Despre fascism și capitalism

capitalism-crash

Despre fascism și capitalism (Jose Luis Forneo)
„Pentru mine, fascismul este faza isterică a capitalismului și, în consecință, ceva foarte nou sau ceva foarte vechi. Într-o ţară fascistă, capitalismul există doar ca fascism. A-l combate, înseamnă a combate capitalismul sub forma sa cea mai crudă, mai insolentă, mai opresivă, mai înșelătoare.
Atunci la ce servește să spui adevărul despre fascism – care se condamnă – dacă nu se spune nimic împotriva capitalismului care îl generează? Un adevăr de acest gen nu aduce nici o utilitate practică.
A fi împotriva fascismului, fără a fi împotriva capitalismului, a nu te răzvrăti împotriva barbariei care naște barbarie echivalează cu a pretinde o parte din vițelul tăiat, dar și a te opune sacrificării lui.”

(Cele cinci dificultăți pentru a spune adevărul – Bertolt Brecht, 1934)

Genialul poet și creator german Bertolt Brecht a lăsat clar să se înțeleagă, încă înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, că fascismul și capitalismul sunt expresii diferite ale aceluiași monstru. În ambele cazuri, există proprietatea privată a mijloacelor de producție în mâinile unui grup minoritar, în ambele cazuri există persoane care trăiesc din vânzarea propriei forțe de muncă și persoane care trăiesc din plusvaloarea extrasă din actul acestei vânzări. Distincția dintre muncitori și burghezi este prezentă în ambele. Se poate spune atunci că fascismul și capitalismul sunt unul și același lucru?
Este foarte curios că actualmente mediile de comunicare numesc drept „antifasciste” grupurile și mișcările care combat ascensiunea mișcărilor de extremă dreapta și că le definesc drept grupuri radicale sau, mai direct, violente. Este clar că în definiția „antifascist”, în care, înainte de al Doilea Război Mondial se integrau toate mișcările democratice, azi nu se includ guvernele capitaliste. Este vorba de o autoexcludere foarte lămuritoare.
Exact acum doi ani, un membru al armatei spaniole, militant al unui grup fascist, l-a asasinat pe Carlos Palomino în Madrid, un militant „antifascist” pe care mediile de comunicare l-au pus pe același nivel cu criminalul, dat fiind că ambii sunt radicali care ies din făgașul neutru și dezideologizat care convine dezvoltării capitalismului actual. Acesta este doar un exemplu din foarte multele, identice, care se petrec în toată Europa.
Totuși, observăm că nici mediile de comunicare, nici partidele politice, nici intelectualii nu se consideră „antifasciști”, iar acest lucru denotă o derivă destul de periculoasă în care, ca pe un tobogan, alunecă societatea occidentală contemporană.
Revenind, unii spun că diferența dintre fascism și capitalism constă în respectul pentru lege, adică ceea ce se cunoaște ca fiind statul de drept și existența democrației. Însă știm cu toții că, la fel cum fascismul manipulează legea pentru a o adapta necesităților sale, prin intermediul violenței (care este baza forței sale), capitalismul mercantilizează și pervertește totul, inclusiv legea, prin intermediul presiunilor sau, în unele cazuri, plătește pentru schimbarea legilor care ar trebui să fie aceleași pentru toți. La final, însă, beneficiază de ele cei mai puternici, cei care au mai mulți bani, care dețin capitalul. Deci, ambele sisteme se bazează pe legea celui mai puternic, deși, pentru fiecare, motivul forței are justificări diferite.
Să fie, oare, democrația cea care diferențiază fascismul de capitalism? În cazul în care capitalismul s-ar baza realmente pe democrație, pe participarea poporului la luarea deciziilor, inclusiv în economie, ar fi posibil ca răspunsul la întrebarea de mai sus să fie afirmativ. Dar capitalismul este dictatura pieței, căreia i se subordonează orice decizie democratică și, cum am spus înainte, inclusiv legea. Capitalismul, deci, se bazează pe dictatura pieței, nu pe democrația cetățenilor.
Așa că, precum a enunțat Brecht, fascismul este „faza isterică a capitalismului” sau, altfel spus, „fața sinceră” a acestuia, care se arată doar când circumstanțele îl obligă. Prima ar fi situația în care se văd puși capitaliștii când popoarele cer prea multe drepturi și libertăți, punându-i la zid pe cei care acumulează mijloacele de producție și beneficiile lor (din această cauză au apărut mișcările fasciste după Primul Război Mondial, după Revoluția Rusă și revoltele provocate de criza din 1929). A doua situație e aceea când aproape că nu au opoziție, deoarece sentimentul de supunere al cetățenilor a fost obținut (de exemplu, după anul 1989, cu presupusa înfrângere a comunismului și sosirea „sfârșitului istoriei”, vociferat de Fukuyama).
Din acest motiv, trăim azi o renaștere a fascismului, deoarece capitaliștii nu au mai avut rival după 1989 și au considerat că nu mai este cazul să păstreze masca de social-democrați sau masca consensului social. De aceea, după căderea zidului Berlinului a început un proces lent de limitare a drepturilor cetățenilor, de impunere a legilor inexorabile ale pieței, în fața politicilor sociale, de ajustare a reușitelor din muncă ale muncitorilor și de convertire a democrației reprezentative (deja suficient de limitată) într-un simplu ritual electoral subjugat intereselor celor care realmente decid, multinaționalele și grupurile lor de putere. În Uniunea Europeană, Tratatul de la Lisabona va instituționaliza un guvern blindat, care nu va avea nicio legătură cu cetățenii. Imperiul nord-american, deja de mult timp aflat mai presus de lege, s-a transformat în pur fascism militar și economic. Ignoră legile și drepturile omului „în numele democrației”, altă expresie a tacticii de a vinde violența ca și cum ar fi pace și ajutor pentru popoarele neajutorate, iar asta o spune Hussein Obama, cu zâmbetul lui forțat inegalabil.
În fine, când lumea s-a confruntat cu fascismul după Primul Război Mondial (și după cum spune autorul volumului „Mituri și monștri”, publicat în The Center for an Informed America (1) NEWSLETTER Nr. 38, 4 iunie 2003), capitalismul era deja predat totalitarismului înainte de începerea războiului, dat fiind faptul că fascismul era maxima sa expresie, și de aceea Hitler a cucerit Europa fără să întâmpine vreo rezistență (exceptând-o pe cea a muncitorilor din diferite mișcări de rezistență comuniste și anarhiste). Același lucru s-a întâmplat când Armata Roșie l-a învins pe Hitler în 1945, creându-se două blocuri de putere, cel socialist, condus de URSS, și cel capitalist, manevrat de SUA și de lobby-ul ei economic. În timp ce primul a continuat să arboreze steagul antifascist ca bază a societății sale (și nu vreau să spun cu asta că a fost un sistem perfect, fără greșeli, nici vorbă de așa ceva), al doilea, cel capitalist, s-a hrănit de la sânul aceluiași monstru pe care l-a ajutat să ia naștere înainte de război (ajutorul lobby-ului american pentru partidul nazist reprezintă o temă foarte studiată în prezent, o figură esențială în acest context fiind bunicul lui George W. Bush, Prescott Bush).
În fond, așa cum au înțeles antifasciștii dintre războaie și cum exprimă în formă foarte clară poetul Bertold Brecht, Capitalismul și Fascismul sunt părți ale aceleiași ideologii, ale aceleiași concepții despre societate: ambele se bazează pe controlul unui grup restâns asupra mijloacelor de producție, pe manipularea cetățenilor, pentru ca aceștia să le servească interesele, creând beneficii pe care altfel capitaliștii nu le-ar putea obține și din care doar o mică parte e destinată salariilor și, în fine, pe faptul că ambele folosesc o parte din capitalul obținut pentru a-i menține pe „producătorii de bogăție” în staulul concepției capitaliste despre muncă, prin intermediul propagandei ideologice (deriva capitalistă a mediilor de comunicare). Ambele sunt expresia politică a clasei capitaliste, burgheze și ambele folosesc forța împotriva cetățenilor, atât directă, cât și mascată sub diverse denumiri (democrație, necesitate, criză, civilizație, adevăr, etc…) a legilor inchestionabile ale pieței. Şi, desigur, ambele manipulează și folosesc legea pentru a menține separarea claselor și a proteja privilegiații.
Unica diferență nu este de esență, ci circumstanțială. Capitalismul folosește fațada formală a unei democrații superficiale pentru a-și justifica dominația, în același timp cu efortul de a mima respectul față de drepturile omului și față de legislația internațională, în timp ce fascismul apare în momentele în care deja nu mai trebuie păstrate aparențele, în absența pericolului și a neutralizării clasei muncitoare sau, dimpotrivă, din cauza fricii pe care puterea sa o provoace.
Campania anticomunistă pe care o trăim azi nu e altceva decât o mostră a debilității pe care capitalismul o simte în fața evidenței, mereu mai consolidate, a eșecului său ca sistem economic și social. La 25 de ani după căderea Socialismului în Europa și de la extazul victoriei pe care aceasta l-a provocat între privilegiații lumii, trăim paroxismul eșecului absolut al capitalismului. Încă de acum 25 de ani, monstrul cu două capete a început să și le scoată la vedere, deși până atunci le ținea, precum struțul, ascunse în nisip. Dar, după ce a terminat de cântat oda victoriei totale, a văzut cum în America Latină a apărut alt tip de socialism, adecvat noilor circumstanțe, tip de socialism care în fiecare zi pune în șah dominația yankee în sudul continentului american. În acest timp, visul unei lumi unipolare, al unui adevăr unic, al unui sistem unic, al unei viziuni despre libertate unică (libertatea uniformă și ținută în lesă) se năruie, în timp ce focare de putere economică și militară apar pe tot globul. Concomitent, dezvoltarea noilor tehnologii și internetul au făcut ca rezistența la încercările de impunere a unui singur adevăr să fie tot mai puternică, într-un tip de război de gherilă virtual care se îndoiește de informațiile, ideile și justificările născocite cu intenția de a supune mințile.

