţi, fără propovăduire, prin purtarea femeilor lor

1 Corinteni 11:3-15
3 Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos.
4 Orice bărbat care se roagă sau proroceşte cu capul acoperit îşi necinsteşte capul său.
5 Dimpotrivă, orice femeie care se roagă sau proroceşte cu capul dezvelit îşi necinsteşte capul ei, pentru că este ca una care ar fi rasă.
6 Dacă o femeie nu se înveleşte, să se şi tundă! Iar, dacă este ruşine pentru o femeie să fie tunsă ori rasă, să se învelească.
7 Bărbatul nu este dator să-şi acopere capul, pentru că el este chipul şi slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava bărbatului.
8 În adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat;
9 şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat.

1 Corinteni 7:1-10
10 Celor căsătoriţi le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat.

“Şi am găsit femeia mai amară decât moartea, pentru că ea este o cursă, inima ei este un laţ şi mâinile ei sunt cătuşe. Cel ce este bun înaintea lui Dumnezeu scapă, iar păcătosul este prins.” (Ecclesiastul 7: 26).

Atunci cand Sfânta Scriptura afirma citez ” Nevestelor, fiţi supuse bărbaților voştri ca Domnului” nu mai exista loc de interpretări. Femeia trebuie sa asculte de bărbat, sa-l iubească necondiționat, sa-i îndeplinească orice capriciu (in limitele impuse de Sfânta Scriptura) etc. Cu alte cuvinte femeia nu are drept de decizie în familie deoarece bărbatul este capul familiei asa cum „Hristos este Capul Bisericii”.

A fi supusa nu inseamna dupa cum afirmati dumneavostra „a fi proasta” asa cum nici noi nu suntem „prosti” deoarece suntem supușii lui Dumnezeu.
„iar el daca intrece calul ar merita un polonic zdravan peste cap” – Sfanta Scripura nu va da dreptate nici cand faceti aceasta afirmatie. Cum poate fi o femeie supusa „ca Domnului”, daca din cand in cand mai da cate un polonic in cap barbatului, atunci cand nu-i convine ceva.

De asemenea Biblia ofera informații despre cum trebuie sa se comporte femeile in societate: „Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat”, „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea.”

Teoria genului (gender) și pericolele sale

1. Context cultural

gender_lines__by_tinklepiss-d4fic79_resize

Teoria genului face parte din paleta largă a curentelor culturale și ideologice recente (deconstructivismul etc.), care marchează schimbările radicale din lumea de astăzi. Asemenea teorii se infiltrează viclean în mentalități, educație, cunoaștere, pornind de la nivelul individului, până la mase largi de oameni. Schimbările lor pot fi asemănate cu marile revoluții sociale sau războaie din prima parte a secolului al XX-lea.

Ele nu se mai impun prin violență fizică, ci prin insinuare, prin intermediul unor principii aparent defensive, precum cel al toleranței sociale. Mentalități prin natura lor marginale sunt apoi globalizate și impuse culturii de masă.

Aceste ideologii se apropie de noile mentalități centrate pe plăcere (hedonism modern), ce se nasc din schimbarea vieții prin condițiile  de muncă, prin deschiderea granițelor, prin promisiunile de confort sau orientarea către un consumism exacerbat.

Invocarea toleranței, ca principiu larg, generos, are drept consecință dărâmarea vechilor ierarhii de valori  și acceptarea „noilor valori” din categoria noutăților științifice (sociologice, de exemplu) sau culturale.

Toate aceste teorii au un accent pronunțat anti-tradiție și, de fapt, impun vechi utopii sociale, dar sub altă formă. Noile drepturi, arbitrare, abstracte nu au nici o legătură cu stabilitatea lumii omului sau cu binele comun. Ele vin pe fundalul unor mișcări pur culturale, cum ar fi deconstructivismul, teoriile antropologice, care pun în centrul lor omul artificial, așa-numit „cultural” sau „social”.

2. Ideologii

Teoria genului face parte din gama largă de ideologii perene, anti-tradiție și egalitariste, reînviate în formule noi. O mare parte dintre acestea ascund sub pulpană curentele feministe cele mai actuale, cum ar fi egalitarismul și diferențialismul. Acestea  două, promovate la începutul secolului XX, au drept scop obținerea egalităților în drepturi ale unor așa-zise minorități sociale. Colateral teoriei genului, dar din același trunchi, a crescut și ideologia „politically correct”, care domină viața politică și socială a SUA din ultima vreme. Egalitarismul, în viziune feministă, pornște de la copierea modelului bărbatului de către femei, pentru a contracara dominația acestuia. Diferențialismul ideologic insistă asupra diferenței dintre femei și bărbați, pentru a scoate în evidență feminitatea ca trăsătură vulnerabilă. Există în cadrul feminismului extremist și teorii care vor să distrugă heterosexualitatea, urmărind să înlăture conceptul de femeie. Acesta urmează a fi regândit în contextul noilor organizări sociale, bazată pe identitatea culturală a omului și nu pe cea biologică.

3. Ce este teoria genului?

Ideologiile care au odrăslit din teoria genului au ajuns actualmente să fie foarte radicale și puternice. Nu există argumente științifice care să stea la baza lor. Teoria genului a apărut într-o formă incipientă în anii ´60 ai secolului trecut, ca o consecință a modelor și construcțiilor culturale și sociologice. Ca teorie de bază, pornește de la diminuarea înțelegerii sexului din punct de vedere biologic și promovarea în locul lui a genului (de la gender, engl.), ca principiu de diferențiere socială. Schimbarea este motivată de ideea dominației masculine și de cea a alienării femeilor, aflate în defensivă. O astfel de delimitare a oamenilor în societate, potrivit acestor noi ideologi, ar elimina discriminarea pe motiv de „orientare sexuală” sau de „identitate de gen”.

Sexul biologic, după cum se știe, trimite direct, rațional, științific, la structura corpului uman. Iar acest concept nou, „sexul social”, propus de teoria genului, s-ar baza pe o multitudine de calități psihosociale, de comportamente și relații, formate sub influența noilor  mentalități și a culturii recente de masă. În această viziune, omul are libertatea de-a renunța sexul lui biologic și de a-și alege un „sex/gen social”.

genderqueer

4. Feminism și homosexualitate

Între beneficiarii teoriei genului, la loc de frunte se află ideologiile feminismului extremist și homosexualității. În diferite etape ale sale, feminismul a practicat o revoltă radicală, cerând schimbarea societății. Teoria genului constituie o nouă cale prin care feminismul încearcă să-și pună în aplicare ideologiile, acum într-un mod insinuant, fără violență fizică. În felul acesta, feminismul a devenit o componentă a unor curente culturale, sociale sau politice foarte active azi. Există forme de feminism radical, care, beneficiind de principiul toleranței, își cer drepturile de a fi în centrul societății. Radicalismul acestui feminism vizează tocmai distrugerea marilor repere și  instituții ale societății, printre care familia.

5. Consecințele teoriei genului

a. Reeducarea maselor

Această teorie se află la baza transformării lumii fără mari conflicte. Principiul larg de „societate tolerantă” ascunde în spate și promovarea ideii de homosexualitate, a feminismului, a schimbării familiei ș.a. Toate îndoctrinările noi au loc prin reeducarea maselor. Astfel, paradele gay sunt promovate de media ca festivaluri „pentru diversitate”, se promovează „nunțile” homosexuale, se desfășoară evenimente la care sunt atrase nume sonore din showbiz.  În cadrul acestor mijloace de reeducare a maselor sunt incluse filme, premiate și tot mai numeroase, despre homosexualitate. Ca și în propaganda ateistă, rămâne obligatorie anunțarea „valorilor noi”, constructe artificiale. Aici intră și descrierea pe larg a schimbărilor care au loc în aria conceptului de „orientare sexuală”. Prin cultura de masă, de divertisment, se încearcă înlăturarea normelor universale ale drepturilor internaționale. Aceste  jocuri ideologice viclene sunt conduse de mari organizații neguvernamentale, care iau ca părtași, de cele mai multe ori, partide sau chiar instituții ale statului.

c. Distrugerea familiei

Tăvălugul pornit de această teorie vizează în primul rând deconstrucția familiei și a rolului ei social. O familie nu mai este compusă dintr-un bărbat și o femeie, în accepțiune biologică, membrii ei putând opta pentru un „sex social”, adică cultural. Este deconstruită, în felul acesta chiar identitatea  sexuală a individului. În numele unei așa-numite libertăți, sunt înlăturate, mergând peste efectele ei evident păgubitoare, toate argumentele ce țin de tradiție, natură și biologie. Conform teoriilor feministe extremiste, femeia, ca să nu fie oprimată, ar trebui să nu mai existe ca „sex”[1]. Ca urmare se deschide calea pentru destrămarea familiei, pentru impunerea căsătoriilor homosexuale și poligame. În același timp, este influențată dezvoltarea tehnicilor de reproducere artificială: mamă-surogat, uter artificial sau procrearea asistată medical.

c. Deformarea educației copiilor și conflictul cu autoritatea parentală

Copiii, ca o consecință a prezenței acestei teorii în cultura de masă, în ideologiile la modă, insinuate în legislație, primesc o educație ce contravine dorinței și valorilor părinților lor. Și prin mijloacele de informare în masă, copiilor le este insuflată ideea existenței unor drepturi arbitrare, cum ar fi și dreptul de a-și alege un „sex social”. Principiul toleranței ajunge, astfel, să schimbe complet familia tradițională.

În viziunile extremiste ale teoriei genurilor, ar trebui chiar să fie eliminate din vocabular cuvintele ca „mamă” și „tată”, impunându-se folosirea termenului neutru de „părinte”. Acest fapt este deja întâlnit în Anglia, Franța sau anumite state din SUA. În educația impusă deja în școli, în cazul unor noțiuni ce țin de teoria genului, sunt folosite modele fără nici o bază reală sau științifică, fapt ce deformează viziunea generală rațională de cunoaștere. De fapt, în strategiile ideologilor teoriei genului, sistemul de învățământ constituie principala cale de distrugere în profunzime a bazelor firești ale societății, iar copiilor li se încredințează, fără voia lor și în contra valorilor părinților, rolul principal în această activitate distructivă.

(culturavietii.ro)

Planul Ocultei Mondiale descrestinarea lumii si reducerea masiva a populatiei globului

-Traditii-obiceiuri-si-superstitii-in-postul-Craciunului-_445_0 

Motto:

„Eu sunt Calea,Adevarul si Viata”-Iisus Hristos

Dumnezeu este pretutindeni, cu toată puterea, mila şi ajutorul, pentru cei ce-L caută.
Dezradacinarea
Odata cu trecerea anilor in viata romanului, emanciparea,tehnologizarea si modernismul cu multe influente apusene,au luat incet-incet locul traditiei,au luat locul obiceiurilor crestine stramosesti.Dezradacinarea aceasta de traditii,de cultura si de credinta este de fapt un amplu program pus la cale de iudeomasonerie,o aliniere la Noua Ordine Mondiala,un pericol pe care putini il constientizeaza.Aceasta indepartare controlata a omului de cultura autentica,de credinta strabuna si de traditii si inocularea unor obiceiuri satanice de tip occidental va duce inevitabil la pierderea identitatii nationale si chiar de ruperea de hotare si teritorii.In celebrele protocoale francmasonice sta scris ca sunt mai multi oameni cu porniri si instincte rele decat cei cu porniri si instincte bune si acesta este un adevar.Pornind de la acest adevar realizam ca de fapt omul in loc sa conserve invataturile crestine benefice,traditiile si cultura nationala,are o sete bolnava de accepta si promova raul in toate formele.Transformarea aceasta a omului intr-o fiinta fara suflet,dar si fara ratiune,fara invatatura este, in contextul adevarului exprimat mai sus, o misiune facila.Manipularea are si ea rolul bine definit.Sub masca unor crestini autentici se ascund peste tot,in media,pe diverse retele de socializare si de distributie a informatiei,oameni care neaga traditiile,cultura si credinta sub falsa motivatie ca ar fi pagane.Daca traditiile stramosesti sunt pagane atunci stramosii nostri au fost pagani si nu crestini.Ca argument iti arunca in fata versete biblice din Vechiul Testament pe care sectarii l-au interpretat dupa bunul lor plac si dupa interesele lor meschine.Aceste personaje se declara crestini ortotocsi dar promoveaza ecumenismul si sectele.E adevarat ca multi indoctrinati nu mai sarbatoresc Nasterea Domnului ci Craciunul cu influente satanice,nu mai tin post ci dimpotriva se imbrancesc si umplu pana la refuz mallurile si hypermarketurile celor care ii manipuleaza si ii transforma in fiinte irationale cu instincte animalice.Nu mai fac milostenie ci chiar rad si batjocoresc pe cei care o fac,sau arunca in sila cativa banuti celor saraci sau in nevoie doar pentru a masca adevaratele instincte.Traditiile romanesti sunt blamate,taiatul porcului si impodobirea bradului sunt obiceiuri pagane,colindele romanesti sunt de fapt anticrestine si antisemite,tot ce e traditional nu e bun pentru ca este pus in pericol interesul corporatist.Ti se spune ca nu e crestin sa tai porcul,sa faci preparate traditionale,dar te imbie sa cumperi din magazinele lor otrava,carne procesata si infestata cu potentiatori de arome,aditivi si conservanti.E pacat sa bei tuica si vinul din butoi,dar e bine sa bei Coca Cola si alte sucuri nesanatoase,whiski cu Red Bull si bere cu conservanti si arome artificiale. Din pacate multi cad in cursa intinsa cu dibacie de acesti promotori ai raului si accepta aceste influente asa zis moderne si se indeparteaza de traditia si credinta strabuna ortodoxa care este atacata cu ferocitate in ultimul timp de aceste unelte sectare otravite. Sub masca falsa a credintei si cu atacuri false la adresa masoneriei, te indeamna sa renunti la traditii si obiceiuri strabune pe care le declara intentionat pagane si sataniste si sa accepti adevarata doctrina satanista promovata intens de Illuminati.Am spus-o si o mai spun,credinta ortodoxa adevarata si invatatura ei,gandirea libera a crestinului care izvoraste si este data lui de Dumnezeu Creatorul, da omului capacitatea de a selecta si a alege informatia,de a distinge binele de rau si de a alege calea corecta.Cu cat credinta noastra va scadea,cu atat vom accepta in jurul nostru,in viata noastra si a urmasilor nostrii,raul si inselarea,calea gresita,instinctele acelea rele pe care sclavii lui Satan se straduiesc sa ni le cultive.
miscareaderezistentasfvasilecelmare.blogspot.ro

Ce este ateismul?

10168080_1566710650210653_1244510034385288576_n  Întrebare: Ce este ateismul?

Răspuns: Ateismul este punctul de vedere potrivit căruia Dumnezeu nu există. Ateismul nu este deloc ceva nou. Psalmul 14:1, scris de David aproape de anul 1000 înainte de Hristos, face referire la atei – “Nebunul zice în inima lui ‘Nu este Dumnezeu’”. Statisticile recente arată o creştere a numărului persoanelor care devin atei, aproape 10% din populaţia lumii declarându-se atei. Aşadar, de ce sunt tot mai mulţi cei care devin atei? Este ateismul cu adevărat punctul de vedere care are logică aşa cum pretind ateii?

De ce există ateismul? De ce nu alege Dumnezeu pur şi simplu să Se descopere oamenilor dovedind astfel că El există? Sigur că dacă Dumnezeu S-ar arăta oamenilor, toţi ar crede în El ! Problema acestei idei este că aceasta nu este dorinţa lui Dumnezeu doar de a-i convinge pe oameni că El există. Dorinţa lui Dumnezeu este ca oamenii să creadă în El prin credinţă (2 Petru 3:9) şi să accepte darul Său al mântuirii (Ioan 3:16). Da, Dumnezeu ar putea apare înaintea oamenilor şi să demonstreze tuturor şi pentru totdeauna că El există. Problema este că Dumnezeu a demonstrat existenţa Sa de multe ori în Vechiul Testament (Geneza capitolele 6-9; Exod 14:21-22; 1 Regi 18:19-31). Au crezut oamenii că Dumnezeu există? Da! S-au întors ei de la căile lor rele şi au ascultat ei de Dumnezeu? Nu! Dacă o persoană nu este dornică să accepte existenţa lui Dumnezeu prin credinţă, atunci nici nu este gata să accepte pe Iisus Hristos prin credinţă ca Mântuitor (Efeseni 2:8-9). Aceasta este dorinţa lui Dumnezeu – ca oamenii să devină creştini, nu doar să creadă că Dumnezeu există.

Biblia ne spune că existenţa lui Dumnezeu trebuie acceptată prin credinţă. Evrei 11:6 declară: “Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-l caută.” Biblia ne reaminteşte că noi suntem binecuvântaţi când avem credinţă în Dumnezeu: “i-a zis Isus, „pentrucă M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.”’” (Ioan 20:29).

Faptul că existenţa lui Dumnezeu trebuie acceptată prin credinţă nu înseamnă că a crede în Dumnezeu este un lucru ilogic. Există multe argumente pentru existenţa lui Dumnezeu. Te rugăm să vizitezi pagina noastră de internet “Există Dumnezeu?”. Biblia ne învaţă că dovezi ale existenţei lui Dumnezeu pot fi găsite cu claritate oriunde în univers (Psalmul 19:1-4), în natură (Romani 1:18-22), şi chiar şi în inimile noastre (Eclesiastul 3:11). Acestea fiind spuse, din nou, existenţa lui Dumnezeu nu poate fi probată, ci ea trebuie acceptată prin credinţă.

În acelaşi timp, a crede în ateism este din nou un exerciţiu de credinţă. Pentru a face o declaraţie absolută de genul “Dumnezeu nu există!” presupune că ai o cunoaştere completă despre absolut toate lucrurile – presupune a fi oriunde în univers – şi presupune a fi văzut şi cunoscut toate lucrurile din univers. Sigur, nici un ateu nu ar putea pretinde cu exactitate aceste lucruri. Cu toate acestea, aceasta este ceea ce în fond pretind cei care spun că Dumnezeu nu există. Ateii nu pot proba, de exemplu, că Dumnezeu nu trăieşte în centrul soarelui sau sub norii de pe Jupiter sau într-o galaxie îndepărtată. Acest lucru nu poate fi dovedit, aşa încât nu se poate dovedi că Dumnezeu nu există. Prin urmare, a adopta pretenţiile ateului presupune un exerciţiu de credinţă.

Aşadar, înapoi pe prima treaptă. Ateismul nu poate fi dovedit iar existenţa lui Dumnezeu trebuie acceptată prin credinţă. Cred cu tărie că Dumnezeu există. De asemenea, recunosc că fac acest lucru prin credinţă. În acelaşi timp, resping cu tărie ideea că a fi credincios în Dumnezeu ar fi un lucru ilogic. Cred că existenţa lui Dumnezeu poate fi văzută clar, simţită clar şi probată filosofic. Pentru mai multe informaţii, vizitează pagina de internet “Există Dumnezeu?”. “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre El. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii.” (Psalmul 19:1-4). Sursa


Confort da, fericire nu…

altTotuşi, Gheronda, este o realitate faptul că tehnologia a îmbunătăţit condiţiile de viaţă.
Arhimandritul Epifanie: Prin tehnică, viaţa noastră a devenit mai comodă, dar şi nu mai fericită.

Mai demult exista fântâna satului, unde toate femeile mergeau mai înainte de asfinţitul soarelui ca să ia apă. Unele cu ulciorul, altele numai cu găleata, altele cu animale ca să umple butoaiele. Pe drumeagul acesta care ducea la fântână puteai vedea un du-te vino neîncetat de femei. Se duceau, se întorceau, discutau: „Ce faci, ce mai e nou? Cum o mai duce bărbatul tău? Dar copiii tăi?” Schimbau două-trei cuvinte. Comunicau între ele, aveau o relaţie personală. Astăzi fântâna este închisă. Apa curge la robinet în casă. Au pus capăt şi puţinelor vorbe pe care şi le spuneau unele altora. Desigur că viaţa este acum mai comodă pentru ele, mai uşoară, este însă oare şi mai fericită?… Locuim în blocuri şi nu ştim cine locuieşte lângă noi. Sântem izolaţi. Cineva a scris o carte: „Pustia oraşelor şi comuniunea pustiei.” Trăim în oraşe şi sântem pustnici. Oamenii de la ţară, în trecut, se poate să fi avut patimi sau nedreptăţile lor, însă exista comuniune între ei. La durere şi la bucurie, luau parte cu toţii. Murea cineva din sat? Aceasta însemna ca oamenii din sat să meargă în fiecare seară, trei zile la rând, la casa mortului cu o farfurie de mâncare, unde se întindea masă pentru toţi. Aici se adunau în jur de 70-80 de oameni, se rosteau vorbe de mângâiere, toate acestea fiind o participare la durerea celuilalt. Astăzi afişăm pe uşa bisericii anunţul de deces. Cel adormit este adus la biserică direct de la camera frigorifică a spitalului. Când se face vremea de slujbă mergem acolo, adresăm condoleanţele de rigoare şi apoi – fiecare la casa lui. Chestiunea s’a rezolvat rapid!

Am făcut viaţa noastră mai fericită prin dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiei?

Dimpotrivă! Ne-am izolat, ne-am înstrăinat, am ajuns pustnici în oraşe. Dacă ar exista o maşină a timpului care să ne întoarcă cu 100 de ani în urmă, credeţi-mă, aş apăsa fără discuţie butonul respectiv. De ne-am întoarce cu un veac în urmă! Să ne întoarcem la măgari, cai şi mulari… Erau mai fericiţi oamenii atunci. Comodităţi nu existau, desigur; necazurile, truda şi chinul erau suficiente, însă oamenii erau mai fericiţi, mai răbdători, mai ascultători. Astăzi nu mai răbdăm nimic. Astăzi, dacă nevasta îi spune un cuvânt nepotrivit bărbatului, acesta îi întoarce zece înapoi – asta în caz că nu se ajunge la ceva şi mai rău. Căci poate să nu treacă mult vreme… şi să se trezească cu citaţie la judecată. Pe vremuri, bărbaţii își răbdau soțiile rele iar femeile soţii răi, însă marea parte a celor în această situaţie erau, desigur, femeile. Şi copiii îşi răbdau părinţii răi, şi invers, părinţii pe copiii răi. Astăzi – nimic din toate acestea, nici o îngăduinţă. Trec peste toate celelalte care mai sânt.

O pereche de cunoscuți mie încearcă să-i convingă pe cei bătrâni din casă să meargă la azil. Este drept?

Arhimandritul Epifanie: Sufletele oamenilor s’au învârtoşat. Nici mai mult, nici mai puţin, vrem să ne debarasăm de părinți. Să-i aruncăm la azil! Noi, vezi bine, trebuie să ne trăim viaţa, iar bătrânii nu trebuie să ajungă o povară pentru viaţa noastră, pe care ne-o dorim fără de griji. Să putem petrece şi chefui în voie. Scapă-te de amărâtul ăla de bătrân, chiar dacă s’a obosit o viaţă întreagă pentru ca fiica sau fiul să poată studia! La azil cu el acum! Bucuria bunicului da a trăi cu copiii lui, cu nepoţii lui, simţind căldura pe care o degajă o familie fericită este una. Iar altceva este ca el să şadă într’o cameră împreună cu străini şi necunoscuţi, şi să-şi aştepte o dată pe săptămână fiul cu nora sau fiica cu ginerele, ca să-i ţină tovărăşie preţ de o oră, timp în care îşi poate vedea şi nepoţii. Iar, după plecarea lor, e firesc ca tot restul timpului să rămână singur şi izolat de ei? Nesimţitoare au ajuns sufletele oamenilor. Nu se gândesc, sărmanii, că peste câţiva ani va veni şi rândul lor, trec cu vederea lucrul acesta…

www.ortodox.md

O adevărată magie modernă – manipularea prin mesajele subliminale şi publicitate

obey

Aceste mesaje care se află sub limita de la care mintea este capabilă să le perceapă în mod conştient, dar care reuşesc să penetreze subconştientul, înscriindu-se în memorie, au primit numele de mesaje subliminale. O adevărată magie modernă, metoda mesajelor subliminale oferă posibilitatea manipulării indivizilor, fără ca aceştia să realizeze măcar că gândurile, dorinţele sau intenţiile le-au fost înrâurite de o voinţă străină. Forţa acestor mesaje stă în însuşi faptul că ele nu pot fi conştientizate şi, ca atare, omul nu poate lua nici o atitudine faţă de ele.

Mesajele subliminale, precum un infractor, pătrund pe furiş în minte. De acolo, din adâncul subconştientului, ele pot provoca orice stricăciune sau pot înrâuri voinţa prin stârnirea dorinţelor, fără ca stăpânul sau mintea conştientă să aibă ştire de acest război. Când în subconştient pătrund anumite mesaje (gânduri, idei, stări de spirit), comenzi despre care nu avem cunoştinţă, neştiind că acelea ne-au fost inoculate şi, ca atare, nu ne aparţin, este foarte posibil să le urmăm crezând că ele ne reflectă propriile dorinţe, nevoi sau interese. Cu tot ce este al nostru suntem mai îngăduitori, precum părinţii cu proprii copii, luând ca pe un dat sau asumându-ne acel comportament ca pe unul care ne reprezintă originalitatea şi personalitatea. Putem chiar crede că, dacă aşa simţim noi în mod subiectiv, atunci acel lucru chiar are un folos neştiut pentru sufletul şi trupul nostru. Din Virgiliu Gheorghe, Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii

Din Virgiliu Gheorghe, Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii

Walt Disney – Interese criminale şi tehnici de programare mentală

http://organizatiisecrete.wordpress.com/carti-2/

Probleme si dificultati in educarea copiilor: COPILUL INCAPATANAT, OBRAZNIC, GROSOLAN, CARE VORBESTE URAT etc.

angry-mom-and-boy

Tatiana L. Sisova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor. Îndrumar pentru părinţi:

Încăpățânarea

În ultimul timp a crescut brusc numărul plângerilor părinţilor pe tema încăpățânării copiilor. Şi dacă mai demult părinţii (sau măcar unul dintre membrii familiei) recunoşteau deseori că, de fapt, copilul lor este un răsfăţat, acum acestei teme i se dă o bază ştiinţifică şi psihologică.

Se întâmplă să auzim:

– Copilul nostru nu ascultă deloc. Este indiferent la toate şi nimic nu acţionează asupra lui.

Explicaţiile acestui comportament sunt din cele mai diferite: de la genetică până la… poluare. Da, da! :) O asemenea afirmaţie a făcut‑o nu demult o mamă care povestea despre comportamentul fiicei sale, adolescentă. Din cele relatate de ea rezultă că aproape toţi colegii fiicei se comportă astfel.

– Eu, împreună cu celelalte mame, nu reuşim să înţelegem care‑i cauza. Se spune că acum mulţi părinţi se plâng. Îşi cresc co­piii, depun efort, investesc în ei, iar apoi, dintr‑odată, totul se duce de râpă. Probabil poluarea e de vină. Am citit undeva de­spre asta.

S‑a constatat, ce‑i drept, că în şcoala vecină co­piii sunt alt­fel: studiază mai mult, frecventează diferite cercuri, nu‑i înjură pe adulţi. Cu toate acestea, poluarea este aceeaşi şi şcoala se află pe strada paralelă.

Despre cauzele încăpățânării copilăreşti vom mai discuta puţin mai târziu. Acum însă vreau să vă atrag atenţia asupra unei trăsături foarte interesante a unor asemenea copii. Ea nu se află la suprafaţă, dar, dacă vom săpa mai adânc, negreșit vom descoperi:

Copiii încăpățânați sunt rareori independenți

o-ANGRY-CHILD-facebookPare ciudat? La prima vedere, da. Căci ei insistă să procedeze în felul lor. Dar aici este şi esenţa: încăpăţânarea nu are nici o legătură cu adevărata independenţă!

Vă voi explica printr‑un exemplu. Băieţelul Vanea, în vârstă de şase ani, „nu suportă nici o presiune din partea părinţilor”. Mai mult de atât, se crede superior tuturor: le vorbeşte de sus celor din familie, pe un ton de comandă, mai‑mai că se repede asupra părinţilor cu pumnii. Şi trebuie să‑i recunoaştem puştiului meritul: obţine tot ce‑şi doreşte, iar familia îi cântă în strună! Cu toate acestea, Vanea este total neputincios în viaţa de zi cu zi. Să iasă afară este pentru el o mare problemă, deoarece nici nu ştie să se îmbrace singur. Iar de vreun ajutor prin casă nici nu se pune problema. Şi despre ce ajutor poate fi vorba, dacă el nu e în stare să se îngrijească pe sine însuşi? Nu poate nici să se joace singur, ba chiar adoarme doar în prezenţa adulţilor, deoarece îi este frică să rămână de unul singur în cameră.

Ajuns la şcoală, un asemenea Vanea va învăţa, cu chiu cu vai, să‑şi încheie nasturii de la cămaşă şi să‑şi lege şireturile de la ghete (deși nu este prost). Spre deosebire de colegii săi de aceeaşi vârstă, el nu‑şi va face temele de unul singur şi nici nu‑şi va pregăti ghiozdanul. Chiar şi temele pentru acasă va trebui să le afle mama prin telefon, fiindcă pe Vanea nu vei putea conta în nici o situație serioasă. Colegii săi vor merge singuri la şcoală, iar Vanea va fi dus de mânuţă încă mult timp, căci nu se ştie pe unde va ajunge, aşa că e mai bine să nu riscăm!

La vârsta adolescenţei va chiuli de la şcoală şi nechibzuinţa lui va lua asemenea proporţii, încât cei din jur, cel mai probabil, se vor întreba: oare la ce nivel este intelectul său? Oricât i‑ai explica ce urmări poate avea un asemenea comportament, Vanea tot nu va pricepe. Deşi, în realitate, intelectul nu are nici o legătură. Pur şi simplu, Vanea nu a fost încă pedepsit pentru purtările sale. Din contră, el și‑a însuşit foarte bine ideea că iese din toate basma curată, iar, dacă e aşa, atunci de ce s‑ar îngrijora? Părinţii îl vor ameninţa cât îl vor ameninţa, după care vor merge la şcoală şi vor îmbuna profesoarele şi totul va fi în regulă. Dacă nu vor reuşi totuşi să le îmbuneze cu un anumit motiv, vor inventa altceva… Doar nu e pentru prima dată!

Peste puţin timp Vanea va fi matur, deşi în suflet e acelaşi copil dependent şi preşcolar capricios. Ce fel de familie va avea un asemenea om? Va fi capabil să‑şi asume răspunderea pentru o altă viaţă? Căci el nici cu a sa nu se poate descurca. Orice ar face un asemenea om, vinovaţi vor fi mereu alţii. Şi nereuşitele proprii (care sunt nenumărate la astfel de oameni) nu le va explica prin lenea, neglijenţa şi neghiobia lui, ci prin uneltirile vrăjmaşilor şi prin circumstanţele fatale. Pe lângă acestea, va călca tot mai des „pe alături”: în beţie, în droguri, în afaceri dubioase şi în curată hoţie. Pe scurt, prognoza, după cum spun medicii, nu poate fi una îmbucurătoare. Putem spera, bineînţeles, că viaţa îl va învăţa vreodată minte pe un asemenea om. Dar dacă nu? Şi chiar dacă‑l va învăţa, oare nu va plăti un preţ prea mare?

Urmările încăpățânării

În afara celor enumerate mai sus (infantilismul, eşecurile din viaţa personală, adeseori nerealizarea profesională, comportamentul antisocial), aş vrea să subliniez în mod special dauna pe care încăpățânarea o aduce dezvoltării copilului – uneori şi fizice, deoarece copilul încăpăţânat riscă să intre în situaţii care au ca rezultat traume sau mutilări. Aproape sigur, în orice caz, va fi afectată dezvoltarea intelectuală şi emoţională.

Poate părea ciudat. Cum aşa? Parcă aceşti copii încăpățânați îşi arată mai mult individualitatea, ceea ce înseamnă că sunt mult mai predispuşi spre experimente, spre priceperea a ceva nou… Şi acest lucru nu ar fi decât ceva firesc. Dar neavând voinţă pentru a învinge greutăţile, asemenea copii preferă să meargă doar pe acelaşi drum, făcând numai ceea ce nu le îngreunează viaţa (de regulă, distracţiile).

Şi apoi, dezvoltarea are loc atunci când omul are anumite modele pe care să le imite, idealuri spre care să tindă. Dacă în afară de propria sa persoană, la care ţine foarte mult, el nu are alte idealuri, atunci nu va exista nici o dezvoltare. De ce ar tinde spre ceva anume, atunci când are totul? De ce s‑ar ocupa de autoperfecţionarea sa, dacă el şi aşa este în culmea perfecţiunii?

Desigur, în realitate refuzul total al unui ideal este un mit. Oamenii sunt făcuţi în aşa fel, încât nici nu pot trăi fără un ideal. Şi un copil încăpățânat va avea idealurile sale (mai exact, „idolii” săi). largeDe obicei, aceştia sunt cei mai „duri” actori de film, care cu ajutorul pumnilor şi al rafalelor de gloanţe de automat îşi rezolvă toate problemele, cântăreţii de muzică rock cu intelect de nivelul primatelor şi cu diferite predispoziţii sexuale patologice, „tovarăşii” pe jeep‑uri, punkerii, rockerii şi alţii. Însă unde va ajunge imitând asemenea idoli? Căci ei sunt cu mult mai indisciplinaţi decât el. Deci în perspectivă nu‑l aşteaptă o dezvoltare, ci degradarea.

Copilul încăpățânat cade într‑o capcană: în originalitatea şi independenţa sa. Cu cât trece timpul, cu atât mai mult rămâne în urma colegilor săi şi va deveni din ce în ce mai puţin interesant: un exemplar tipic cu calităţi şi trăsături standard. Uitaţi‑vă la adolescenţii care se distrează prin curţile blocurilor, prin locurile de joacă pentru copii sau prin pieţele publice ale oraşului. Cât de asemănători sunt ei, cu toate că fiecare tinde să se evidenţieze în vreun fel: unul are trei cercei într‑o ureche, altul patru, unul are părul vopsit în portocaliu, iar altul în verde.