În aceste circumstanțe, capitalismul în pericol poate accelera procesul spre un mai mare control al societății și spre limitarea drepturilor, libertăților și a instrumentelor de luptă ale celor care strigă împotriva globalizării. Capitalismul continuă să-și arate cele două fețe, chipul amabil cu zâmbet ipocrit, pe de o parte, și latura sa monstruoasă și criminală, pe de altă parte.

PROPAGANDA STATULUI ASISTENTIAL SI A NEMUNCII LA ROMÂNI. Soldatii neoliberalismului vor eliminarea venitului minim garantat

01 Pyramid of power - all seeing eye - financial elite

Asa cum am mai spus-o, a face caz de “statul asistential” in Romania tine, deja, de o propaganda menita intereselor marilor firme. Cel mult vor fi avantajati de un stat minimal angajatii acestor companii, adica o subtire patura urbana, asa zisa “clasa de mijloc”, carora numitele companii nu vor sa le plateasca salarii mai mari din profit, ci din reducerea impozitelor (oricum mici!) catre stat. E si asta o forma de asistenta si chiar filantropie, insa a celor saraci pentru cei bogati.

De ce este ideea de “stat asistential” o propaganda?

Pensionarii nu sunt nicidecum asistati! Fie logica economica oricat de capitalista, ea ne spune la nivelul sau elementar ca pensionarii nu primesc de la stat vreo asistenta, ci banii pe care i-au muncit o viata intreaga retinuti de stat tocmai pentru a beneficia de aceasta pensie.

Si, in fine, foarte bine ascuns in articolele tematice, e prezenta si cauza reala a ratei mici de ocupare si a emigrarii in masa din motive economice: salariile foarte mici. Din cauza salariilor refuza unii din cei care primesc ajutoare sociale sau venitul minim garantat sa munceasca, nu pentru ca “nu le place munca”.

Pentru un rural care are propria gospodarie si, prin urmare, mijloace de a-si procura cel putin partial elemente de subzistenta, a munci pe salariile “oferite” de investitori reprezinta o alegere pur si simplu nerationala. Atat de lipsita de rationalitate este aceasta alegere, incat oamenii ar munci doar daca ar fi fortati, obligati, intr-un regim de Arbeit macht frei. Si iata ca initiativele chiar exista in acest sens – cum ar fi ideea eliminarii venitului minim garantat…

Din cauza salariilor mici avem rata de ocupare mai mica si dezastru demografico-economic in full motion. Iar salariile sunt mentinute mici de firme, de “investitori”, care intretin aceasta propaganda a “statului asistential” pentru a plati in continuare nu numai salarii de mizerie, ci si taxe infime.  Dar mai e un motiv pentru intretinerea propagandei: populismul ”clasei de mijloc”, acel public tinta care trebuie desolidarizat complet de alte paturi sociale, care trebuie dresat sa-si verse frustrarile sociale pe ”asistatii social”, nu pe sefii lor care-i tin peste program, care trebuie invatat sa-si creasca statutul si nivelul de trai nu prin obligarea ”investitorilor” la un comportament ….european, occidental (in sens de model social), ci prin obligarea celor multi si ”prosti” in a munci pe nimic. 

Nu din cauza statului sau a “asistatilor social” este salariul mic, ci din cauza de patron care vrea profit cat mai mare.

Sigur, exista si nuante. Sunt multi patroni de afaceri, din zona intreprinzatorilor mici spre mijlocii, care chiar se descurca destul de greu. Insa asta, din nou, din cauza regulilor preferentiale cu care sunt tratati, comparativ, investitorii straini, nu din cauza celor de la tara sau a …bunicilor care au pretentia sa-si primeasca pensia! Faptul ca mizeria de salariu ce va este platita e cauzata de regimul de exploatare ticaloasa in care ne gasim, unde “investitorii” NU VOR sa plateasca salarii decente angajatilor lor.

Cuvantul Ortodox

Politicile neoliberale aplicate de FMI și Banca Mondială

Slide_principal_FUNDAL_Contul Meu

Reprezentanții Fondului Monetar Internațional și ai Comisiei Europene au sosit marți dimineață la Palatul Victoria pentru primele discuții cu premierul Victor Ponta, ministrul Finanțelor, Ioana Petrescu, și cu ministrul delegat pentru Buget, Darius Vâlcov.
Misiunea comună de experți ai FMI și CE se va afla la București până pe 10 decembrie pentru a discuta cu autoritățile române proiectul legii bugetului pentru anul 2015.

Soarta pensiilor şi a salariilor se discută  cu delegaţia FMI. De asemenea, taxele pentru anul viitor şi menţinerea cotei unice de impozitare.