De ce părinţii permit acestea?

Da, oare de ce? De ce – înţelegând în sinea lor ce urmări dramatice poate aduce anarhismul copiilor dezmăţaţi – majoritatea părinţilor nu este în stare să-şi potolească odraslele la timp?

Dezlegarea misterului neputinţei părinteşti, după părerea mea, îşi are rădăcinile în două circumstanţe. In primul rând, încăpăţânarea este confundată adeseori cu libertatea, independenţa, descătuşarea. In plângerile părinţilor referitor la faptul că nu se mai descurcă cu copilul lor, de cele mai multe ori se simte o mândrie ascunsă: iată, chipurile, cât de iubitor de libertate este fiul meu! Nu cum suntem noi… Noi am crescut timoraţi, constrânşi şi acum suntem nevoiţi să scoatem robul din noi, puţin câte puţin. Dar copiii noştri sunt altfel, ei încă de mici se simt unici, fără seamăn, personalităţi libere.

Uneori se ajunge până la lucruri scandaloase: un „iubitor de libertate” de numai cinci ani îi vorbeşte urât unei femei în vârstă, care i-a făcut o observaţie întemeiată, iar mama sa stă alături, înmărmurită din cauza „descătuşării” lui. (La şcoală, ce-i drept, atât ea, cât şi copilul vor culege roadele unei asemenea „pedagogii libere”) Dacă la începutul perestroikăi [Doctrină ideologică iniţiată de Mihail Gorbaciov care preconiza un socialism democratic cu faţă umană, prin restructurarea sistemului sovietic., n.tr) mulţi părinţi şi profesori renunţau cu bucurie la „metodele autoritare” de învăţământ, mai târziu însă, îngrozindu-se din cauza urmărilor acestei renunţări, s-au grăbit să readucă în multe şcoli disciplina strictă. Acum până şi liceele de elită insistă în mod deosebit asupra nivelului înalt al cerinţelor fată de cunoştinţele si de disciplina elevilor, pricepând că tocmai acestea se bucură din nou de apreciere in rândul părinţilor.

iStock_000005544116XSmallIn al doilea rând, adulţii merg pe calea celei mai mici împotriviri. Ceea ce înseamnă că nu se deosebesc cu mult de fiii şi fiicele lor. Copilului lor îi este mai uşor să facă scandal decât să adune jucăriile, pe când pentru ei este mai uşor să nu se implice decat să dea dovadă de o anumită tărie în cazul dat. Cu alte cuvinte, părinţii înşişi duc lipsă de un potenţial volitiv şi de o reală matură independenţă. Trec propria răspundere pe seama altcuiva: pe pedagogi, pe psihologi, pe medici, pe poliţişti.

Nu demult s-au prezentat la mine, pentru consultaţie, o femeie tânără cu fiul său de vârstă preşcolară. Băiatul nu avea nici un fel de dereglări psihice, însă era foarte răsfăţat. Atât de tare, încât un om obişnuit ar fi crezut că este bolnav. În ultimul timp, încăpăţânarea copilului a început să depăşească orice limite şi mama s-a îngrijorat. Când am vorbit despre faptul că şi comportamentul fiului ar trebui să se încadreze în anumite tipare, ea a declarat categoric că nu este în stare să facă acest lucru, că are o fire extrem de blândă şi convingerile nu-i permit acest lucru.

–  Dar este destul de periculos să-l lăsaţi în voia soartei, am contrazis-o eu. Dacă el acum nu recunoaşte nici o autoritate, ce se va întâmpla în adolescenţă? Băiatul ar putea pleca de acasă, s-ar putea împrieteni cu consumatorii de droguri…

– Sunt convinsă ca va încerca să se drogheze! a dat mama din umeri. Şi noi nu vom putea face nimic în această privinţă. Numai să nu se obişnuiască…

Ce poţi să-i mai spui? Băieţelul ei, probabil, nici măcar nu cunoaşte cuvântul „droguri”, iar ea a şi hotărât că este neputincioasă. Şi, cel mai important, consideră că este în firea lucrurilor!

Aşa că, de cele mai multe ori, iresponsabilitatea copiilor este o trăsătură moştenită. Dacă adulţii doresc cu adevărat să schimbe situaţia, trebuie să înceapă cu ei. Pare simplu la prima vedere, însă în realitate este foarte complicat, căci a ne schimba pe noi înşine e cel mai greu. Cum se spune: vedem paiul din ochiul ce­luilalt, dar nu şi bârna din ochiul nostru.

Fericirea este atunci când eşti înţeles

– Totuşi, cum deprindem copilul cu independenţa? veţi întreba.

Întâi de toate, este necesar să încercăm să ne punem în locul lui, pentru a pricepe de ce se revoltă, refuzând să îndeplinească cerinţele adulţilor. Poate este o încercare de a-şi manifesta cumva „eul” său? De cele mai multe ori, părinţii care se plâng de încăpăţânarea copiilor (în special mamele) îi supraveghează şi nu le permit să facă nici un pas fără permisiunea lor. Îmi aduc aminte că o mamă îi dicta fiului ei de şapte ani când să meargă la toaletă. Iar la observaţia psihologului că un copil, la această vârstă, este în stare să determine singur dacă are o asemenea necesitate, ea a declarat că fiul ei este încă prea mic şi nu este independent.

Un copil constrâns de părinţi exagerat de grijulii va considera sarcinile din partea adulţilor drept un atentat la libertatea lui şi va încerca să evite îndeplinirea lor. Aşa că trebuie să luptăm împotriva grijii exagerate şi să reducem numărul observaţiilor, oferind astfel fiului sau fiicei un spaţiu mai mare pentru a-şi manifesta „eul” şi atunci multe se vor rezolva de la sine.

Nu de mult, la şedinţele noastre a fost adus un băiat de 6 ani. Mama sa se plângea din cauza încăpăţânării lui tot mai mari şi a exceselor lui de agresivitate. La şedinţe însă el se manifesta total diferit. Kolea era ascultător şi îndeplinea cu mare plăcere rugăminţile noastre şi temele, arzând de nerăbdare să facă pe plac: ridica jucăriile căzute, ne ajuta să aşezăm scaunele, le ceda fetelor rândul. Copiii la această vârstă nu au deprins încă „arta” ipocriziei. De obicei, la lecţiile noastre, copiii se deschid repede şi atunci iese la iveală adevărata lor fire, mai ales dacă în caracterul lor există într-adevăr încăpăţânare. Totul va ieşi la suprafaţă fără întârziere. De asemenea, am aflat că la grădiniţă şi la studioul pe care le frecventa băiatul totul era în regulă. Din această cauză am presu­pus că încăpăţânarea este o reacţie la situaţia traumatică din fami­lie. Şi am început să cercetăm.

overprotectedCând copilul are multe rude este nemaipomenit: nu se simte singur pe lume, este înconjurat de dragoste şi de grijă. Dar dacă toate rudele sunt peste măsură de active şi aproape toată energia lor este îndreptată asupra unui singur copil, ele îl pot sufoca cu îmbrăţişările lor. Ceea ce se întâmpla, de fapt, şi în cazul lui Ko­lea. Adulţii nu-i permiteau să facă nici un pas în linişte: mereu îl sfătuiau, trăgeau de el, îl povăţuiau, îl dojeneau. Făceau aceas­ta din cele mai sincere porniri, însă băiatul începea să se sufoce şi îşi pierdea controlul – pur şi simplu, în familie nu avea spaţiu pentru a se manifesta. Trebuie să mai adaug că acest băieţel era atât de isteţ, cum rar întâlneşti, şi practic nu era nevoie să i se fa­că nici o observaţie, căci el înţelegea totul dintr-o jumătate de cuvânt. În familia sa era însă considerat neputincios. Şi, din clipa în care părinţii au început să fie mai atenţi la ei înşişi, să se abţină de la manifestarea grijii lor exagerate şi să asculte părerea copilului, încăpăţânarea lui a dispărut fără urmă.

Adeseori, iresponsabilitatea copiilor mai vine şi din teama de a nu fi iubiţi de părinţi. Copilul tinde să atragă atenţia celor maturi, deşi aceştia pot avea impresia că nu fac altceva decât să se ocupe de el. Şi e foarte probabil să fie aşa, dar copilul neascultător îi irită cu ieşirile sale. Ceea ce înseamnă că atenţia pe care i-o acordă ei este de natură negativă, pe când copilul are nevoie de emoţii pozitive pentru a i se schimba comportamentul. Iarăşi se creează un cerc vicios, pe care trebuie să-l rupă tot adulţii.

Desigur, există şi o încăpăţânare autentică – o structură apar­te a caracterului, specifică în general băieţilor. Atunci, trebuie să ne ocupăm de înnobilarea şi elevarea lui. Despre aceasta vom vorbi mai detaliat în continuare.

Cât de important este să fii consecvent

Adeseori, plângându-se de încăpăţânarea copiilor, adulţii spun: „Câte n-am făcut noi! Tatăl său a încercat să-l (s-o) pedepsească chiar şi cu cureaua, dar totul a fost zadarnic.”

In acest caz cuvintele „a încercat” sunt simptomatice. De regulă părinţii unui copil încăpăţânat se agită foarte tare, încercând să aplice diferite măsuri educative, apoi însă li se face milă şi nu mai aplică o pedeapsă severă. Ei vor să creadă că fiul va pricepe şi le va aprecia mărinimia, pe când el trage concluzii total diferite:

„Părinţii mei sunt nişte molâi. Si dacă voi face mofturi, dacă mă voi văicări sau voi face tărăboi, ei vor face cum vreau eu.”

stubborn-child-parenting-tips_2326Pentru a obţine ceea ce doreşte, un astfel de copil nu duce lipsă de încăpăţânare. Mai ales că, de obicei, nici nu trebuie să depună prea mare efort, fiindcă cei apropiaţi cedează fără luptă.

Din acest motiv, inconsecvenţa părinţilor va duce la un rezultat destul de previzibil: copilul îşi va întări atitudinea şi data viitoare va reuşi să se menţină şi mai mult pe poziţii, iar dacă astfel de scene se întâmplă des îşi va forma un anumit stereotip de relaţii cu părinţii. Aceştia vor avea impresia că el este de neclintit, un stoic ca Gaius Mucius Scaevola.

Dar lucrurile nu stau chiar aşa! Copiii capricioşi sunt în realitate mult mai dependenţi de cei maturi, în comparaţie cu copiii concilianţi de aceeaşi vârstă. De obicei au oroare de rugăminţi şi dorinţe etc, dar sunt foarte multe metode de a acţiona asupra copiilor încăpăţânaţi. Oare e puţin că aceştia îşi demonstrează indiferenţa ca răspuns la ameninţarea de a-i lipsi de anumite bunuri? Ei vor face multe bazându-se pe faptul că cei din jur le vor accepta demonstraţiile ca pe ceva firesc. Dacă vreţi să dominaţi un asemenea copil, în nici un caz nu trebuie să-i cădeţi în plasă.

Tăind încăpăţânarea copiilor, este absolut necesar să manifestaţi o anumită consecvenţă, căci altfel nu veţi obţine nimic.

Pentru copilul încăpăţânat, ca şi pentru orice copil, cea mai înfricoşătoare pedeapsă este lipsa de comunicare. La ea trebuie să apelaţi în cel mai rău caz, când alte măsuri nu mai au nici un efect. „Şi acum ce fac, nu mai vorbesc cu el jumătate de an?” întreabă unele mame. Nici vorbă. Pentru un preşcolar de obicei e suficientă şi o zi. Şcolarii, care sunt obişnuiţi să învingă în această luptă, vor putea să se împotrivească un timp mai îndelungat, dar din câte îmi aduc aminte nimeni n-a ajuns nici măcar la o săptămână.

– Dar cum rămâne cu mâncarea, cu temele, cu adunatul jucăriilor? Pentru că, nevorbind cu el, acesta nu va face nimic, se îngrijorează mamele.

Va face, atunci când va pricepe că acestea nu sunt doar vorbe goale. Iar dacă nu va lua masa de câteva ori sau va întârzia la şcoală nu e nimic grav. E foarte folositor să afle din proprie experienţă şi nu doar din cuvintele părinţilor ce urmări pot avea faptele rele. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine, deoarece, cu vârsta, urmările devin tot mai grave. Mai rău va fi dacă un copil încăpăţânat va pricepe ceva abia în şcoala de corecţie sau în sala de operaţii.

Luaţi aminte: în realitate, nu este greu să ghidezi un om încăpăţânat, fiindcă el este orgolios şi în acelaşi timp cu o voinţă slabă. Iată încă un paradox. Ar părea că un asemenea om nu poate fi nicidecum acuzat de slăbiciune, dar ce reprezintă de fapt evitarea greutăţilor, eschivarea de răspundere, dacă nu un semn al slăbiciunii sufleteşti? Iar un om slab mai devreme sau mai târziu va fi supus influenţei cuiva şi, de cele mai multe ori, aceasta nu va fi una binefăcătoare.

In plus, cerinţele dumneavoastră trebuie să fie pe măsura po­sibilităţilor copilului. Nu are sens să-i spuneţi fiului din clasa a şaptea, chiar celui mai mare chiulangiu: „Mergi şi te înscrie la o altă şcoală!” El este doar acasă şi în curte cel mai „dur”, pe când în faţa unui om necunoscut şi cu carnetul de note plin de obser­vaţii în mână, bineînţeles că se teme.

Sau, de exemplu, unui copil de 6 ani care are probleme mo­torii minore (mâini stângace, neascultătoare) îi vine cu adevărat greu să-şi lege şireturile sau să-şi încheie nasturii de la cămaşă. Şi ce contează că cei de vârsta lui se descurcă cu acest lucru?! Prin reproşuri nu veţi obţine nimic.

Compromis, dar fără avansuri

Trebuie să ajungeţi la un compromis înţelept. După părerea adulţilor, în ce trebuie să se manifeste independenţa copiilor? In faptul că aceştia îşi fac temele singuri, îşi pregătesc ghiozdanul, caietele şi cărţile, fac ordine în camera lor etc. Dar cum îşi ima­ginează copiii viaţa independentă? Ei cred că se pot plimba cât vor, că se pot uita la televizor fără restricţii, că se pot juca pe cal­culator, într-un cuvânt, că se pot distra la nesfârşit. Altfel spus, în închipuirea adulţilor independenţa presupune doar obligaţii, pe când, după părerea copiilor, înseamnă a avea drepturi nesfâr­şite. A le cere să se simtă bine cu asemenea ocupaţii plictisitoare pare cel puţin naiv.

Pe când a echilibra drepturile cu obligaţiile este posibil. Te consideri matur şi vrei să te culci mai târziu? Foarte bine, doar că la un om care se maturizează apar şi alte obligaţii prin casă. Ce preferi: să speli vasele zilnic, să mergi după pâine sau să as­piri apartamentul în weekend? (Este foarte important să-i acor­daţi unui copil încăpăţânat libertatea de a alege, însă în condiţiile propuse de dumneavoastră. Atunci el se va mişca în direcţia de care aveţi nevoie, păstrându-şi totodată şi personalitatea).

Trebuie să-i demonstraţi prin exemplul propriu şi al celor din jur că libertatea adulţilor este legată în mod direct de un număr mare de obligaţii. Da, adulţii pot merge unde vor, să cumpere ce vor, să vadă ce vor, dar, cu toate acestea, obligaţia lor este să câş­tige bani, să facă foarte multe lucruri care nu le sunt pe plac sau sunt dificile şi multe altele.

Având de-a face cu un copil încăpăţânat, e foarte periculos să-i măriţi numărul drepturilor fără a-i mări numărul obligaţii­lor. Dacă acesta se va obişnui cu gândul că libertatea înseamnă să facă totul în voie (fac ce vreau), mai târziu nu va fi uşor să-l stă­pâniţi. Căci, de cele mai multe ori, copiii încăpăţânaţi nu-şi în­deplinesc promisiunile. Şi părinţii din nou îi clasează în catego­ria celor de „needucat”.

Între timp, nu trebuie decât să vă abţineţi de la avansuri. Fi­ul dumneavoastră a promis să se apuce de teme, dar dacă îi veţi permite să se uite la televizor şi atunci când se va sfârşi filmul vă va declara că-şi va face temele mâine? Fie ca data viitoare televi­zorul să rămână pentru el un premiu doar pentru temele făcute. Şi fără nici un fel de favoruri! Nu vă temeţi de faptul că va face o criză de isterie sau că va distruge apartamentul. Crizele de isterie se pot suporta, însă pentru vasele sparte sau pentru mobila dărâ­mată neapărat trebuie să urmeze o pedeapsă aspră. În acest caz ar trebui să uitaţi de blândeţe pentru o vreme, altminteri tuturor, inclusiv copilului, li se poate crea impresia că el chiar nu poate fi educat – iar aceasta nu este o victorie cu care să te poţi mândri.