Premierul Victor Ponta si FMI pentru  discuta despre bugetul pe 2015. Delegaţia va sta în România până pe 10 decembrie. (Sursa)

Dumitru Constantin: Datoria externă odioasă şi ilegitimă a “cobailor” FMI şi BM

Revolte populare, preşedinţi alungaţi, hiperinflaţie, criză politică majoră – ingredientele programului impus de Fond

Într-un moment în care preşedintele Traian Băsescu atacă vehement felul în care Guvernul Ponta a negociat cu delegaţia Fondului, tocmai el, în regimul căruia datoria faţă de FMI şi Banca Mondială a urcat pe cele mai înalte culmi posibile, cu efect aproape de zero în economia ţării, iar Portugalia aşteaptă o nouă tranşă a împrumutului înrobitor de la acestea, natura relaţiilor cu organismele financiare internaţionale revine cu putere în actualitate. Fapt firesc, dat fiind că una dintre cele mai grave realităţi ale lumii contemporane o reprezintă uriaşa datorie externă pe care au acumulat-o ţările din lumea a treia, din aşa-numitul Sud, fenomen care, în ultimii ani, după declanşarea crizei economico-financiare, a cuprins şi state din Nord: Grecia, Portugalia, Spania, Ungaria, ca să nu mai vorbim despre România. De altfel, creşterea spectaculoasă a datoriei lumii a treia şi implicaţiile extraordinare ale acesteia au dus, între altele, la posibilitatea ca unele state să dea faliment. A fost cazul Mexicului, la un moment dat, dar, de asemenea, nu au fost departe nici Brazilia şi ţări nord-africane.

Repere politice

Ecuadorul (283.520 kmp. şi 15.007343 loc.) este una dintre ţările sud-americane ce au avut de-a face din plin cu FMI şi Banca Mondială, drept care se poate face un consistent studiu de caz pe seama experienţei sale. De la sfârşitul dictaturii militare, în 1979, ţara a cunoscut o instabilitate politică majoră, care a atins paroxismul la finele anilor ’90 şi la începutul anilor 2000; preşedintele Abdala Bucaram a fost destituit în 1997 pentru „incapacitate mentală”, fiind înlocuit de Fabian Alarcon. Alegerile din 1998 au fost câştigate de Jamil Mahuad, fragilizat repede de prăbuşirea sistemului bancar al ţării şi de hiperinflaţie, care l-au determinat să abandoneze moneda naţională şi să „dolarizeze” economia. În ianuarie 2000, el fost nevoit să demisioneze din cauza unor mari mişcări populare. I-a succedat, până în 2003, vicepreşedintele (ca şi alte state din regiune, şi Ecuadorul are această funcţie) Gustavo Noboa, postul fiind apoi preluat de Lucio Gutierrez. În înţelegere cu FMI, el a dus o politică de austeritate totală, fapt ce i-a fost reproşat de foştii aliaţi de stânga. Nu a putut face faţă unei uriaşe revolte populare, fiind nevoit să demisioneze la 20 aprilie 2005, el fiind al treilea preşedinte ales care nu şi-a putut încheia mandatul. I-a urmat vicepreşedintele Alfredo Palacio, până la încheierea mandatului – 15 ianuarie 2007.

Cercetătoarea Cecile Lamarque pleacă de la premisa că pentru ţările în curs de dezvoltare actuala îndatorare prezintă o particularitate ce ar trebui plasată în centrul unei dezbateri publice: ea este rezultatul unei strategii continue de spoliere şi de subordonare a acestor ţări de către ţările industrializate, marile firme transnaţionale şi instituţiile financiare internaţionale, cu complicitatea servilă a elitelor din SUD. În ce-l priveşte, Ecuadorul este victima unei îndatoriri criminale – deşi prin resursele sale naturale este una dintre cele mai bogate ţări din America Latină, toate acestea şi îndeosebi petrolul şi bananele au fost spoliate sistematic de marile firme multinaţionale, creditorii şi marii proprietari. Îndatorarea masivă şi frauduloasă a fost principlalul mecanism de jefuire a acestor resurse. În 2008, Ecuadorul era ţara de pe continent ce consacra cea mai mare parte din buget rambursării datoriei, făcând marginale cheltuielile publice, în special în domeniul sănătăţii şi educaţiei. De pildă, dacă, în 1980, 40% din buget era destinat acestor două sectoare, şi 15% datoriei, în 2005 situaţia se inversase! Cu alte cuvinte, noile guverne trebuiau să rezolve problemele cu creditorii în detrimentul intereselor fundamentale ale populaţiei. Hemoragia financiară a debutat în timpul dictaturii militare a lui Guillermo Lara (1972-1976) şi Alfredo Poveda (1976-1979), plecând de la avântul petrolier al anilor ’70, care a marcat debutul îndatorării ţării. Fenomenul s-a agravat odată cu mărirea taxelor de interese, decisă unilateral de SUA în 1979, şi prin procesul de „sucretizare”. Timp de aproape 20 de ani, guvernele ce s-au succedat la Quito au acţionat în acelaşi sens, aplicând măsuri de austeritate bugetară dictate de FMI şi Banca Mondială, întreţinând astfel cercul vicios al datoriei.

Să reţinem această ultimă observaţie, dat fiind că ea nu e reprezentativă doar pentru cazul ecuadorian. Au fost reduse drastic cheltuielile sociale, au fost privatizate sectoare strategice (hidrocarburi, electricitate, telecomunicaţii etc.), au fost suprimate subvenţiile acordate unor produse de primă necesitate, toate acestea având implicaţii sociale şi economice dezastruoase: azi, populaţia trăieşte cu doi dolari pe zi, iar „flexibilizarea” pieţei muncii a sporit vulnerabilitatea muncitorilor, deschiderea unilaterală a pieţelor şi „dolarizarea” provocând falimentul a mii şi mii de întreprinderi industriale sau agricole mici şi mijlocii, provocând creşterea şomajului, ceea ce a făcut ca milioane de ecuadorieni să emigreze în Europa şi SUA. După 1990, toate acestea au creat în rândul populaţiei un sentiment tot mai accentuat de exasperare şi o dorinţă crescândă de schimbare. Au început grevele generale, crizele de guvern şi cele revoluţionare, care au provocat căderea a trei preşedinţi şi amplificarea protestului împotriva ingerinţei instituţiilor financiare internaţionale, a imperialismului american şi a tratatului liberului schimb.

Autoarea studiului arată că aceste politici neoliberale au condamnat Ecuadorul la subdezvoltare şi la o pierdere inadmisibilă din suveranitate.

Autoarea studiului are în vedere definirea noţiunii de datorie, context în care ea aduce în discuţie sintagma „datorie odioasă”, înainte de a lua în discuţie o categorie mai largă de datorii, cum sunt „datoriile ilegitime”: datorii care nu răspund nevoilor şi intereselor populaţiei, care generează dezastre umane, sociale, ecologice şi politice.

Astfel este considerată „odioasă” orice datorie contractată de un guvern ilegitim şi/sau a cărei folosire este contrară nevoilor şi intereselor poporului.

Dumitru Constantin

România şi Letonia par a fi experimente controlate ale teoriei politicii du­re de austeriate.

Cabinetul Boc a adoptat măsuri dure de austeritate si­multane: salariile au scăzut cu apro­ximativ 30%, TVA a fost majorată, iar numărul angajaţilor din sectorul pu­­blic a fost redus cu circa 20%.

Neoliberalii sustin necesitatea unei „structuri suprastatale” si a dependentei Romaniei de UE si FMI

Citat din articolul http://www.contributors.ro/dezbatere/evident-nu-voi-merge-la-referendum/: “Nu sunt ceea ce s-ar numi un „cosmopolit”, nu alerg cu limba scoasă după orice are parfum vestic, nu-mi fac iluzii extravagante în privința Occidentului, dar cred că, dacă există un criteriu politic simplu după care ne putem orienta, acesta e apropierea de lumea civilizată. Autohtoniștii de ieri și de azi ignoră un fapt elementar: originalitatea noastră culturală s-a dezvoltat sub stimul european – altminteri ea s-ar fi sulemenit cu sacâz și cârmâz sau ar fi fost impusă silnic prin ucaz. Credeam că pentru toți aceia care intră în categoria vagă de „intelectuali” e un lucru de la sine înțeles, însă văd acum că, lăsând la o parte toate hăhăielile lui, pentru Traian Băsescu busola indică limpede vestul, în vreme ce destui oameni fini și cultivați sunt gata să ia în brațe o întreagă șleahtă de farfuridiziaci antioccidentali.”