Câte ceva despre grosolănia copiilor

Adolescenţii şi tiner2932a45b9d0e510c8e604d975b37efffii din zilele noastre au devenit mult mai grosolani. Nu e neapărat nevoie de un  studiu pentru a observa acest lucru. Este de ajuns să ieşi în stradă şi să fii atent la ce şi, mai ales, cum vorbesc între ei băieţii şi fetele. Cu vreo 20 de ani în urmă chiar şi cea mai notorie gaşcă din curte nu înjura în prezenţa unei femei. Iar dacă îi ieşea cuiva din gură vreo înjurătură, prietenii îl puneau la punct în prezenţa domnişoarei, făcându‑l de ruşine pe amicul lor nereţinut. Citiţi „Poemul pedagogic” al lui Makarenko, mai ales acea parte în care el vorbeşte despre primele şi cele mai grele luni de domesticire a foştilor copii vagabonzi, care încercau să facă dintr‑o colonie muncitorească un „rai” pentru hoţi.

De ce i s‑au plâns fetele lui Makarenko în mare taină? Ce le‑a şocat atât de tare? Ele au trecut prin foc, prin apă şi prin ţevi de aramă, au văzut atâtea grozăvii, au răbdat foamea, gerul, au rămas orfane – şi toate li s‑au părut suportabile. Cu toate acestea, fetele nu puteau suporta înjurăturile băieţilor de faţă cu ele. Sărăcuţele, nu ştiau unde să se ascundă de ruşine. Eu cred că astăzi majoritatea oamenilor ar considera aceasta o invenţie, o ficţiune poetică, însă s‑au petrecut în realitate, deşi pare incredibil.

Înjurătura – chemarea iadului

Tradiţiile au întotdeauna un sens profund. Din păcate, noi nu‑l sesizăm nici pe departe întotdeauna şi anumite lucruri ni se pot părea de neînţeles, chiar stupide, iar anumite acţiuni le săvârşim în mod automat, considerând că aşa este normal şi gata. Unul dintre cele mai cunoscute exemple în acest sens este obiceiul strângerii mâinilor. Prin Evul Mediu, europenii, de la care am şi împrumutat acest obicei, demonstrau astfel că mâinile lor sunt neînarmate. Şi, cu toate că acel sens străvechi a dispărut demult, importanţa de bază a ritualului a rămas neschimbată: strângerea de mână exprimă atitudinea prietenoasă. Dimpotrivă, refuzul ostentativ de a strânge mâna cuiva se consideră o manifestare a ostilităţii. Prin secolul al XIX‑lea şi începutul secolului al XX‑lea circula chiar expresiapersoana cu care nu se dă mâna”, care denumea omul dispreţuit de toţi.

Dar în afară de sensul social şi psihologic majoritatea obiceiurilor au şi un sens filosofico‑religios. Căci orice religie a determinat modul de viaţă al poporului în decursul multor veacuri. Şi normele de conduită asimilate de acel popor bineînţeles că n‑au picat din nori.

fata babeiVă amintiţi povestea despre fata babei şi fata moşneagului? Ea există în diferite variante, însă subiectul este aproximativ același. Mama vitregă o alungă de acasă pe fata moşneagului, iar ea ajunge la un vrăjitor sau la o vrăjitoare şi este răsplătită pentru smerenia şi hărnicia sa: e de ajuns ca ea să pronunţe un cuvânt și din gură îi cade un trandafir, o monedă de aur sau o piatră preţioasă. Pe când cea leneşă, care nu ştie decât să vorbească urât, este pedepsită. Din gura ei încep să curgă broaşte, lăcuste, zmei, într‑un cuvânt tot felul de reptile, însoţitori ai Babei‑Cloanţa şi ai altor vrăjitori şi fiinţe din infern.

Ceea ce înseamnă că înjurăturile sau cuvintele de ocară au fost asociate de către strămoşii noştri cu iadul! Nici mai mult, nici mai puţin. Şi nu este deloc de mirare, căci unul din numele lui Dumnezeu la creştini este Cuvântul (Logosul). De unde deducem că şi cuvintele urâte, înjurăturile îl supără nu doar pe cel căruia îi sunt adresate, ci şi pe Dumnezeu Însuşi. Ele sunt hulă împotriva Duhului Sfânt, numite şi profanare […].

Iată de ce fetele descrise de Makarenko au reacţionat astfel la vorbele urâte ale băieţilor. Şi, cu toate că în anii ’20, după revoluţie, normele religioase ale vieţii s‑au zdruncinat puternic, multe au rămas neschimbate. Dar, dacă priceperea sensului tradiţiilor se pierde, ele se lipsesc de baza lor şi, din generaţie în generaţie, slăbesc tot mai mult.

O fi înjurătura calea spre libertate?

Dar poate că nu e nimic grav în aceasta? Odată cu schimbarea timpurilor se schimbă şi obiceiurile. Poate ar trebui lăsaţi copiii să vorbească urât? În fine, ce contează dacă odată un anumit tip de comportament era considerat indecent, iar acum se comportă astfel chiar şi academicienii şi marii oameni politici (spre exemplu, stau cu mâinile în buzunar în timp ce vorbesc în faţa publicului din sală). Şi nu glumesc, nici nu exagerez. Ba mai mult de atât, atunci când, în perioada anilor ’60‑’70, în America şi în Europa psihologii şi pedagogii au început să lupte pentru „pedagogia liberă”, aceştia susţineau dreptul copiilor de a înjura, considerându‑l drept una din manifestările adevăratei libertăţi.

Şi iată că străduinţele liberalilor s‑au încununat de succes.

Acum există libertatea cuvântului, căci copiii le pot adresa părinţilor şi pot folosi în prezenţa lor cuvinte grosolane”,

scrie psihologul Françoise Dolto în cartea De partea copilului.

Rezultatul este evident. Porniţi televizorul şi vizionaţi orice serial din Occident despre adolescenţi. Cred că vor fi suficiente şi numai cinci minute pentru a vă convinge de cuvintele care le ies din gură. Aşa că „progresul” în ceea ce priveşte problema dată este evident nu doar în Rusia.

Să vedem acum dacă acest lucru este sau nu grav. Şi nu vom aborda subiectul din punct de vedere religios, căci la urma urmei nu toţi oamenii sunt religioşi. Haideţi să vorbim din punct de vedere psihologic. Încercaţi să vă imaginaţi starea lăuntrică a omului în clipa în care înjură şi vorbeşte grosolan. Ce fierbe în inima lui? Cu siguranţă nu gingăşia, nici umilinţa! Verbul „fierbe” nici măcar nu e potrivit pentru a desemna aceste sentimente. Fierb de obicei emoţiile impetuoase. În acest caz ele sunt negative. Căci, fiţi de acord, e greu să‑ţi imaginezi că un om în toate facultăţile mintale va începe de bucurie să vorbească grosolan şi să înjure. Ci face aceasta revărsându‑şi iritarea, căutând scandal. (Sigur, există oameni decăzuţi cu desăvârşire şi care nu se pot exprima altfel decât prin înjurături, care le slujesc în exprimarea diferitelor emoţii. Dar emoţiile lor sunt, în primul rând, de natură grosolană şi, în al doilea rând, sunt instabile: cu un minut în urmă era cel mai bun prieten al tău, însă mai târziu nu i‑a plăcut ceva şi a sărit la tine cu cuţitul.)

Ceea ce înseamnă că sentimentele de bază care‑l domină pe omul grosolan sunt agresivitatea, răutatea. Aceste sentimente sunt foarte nocive pentru psihicul uman, iar dacă ele devin preponderente, pot degenera într‑o boală psihică.

În plus, când în om fierb răutatea şi irascibilitatea el se simte extrem de incomod. Nu‑şi găseşte locul în adevăratul sens al cuvântului: se ridică brusc, se mişcă dintr‑un loc în altul, poate să arunce ceva, trânteşte uşile. Iar după ce trec clipele de furie se simte obosit, manifestă o apatie, are mustrări de conştiinţă pe care nu vrea să le accepte şi încearcă să găsească o justificare pentru nestăpânirea sa, aprinzându‑se din nou.

acig_11_angrychildCopiilor le vine şi mai greu, deoarece psihicul lor este mai puţin echilibrat decât al adulţilor şi mecanismele de apărare sunt încă slabe. Nu voi uita niciodată băiatul de 4 anișori care, dezmorţindu‑se puţin, a început să vorbească nespus de urât. Înjura fără să se oprească, cu furie şi fără sens, uitând de sine şi neputându‑se opri. Aveam de‑a face cu o autentică îndrăcire.

Astfel, respectarea regulilor de politeţe este importantă nu doar din punct de vedere etic, ci şi medical. Şi, cu cât văd mai mulţi copii şi adulți „problemă”, cu atât mai mult în mine se înrădăcinează convingerea că morala, în general, este folositoare pentru sănătate.

De ce înjură copiii?

Mai devreme sau mai târziu, dar de obicei pe la vârsta de 5‑6 ani, orice copil vine acasă cu nişte expresii deocheate, care‑i şochează pe adulți. Nu este de mirare, fiindcă micuţul începe să‑şi petreacă o parte din timp în afara familiei: la grădiniţă, la diferite cercuri sau în vizită la amicii săi, iar acolo este supus diferitelor influenţe. Vârsta preşcolară este perioada în care copiii îşi găsesc într‑un mod foarte activ modele de comportament, care sunt acceptate în societate. În mare, copiii pricep destul de repede ce fel de cuvinte se pot folosi sau nu într‑un mediu decent.

Părinţii întreabă adeseori dacă e cazul să‑i spună fiului sau fiicei că ceea ce a învăţat la grădiniţă, un anumit cuvânt necenzurat, este o înjurătură sau mai bine să lase impresia că n‑au auzit, sperând că cel mic va repeta cuvântul o dată sau de două ori şi apoi îl va uita. Eu cred totuşi că trebuie să‑i spună. În primul rând, nu există nici o garanţie că va uita înjurătura. Chiar dacă acestea vor dispărea pentru o perioadă din lexicul lui, şi le va putea aminti în cel mai nepotrivit moment şi atunci se va crea o confuzie. În al doilea rând, de unde va putea afla el că acestea sunt cuvinte urâte şi că nu e cazul să le pronunţe? Şi dacă nu va afla de la dumneavoastră, ci de la cineva străin, cum veţi apărea în ochii lui? Va crede că, din moment ce nu l‑aţi oprit, vă plac asemenea cuvinte. Copiii nu pătrund în substraturile psihologiei adulţilor.

Desigur, nu este cazul să certaţi copilul. Dar nici să‑i explicaţi ce‑nseamnă acele cuvinte. Aceasta nu va face decât să‑i atragă şi mai mult atenţia spre tema interzisă. Cel mai bine e să‑i spuneţi cu calm că nişte copii buni nu folosesc asemenea cuvinte, ci doar huliganii şi copiii prostuţi înjură şi, de aceea, ei nu sunt primiţi în nici un mediu civilizat. Un copil deştept, de obicei, pricepe din prima sau a doua oară şi astfel incidentul este epuizat.

Totuşi uneori micuţul nu ţine seama şi continuă să înjure fără întrerupere.

Ce reprezintă un asemenea comportament?

De cele mai multe ori, este vorba de o manifestare a ostentativităţii, atunci când copilul vrea să se diferenţieze, să se impună în faţa celor din jur, să pară mai matur şi mai independent decât este în realitate. Asemenea copii încep de timpuriu să imite exemplele urâte. De aceştia pare să se agaţe tot ce este rău.

Nici nu ştiu ce să fac, se plângea mama. Citim o carte, iar Maxim de abia mă aude, dar cum apare ceva mai deocheat, vreun cuvânt nu prea frumos sau ceva intrigant, moare de râs, repetă. Aseară bunăoară, citeam povestea Peştişorul de aur şi el n‑a reţinut nimic, după părerea mea, decât „eşti prost, măi prostovane”. Şi cu desenele animate e aceeaşi poveste: dacă unul din copii va începe să se maimuţărească, pentru Maxim acesta va deveni un idol.

Să stăpânești un astfel de copil nu e uşor, însă e foarte posibil. Aici funcţionează următorul principiu: pe de o parte, trebuie să‑l ajutaţi să se afirme, deoarece oamenii cu comportament ostentativ se dovedesc în realitate a fi foarte neîncrezători în sine; pe de altă parte, să reacţionaţi imediat negativ la ieşirile lui, în special la înjurături.

Va fi destul de eficient şi dacă veţi lovi uşor peste buze copilul care înjură. Nu este nici dureros, dar îl va deştepta.

În general, pe copiii cu comportament ostentativ îi deranjează cel mai mult când nu sunt observaţi (sau li se pare că nu sunt observaţi). Dacă va înjura, la început atrageți‑i atenția, iar dacă nu are efect lipsiţi‑l de ceva legat de comunicare (plimbări, călătorii, vizite, cititul seara, jocurile împreună etc.).

cursingCopiii obişnuiţi cu eficienţa demonstraţiilor lor asimilează această lecţie cu mult mai greu. Va trebui să repetaţi lecţia de câteva ori. Important e să fiţi fermi şi să nu cedaţi. Şi ţineţi minte: mărinimia dumneavoastră nu va fi apreciată. Un asemenea copil va trage doar concluzia că data viitoare va trebui să fie un pic mai insistent şi atunci apropiaţii săi îi vor cânta în strună.

Dar artileria cea mai grea este boicotul. Dacă vedeţi că fiul dumneavoastră înjură ca să vă facă în ciudă, încetaţi să mai vorbiţi cu el (bineînţeles, după ce‑i explicaţi de ce procedaţi astfel).

Adeseori în viaţă lucrurile se petrec cu totul pe dos. Copilul vorbeşte urât dorind să atragă atenţia, iar adulţii se prefac că nu observă „perlele” lui şi se comportă cu el de parcă nu s‑ar fi întâmplat nimic. Astfel, ei îl provoacă şi mai mult.

Mai raţional ar fi să clarificați situaţia. Lăsaţi copilul să priceapă că, atunci când el este respectuos, cei din jurul său apreciază şi încearcă să‑l răsplătească. Adeseori se întâmplă ca un comportament frumos al copilului ostentativ să nu fie sprijinit în mod pozitiv de către cei maturi şi atunci el nu are nici un stimulent pentru a se comporta frumos.

Când, dimpotrivă, el se poartă urât, vorbeşte urât, face în ciudă, adulţii trebuie să‑i arate că le dispare orice dorinţă de a mai avea de‑a face cu el. Ceea ce înseamnă că cei doi poli, cel pozitiv şi cel negativ, trebuie să fie despărţiţi, în acest caz, în mod demonstrativ tranşant – mult mai tranşant decât cu copiii care nu se disting printr‑un comportament ostentativ.

Mult mai complicat este însă în cazul copiilor iritabili şi retardaţi, asemenea acelui băiat de 4 ani din gura căruia „ploua cu broaşte” şi copiilor psihopaţi şi schizofrenici. Asemenea copii, o dată înfuriaţi, nu‑şi mai controlează vocabularul şi faptele. Desigur, și ei ar trebui să se obişnuiască să se abţină, însă trebuie ţinut seama de faptul că ei de cele mai multe ori nu pot să se abţină. În acest caz nu sunt mofturi, ci e o boală, iar metodele pedagogice se combină întotdeauna cu tratamentul medical.

Grosolănia la nivelul tonului

Este necesar de luptat cu bădărănia copilului la nivelul tonului, fără a aştepta până când acesta va începe să răspundă urât. Însă adeseori adulţii îşi dau seama abia în ultima clipă, când micuţii depăşesc orice limită – n‑ar fi exclus s‑o numească pe bunică „bătrână proastă”, iar mamei şi tatei să le declare: „Mai lăsaţi‑mă în pace! M‑am săturat de voi!” Sau chiar să‑i înjure.

Parents’-words-Must-Be-The-SameAcesta este însă vârful aisbergului, pe când baza se pune atunci când le permitem copiilor să ne vorbească pe un ton superior, de comandă, grosolan. Tonului trebuie să‑i acordăm o atenţie foarte mare încă din fragedă copilărie, pentru că, oricât de supărat, de indispus sau tulburat ar fi copilul, nu se pot admite nicidecum în vorbirea sa intonaţiile grosolane. Dumneavoastră îl învăţaţi pe micuţ să fie atent la igienă şi irosiţi cu aceasta foarte multă energie şi nervi. Igiena psihică nu este deloc mai puţin importantă (ba poate este chiar mai importantă!). La un copil nervos, iritabil, se aud de cele mai multe ori cuvinte grosolane, aspre şi astfel în sufletul lui domneşte haosul. Bădărănia copiilor, drept răspuns, dă naştere la strigăte, certuri, scandaluri. Copilul fierbe în permanenţă în această „supă” şi psihicul lui se dereglează progresiv, astfel încât se poate ajunge până la halucinaţii auditive.

În copilărie făceam adeseori crize de isterie, îmi povestea o femeie. Mama şi tata n‑au mai rezistat şi au început să strige şi ei. În acele momente în casă domnea un adevărat haos, apoi, dintr‑odată, am observat lucruri înspăimântătoare. Seara am fost dusă la culcare; în casă domnea o linişte deplină, dar eu aveam impresia că după uşă se ceartă cineva. Nu desluşeam cuvintele, însă se simţea o asemenea răutate, încât imediat au început să mă doară tâmplele şi nu ştiam unde să mă ascund de aceste strigăte. Îmi astupam urechile, dar strigătele se auzeau în cap… În sfârşit, n‑am mai rezistat şi i‑am povestit mamei. Am fost tratată timp îndelungat şi parcă îmi trecuse, dar, chiar şi acum, uneori, acestea revin, mai ales când sunt agitată.

Cu toate acestea, femeia nu era schizofrenică. Doar că psihicul ei, şi aşa destul de sensibil, a fost traumatizat în copilărie de tulburări peste măsură.

Dacă însă fiul sau fiica dumneavoastră se va obişnui să‑şi exprime emoţiile şi chiar nemulţumirea fără expresii grosolane, atunci îi va veni cu mult mai greu să răspundă urât. Încercaţi să numiţi pe cineva [rau, negativ], păstrând totodată un ton liniştit şi binevoitor!

Metode de luptă

La începutul unei discuţii despre lupta împotriva bădărăniei, mulţi pacienţi au impresia că această problemă este peste puterile lor. Însă apoi devine clar că de fapt… adulţilor le vine cel mai greu să‑şi păstreze calmul şi să se abțină să strige. „Că doar nu avem nervi de fier”, se dezvinovăţesc ei. Şi se dovedeşte că în casă în general se vorbeşte pe ton ridicat fiindcă toţi obosesc şi nu mai au răbdare şi pentru copil.

Copiii sunt oglinda noastră. Ei copiază manierele, obiceiurile şi intonaţiile părinţilor. Aşa că aici, mai mult ca oriunde, funcţionează principiul „începe cu tine”. Altfel lupta va fi compromisă.

Stabiliţi regula de a nu îndeplini rugăminţile copiilor exprimate pe un ton grosolan. Avertizați din timp copilul în legătură cu aceasta, iar, pentru a părea mai convingător, motivaţi într‑un gest (recomandarea doctorului, a învăţătoarei, un sfat dintr‑o carte ştiinţifică). Acest lucru va oferi o greutate cuvintelor dumneavoastră, deoarece, după cum se ştie, „nu există proroc în patria sa”. Insistaţi apoi pe poziţia dumneavoastră şi păstraţi‑vă cumpătul.

Să presupunem că fiica dumneavoastră vă cere cu superioritate şi cu obrăznicie să‑i cumpăraţi o ciocolată. Răspundeţi‑i cu calm:

– Sigur că aş putea să ţi‑o cumpăr, dar tu vorbeşti cu mine pe un ton foarte ciudat. Atunci când oamenii vor să li se facă o favoare vorbesc altfel. Gândeşte‑te: cum trebuie să ceri?

În nici un caz să nu permiteţi să fiţi atras într‑un schimb de cuvinte urâte. Dacă se va întâmpla aceasta, vă va fi foarte greu să vă abţineţi de la asprime şi atunci va începe târguiala: „Aşa deci, tu poţi să strigi la mine, iar eu nu!

Cu toate că nici aici nu ar trebui să cedaţi. Dacă s‑a ajuns până aici, spuneţi‑i că dumneavoastră, ca părinte, sunteţi obligat să purtați de grijă copilului, ceea ce presupune şi educarea lui. Mai bine ar fi să‑l educaţi cu calm. Dacă copilul nu a evoluat până la priceperea cuvintelor liniştite, apare nevoia de a striga. Pe când obligaţia copiilor este de a‑și respecta părinţii, de a‑i asculta, de a‑i ajuta. Şi aceasta este o nimica toată în comparaţie cu dreptul de a duce o viaţă fără griji şi cu posibilitatea de a se juca, de a frecventa cercuri interesante, de a fi încălţat, îmbrăcat, hrănit etc.

Tendinţa de a fi „dur” sau încă puţin despre viitorul bădăran

Exprimarea folosită în denumirea capitolului îi aparţine scriitorului Dimitri Merej­kovski. Astfel se numeşte una din cărţile lui, editată la începutul secolului al XX‑lea. După revoluţie chipul bădăranului „îmblânzit” a devenit foarte popular, fiind laitmotivul creaţiei lui Ilf şi Petrov, de exemplu. Eroii erau expresivi şi destul de variaţi, dar îi unea un singur lucru: atitudinea ironică a autorului faţă de personajele sale. Nimănui nu i‑ar fi putut trece prin gând că un personaj ca Ellocika Canibala ar putea fi ridicat în slăvi şi ar deveni un exemplu demn de urmat.

child discipline for using profanityÎn zilele noastre chipul bădăranului a devenit din nou actual. Bădărănia înseamnă acum a fi „dur” şi a se considera stăpân pe propria viaţă. De aceea provoacă invidia unora. Vocabularul lui este la fel de jalnic ca al Ellocikăi, dar acum el are vilă în afara oraşului, automobil străin şi alte atribute ale unei vieţi frumoase. Sclipirea lucrurilor luxoase umbreşte în ochii multora mediocritatea celor „duri”. Cultura rusească a respins de nenumărate ori acest ideal. Cei „duri” n‑au devenit eroi ai vremurilor noastre, ci personaje de bancuri, şi este evident că cea mai mare parte a bancurilor apărute la noi în ultimii ani sunt cele despre „noii ruşi” [persoane imbogatite peste noapte, lipsite de maniere si de scrupule]. Poporul şi‑a exprimat în acest fel atitudinea faţă de acest tip, pe care puterea celor avuţi n‑a reuşit să‑i urce pe piedestal, deşi au încercat de multe ori.

Au reuşit însă altceva. Majoritatea oamenilor, sub influenţa propagandei prin diferite căi (în general, prin mass‑media), s‑a „simplificat”, ca să folosesc un eufemism. Vocabularul lor, ce‑i drept, este mai bogat decât cel al Ellocikăi, însă stilistic se deosebeşte prea puţin de acela: „a‑i arde”, „a lua la mişto”, „gaşcă”, „la naiba”, „poliţaii”, „curăţenie”, „verzişori”, „a‑i trage clapa” Asemenea cuvinte se pot auzi până la cel mai înalt nivel, până la preşedinţie, şi pe mulţi nu‑i mai deranjează la auz, părându‑li‑se destul de normale. Dar de fapt ele sunt împrumutate din jargonul hoţilor, adică tocmai din limbajul celor „duri”.

Mult stimatul „poliţai”

Mare lucru! vor zice unii. Ce contează cum vorbesc oamenii?! Limba rusă, în general, este foarte bogată, chiar cea mai bogată din lume. Că doar nu toţi cei care spun „poliţai” au devenit deţinuţi.

Nu, încă nu. Însă, fără să‑şi dea seama, au trecut deja de partea deţinuţilor. Cuvântul „poliţai” (ca şi altele asemenea) nu este defel nepărtinitor, ci este destul de încărcat emoţional: cu dispreţ şi ură. Iar omul care‑l repetă va dobândi involuntar această atitudine faţă de poliţie. „Poliţaiul” este vrăjmaş, „poliţaiul” nu poate fi respectat. Pe deasupra, foarte mulţi „poliţai” se comportă inadecvat, iar ziarele descriu cu mult entuziasm coruptibilitatea lor. Omul citeşte, se convinge că e adevărat şi începe treptat să dezvinovăţească încălcările legii. Dar, odată ce „poliţaii” sunt afurisiţi, atunci şi cu legile pe care le apără aceştia se întâmplă la fel. Iar dacă‑i aşa, de ce le‑ar respecta? Mai ales că nici înşişi „poliţaii” nu le respectă. Şi astfel, psihologia criminală prinde treptat rădăcini în societate.

Limba nu presupune doar cuvinte, doar construcţii gramaticale, ci şi toată structura ideilor. Nu în zadar cuvântul „limbă” mai înseamnă şi „popor”.

Ce înseamnă „structura ideilor”? Tocmai faptul că în spatele fiecărui cuvânt se ascunde un spectru larg de înţelesuri diferite, imagini, legături, asocieri. De exemplu, în spatele cuvântului „casă”, pentru ruşi, se ascund anumite imagini, iar pentru indieni, altele. Şi, cu toate acestea, ele se și aseamănă întrucâtva, deoarece înseamnă locuinţă. Stăpânind o limbă nouă, omul asimilează într‑o oarecare măsură şi o nouă gândire, o psihologie nouă. Altfel ar repeta mecanic, ca un papagal, anumite fraze, dar nu‑i va pricepe cu adevărat pe interlocutorii săi şi va ajunge în situaţii stânjenitoare.

Despre cât de periculos este să zici la tot pasul „la naiba”

Acum haideţi să vedem ce fel de asocieri ne inspiră cuvântul „dur”. Să deschidem dicţionarul. Pe de o parte, ar fi: cel „care dispune de putere acasă şi în afaceri”. Iar, pe de altă parte, „dur” este cel „care este în stare să reziste cu voinţă fermă, dârz, de neclintit, inflexibil, vârtos”. Sinonimele lui sunt „iute, impulsiv, turbat, necumpătat, neserios, petrecăreţ, crud, încăpăţânat, îndărătnic”. Există și sensul de „a bate” („îl bate boala”) şi „a se suci” („fir sucit”, „sucit”, adică un om frânt, contradictoriu). Dar voi adăuga de la mine „a învârti” înseamnă „a minţi” („nu mă învârti, spune direct”) şi „a abate de la bine şi de la adevăr” („te învârte dracul”).

Ce părere aveţi despre un asemenea caracter? Mai vreţi să aveţi un astfel de copil? Dacă nu, atunci fiţi foarte atenţi la vocabular.

Atât la cel al copilului, cât şi la al dumneavoastră. Căci nu e vorba de fleacuri, este ceva foarte serios! Generaţia intelectualilor, care acum au în jur de 70 de ani, nu‑şi permitea să folosească jargoane în prezenţa copiilor. Acest lucru se făcea intenţionat, ca să nu le dea un exemplu urât. Cu toate că atunci nu exista pericolul criminalităţii cum există acum.

Şi ce scandal se pornea acasă dacă adolescentul venea de la şcoală cu vreun cuvânt destul de nevinovat, cum ar fi astăzi cuvântul „poantă” (eu însumi am încercat să‑mi amintesc alte jargoane din perioada tinereţii mele şi n‑am reuşit să‑mi amintesc decât câteva)! Ai putea să le numeri pe degetele de la o singură mână, atât de puţine erau.

childAcum însă copiii, în prezenţa părinţilor şi a învăţătorilor, după fiecare două cuvinte spun „ce puii mei”, iar adulţii nici nu mai observă acest lucru. Deşi aceasta este o înjurătură mai decentă.

Dar de câte ori n‑am auzit de la fetele din clasa a doua, care învaţă în gimnazii prestigioase, fac şcoala de muzică sau frecventează cercul de dezvoltare estetică, că profesorii le vorbesc în felul acesta! Iar mamele tinere, care stăteau lângă fiicele lor, nu reacţionau în nici un fel, deoarece şi ele foloseau astfel de expresii.

În timp ce copiilor mici nu este cazul să le explicaţi sensul cuvintelor de ocară pe care le‑au prins din zbor la grădiniţă, adolescenţilor le este uneori de folos să le explicaţi ceea ce pronunţă ei, să înţeleagă în ce mediu se folosesc astfel de expresii şi ce atitudine are lumea cultă faţă de cei care se exprimă în argou.

Spune‑mi ce citeşti, iar eu îţi voi spune cum se comportă copilul tău

În ultimii ani am introdus în chestionarul pentru părinţii care vin la noi la consultaţie următoarea întrebare: „Ce fel de cărți și publicații se citesc în familia dumneavoastră?” Şi de fiecare dată ne întristăm foarte tare când descoperim titlurile presei „galbene”[tabloide, de scandal]. Chiar dacă nu se întâmplă atât de des, însă, din păcate, cu mult mai des decât ne‑am dori noi.

Nu demult fiica mea a văzut în metrou un bărbat – care părea intelectual la prima vedere –, citind revista „Speed‑info” [revista lunara de cancanuri]. Alături stăteau copiii lui: o fată de vreo 15 ani şi un băiat cu vreo doi ani mai mic. După ce a citit ziarul, tatăl l‑a dat şi copiilor lui. Ce să mai zici? Un tată, din proprie iniţiativă, le oferă copiilor otravă, iar atunci când organismul copiilor va fi otrăvit din punct de vedere spiritual, el va începe să învinovăţească conducerea şcolii, soţia, colegii de clasă, pe oricine în afară de sine.

Adeseori oamenii spun: „Copilul nostru nu citeşte aceste ziare şi reviste! Căci pe el nu‑l poţi obliga să citească nici măcar bibliografia şcolară.” Şi chiar de ar fi aşa, sunt suficiente titlurile şi fotografiile. Deoarece după atingerea de această mizerie chiar şi un adult îşi va dori să se spele pe mâini, nefiind pentru el ceva în firea lucrurilor. Pe când copilul este cu mult mai vulnerabil, având un psihic neformat! Nu este de mirare că în asemenea familii copiii sunt insensibili, cinici şi neascultători. Cum ar putea ei să‑şi respecte părinţii, care transformă casa într‑un bordel (nu în sens fizic, ci spiritual)?

img-ss-cursingCopiii, chiar şi cei mai „duri” la prima vedere, sunt ruşinoşi în adâncul sufletului. De acest fapt ne convingem de fiecare dată când trebuie să ne ocupăm de grupul de adolescenţi mai ­mici (11‑13 ani). Deşi pare că ei cunosc atâtea despre viaţă, totuşi, atunci când le înscenezi ceva nevinovat pe scena teatrului de păpuşi, unde prinţul şi zâna spun că se vor căsători, copiii încep să zâmbească de ruşine.

Nu demult însă, lucrând cu adolescenţi mai mari (de 14‑19 ani), cu un comportament dificil, nesociabili, i‑am rugat să scrie ce calităţi, după părerea lor, ar trebui să aibă bărbaţii şi femeile ideale. În ceea ce priveşte bărbaţii n‑au apărut probleme, însă rugămintea de a descrie o femeie ideală i‑a bulversat. Băieţii, care alcătuiau majoritatea grupei, erau foarte ruşinaţi, unul refuzând categoric să îndeplinească tema și motivând refuzul său prin faptul că „aceasta e ceva prea personal”. Uite aşa cu băieţii „duri”!

Încercaţi acum să vă imaginaţi ce se întâmplă cu copilul atunci când vede obscenităţi, nu desenate pe gard, ci aduse în casă de către mama sau tata. Ce luptă îngrozitoare se iscă în sufletul său? Pe de o parte e neplăcerea, deoarece este ofensată pudoarea naturală a copilului. Pe de altă parte suscită curiozitatea, căci informaţia cu care este ticsită presa „galbenă” nu este una neutră, ci aprinde simţurile în om, deşteaptă stările inferioare. Şi, în al treilea rând, cum se simt părinţii în această situaţie? Dacă copilului i‑ar fi arătat asemenea obscenităţi altcineva, pe stradă, el ar fi ştiut cum să reacţioneze: el a fost învăţat de mic copil că aceştia sunt nişte indivizi decăzuţi, de care trebuie să se păzească. Dar toate acestea el le vede chiar la rudele sale, şi încă cele mai apropiate, cu autoritate.

Ce se întâmplă cu adultul când povara grijilor devine pentru el foarte grea? De cele mai multe ori el încearcă să se detașeze de ele sau are o cădere psihică. Astfel procedează şi copilul, apărându‑şi psihicul de tot acest coşmar printr‑o indiferenţă exterioară, prin insensibilitate, prin cinism. Ceea ce, bineînţeles, nu poate să nu‑i afec­teze comportamentul. Rămâne doar să mai intre în anturaje dubioase. Și apoi ne mirăm de insuccesele de la şcoală.

Nu demult ni s‑au adresat părinţii unui băiat de 14 ani. Problemele erau nenumărate: are un comportament care lasă mult de dorit, chiuleşte de la ore, este la pământ cu învățatul, le vorbeşte urât profesorilor, se ceartă cu băieţii. S‑a ajuns până şi la faptul că proprii colegi de clasă au rugat‑o pe profesoară să‑l excludă din clasă pe Mişa (ceea ce se întâmplă foarte rar şi trebuie să fi făcut ceva grav ca să‑i aducă în această stare!). Deşi băiatul era capabil, pe la 12 ani s‑a schimbat brusc, a încetat să se mai intereseze de altceva decât de jocurile pe calculator şi de muzica rock şi, în principal, a pierdut orice urmă de respect faţă de părinţi.