– Este un discurs tipic neoliberal.  “Dreapta” de la noi e reprezentata, in general, de neoconservatori, care sustin libertarianismul economic si capitalismul corporatist, aceste “minuni” venite din “Occidentul civilizat”. Nu poti sa pretinzi ca esti de “dreapta”, ca aperi valorile crestine, traditiile identitare, modelele, dar, in acelasi timp, sa perorezi despre beneficiile unui capitalism neoliberal defunct,  care loveste tocmai in aceste valori si netezeste calea instaurarii unei globalizari tiranice. Neoliberalii se intalnesc cu socialistii utopici tocmai in acest punct, fiindca ajung sa se sustina reciproc pentru a instaura ceea ce Hilaire Belloc numea “statul servil” – complicitatea dintre “big business” si “big government”.

Tocmai neoliberalii care indeamna sa nu mergem la referendum fac apoligia necesitatii ca Romania sa ramana dependenta de UE (“Occidentul civilizat”) si a necesitatii unei “structuri suprastatale”. Iata: http://www.blogary.ro/2012/07/romania-este-un-esec-romanii-sint-incapabili-sa-se-guverneze/ – din care citez:

“Dependența politică, economică, financiară, comercială și de securitate a României de Occident (UE, USA, FMI, BM etc) este unica garanție a statului de drept și democrației în România.

România nu poate supraviețui ca stat civilizat, democratic în afara unei construcții suprastatale occidentale capabile să intervină și să apere statul de drept, libertatea și democrația de români.”

E o conceptie nociva care ni se tot baga pe gat cum ca “nu suntem in stare sa ne guvernam”, ca “romanii au ramas un popor de tarani si de ortodocsi si de aceea au ratat modernizarea”, ca Occidentul este cel care ne-a “civilizat” sau ne va “civiliza”. Intre timp, in urma aplicarii politicilor neoliberale, agricultura si satele ne sunt ruinate, economia tarii lichidata, tara indatorata pentru cateva generatii la organismele financiare internationale si vanduta bucata cu bucata, toate astea fiind prezentate ca “beneficii” ce ne vin de la “Occidentul civilizat”. Ce dovada de civilizatie poate fi in aplicarea celor mai dure masuri de austeritate din UE, nejustificate economic, in distrugerea statului national (prin inglobarea in SUE) si in inrobiea deplina fata de structuri supranationale? Sau in faptul ca, pretinzandu-se un sustinator al valorilor vestice “civilizate”, presedintele este un vajnic sustinator al intereselor unor companii straine precum RMGC si Chevron in dauna noastra, a romanilor, a sanatatii si a patrimoniului nostru natural?

Romania nu are nevoie sa i se aplice in continuare o ideologie straina, importanta, cum e cea neoliberala – nu avem nevoie de desfiintarea salariului minim garantat, de desfiintarea pensiilor publice, de privatizarea sistemului de sanatate, de liberalizarea cu orice pret a comertului, nu avem nevoie sa ne vindem resursele “investitorilor” straini. Contrar a ceea ce sustin neoliberalii (care pledeaza pentru necesitatea dependentei Romaniei de UE), noi putem razbi prin noi insine, fara sa fie nevoie sa ne inrobim nimanui. Avem nevoie de masuri viabile aplicate realitatilor romanesti, care respecta valorile crestine, persoana umana, familia, micul intreprinzator (masuri care nu apar in programul niciunui partid), care sa consolideze legaturile de comuniune dintre noi, si nu sa conduca la masificarea si destramarea societatii, rezultate in urma impunerii “masurilor” neoliberale. Daca vrem o astfel de ordine a firescului, care sa apere aceste valori, ni se spune ca suntem “antioccidentali”, ca ne opunem civilizatiei pe care “ne-o aduce” UE si pe care, chipurile, suntem “incapabili” sa o cream prin fortele proprii.

Sursa articol : Irina Monica

Editarea teoriei neoliberale

fragment din volumul Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc de Cornel Ban apărut la editura Tact. Volumul se găsește la standul editurii de la Târgul de Carte Gaudeamus, Pavilion Romexpo, stand 367.  

Spre deosebire de anii 2000, în timpul anilor 1990 a existat puțin entuziasm pentru fundamentalismul laissez faire pur și dur. În interviuri, neoliberalii români se distanțau imediat de „talibani” (economiștii libertarieni analizați în secțiunea următoare) și mulți preferau să fie considerați economiști eclectici.[1] În opera lor publicată, ei contestau anumite presupuneri ale științei economice neoclasice și își extrăgeau recomandările de politici publice dintr‑un spectru de tradiții teoretice ordoliberale, neokeynesiene și neoinstituționaliste (Iancu 1994; Dăianu 1996).

De exemplu, în loc să reproducă aversiunea automată a monetariștilor și economiștilor neoclasici față de sindicate, economiștii români se simțeau mai aproape de ordoliberalism atunci când vedeau condiții importante pentru o politică a veniturilor eficientă în unele instituții colective democratice precum negocierilor colective tripartite (Croitoru 1993: 62‑63; Negrițoiu 1996: 196; Iancu 1994). De asemenea, unii dintre cei mai proeminenți neoliberali respingeau explicit soluția monetaristă radicală a consiliului monetar adoptată de țările baltice și Bulgaria la mijlocul anilor ’90.

În stil neoliberal, câțiva subordonau reforma întreprinderilor macrostabilizării, identificând opțiunile de politică industrială utilizate de heterodocși (credite industriale subvenționate, scutiri de impozite pentru exportatori, tarife țintite) ca fiind responsabile pentru inflație și acumularea de arierate. Cu toate acestea, ei găseau că unele politici sectoriale constituie o opțiune dezirabilă când sunt executate în condiții de transparență (Negrițoiu 1996: 156‑157). În acest scop, ei pledau pentru eliminarea treptată a companiilor în mod cronic ineficiente și pentru investirea resurselor statului în firme strategice și campioni industriali cu potențial de expansiune pe piețele străine (Dăianu 1992: 181‑206; Dăianu 1993: 19‑20; Negrițoiu 1996: 213‑215).[2] Dar, spre deosebire de omologii lor spanioli, de exemplu, care aveau un angajament substanțial față de politica industrială, de‑a lungul ultimilor ani ’90, neoliberalii români au abandonat treptat interesul față de acest domeniu.

Dar editarea funcționa mai ales pentru a sprijini radicalizarea teoriei neoliberale în varianta ei împământenită. O parte a acestui radicalism se inspira mai puțin din știința economică mainstream și mai mult din tratatele neoliberale pop‑academice învelite în anticomunism local. Până și un neoliberal atât de moderat și înclinat către eclectism ca Aurel Iancu vorbea despre „glorioșii ani ’30” ai Europei, prin lentilele interpretării lui Milton Friedman (Iancu 1994: 83, 90). Iancu a pledat pentru independența Băncii Naționale, cu argumentul că existau doar două poziții acceptabile: poziția democratică, cea care solicita independență completă, și poziția stalinistă, care solicita subordonare completă a Băncii Naționale față de executiv – aceasta din urmă fiind „susținută de foștii finanțiști și universitari pregătiți în URSS ai lui Ceaușescu” (Iancu 1996: 44). Alții credeau că liberalizarea economică și echitatea socială erau incompatibile cu stadiul de dezvoltare al României[3], că impozitarea progresivă aplicată activității economice era o formă a ceea ce ei numeau redistribuție „neocomunistă”.