Treptat, s‑a văzut că în urmă cu doi ani, când Mişa a împlinit 12 ani, tatăl acestuia şi‑a schimbat locul de muncă, angajându‑se la o firmă comercială. Încet‑încet, interesele lui şi ambianţa au început să se schimbe: şefii lui erau dintre cei „duri” şi tatăl lui Mişa a încercat să se adapteze stilului lor. Şi‑a schimbat chiar şi vocabularul: au apărut o mulţime de jargoane şi cuvinte „şmechere”, iar locul cărţilor a fost ocupat de revista „Playboy. Pe această orbită au fost atraşi şi ceilalţi membri ai familiei. Mama, care mai înainte mergea la teatru, acum se ocupa în cea mai mare parte a timpului de amenajarea apartamentului (căci au apărut banii). Astfel, insuficienţa hranei spirituale era suplinită de vizionarea serialelor şi a diferitelor emisiuni. cool-girl_617077Sora lui Mişa, care era cu trei ani mai mare decât el, nu învăţa rău, dar tot timpul liber şi‑l petrecea cu băieţii. Mama se liniştea cu gândul că sunt doar amici, dar, judecând după lecturile Verei, revistele „Cool” şi „Cool Girl”, era puţin probabil ca lucrurile să decurgă într‑un mod atât de nevinovat. Pentru exemplificare aş aduce doar câteva teme din cele ce se discută în mod detaliat în aceste ediţii adolescentine din anii 1997‑1999: perversităţile sexuale ca normă de comportament (copiilor li se insuflă următoarele: „Acum, în genere, toate limitele normelor şi patologiei sunt excluse”, nr. 5/1998 –, aşa‑numitele jocuri amoroase, zoofilia – Sexul fără dragoste «cu o găină» te plictiseşte repede”, nr. 15/1998), sexul în grup, sadomasochismul), recomandări în ceea ce priveşte avorturile şi contracepţia. Revistele sunt de‑a dreptul pline de pornografie. Cuprind şi bancuri despre relaţiile sexuale ai căror protagoniști sunt copii, amănunte din viaţa intimă a starurilor pop, articole care neagă autoritatea şi respectul faţă de părinţi („Mama mă exasperează”, „Tata e un mişel”, „Nu e neapărat ca părinţii să ştie totul”), teste cu caracter indecent, scrisorile adolescenţilor şi răspunsurile „specialiştilor”, în urma cărora ţi se face părul măciucă. Acum însă, când procuratura cercetează aceste reviste, ei au devenit puţin mai reţinuţi, deşi ideologia a rămas în general aceeaşi.

Mişa nu era interesat de pornografie (cu toate că nu pot să cred că nu a deschis niciodată nici una din aceste reviste viu colorate împrăştiate prin casă). El doar a respins din răsputeri această viaţă necuviincioasă, împreună cu şcoala şi cu părinţii. Nefiind în stare să se descurce cu toate grijile sale, neavând alte mode­le, cărora să se poată adresa pentru a primi susţinere, adolescentul a început să se afunde tot mai mult în muzica rock şi în jocurile pe calculator. Acesta este un tablou destul de tipic pentru vremea noastră.

Dacă ar fi să descurcăm iţele, tatăl a cules ceea ce a semănat. El a vrut să fie „dur” şi, în schimb, a primit un fiu „dur”, iar cei „duri” n‑au nevoie de nota maximă, căci ei scuipă pe şcoală şi pe disciplină, pentru că a asculta de profesori nu e ceva „dur”. Doar că tata a devenit „dur” la 40 de ani şi de aceea a reuşit să înveţe normal la şcoală şi să aibă studii superioare. Pe când fiul a preluat ştafeta cu mult mai repede, şi, de aici, urmările respective.

În genere, eu cred că majoritatea nenorocirilor pornesc de la faptul că multă lume nu are imaginaţia bine dezvoltată. Oamenii nu reuşesc să‑şi imagineze în ansamblu rezultatul faptelor lor şi nu le place să gândească până la capăt. Asemenea copiilor, ei vor să scape de emoţiile neplăcute.

Un bărbat a zburat de la etajul şapte şi nu a zis nici pâs

re5oe6ydqq22eroqDar, în afară de răul văzut cu ochiul liber (tre­zirea intereselor deloc copilăreşti, o cunoaştere foarte îndeaproape a patologiei, afundarea într‑o stihie criminală şi altele), presa de bulevard ascunde în sine şi alte pericole mai puţin vizibile. Tonul acestor publicaţii este, de obicei, destul de îndrăzneţ şi de „dur”. Lucrurile se fac intenţionat pentru a atenua impresiile şocante şi pentru a slăbi autoapărarea cititorilor, căci tot ceea ce e amuzant nu mai pare atât de periculos. Un exemplu evident al acestei stări de lucruri este citatul, scos dintr‑o publicaţie de acest gen, pe care l‑am pus ca titlu al acestui subcapitol.

Aceleaşi intonaţii „dure” răsună şi în reclamă. „Destinde‑te!”, „Distrează‑te cu prietenii!”, îi chea­mă „frumoasele” tinere care seamănă mai mult cu nişte sperietori, în schimb sunt îmbrăcate după ultima modă. Şi adolescenţii îşi însuşesc cu rapiditate această modă „tare”, care mai înainte, fără nici un văl de mister, se numea dezordonare „şmecherească”.

Putem avea diferite atitudini faţă de aceasta. Probabil unor părinţi le este pe plac un asemenea tipar, căci nimeni nu le impune să le facă fiilor lor, în vârstă de 4 ani, nişte tunsori stupide, dar la modă, cu codiţă, sau să le cumpere celor de clasa întâi colecţii de bancuri cu „umor negru”. Aceasta este alegerea lor. Dar şi de această dată este de folos să priviţi în viitor şi să vă imaginaţi roadele unei asemenea orientări.

Makarenko, de care amintim din ce în ce mai des, deoarece s‑a dovedit mai priceput ca nimeni altul să lucreze cu copiii străzii, avea mare grijă ca elevii săi să fie ordonaţi şi serioşi. Când aceştia încetau să mai fie dezordonaţi în exterior, el înţelegea că lucrurile merg spre bine. Treptat schimbările exterioare se transformau în schimbări lăuntrice: mersul de „şmecher” se transforma într‑unul liniştit, cu paşi siguri, şi din vocabular dispăreau cuvintele urâte; cinismul şi nepăsarea făceau loc sentimentelor de prietenie şi dragoste.

Aceasta este calea spre înomenire, căci, dacă agreăm delăsarea exterioară (în special în forma „şmecheriilor”), atunci cu timpul ea va deveni şi una lăuntrică şi va avea loc dezumanizarea. Şi aceasta în mod obligatoriu îi va afecta pe părinţi, iar ei, după cum se vede din experienţă, nu vor fi pregătiți să gestioneze o asemenea întorsătură a evenimentelor.

(din: Tatiana L. Sisova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor. Îndrumar pentru părinţi, Editura Sophia, 2012)

sisova_tania_l-probleme_si_dificultati_in_educarea_copiilor-9178cuvantul-ortodox.ro

COPIII SI CALCULATORUL – intre necesitate, distractie si DROG PERICULOS

Accesul-la-impresionante-surse-de-informare

Copiii şi calculatorul: în captivitatea „cutiei inteligente”

În anii ’60 televizorul era un simbol al bunăstării poporului nostru, în anii ’70, casetofonul, în anii ’80, videoul, iar la începutul anilor ’90, calculatorul personal. El a fost adus de peste hotare și apoi era arătat solemn oaspeţilor, convingându‑i că odată cu procurarea calculatorului oamenii vor începe o viaţă nouă, fiindcă el deschide în faţa noastră AŞA orizonturi, ne dă AŞA posibilităţi… Mai pe scurt: „cum nici n‑aţi visat”.

Acum nimeni nu se mai miră de calculator. Şi, cum se întâmplă adesea, visul albastru, trecând treptat, s‑a făcut sur, iar pe alocuri s‑a înnegrit.

S‑a dovedit că, într‑adevăr, calculatorul uşurează viaţa omului, dar sensul vieţii nu se reduce la el. Unora le trezeşte chiar suspiciuni serioase. Afundându‑se în lumea virtuală a calculatorului, omul se înstrăinează de realitate, încetează să se mai intereseze de lumea înconjurătoare, se izolează.

Sunt vulnerabili în mod deosebit copiii şi tinerii. Lucru lesne de înţeles: ei încă nu s‑au format şi se lasă uşor influenţaţi. Iar lumea jocurilor pe calculator este atât de atractivă, colorată şi la modă! Ei i se face o reclamă intensă şi în ziarele în vogă, şi la radio, şi la televizor. Cine poate rezista în faţa unei asemenea ispite?

Copiii, cel puţin, nu pot. Şi în ultimii ani tot mai mulţi părinţi dau vina pe faptul că odraslele lor petrec prea mult timp în faţa calculatorului, neglijând lecţiile, lectura, desenul, frecventarea cercurilor şi discuţiile cu prieteni. Pentru că ce fel de comunicare este aceea în care băieţii tastează ore întregi, aruncând câteva exclamări scurte de tipul „A, aşa faci? Lasă că‑ţi arăt eu!.. Încotro? Na! Măi să fie, am ratat!

Şcoala tânărului sadic

violentkidÎndeosebi mamele îşi fac griji. Lucru lesne de înţeles. Neîmpărtăşind înclinaţiile pur bărbăteşti în faţa progresului tehnic, ele sunt înclinate să atragă atenţia asupra părţii moral‑etice a acestuia.

Jocurile pe calculator sunt împănate cu tot felul de grozăvii: cu monştri, cu schelete, cu fantome, cu cyborgi, cu căpcăuni. Iar copiii, sub pretextul luptei cu răul, se orientează spre sadism.

Iată, de exemplu, ce „sfaturi utile” le dă băieţilor jurnalul de calculatoare „Ţara jocurilor”, ademenindu‑i să joace jocul „Alozii: pecetea tainei” – „Misiunea a zecea. Sălaşul căpcăunilor”. Cum nu este greu să intuiţi, în această misiune va trebui să chinuiţi nişte monştri păroşi neplăcuţi la vedere, numiţi în popor căpcăuni, în deplin acord cu strategia tradiţională de luptă împotriva unei sălbăticiuni mari… Înaintea podului retezaţi încă un grăsan, luaţi‑i modestele economii şi continuaţi‑vă calea… Diferite animale‑purceluşi nu vă vor opri, dar să nimiciţi câteva zeci de goblini palizi‑gălbui nu vă va crea nici o dificultate…

Nu este de mirare că mulţi copii, hrănindu‑şi fantezia cu aceste chipuri înfricoşătoare, vor începe să se teamă de întuneric, să se plângă de coşmaruri, să nu mai rămână singuri în cameră.

Mortal_Kombat_4_coverVanea, în vârstă de 4 ani, se temea de jocul Mortal Kombat IV. El nu ştia încă să se joace, dar vedea cum se jucau verişorii lui. Scene sinistre ale stâlcirii în bătaie îl urmăreau pe micuţ în coşmarurile nocturne, făcea pipi în pat, se bâlbâia. Totuşi, de fiecare dată când verişorii puneau în prezenţa lui acest joc, Vanea urmărea vrăjit bătaia. Iar dacă încercau să‑l ducă în altă cameră, plângea şi se opunea.

Frica sâcâitoare de întuneric, de moarte, de singurătate este caracteristică nu doar copiilor mici, ci şi adolescenţilor pasionaţi de jocurile pe calculator.

Veţi spune:

Dar pe copii nu‑i poţi dezlipi de ecran! Dacă le‑ar fi într‑adevăr frică, ei n‑ar fi atrași de astfel de jocuri.

Totuşi îngrozitorul nu doar sperie, el te şi vrăjeşte, mai ales atunci când se petrece cu tine, nu cu altcineva. Adulților, de asemenea, le place să‑şi strice nervii cu filme horror, numai că psihicul lor este mult mai rezistent.

Nu mai vorbesc de imaginile care, mişcându‑se pe ecran independent de conţinutul jocului, provoacă un anumit efect hipnotic. Iar muzica intensifică acest sentiment. Aţi observat cât este de greu să te dezlipești de ecranul televizorului: el te atrage ca un magnet. Ştii că nu arată nimic interesant, dar nu ai putere să te scoli şi să‑l stingi. La fel este și cu calculatorul.

Efectul educativ la majoritatea covârşitoare a jocurilor pe calculator este îndoielnic, pentru că sensul lor aproape întotdeauna se reduce la ucidere. Copilul ia contact cu realităţile lumii interlope. Din nou vom apela la jurnalul de calculatoare pentru copii şi adolescenţi.

De data aceasta este reclamat jocul Don Capone:

Mândria şi bucuria familiei Clericuso: 4 cazinouri, care îi aduc fiecare profit câte 4 milioane $ în fiecare săptămână, un striptease‑club, care îi dă 3,5 milioane $… Orice problemă se rezolvă cu trei împuşcături… în acelaşi timp vom împuşca şi curierii… (cu asemenea venituri incredibile ne sunt accesibile toate cele opt profesii ale lumii subterane: gărzi de corp şi ţintaşi, spărgători şi lunetişti, hoţi şi killeri, terorişti şi şoferi).”

Probabil că adulților care alcătuiesc astfel de reclame totul li se pare o glumă amuzantă. Dar pentru părinţii copiilor care au gustat din psihologia unor asemenea jocuri de calculator nu este deloc de glumit.

Dar mai demult copiii nu se jucau de‑a războiul?

S‑ar putea crede că înainte copiii nu se jucau de‑a războiul, obiectează adepţii jocurilor pe calculator (de obicei, din rândul bărbaţilor). Dar jocul de‑a soldaţii? Ce, acolo nu se ucide? Iar cazacii războinici? În timpul jocului de şah sau dame, de asemenea, printre altele, se săvârşeşte o ucidere simbolică! Doar figurile adversarului merg! Nu este aceasta o ucidere, spuneţi‑mi, vă rog?

Nu spunem că nu este așa, dar în afară de astfel de jocuri co­piii aveau mai demult o mulţime de alte jocuri în care nu mirosea deloc a nimicire de inamici. Acum însă jocurile de tipul rațele și vânătorul, de‑a v‑ați ascunselea, capra, miuța şi altele sunt aproape necunoscute de copiii moderni. Jocurile de masă [Este vorba de jocuri de genul: Scrabble, Monopoly etc. (n. ed.).], de asemenea, nu sunt apreciate de toţi. Multor copii, deprinşi încă de ­mici cu senzaţiile captivante pe care le prezintă calculatorul, jocurile de masă li se par din cale afară de obositoare. Nu mai vorbesc despre jocurile pe roluri, în care copilul joacă spontan spectacole întregi improvizate. Aceste jocuri nu mai sunt pentru toată lumea. Celor mai mulți dintre ei le lipseşte fantezia. Dar şi cei care le joacă organizează, de obicei, nişte scene de bătaie, care amintesc în mod dureros episoade din jocurile pe calculator. Fantezia lor, de asemenea, nu depășește diversele tipuri de magie şi nimicire fizică a adversarului.

Şi apoi, când copiii aleargă unul după altul cu pistoale de plastic, strigând: „Cazi. Te‑am ucis!”, fiţi de acord, aceasta seamănă puțin cu un război adevărat. În jocurile pe calculator totul este însă foarte realist; de altfel, realismul reprezintă una din principalele momeli. În descrierea jocurilor noi se menţionează în mod special că noua variantă este mai realistă decât cea anterioară. Bălţi de sânge, creieri pe pereţi, capete sparte – totul este reprezentat atât de clar a14dg4şi de colorat. Şi scenele de violenţă se adună în subconştientul copilului.

O grafică incredibilă. În jur numai cadavre, bucăţi însângerate de carne şi bălţi de sânge… În spatele pereţilor se aud urlete sinistre şi sunete de mâini şi picioare rupte. Descărcări electrice, trântirea uşilor, urletul monstrului şi scârţâitul unghiilor. Uşa se deschide şi… prin faţă ne zboară vesel un picior rupt, demonstrându‑ne proprietăţile sale aerodinamice ieşite din comun”,

descrie calitățile unui alt joc aceeaşi revistă „Ţara jocurilor”.

Şi mulţi copii înghit, de la o zi la alta, această violență.

Noul tip de narcomanie

Medicii pediatri au atras atenţia asupra faptului că jocul de luminiţe pe ecranul calculatorului impune ritmurile sale scoarţei cerebrale. În consecință, la copiii care sunt pasionaţi de jocurile pe calculator pot apărea spasme şi chiar accese de epilepsie. Cu ceva timp în urmă, în Japonia s‑a iscat un scandal legat de faptul că grafica unui desen animat a generat micilor japonezi accese epileptice în masă!

Computer-Addiction-Gone-Too-Far-7Psihiatrii de copii sunt îngrijoraţi şi de faptul că iubitorii calculatorului se află în aşa‑numita stare de „excitație pasivă”, când plăcerea se obţine fără eforturi, pur şi simplu pe calea excitării structurilor subcorticale, care controlează emoţiile respective. Aceasta oferă o influenţă relaxantă asupra persoanei, slăbește iniţiativa, acţionează ca un drog. Nu este de mirare că astfel de copii nu se interesează de nimic, devenind parcă un accesoriu al calculatorului.

Privindu‑i, îţi aminteşti fără să vrei de un experiment dur efectuat cândva asupra şobolanilor. Acestora li se infiltrau electrozi în secţiunea creierului unde era dispus centrul de plăceri şi şobolanii, uitând de mâncare şi de băutură, apăsau pe pedală până la epuizare, stimulând acest centru.

Există și vraja răului, cu toate că aceasta generează la copii temeri peste măsură (fobii)! În psihologia occidentală există o specializare numită „victimologie”. Aceasta afirmă că potenţialele victime ale violenţei au de obicei un caracter aparte, ca să folosim un eufemism – agresorul acţionează asupra lor ca pitonul asupra iepurelui: victima se și teme, dar este și atrasă de el, de parcă ar fi hipnotizată. Ce fel de bărbaţi vor ieși din acești copii? Căci de jocurile de calculator sunt pasionaţi mai ales băieţii. Chiar dacă deformarea caracterului nu va duce la schimbarea orientării sexuale (lucru care nu ar fi de mirare dacă ţinem seama de propaganda făcută imoralităţii în mediul adolescenților și al tinerilor), oricum sadomasochismul încă n‑a adus folos nimănui.

După cercetările mele, dar nu numai, sunt pasionaţi de calculator îndeosebi aşa‑numiţii copii dificili: copiii cu un grad scăzut de încredere în sine, care învaţă rău la şcoală, care întâmpină dificultăţi în comunicarea cu cei de o vârstă cu ei etc. Cu alte cuvinte, cu cât mai multe bariere psihologice are un copil în viaţa reală, cu atât mai adânc se afundă în cea virtuală.

Desigur, aplecarea spre lumea fanteziilor, a viselor şi a jocului a fost întotdeauna specifică oamenilor cu un psihic fragil. Lectura cărţilor şi cu atât mai mult actul de creație cere eforturi. Dincolo totul este simplu, în plus omului i se creează impresia propriei atotputernicii. Închipuiţi‑vă: copilul stă în faţa ecranului şi gestionează viaţa şi moartea unor omuleţi mici. Printr‑o simplă apăsare a tastei el poate distruge zeci de inamici. În realitate, el nu poate face practic nimic: nici să dea o ripostă celui care‑l năpăstuieşte, nici să se urce în copac, nici să iniţieze cu vecinii un joc prin curte de‑a războinicii. Dar nici nu are nevoie de așa ceva! De ce să aibă, când există un mijloc mult mai uşor de a te simţi superman?

Și copiii noştri cresc slăbiţi fizic, temându‑se de realitate. Pretenţiile faţă de ei sunt ridicate, iar potenţialul voinţei, necesar pentru a obţine rezultatul dorit, este mic. La cea mai mică greutate ei se eschivează, nu duc până la capăt lucrul început şi de aceea învaţă rău, nu le place să citească, nu manifestă interes faţă de creaţie. Din cauza neconcordanței dintre pretenţiile înalte ale copilului și posibilităţile lui reale, în suflet apar conflictul interior, disconfortul, şi, ca urmare, o și mai mare nevrotizare. Calculatorul însă le dă copiilor „problematici” şansa să fugă de realitatea neplăcută şi să se simtă învingători. Necazul constă în aceea că realitatea virtuală te atrage, este ca un drog.

În ţările occidentale există asociaţii speciale pentru ajutorarea celor care au suferit din cauza dependenței de calculator.

courtesy-of-bakwaspoint.blogspot.com-computer_addictionVictime ale „cutiei inteligente” apar şi la noi. Iată un caz tipic. Costea era timid şi nesociabil din copilărie. În clasele mari s‑a închis şi mai tare în sine. Singurul loc unde se simţea normal era clubul de calculatoare. Treptat, Costea a început să petreacă acolo tot mai mult timp. Acum el nu învaţă, fură bani şi stă în club de dimineaţa până seara. A devenit agresiv, a pierdut complet contactul cu părinţii, dar nici nu vrea să audă despre schimbarea stilului de viaţă. Lasă impresia unui om posedat, dar se consideră absolut sănătos, iar purtarea sa – normală.

Un alt tânăr, Gleb, de asemenea, s‑a împătimit pe neobservate de jocurile pe calculator. Dar, spre deosebire de Costea, receptează realitatea mult mai bine. Gleb înţelege că ceva nu este în regulă cu el, vrea să renunţe la jocul pe calculator, dar nu este în stare. Cum nu se joacă o zi, cum începe „sevrajul”. Mama l‑a dus la câţiva psihiatri, dar nici un folos. Medicii ridică din umeri. Pentru ei aceasta este o boală complet nouă şi nu știu din ce parte s‑o apuce. Medicamentele prescrise nu‑l ajută.

Chiar dacă băiatul nu devine dependent de calculator, „cutia inteligentă” acţio­nează distrugător asupra sănătăţii lui. Iată ce a povestit într‑un interviu Marina Stepanova, şef de secţie la Institutul de Cercetare în domeniul igienei şi ocrotirii sănătăţii copiilor şi adolescenţilor al Centrului Ştiinţific pentru sănătate al ­AŞMR6:

„În primul rând e afectată vederea. Există riscul apariţiei miopiei sau al progresării acesteia, dacă ea deja există. La copil poate apărea un sindrom de oboseală vizuală la calculator, care seamănă cu conjunctivita: ochii se înroşesc şi ai senzaţia că în ei parcă ți‑a intrat nisip… Copilul se blochează în lumea virtuală şi nu dezvoltă abilităţi de comunicare, iar aceasta influenţează negativ asupra psihicului… Noi am efectuat o cercetare specială şi am aflat că deseori copiii obosesc din cauza împuşcăturilor şi urmăririlor de tot felul… Jucătorilor deosebit de emotivi chiar le crește tensiunea. Jocurile de genul «arcade» provoacă agresivitate.”

Deşi influenţa jocurilor pe calculator asupra psihicului omului este încă puţin studiată, ceea ce se ştie deja nu este prea atractiv. De aceea, gândiţi‑vă de trei ori înainte de a‑i procura copilului calculator sau un aparat de joc. Şi ce dacă cere?

Cu câţiva ani în urmă am fost în Germania şi m‑a uimit că aproape în nici o casă (și am discutat cu un mare număr de oameni) n‑am văzut nici un calculator și nici console pentru jocuri. Nu pentru că cunoscuţilor mei le lipseau posibilităţile, ­nicidecum. Erau oameni destul de înstăriți, iar la întrebările suscitate de uimirea mea îmi răspundeau într‑un glas că nu vor să‑i ispitească pe copii. Şi copiii nu se simţeau lipsiţi! Le puteţi permite să meargă uneori în clubul de calculatoare. Acolo şi jocurile sunt mai moderate, şi nu costă foarte mult. Dar trebuie păstrată măsura. Costea cel descris de mine a devenit puţin câte puţin victimă a unui asemenea club de calculatoare. Şi, din păcate, nu este singurul caz.

Dar dacă totuşi calculatorul e cumpărat

copil-dependenta-calculator_6ce759c4e5_d2b9384ab9Desigur, se întâmplă să nu te poți descurca în casă fără calculator: el este necesar adulților pentru muncă. Nu e un secret faptul că părinţii cumpără de multe ori „cutia inteligentă” nu pentru ei, ci drept cadou copilului, adică exclusiv pentru jocuri. Iar apoi se plâng că le este greu să‑i limiteze copilului utilizarea propriului obiect, că vor fi acuzaţi că îi iau înapoi cadoul bietului copil. Este mai înțelept să nu creaţi astfel de situaţii din care vă va fi greu să ieşiţi. Mai bine să puneţi de la bun început condiţiile necesare.

Chiar dacă dumneavoastră nu vă trebuie în mod deosebit calculatorul, dar consideraţi că un copil modern nu este în stare să trăiască fără „împuşcături” şi „urmăriri”, nu afişaţi aceasta. Prefaceți‑vă că vă cumpăraţi calculatorul pentru dumneavoastră. Atunci vă va fi mai uşor să stabiliţi regulile de utilizare.

Iar ele trebuie să fie destul de aspre: maximum o jumătate de oră‑o oră pe zi. De fapt, şi aceasta este prea mult. Medicii spun că micuţii de 6‑7 ani pot să petreacă la calculator fără daune pentru sănătate nu mai mult de 10 minute. Elevii claselor a doua și a treia – 15 minute. În clasele a patra‑a şasea norma poate fi ridicată până la 20 de minute, iar în clasele a opta și a noua – până la 25 de minute şi doar în clasele a zecea‑a unsprezecea până la o jumătate de oră.

Copilul va fi nemulţumit, dar trebuie să‑i explicaţi pe înțeles că a sta mult în faţa monitorului este dăunător pentru sănătate. Auzind motivaţia, el nu se va revolta mult din cauza acestei limitări. Urmăriţi ca el (măcar aproximativ!) să respecte programul zilei, să scrie şi să citească într‑o încăpere luminoasă, să nu dea cu nasul în televizor, să‑şi spele dinţii, să nu mănânce multe dulciuri şi altele. Cel mai important este ca aceasta să nu pară o pedeapsă.

Nu puneţi calculatorul în camera copiilor.

Aceasta, de asemenea, predispune spre o utilizare necontrolată. Iar dacă veţi privi la fiecare două minute în cameră, verificând cu ce se ocupă copilul dumneavoastră, el va considera că îl spionaţi.

Pentru scăderea dozei de radiaţie electromagnetică, masa pe care stă calculatorul nu trebuie să fie mai îngustă de 60 cm lăţime. Modelele vechi de monitor sunt mult mai obositoare pentru ochi decât cele moderne, scoase de firmele cunoscute.

Urmăriţi de asemenea ca în timpul lucrului la calculator copilul să nu stea cu spatele spre geam: reflexiile pe ecran strică vederea.

(Voi menţiona pe scurt că sunt deosebit de periculoase pentru sănătate clasele de calculatoare în care mesele se află una în spatele celeilalte, ca băncile de la şcoală, şi copilul stă cu spatele la partea posterioară a monitorului. Monitoarele moderne sunt construite în aşa fel, încât iradierea din direcția ecranului să fie cât mai scăzută, dar aceasta face să crească iradierea în celelalte direcţii. Specialiştii sfătuiesc ca în aceste clase băncile să se aşeze sub formă de cerc, cap la cap).

children_playing_learning_school_parent_teacherCointeresaţi‑l pe copil în diferite alte jocuri.

În ultimul timp, psihologii şi pedagogii îşi fac griji că jocurile tradiţionale pentru copii se află pe cale de dispariţie, dar în librării au apărut cărți din care poţi afla regulile multor jocuri de mult uitate. Nu vă dați înapoi să le achiziționați de la magazin sau bibliotecă, iar apoi să‑l distrageţi pe copil cu astfel de jocuri. În problema dată (ca de alt­fel în multe altele) garanţia succesului va fi entuziasmul adultului.

Este important şi să deprindeți copilul să deseneze, să lipească ceva cu mâinile. Dacă spaţiul vă permite, amenajați un loc pentru atelier.

Îndeletnicindu‑se cu ceva, copilul va fi mai puţin atras de calculator. Trebuie să manifestaţi perseverență atrăgându‑l în noua activitate, căci copiii „problematici” se tem de insuccese şi preferă să renunţe repede la tot ce li se pare peste măsură de greu.

Nu‑i insuflaţi copilului atitudinea faţă de calculator ca faţă de ceva peste măsură de valoros. Nu trebuie ca joaca pe calculator să fie pentru copii cea mai mare răsplată pentru muncă.Daţi‑i de înţeles că la aceste jocuri se apelează adesea din cauza plictiselii, când n‑ai altceva de făcut, şi explicaţi‑i nu doar prin cuvinte, ci şi prin fapte demonstraţi‑i că în lume sunt multe lucruri interesante.

Nu demonizaţi „agregatul” când nu puteţi dezlipi copilul de el. În acest fel vă arătaţi propria neputinţă şi vă decideţi dinainte ­înfrângerea.

Dacă veţi simţi că a început să‑l atragă pe copil calculatorul, încercați să descoperiți cauzele psihologice care fac ca fiului dumneavoastră (de la calculator de obicei nu‑i poţi rupe pe băieţi) să‑i fie mai dragă compania „cutiei inteligente”.

Dacă el îi urmează pe colegi, faceţi‑i cunoştinţă cu copii care nu au asemenea interese înguste. Vă asigur că nu toţi copiii moderni sunt fanatici ai calculatorului! Dacă însă cauza este în el însuşi, găsiţi‑o şi străduiţi‑vă s‑o înlăturaţi. Da, există copii pe care trebuie să‑i înveţi să comunice, şi acest lucru este mai greu decât învăţarea scrisului şi a cititului. Nu trebuie să vă pară rău pentru efort, căci dacă laşi totul de izbeliște, perioada prielnică pentru deprinderea stăpânirii de sine și a comunicării poate fi pierdută. Şi când vă veţi trezi (lucru care se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, fiindcă o asemenea lacună importantă se va repercuta inevitabil asupra multor laturi ale vieţii fiului dumneavoastră), multe vor fi imposibil de remediat.

Joc de joc se deosebeşte

copiii-si-calculatorul– Printre mulţimea de jocuri pe calculator nu există jocuri bune, folositoare? veţi întreba. Oare toate sunt dure şi primitive?

Nu, desigur. Există jocuri de dezvoltare, care îi învaţă pe copii să îmbine culorile, să reconstituie în memorie desene, să compună obiecte din figuri geometrice etc. Calculatorul îl ajută pe copil să înveţe să citească, să studieze limbile străine. Există enciclopedii pe calculator, care îi aduc copilului cunoştinţe într‑o formă de joc interesant. De o largă popularitate se bucură aşa‑numitele cărţi interactive, care amintesc de casetele cu poveştile preferate, dar care includ de asemenea jocuri care antrenează mintea şi atenţia, care îţi propun să îndeplineşti diferite exerciţii interesante pentru dezvoltarea deprinderii de a citi, care îi familiarizează pe tinerii utilizatori cu limba engleză.

Preşcolarilor şi şcolarilor de vârstă mică li se pot propune puz­zle‑uri: acestea dezvoltă gândirea spaţială şi logică.

Dar nici jocurile pur distractive nu sunt toate de acelaşi gen. Una este bătaia brutală (aşa‑numitele împuşcături), unde toată măiestria jucătorului se reduce la priceperea de a apăsa pe taste, şi altele sunt jocurile de tip quest (de la englezescul „quest” – căutare). În quest‑urile pentru copii acţionează eroi din desene animate; acolo nu trebuie să ucizi pe nimeni, multe sunt cu adevărat amuzante. Iar sensul jocului se reduce la atingerea scopului pe calea rezolvării problemelor logice.

Să spunem că trebuie să deschizi uşa de la intrare, iar la dispoziţie ai doar o funie şi cheile de la maşină. Ce să faci? Priveşti atent la ecran şi observi un camion. Aşa… Ce‑ar fi dacă ai lega funia cu un capăt de mânerul de la uşă, iar cu altul de remorcă, apoi ai porni motorul şi ai pleca din loc?

Astfel de jocuri dezvoltă nu doar gândirea abstractă, dar şi isteţimea cotidiană, îi pregătesc pe copii pentru situaţiile cu care aceștia se pot confrunta în viaţa reală. În quest‑uri şi lumea este mai prietenoasă: în primul rând, ea nu se împarte în ai noştri şi alţii, acolo sunt multe personaje neutre, care au diverse activităţi şi nu sunt implicate în desfăşurarea jocului. În al doilea rând, jocul are mai mulţi susţinători decât adversari – iar acesta este un detaliu important.

[…]

Calculatorul nu este un ciocan

copil-in-fata-calculatoruluiDesigur, nu merită să demonizezi calculatorul, dar nici să te linişteşti cu gândul că este pur şi simplu un instrument comod, care nu se deosebeşte cu nimic de alte instrumente (să spunem, ciocan). Ciocanul nu scoate astfel de modele colorate şi atrăgătoare, nu intră într‑o comunicare interactivă, nu oferă efect hipnotic, nu poate programa comportamentul omului.

De aceea, cântăriţi bine forţele voastre înainte să vă implicaţi într‑o aventură cu apropierea copilului de lumea jocurilor pe calculator şi de internet.

Unii specialişti îşi exprimă părerea că chat‑urile pe calculator îi atrag pe copii cel puțin la fel de mult ca jocurile pe calculator. De curând m‑am convins personal de acest lucru.

M‑a sunat o femeie necunoscută, spunând că primise de la cineva numărul meu de telefon. Ea mi‑a povestit o istorie tristă. Băiatul ei creştea deştept şi talentat: scria poezii şi povestiri, se interesa de istorie, citea mult. Dar sănătatea sa fizică era șubredă şi în clasa a noua, după o boală îndelungată, părinţii au hotărât să‑l transfere cu studiul la domiciliu. Ca să‑i faciliteze comunicarea cu cei de o vârstă cu el, i‑au cumpărat un calculator de ultimă generaţie, conectat la internet.

Într‑o jumătate de an băiatul a devenit de nerecunoscut. Acum aproape că nu se mai desparte de calculator, nu citeşte cărţi, a abandonat versurile şi povestirile. Zile întregi navighează pe internet, „stă pe chat”, a devenit agresiv, închis, dur, egoist. Femeia plângea, iar eu nu ştiam ce să o sfătuiesc, la cine s‑o îndrept pentru ajutor.

Va fi suficientă influenţa pe care o aveți asupra adolescentului pentru a evita o astfel de întorsătură a evenimentelor? Şi pe cine vom putea trage la răspundere după aceea? Și la ce bun? Faptul va fi consumat.

Cât privește discuţiile despre ireversibilitatea progresului, cu care adeseori se amăgesc oamenii moderni… Oare acestui idol trebuie să‑i sacrificăm totul? Până şi psihicul şi sănătatea propriilor copii?