Însă mare parte a radicalizării era destul de tehnică, accentuând valoarea expertizei locale pe post de complement al teoriei neoliberale occidentale. Conceptul de „tensiune structurală” avansat de Daniel Dăianu și aplicat economiilor postcomuniste sugera că doar reforma rapidă și sistemică putea să soluționeze blocajul care împiedica economia să funcționeze eficient (Dăianu și Albu 1996). Sinteza neoclasic‑instituționalistă a lui Daniel Dăianu a fost folosită pentru a sprijini pledoaria în favoarea terapiei de șoc. El a susținut că, atunci când era combinată cu faptul că economia avea multe companii ineficiente deținute de stat și o piață financiară subdezvoltată, inerția instituțională a companiilor de stat era menită să ducă la o economie gripată de datorii inter‑firme. Prin urmare, susținea el, toate reformele trebuiau lansate rapid și simultan, mai degrabă decât treptat și secvențial (Dăianu 1993: 20).

La rândul lui, Cristian Popa, consilier al guvernatorului BNR și ulterior economist șef al acestei instituții, susținea că intervențiile de politică industrială ar trebui să se refere mai mult la selectarea perdanților care trebuiau închiși decât a câștigătorilor care trebuiau subvenționați. Tot în BNR începea ofensiva împotriva progresivității sistemului de impozite și taxe. Deși în primii ani ’90 practica FMI și a Băncii Mondiale solicita ca sistemul de impozitare din Europa de Est să devină mai progresiv[4], traducătorii locali ai neoliberalismului erau sceptici, ei pledând în favoarea argumentului „dur” din teoria ofertei că progresivitatea reducea dramatic stimulentele pentru investiții și economisiri (Croitoru 1993). Lucian Croitoru, viitorul economist șef al Băncii Naționale, susținea, în linia teoriei ofertei, o progresivitate descendentă a sistemului de impozitare, ca soluție de atragere a investitorilor, folosind drept probă controversatele reduceri ale impozitelor pentru bogați ale lui Ronald Reagan (Croitoru 1993). El sugera că potolirea inflației ar trebui să fie urmată de reduceri de impozite pentru categoriile superioare de venit, o reducere generală a naturii progresive a sistemului de impozitare, eliminarea impozitelor menite să stimuleze anumite tipuri de comportamente considerate bune pentru economie, o mai mare ancorare în impozitele de consum și lărgirea bazei de impozitare (Croitoru 1993: 105‑106, 161).[5]

O strategie importantă de editare era de a lua un aspect controversat de la periferia economiei neoclasice și de a‑l trata ca și cum era unul central. Cu mult înainte ca această teză să fie îmbrățișată de Banca Mondială, la București se susținea că investițiile private în bunăstarea socială (pensii private, conturi de economii, investiții) erau superioare programelor publice de redistribuție (Negrițoiu 1996: 207, 210‑211). Lucian Albu, un economist academic apropiat de Banca Națională, a tratat controversata curbă Laffer și argumentul din teoria ofertei că reducerile de impozite pentru companii se autosusțin financiar ca elemente științifice ale științei economice mainstream (Albu 1994: 37, 41‑43).[6] În timp ce această teorie era contestată de economiștii neoclasici din mainstream, la acea dată, la București, Albu o declara drept „nucleul politicii moderne de impozitare” (Albu 1994: 41). Creatori controversați de politici publice precum Leszek Balcerowitz erau citați ca și cum ar fi fost oamenii de știință imparțiali (Negrițoiu 1996).

Marea baricadare

O strategie familiară a neoliberalilor occidentali fusese să dea vina pentru eșecul terapiei de șoc pe intensitatea insuficientă a șocului (Aslund et al. 1996; de Melo, Denizer și Gelb 1996, Fischer et al. 1996; Sachs și Pistor 1997). Neoliberalii români nu făceau excepție. Când austeritatea și reformele structurale au dezlănțuit o dezindustrializare masivă, cu falimente și șomaj la niveluri record, neoliberalii au început „Marea Baricadare”, solicitând și mai multe astfel de reforme, subliniind reluarea creșterii sub mandatul de prim‑ministru al guvernatorului Băncii Naționale Mugur Isărescu (Croitoru și Târhoacă 1999; Albu și Pelinescu 2000; Croitoru și Schaffer 2002; Isărescu et al. 2003; Croitoru și Târhoacă 2003a; Croitoru și Târhoacă 2003b; Altar 2003). Potrivit lui Dăianu, de pildă, terapia de șoc din 1997 nu a funcționat deoarece liberalizarea prețurilor rămase reglementate a alimentat explozia inflației, leul a devenit volatil, lucrătorii din companiile împinse în faliment au primit plăți compensatorii, economia era prea împovărată de monopoluri și politica monetară a fost relaxată prea timpuriu pentru ca terapia de șoc să funcționeze (Dăianu 2000: 16‑18).

Radicalizarea a fost vizibilă în introducerea de noi teme pe agendă. Chiar în timp ce Banca Mondială și FMI își reevaluau ortodoxia macroeconomică după criza din 1998 din Asia și sugerau ceva mai multă sensibilitate față de inegalitate și sărăcie, mulți neoliberali au început să contextualizeze însăși ideea de redistribuție a prosperității drept cauză a crizei. Pe baza acestei diagnoze, ei solicitau reduceri mai mari ale cheltuielilor sociale și o privatizare amplă a serviciilor publice. Tăierea impozitului pe profit era avansată ca soluție pentru un întreg spectru de probleme, de la slaba capacitate a statului de a colecta impozitele până la fluxurile reduse de investiții străine directe.[7]

Evenimente externe care chestionau cauza neoliberală precum criza din Argentina din 2002 nu au oprit solicitările pentru mai multă austeritate fiscală, eliminarea impozitării progresive, țintirea inflației, privatizarea parțială a sistemului de pensii, reguli de angajare și concediere flexibile și dereglementare a angajării temporare (Dăianu et al. 2004). Într‑o societate care experimenta un ritm amețitor de creștere a inegalității sociale (Milanovic 1999; Stănculescu și Pop 2009), tabăra neoliberală solicita nu doar reduceri de impozite la vârful piramidei sociale, ci și creșteri la baza ei și o întemeiere mai mare a bugetului public pe o taxă regresivă pe valoare adăugată (Croitoru și Schaffer 2002; Albu et al. 2002).[8]

În 2003, această poziție s‑a radicalizat atunci când SAR și susținătorii ei au lansat ideea unei „cote unice” pe toate veniturile și capitalurile, eliminând de facto impozitarea progresivă.[9] Unii s‑au alăturat efortului adepților „cotei unice” de a ataca sistemul de impozitare al țării conceput de Banca Mondială, care, în ciuda mai multor valuri de reforme care i‑au redus dramatic caracterul progresiv, încă era considerat „socialist”.

Influența neoliberalilor asupra partidelor politice și Băncii Naționale în timpul anilor 2000 a contribuit la o multitudine de măsuri care au constituit o „Mare Transformare” a economiei politice românești: regim de cotă unică, privatizare parțială a pensiilor și utilităților și un sector industrial dominat de capitalul multinațional. Dar poate că cea mai importantă transformare a fost împământenirea unui sistem bancar transnaționalizat, pus în mișcare de speculații valutare și sprijinit de o Bancă Națională al cărei „discurs de politică monetaristă simula controlul, legitimând și normalizând practici croite să atragă capital speculativ, în același timp condiționând deciziile băncilor străine de considerente de stabilitate financiară” (Gabor 2010). Atunci când s‑a cuplat cu sosirea de investitori nerezidenți, acest sistem financiar a dat naștere unei bule de consum a cărei explozie din 2008 a creat dezastru în economie, deschizând calea pentru încă un val de transformări neoliberale.

Concluzii

Acest capitol a început cu următoarea provocare: dacă gândirea economică românească a fost în mod tradițional ostilă economiei neoclasice din care a crescut neoliberalismul, cum au putut să germineze semințele neoliberale într‑un astfel de sol nefertil? Probele analizate sugerează că, la mijlocul anilor ’90, organizațiile financiare internaționale, programele de cercetare transnaționale și accesul la programe postuniversitare autorizate de Occident, dar organizate pe plan intern furnizau deja neoliberalismului economic o masă critică de decidenți și intelectuali publici.

Traducerea neoliberalismului făcută de aceștia s‑a dovedit a fi de la început mai puțin etatistă și mai puțin redistributivă decât în variantele de neoliberalism real‑existent din Europa de Vest sau chiar dintre unele țări din regiune. Acești traducători au radicalizat unele din pozițiile neoliberale „clasice” referitoare la impozitare, redistribuția veniturilor și politica industrială, în același timp rămânând deschiși, cel puțin la început, față de instituțiile neocorporatiste. Tradiția structuralistă, de exemplu, era folosită acum pentru a sprijini solicitări pentru o versiune locală de terapie de șoc neoliberală, care lăsa foarte puțin spațiu pentru protejarea celor privați de drepturi economice. Concepte și teorii periferice în neoliberalismul occidental au fost prezentate drept instrumente științifice necontestate și au inspirat adoptarea unui regim de impozitare regresiv.

Marea Transformare a României a fost un proces intens politic, prin care agenți externi au oferit autoritate traducătorilor neoliberalismului și i‑au marginalizat și/ sau cooptat pe inamicii de până atunci ai acestuia, printr‑o combinație de mecanisme de coerciție și socializare.

CriticAtac

Premisa neoliberalismului, şi a teoriilor economice neoclasice, în general, este viziunea pesimistă că fiinţele umane sunt creaturi egoiste: http://dantanasescu.ro/2013/02/20/despre-neoliberalism-si-originile-sale.html

Începuturile neoliberalismului

Neoliberalism7

Prin neoliberalism este desemnat un concept filosofico-social și politico-economic care se bazează, printre altele, pe liberalismul clasic și pe teoria neoclasică și care urmărește minimizarea influențelor statului asupra evenimentelor economice.
Ideea de a reformula ideile liberalismului s-a pus în practică în diferite școli din Germania și Austria: pe de o parte în Ordoliberalismul școlii freiburgheze (economia de piață socială); pe de altă parte în școala austriacă care este apreciată ca și clasic-liberală; și nu în ultimul rând în monetarismul școlii din Chicago.
În România neoliberalismul a avut ca teoreticieni pe Ștefan Zeletin, Vintilă Brătianu și pe Mihail Manoilescu. Principiile de bază ale acestui curent erau:   libertatea pătrunderii capitalului străin

Termenul neoliberalism a fost inițial o descriere proprie, însă în prezent este folosit aproape exclusiv ca sinonim   pentru capitalism. Cei care sunt pentru această definire a termenului, vorbesc de regulă despre   un stat suplu, și sunt, în general, împotriva statului social sau al statului prosper. Protopărinții ideilor neoliberale pot fi considerați Friedrich Hayek și Ludwig von Mises.

Termenul neoliberalism a fost caracterizat de catre economiștii Friedrich Hayek, Wilhelm Röpke, Walter Euken și alții la o conferință din Paris, în anul 1938, pe tema dezvoltării unui concept pentru o politică economică pe termen lung, care a fost înteleasă ca o cale de mijloc între capitalismul pur și socialism.

Prin ordoliberalism este exprimată varianta germană a neoliberalismului. Ca motiv pentru necesitatea unei reglementări cadru, ordoliberalismul consideră tendința piețelor nereglementate de a elimina mecanismul propriu de concurență. Ofertanții se unesc, formează cartele și se înțeleg asupra prețurilor, aspiră la formarea de monopoluri și astfel pot să dicteze pe piață (stapânirea pieței).

În afara spațiului german, varianta ordoliberală a neoliberalismului nu a fost niciodată foarte cunoscută, deoarece termenul neoliberalism a fost înțeles în strânsă legătură cu monetarismul școlii din Chicago, cu reprezentantul foarte cunoscut al acesteia, Milton Friedman. Monetarismul pornește în mod fundamental de la stabilitatea sectorului privat.

Elemente ale politicii neoliberale

  • Proprietatea privată/Privatizarea: în concepția neoliberală statul nu are datoria de a fi întreprinzător activ. Se cere, de aceea, privatizarea întreprinderilor de stat respectiv datoria statului de a se implica, în special în monopolurile de stat din domeniul infrastructurii (măsurile esențiale de prevedere) cum ar fi telecomunicațiile, transportul, energia sau învățământul.
  • Politica stabilizatoare: politica masei monetare trebuie să garanteze prețuri stabile, printr-o monedă stabilă (stabilitate macroeconomică). Dintr-o politică monetară, a dobânzii și bugetară restrictivă rezultă o extindere a administrației, o creare a unor unități parțial autonome și o degajare a diferitelor teme publice în sensul unui management suplu.
  • Concurența: statul se îngrijește de piețele funcționale și intervine în cazul piețelor evident imperfecte, de exemplu prin taxe și impozite în cazul efectelor externe și prin legile cartelului.  
  • Comerțul mondial: neoliberalii sunt de acord cu globalizarea  fie prin organizații globale cum ar fi WTO și înțelegerile acesteia cu GATT, GATS, TBT, SPS, TRIPS sau fie prin zone de comerț liber și mai multe zone economice speciale sau desființarea granițelor statelor naționale.  Limitarea comerțului prin taxe vamale și obstacole comerciale ne-tarifare și o stimulare a anumitor scopuri economice de către stat prin subvenții, conduce, după părerea neoliberalilor la inegalitate.
  • Politica taxelor:  Taxele indirecte sunt preferate celor directe. Taxele pe avere sunt respinse, fiind considerate ca   taxe duble, dar și taxele de bagatelă în cazul cărora încasările nu sunt mai mari decât cheltuielile necesare pentru colectarea acestora.
  • Sistemul social: și în domeniul sistemelor sociale, neoliberalii sunt pentru soluții organizate privat în locul sistemelor de stat considerate a fi birocratice.   Măsurile private de prevedere sunt avizate favorabil în cadrul modalității de acoperire a capitalului. Asta înseamnă că sistemele de asigurare socială vor fi   demontate.
  • Neoliberalismul, Ștefan Zeletin, C. D. Zeletin, Editura Scripta, 1992

O spălare pe creier tipică cu idei libertariene, Milton Friedman, Friedrich Hayek, Ludwing von Mises&Co, dar să vedem şi de unde provin aceste idei şi interesele cui servesc. Lecturi facultative:

http://www.contrarianfocus.com/counterecon/2008/01/10/milton-friedman-economistintellectual-prostitute/
http://www.henrymakow.com/the_satanic_core_of_libertaria.html

Cum arată rezultatele capitalismului neoliberal?