(din: Tatiana L. Sisova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor. Îndrumar pentru părinţi, Editura Sophia, 2012)

sisova_tania_l-probleme_si_dificultati_in_educarea_copiilor-9178cuvantul-ortodox.ro

În lumea de astăzi, tot mai mult se pune preț pe inteligență, acumulare de noțiuni, abilități tehnice – „cele ale minții”. Iată însă că și specialiștii trag un semnal de alarmă, întărind „legea duhovnicească” că mai presus de toate, ca temelie a celor dintâi, ar trebui să cultivăm afectivitatea, simțămintele, relațiile cu ceilalți  – „cele ale inimii”… (R.H.)

În cartea sa „Inteligenţa emoţională”, Daniel Goleman a strâns rezultatele a decenii de cercetări asupra inteligenţei, ajungând la concluzia că avem tendinţa generală de a subestima importanţa abilităţilor sociale şi emoţionale.[1] Pe termen lung, există predictori mult mai buni decât coeficientul de inteligenţă. Dr. Jane Healy era de părere că „faptul că această carte a fost catapultată în fruntea best-seller-urilor şi a rămas acolo o perioadă îndelungată dovedeşte că Goleman a atins o coardă sensibilă a societăţii de astăzi, suprasaturată de informaţie”.[2]

Goleman trage un semnal de alarmă referitor la scăderea dramatică a „competenţei emoţionale” din ultimele două decenii – ceea ce unii cercetători au numit „maladia deficienţei emoţionale”. În Statele Unite, acolo unde s-au efectuat cele mai multe cercetări, în medie copiii au înregistrat un nivel în scădere al abilităţilor emoţionale în cazul a nu mai puţin de 40 de indicatori ai stării de bine emoţionale şi sociale (în perioada cuprinsă între mijlocul deceniului şapte şi sfârşitul deceniului opt al secolului XX). Aceste descoperiri sunt îngrijorătoare în condiţiile în care Goleman atestă că IQ-ul (coeficientul de inteligenţă) contribuie doar cu aproximativ 20% la succesul financiar şi personal; restul de 80% depinde puternic de abilităţile socio-emoţionale.

Prăjitura

Un exemplu uimitor prezentat în cartea lui Goleman îl reprezintă un studiu efectuat pe termen lung, în care un grup de copii au fost evaluaţi mai întâi la o vârstă preşcolară, iar apoi, a doua oară, paisprezece ani mai târziu.

În prima etapă, acelor preşcolari li s-a oferit o prăjitură şi li s-a spus că, dacă se abţin timp de 15-20 de minute de la a o mânca, vor mai primi încă o prăjitură.Paisprezece ani mai târziu, aceiaşi copii au fost evaluaţi din nou şi s-a observat următorul fapt remarcabil: cei care dăduseră în pruncie dovadă de autocontrol şi se putuseră înfrâna de la satisfacerea imediată a poftei erau acum mai stabili emoţional, mai bine văzuţi de profesori şi mai plăcuţi de prietenii lor, şi obţinuseră rezultate mult mai bune la testele naţionale în comparaţie cu ceilalţi copii care, cu paisprezece ani în urmă, mâncaseră imediat prăjitura![3]

Acest studiu şi multe altele demonstrează clar că, dincolo de coeficientul de inteligenţă, există factori asociaţi cu deprinderile mentale eficiente.

Care este cauza declinului acestor abilităţi, observat în ultimii ani peste tot în lume? Daniel Goleman nu se sfieşte să o spună răspicat într-un interviu: „Copiii îşi petrec tot mai mult timp lipiţi de televizor sau în faţa calculatorului, distanţându-se de alţi copii sau de adulţi. Iar cea mai mare parte a abilităţilor emoţionale de care am pomenit nu se învaţă de unul singur, ci prin interacţiunea cu alţi copii şi adulţi. Din acest motiv, accentul care se pune pe computere mă îngrijorează, oricât de mult folos ne-ar aduce acestea. Mai mult timp petrecut în faţa calculatorului şi a televizorului înseamnă mai puţin timp petrecut împreună cu alţi oameni”.[4]

Numeroşi angajatori din profesii de profil tehnic sau financiar din întreaga lume au început, de mai mulţi ani, să manifeste faţă de „inteligenţa socială şi emoţională” un interes chiar mai mare decât cel acordat abilităţilor de specialitate ale viitorilor angajaţi. De pildă, încă din 1997, un studiu realizat în Elveţia arăta că firmele mari (firme de inginerie, bănci) îşi doreau să angajeze persoane cu următoarele calităţi: stăpânire de sine, iniţiativă, capacitate de concentrare, abilităţi de comunicare, creativitate, capacitatea de a lucra în echipă, flexibilitate, onestitate, plăcere de a lucra cu oamenii – exact acele abilităţi care se află azi în declin. În lista calităţilor cerute de angajatori, notele bune obţinute în școală erau menţionate la coada listei, în timp ce experienţa în lucrul la computer nici măcar nu apărea pe listă![5]

Dr. Jane Healy constata că „mulţi dintre copiii din ziua de azi se gândesc mai mult la computer decât la ei înşişi şi la valorile lor”. Aceeaşi cercetătoare se întreba: „Oare cât de mult ne afectează folosirea computerului dezvoltarea socială, emoţională şi personală, incluzând obiceiuri importante în viaţă precum motivaţia, atenţia şi memoria? Cum îi putem ajuta pe copiii noştri să-şi dezvolte toate însuşirile şi calităţile, valorile, capacitatea de introspecţie, de a purta de grijă altora, de a-şi dezvolta abilităţi spontane de joc, şi mulţumirea personală?”.[6]

Dezvoltarea cerebrală și utilizarea computerului

În lumea noastră, din ce în ce mai tehnologizată, suntem martorii creşterii fără precedent a unor probleme precum tulburarea cu deficit de atenţie, comportamentele antisociale, slaba motivaţie, depresia şi obiceiuri de lucru ineficiente. Toate acestea îşi au originea în centrii emoţionali ai creierului şi sunt formate în anii copilăriei.

Cele mai importante trasee neuronale ce reglează aceste comportamente nu pot fi însă dezvoltate dacă lăsăm copilul în faţa calculatorului – și ne referim aici la interacţiunea frecventă şi afectuoasă cu oamenii, la dezvoltarea unor modele de gândire responsabilă, precum şi la exerciţiile fizice.Spre exemplu, după cum afirmă mulţi neurologi, circuitele neuronale care reglează comportamentul agresiv sunt foarte maleabile pe durata copilăriei, iar expunerea la prea multe jocuri violente pe computer, alături de prea puţină afecţiune primită din partea celorlalţi, îi poate afecta negativ pe copii – care pot deveni, când vor mai creşte, viitori delincvenţi.[7]

Unul dintre aspectele importante ale dezvoltării cerebrale a copiilor îl constituie integrarea modurilor în care funcţionează diferitele sisteme ale creierului – spre exemplu, privitul la o foaie cu note muzicale, transformarea notelor de pe pagină în notele de pe claviatura pianului, precum şi adăugarea unui program neuromotor pentru a permite degetelor să interpreteze notele – toate acestea, în timpul ascultării melodiei. Această integrare cerebrală se dezvoltă treptat, printr-o practică îndelungată, pe măsură ce persoana care începe să înveţe (la orice vârstă) îşi organizează în mod activ materialul brut într-o nouă formă – lutul în figurine, cutiile în căsuţe pentru păsări, ideile în propoziţii, impresiile într-o filosofie de viaţă.

„Oare noile tehnologii vor îmbunătăţi sau vor diminua acest proces?” – se întreba Dr. Healy. „Un computer face prea mult din această integrare (de ex., combinarea imaginilor, sunetelor, mişcării), astfel încât copilul doar experimentează, în loc să le coordoneze pe toate el însuşi, eliminând astfel un proces activ care se poate dovedi de neînlocuit”.[8]

Aceeaşi cercetătoare observa: „Cunoaşterea strategică este ceea ce îi diferenţiază de ceilalţi pe elevii cu rezultatele cele mai bune şi pe adulţii de succes din lumea tehnică, profesională şi creativă. Însă tinerii pentru care altcineva – fie un om, fie un computer – a făcut, în locul lor, toate procesele de gândire şi de rezolvare practică a problemelor tind să aibă o slabă cunoaştere strategică”.[9]

Renumitul profesor Howard Gardner de la Harvard spunea că, dacă ne dorim cu adevărat pentru copiii noştri să înveţe să fie creativi, ar trebui să punem accent pe activităţile ce stimulează inventivitatea şi ingeniozitatea, realizate împreună cu copiii de către părinţi şi de profesori. Dacă însă copilul petrece prea mult timp în faţa calculatorului – aceasta rămâne, în definitiv, decizia părintelui. Acelaşi om de ştiinţă, el însuşi tată, spunea însă: „Orice părinte care crede că un computer poate fi un înlocuitor pentru părinte este, pur şi simplu, tâmpit!”.

Dr. Jane Healy conchidea: „Abilităţi precum cititul şi capacitatea de reflecţie profundă, dacă sunt pierdute de o generaţie, s-ar putea să nu mai fie recâştigate de următoarea. Utilizarea computerelor pentru îmbunătăţirea abilităţilor este una; cu totul altceva este a le permite să ne înlocuiască sistemul intelectual de valori”.[10]

Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă, numărul 60 (Ianuarie 2014)

STUDIU: COPIII EXPUȘI EXCESIV LA TEHNOLOGIA TOUCH-SCREEN NU POT ȚINE ÎN MÂNĂ UN PIX SAU UN CREION

Copiii obișnuiți cu tehnologia touch-screen au probleme atunci cînd trebuie să se deprindă cu mișcările elementare, cum ar fi ținerea în mînă a unui pix sau a unui creion, se arată într-un studiu citat de Daily Mail.

Copiii sub 5-7 ani au nevoie de experienţe în lumea reală, nu doar prin intermediul computerului. Avem din ce în ce mai multe probleme cu copiii care nu ştiu să ţină în mână un creion sau un pix, spune unul dintre autorii raportului.

Mai mult, studiul realizat pe un eșantion de 806 părinți și personal medical arată că doar 26% dintre respondenți consideră că expunerea timpurie la tehnologie îi ajută pe copii să evolueze corect.

Copiii sunt expuşi excesiv la tehnologie în primii ani de viaţă, ceea ce le afectează dezvoltarea firească“, spune Davina Ludlow, director al daynurseries.co.uk.

Sursa: ActiveNews

Articolul de azi, care are ca subiect pericolele pe care le ascunde dependența tinerilor de internet, subliniază legătura strânsă dintre această dependență și numeroase cazuri de sinucidere apărute în ultimul timp și explică motivele pentru care folosirea exagerată a internetului are efecte nocive asupra spiritualității.

Folosirea excesivă și obsesivă a internetului produce anumite modificări în psihicul adolescentului, întrucât cultivă în interiorul acestuia o atmosferă depresivă [1], care îi influențează decisiv viața și care îl poate duce chiar în pragul sinuciderii. Așa cum reiese din dezvăluirile tulburătoare pe care domnul Manólis Sfakianákis, șeful departamentului de combatere a crimelor electronice, le-a făcut în cadrul celui de-al doilea congres organizat în Atena având ca subiect internetul, realitatea este destul de gravă. Conform mărturiei domnului Sfakianákis, «700 de copii au fost salvați în ultimul moment de la sinucidere». Iată un caz aparte relatat de acesta: «Nu voi uita niciodată când a venit la biroul meu tatăl unei fete de 18 ani, pe care o salvaserăm în ultima clipă de la sinucidere. Vădit emoționat, mi-a împărtășit faptul că, la un moment dat, fiica sa i-a spus: Tată, dacă nu era domnul Sfakianákis, eu nu aș mai fi fost aici cu tine» [2].

Orele în șir petrecute de tânăr în compania internetului îl fac nervos, irascibil, iritabil și violent. În consecință, tânărul nu mai poate întâmpina cu luciditate diversele dificultăți ale vieții [3]. Scăderea respectului de sine, stress-ul și frica de societate iau locul capacității creatoare a copilului și împiedică în mod decisiv procesul de socializare a acestuia. Adolescentul devine fricos și incapabil să se confrunte în mod adecvat cu problemele vieții.

Din moment ce crează și încurajează tendințele sinucigașe, e clar că dependența de internet constituie o problemă pastorală majoră, care trebuie rezolvată urgent. Sinuciderea, ca formă de manifestare a disperării și deznădejdii, este, printre altele, dovada certă a necredinței în Dumnezeu, fapt pentru care putem spune că reprezintă un act cu un pronunțat caracter anti-creștin [4]. Intenția de sinucidere a unui creștin constituie un semn clar că conștiința de sine și spiritualitatea sa au fost serios zdruncinate. Dovedește, în mod categoric, că acest om și-a pierdut nădejdea în Hristos, care este cea mai puternică nădejde.

Într-adevăr, în Biserică, creștinul este chemat să trăiască mesajul și bucuria Învierii lui Hristos. Se integrează în trupul lui Hristos și, prin harul Sfântului Duh, trăiește în perspectiva Învierii și a noii creații [5]. Credința, nădejdea și iubirea îl fac părtaș la viața lui Dumnezeu [6]. Duhul în care trăiește nu este unul al fricii și lașității, ci duhul puterii și al nădejdii [7]. Simte din plin prezența lui Dumnezeu în lume, se împărtășește din iubirea dumnezeiască, trăiește cele viitoare ca fiind prezente și are încredere în Pronia lui Dumnezeu. Fără îndoială, creștinii sunt oameni ai nădejdii. Nădejdea lor este stabilă și sigură. Nu este întemeiată pe ceva posibil sau probabil, ci pe certitudinea veșniciei, adică pe Dumnezeu [8]. Această nădejde învinge efemeritatea lumii acesteia, care, de acum încolo, este văzută prin prisma veșniciei lui Dumnezeu.

În acest context, creștinul este chemat să se întrarmeze cu putere, nădejde și optimism, pentru a face față problemelor vieții. Lipsa respectului de sine, stress-ul zilnic și frica de societate sunt înlocuite cu certitudinea păcii lui Hristos. În Biserică, pacea creștină depășește starea psihologică de calm, în sensul lumesc al cuvântului, și capătă un nou conținut: înseamnă că omul, curățit de păcat, trăiește în comuniune cu Dumnezeu.Nu este vorba despre un proces de calmare convențională, ci despre o nouă stare ontologică, care constă în eliberarea de stricăciune și moarte [9]. Astfel, dezrobit de orice fel de tulburare și neliniște, creștinul trăiește pacea cu sine și cu întregul univers.

Creștinul își păstrează pacea lăuntrică chiar și atunci când se confruntă cu mari dificultăți și necazuri, întrucât are cultivat în inima sa duhul blândeții și al răbdării, care izvorăște din trăirea empirică a dragostei lui Dumnezeu. Acest sentiment îl împărtășește apoi întregii lumi, lume pe care este chemat să o transfigureze și să o înnoiască. Creștinul îl vede pe aproapele său și întrega lume în lumina Învierii lui Hristos. În cadrul procesului de transfigurare a lumii, capătă un sens esențial și înnoirea legăturilor sale sociale și interpersonale. Creștinul primește cu inima deschisă dragostea lui Dumnezeu – izvorul bucuriei sale – care nu este rodul năzuinței spre bunăstarea materială, ci are conținut spiritual [10].

Deci, din moment ce dependența de internet exercită o influență negativă asupra psihicului tinerilor, cultivând înăuntrul lor un duh de pesimism, de violență, de iritare, de conflict, de auto-distrugere și de teamă, atunci cu siguranță că aceasta intră în contradicție cu lucrarea păstorului spiritual, care caută să insufle nădejdea și certitudinea creștină autentică în sufletele copiilor săi spirituali.

Trebuie menționat, de asemenea, faptul că îndeletnicirea adolescentului cu toate aceste aplicații ale internetului, care, din punct de vedere pedagogic, nu au substanță, adâncește și mai mult sărăcia lingvistică deja vădită a tânărului de astăzi. Îi limitează atât de mult vocabularul, încât tânărul va fi incapabil să învețe și să înțeleagă anumiți termeni și expresii ale limbii sale, termeni care, într-un final, se vor transforma în cuvinte moarte, aparținând unui trecut glorios. Această problemă nu are consecințe nefaste numai asupra educației tinerilor, care devin incapabili să-și dezvolte o personalitate bine definită și închegată. În același timp, adolescenții se vor pricopsi și cu o mare insuficiență lingvistică, care nu le va permite să înțeleagă conținutul învățăturii dogmatice a Bisericii. Termeni precum «treimic», «născut – nenăscut», «părtaș», «zidit – nezidit», «purcedere», «întrupare», «mântuire», «har», «credință», «tainele Bisericii», «viața veșnică» ș.a., prin care Părinții Bisericii au consemnat – cu cea mai mare acrivie posibilă – conținutul credinței  noastre, rămân astăzi necunoscuți, dacă nu sunt explicați ca atare de către cei care îi folosesc.

Așadar, în măsura în care dependența tinerilor de internet contribuie la limitarea orizonturilor lor spirituale și împiedică, așa cum am văzut, procesul de înțelegere a anumitor termeni care exprimă conținutul credinței noastre, aceasta reprezintă o gravă problemă pastorală, care trebuie tratată cu cea mai mare atenție. […]

Integral la SURSA