Capitalismul însuși a fost eradicat de corporații și de guvernările corporatiste. Criza datoriilor suverane este o mistificare si o inselatorie cu care a fost pacalita populatia europeana http://dantanasescu.ro/2013/05/28/criza-datoriilor-suverane-este-o-mistificare-si-o-inselatorie.html

In articolul din 2010 al lui Michael Snyder , (ce realizeaza o evaluare a situatiei clasei mijlocii dupa administratia de dreapta a lui Bush) intitulat “Clasa mijlocie din America sufera o contractie extrema”, sunt prezentate 22 de statistici intre care:

– 61% dintre americani traiesc de la un salariu la altul.
– 50% dintre americani detin mai putin de 1% din bogatia natiunii.
– 83% din capitalul societatilor comerciale din SUA este detinut de 1% din populatie.
– Raportul dintre salariul mediu al managerilor si salariul mediu al angajatilor “de rand” este de pana la 500 la 1.
– Mai mult de 40 milioane de americani au nevoie de tichete pentru alimente (asigurate de stat) pentru a supravietui.
– 21% dintre copiii din USA traiesc SUB LIMITA SARACIEI !
– 43% dintre americani au contribuit cu mai putin de 10.000 dolari pentru pensie.
– In ciuda crizei economice, numarul milionarilor din SUA a crescut cu un “procent enorm” de 16%, ajungand la 7.8 milioane (2,5% din populatia SUA).

Aceste date arata ca:
1. Regulile “jocului” economic si social nu sunt corecte. Cu un alt set de reguli am avea alte rezultate. Discrepanta uriasa dintre cei putini si bogati si cei multi si saraci nu se datoreaza diferentei de valoare dintre aceste categorii ci este rezultatul acestor reguli.
2. “Scara valorilor” a fost distorsionata de cei care doresc mentinerea statu-quo-ului, pentru a justifica aceasta situatie: banul a devenit masura valorii omului.
3. Cei care sunt dezavantajati de aceste reguli nu pot sa le schimbe, deci sunt condamnati la saracie.

Avand in vedere ca 61% dintre cetatenii americani traiesc de la un salar la altul, este evident ca trebuie schimbate regulile “jocului” economic si nu trebuie admis ca piata sa decida soarta oamenilor. Clasa de mijloc este afectata (nu ajutata) de aceste reguli de “joc” (neoliberalism, autoreglementarea pietei), dupa cum se vede si din articolul citat. Am descoperit un video deosebit de interesant pe Youtube, care arată, în engleză, prin intermediul unui info grafic, cum percep cetăţenii americani că averea este distribuită în SUA, cum consideră cetăţenii americani că ar fi distribuţia ideală a averii în SUA şi cum este distribuită averea în realitate.

Rezultatele sunt uluitoare! 1% dintre cetăţenii americani deţin peste 40% din întreaga bogăţie a SUA, în vreme ce 80% deţin abia 7%. Partea inferioară şi cea superioară a curbei nici nu pot fi reprezentate, deoarece se situează cu mult în afara scalei sistemului de coordonate al graficului. Un muncitor obişnuit trebuie să muncească o lună întreagă pentru a câştiga aceeaşi sumă de bani, pe care un bogat îi face în doar o oră.

http://dantanasescu.ro/2013/10/03/cum-arata-rezultatele-capitalismului-neoliberal.html

Cititi și : Despre neoliberalism şi originile sale

Sa vorbim pe intelesul tuturor ce a insemnat era neoliberala post 89 pentru starea de spirit a populatiei: Observ mai nou , pe retelele de socializare, marota (legata de procesul electoral) : Diaspora , primul investitor al Romaniei , in urma nu stiu caror estime facute de BNR.Si vezi , Doamne , ca ar trebui sa le multumim. Banii trimisi in tara de Romanii din diaspora oare unde sunt cheltuiti? Nu cumva rudele din tara care primesc bani , ii cheltuie prin supermaketurile occidentale, ii depun la bancile oocidentale , ii cheltuie prin lanturile de benzinarii occidentale, bani care se reintorc sub forma de profit in tarile mama ale companiilor din Occident, in mare parte? Iar apoi, Romanii din tara care muncesc in tara intr-o economie ”nationala” controlata de companiile multinationale occidentale, oare pentru profitul cui lucreaza? Nemaivorbind ca veniturile lor le cheltuie in beneficiul acelorasi companii ….tragand linie si adunand, deci rezulta ca Romanii din tara intretin Occidentul in general, si implicit si Romanii din Diaspora .Situatia e taman inversa! Singurii bani , din cei trimisi, care se duc spre buget , ar fi in mare cei colectati din TVA ….

În timp ce in Romania se fac marsuri pentru sustinerea unui reprezentant al dreptei si se striga jos comunismul de ce nu striga lumea FMI in loc de Iohannis si de ce striga DNA, poate sa strige direct Gestapo/NKVD/CIA… Lumea e plina de idioți inutili care nu reușesc sa vadă. Bravo FMI/Banca Mondiala, ați castigat încă un nou contract cu România prin reprezentantul vostru drag! Jugul reloaded!

Cel mai mult romanilor le indisplac ideile de justitie sociala, de ajutorare a celor nevoiasi, tocmai pentru ca ei se identifica cu personajele exploatatoare de la putere, de asta ei le aleg regulat, pentru ca prototipul conducatorilor exploatatori, necinstiti, hoti, pusi pe praduiala si pe facut rau e modelul in viata al majoritatii romanilor, si spera sa ajunga si ei astfel.

Lor nu le place sa faca bine, sa ajute un neputincios, prin urmare e logic ca nu le plac astfel de indivizi, care in ochii lor sunt slabi, naivi, usor de praduit.

De aia le si plac manelele, inclusiv sarantocilor amarati, produs izvorat din cultura asta mizera. Am o scarba de poporul roman mai profunda decat iubirea unui intelept pentru adevar.

via Borislav Zlatkovic

Dragi dreptaci, ați cerut stat minimal, iar după o lungă guvernare PDL-istă, de dreapta (guvernare de dreapta e și acuma, cu PSD-ul de dreapta), care a tot privatizat și externalizat serviciile publice, voi doriți să votați în diaspora.
Statul minimal nu poate acoperi drepturile cetățenești, dar voi tot cu statul minimal votați!
Dar, discursul stat puternic vs. stat minimal este un discurs de dreapta (lupta societăților/intereselor private în stat: corporație privată vs. birocrație), stânga reală a militat pentru dispariția statului burghez (și a dreptului burghez, egalitatea fiind un concept de dreapta, burghezia a strigat pentru egalitate, iar o parte a stângii a preluat discursul în momentul în care burghezia victorioasă a devenit conservatoare, însă Marx nu era un egalitarist, pentru asta merită să citiți „Critica Programului de la Gotha”, critică în care Marx se poziționează contra partidelor naționale – fie de stânga, fie de dreapta -, critică egalitatea și dorința burgheză de uniformizare și vine cu acel: „de la fiecare după posibilități, fiecăruia după trebuințe!”), să nu uităm ultimele rânduri din „Manifest”: „Proletarii nu au nicăieri națiune, ei sunt peste tot asupriți! Proletari din toate țările, uniți-vă!” Pana acum PSD-ul a luat numai masuri de dreapta (marirea accizei la benzina, diferite taxe si insusi cota unica de impozitare). Cota de impozitare este progresiva chiar si in tari supercapitaliste in care conduc regimuri de dreapta. Dupa cum se vede PSD-ul este tot de dreapta. via
Coman.Norbert

” Generația profesională, tânără, precarizată de criză și neoliberalism votează împotriva propriilor interese cu dreapta. Credința că aceștia pot fi convinși prin texte sau discuții este aproape utopică. Oricum, un astfel de demers ar dura o generație până și-ar atinge scopul.”–- Asa este . Sunt zeci de mii de tineri corporatisti care lucreaza pe 12 / 20 de milione lunar si care au contract de munca din 3 in 3 luni cateodata reinnoibil si care sunt votanti fideli ai dreptei neoliberale autoflagelandu-se inspaimantator .

Via Laurentiu Burcea

După ce va trece entuziasmul că “ne-am luat țara înapoi” poate că ne vom uita și la cum arată, dacă n-o să ne scoatem ochii până atunci. Peisajul nu e prea plăcut. În cele din urmă, e o țară în care doar învingătorii contează și au dreptul de a fi considerați cetățeni. Restul? Ghinion.”

CriticAtac

România are nevoie de măsuri de stânga nu de dreapta pentru ridicarea nivelului de trai

images5WA9FUUW

Paradoxul diasporei românești :

Românii plecați afară la muncă sunt plecați pentru că în România sunt salariile mici . Afară sunt salariile mari datorită luptei sindicatelor de stânga care in anii ’60 / ’70 au dat mari bătălii cu patronatele și guvernele tarilor respective si așa au obținut vreo 7/8 euro pe ora de muncă . Bașca al 13-lea și al 14-lea salariu ! Doar nu credeți că ăia au mărit salariul benevol ? Că patronul e patron in orice țară din lume și dacă s-ar putea tot 2 euro pe oră ți-ar da .

O idioțenie am putea spune la o primă vedere , dar poate in inteligența lor , diasporiștii și-au dat seama ca nici PSD-ul nu mai este de stânga prin ceea ce a făcut : ( a mentinut codul muncii al lui boc care i-a transformat pe lucratori in adevarați sclavi aflați la discreția și cheremul angajatorilor fie ei vreo multinațională sau gherțoi de buticari evazioniști ; a menținut cota unică ; a redus CAS doar pentru companii nu și pentru angajați ;a iertat patronii de plata impozitului pe profitul reinvestit ; a mărit doar cu câteva firimituri salariul minim ….etc )

Să fi fost oare diasporiștii atât de inteligenți ideologic ?? NU , nici vorbă . Din moment ce-l aseamană pe Ponta cu un comunist ( vezi banner la Cluj Jos Ponta , Jos Comunismul ) când el pare a fi mai de dreapta decât Tariceanu. Ei votează dreapta ori din prostie ori din necunoașterea doctrinară a ideologiilor care tot prostie e până la urmă.

Păi atunci țin să le zic că in ipoteza vreunei guvernari de dreapta , care e impotriva măririi salariului minim că sejurul lor in Occident se poate prelungii încă vreo 20 de ani . Las că e mișto afară cu alocații si salarii frumoase că doar au luptat unii de stânga acum ceva timp și așa se bucură si diasporiștii noștri care votează dreapta .

PS : Articol rezervat celor care înțeleg fenomenul .
Laurentiu.Burcea

PARTENERIATUL TRANSATLANTIC: mandat pentru jaf corporatist si erodarea suveranitatii populare

corporate-balance-ttip-scales

Jargonul corporatist din jurul intelegerii Parteneriatului Transatlantic de Comert si Investitii (TTIP) vorbeste despre “protejarea” “investitiilor”, reducerea piedicilor “nenecesare” si “armonizarea” reglementarilor care se presupune ca ar impiedica comertul liber dintre Statele Unite si Europa.

In principu, notiunea de comert liber si echitabil suna ideal. Insa, in intreaga lume, tiparul ideologic dominant nu prea permite nici una, nici cealalta. Pietele sunt fraudate [1], preturile produselor sunt manipulate [2] si natiunile sunt constranse [3], destabilizate [4] sau atacate [5] cu scopul de a permite accesul jucatorilor puternici la resurse si piete.

Pe 11 octombrie, mai mult de 400 de grupari din intreaga Europa au iesit in strada pentru a demonstra impotriva TTIP, care tocmai si-a incheiat cea de-a saptea runda de discutii la Washington. In timp ce unele grupari sunt acuzate de sustinatorii TTIP ca ar fi conduse ideologic impotriva lor, nu ideologia este vinovata pentru aceasta opozitie. Vinovate sunt scepticismul si suspiciunea alimentate de practicile si actiunile dominante ale marilor corporatii si de propria lor marca ideologica de neoliberalism si privatizari agresive. Secretosenia si lipsa de transparenta din jurul TTIP alimenteaza suspiciunile. Publicului nu ii este permis sa stie cine a decis agenda negocierilor si mai ales ce a fost negociat in numele nostru.

Publicului i se cere sa rabde si sa taca din gura, lasand totul in mainile celor ce stiu mai bine: oficialii UE cu ale lor conflicte de interese adanc inradacinate [6,7,8] si marile afaceri. Intelegerea naturii negocierilor s-a facut mai ales prin scurgeri de documente si prin apelarea la legislatia de libertate a informatiei.

Originile TTIP si absenta transparentei

Intelegerea a fost pusa la cale de catre “Grupul de Munca la Nivel Inalt pentru Ocuparea Fortei de Munca si Crestere Economica” (High Level Working Group on Jobs and Growth, HLWG), fondat in 2011 si administrat de catre Comisarul pentru Comert European, Karel De Gucht si de catre Reprezentantul Comercial al Statelor Unite din acea perioada, Ron Kirk [9]. In raportul final, Grupul nu numai ca a recomandat inceperea negocierilor, ci a si detaliat unele dintre subiectele ce necesita abordate, avand scopul pe termen lung de a progresa catre o “piata transatlantica”.

Cand a fost intrebata despre natura acestui grup, Comisia Europeana a declarat ca acesta nu are membri identificabili si ca la discutie si redactarea raportului au contribuit “mai multe departamente”. A declarat chiar ca nu exista vreun document care sa contina o lista a autorilor raportului. O cerere a Obervatorului Europei Corporatiste (OEC) de a fi facute publice numele membrilor/autorilor raportului s-a lovit de urmatorul raspuns: “Din nefericire noi (Comisia Europeana) nu ne aflam in pozitia de a va furniza informatiile cerute.” [10]

OEC a argumentat ca grupul ar trebui supus cerintelor de transparenta definite in regulamentul Comisiei Europene cu privire la “grupurile de experti”, care includ si transparenta participantilor.

Cand a intrebat despre “expertiza din afara” (dupa cum a numit-o Comisia Europeana) care influentase rapoartele produse de HLWG, Observatorului i s-a raspuns ca studiul de impact al intelegerii comerciale SUA-UE continea un rezumat al dovezilor adunate de experti inca de la intemeierea grupului. OEC a fost de asemenea redirectionat catre pagina de sumar a consultarilor publice a Comisiei Europene, unde este scris ca 65% din sursele primelor doua consultari ale parteneriatului provin din partea companiilor si a asociatiilor industriale.

Comisarul European De Gucht a pretins ca “nu exista niciun secret” cu privire la discutiile in desfasurare. In decembrie 2013, intr-o scrisoare publicata de The Guardian [11], acesta sustinea ca “negocierile noastre cu privire la TTIP sunt total deschise scrutinului”.

Daca era intr-adevar asa, atunci de ce notitele luate in timpul intalnirilor Comisiei cu lobbyistii corporatisti puse la dispozitia Observatorului Europei Corporatiste sub legea libertatii informatiei au fost puternic cenzurate?

Publicului nu ii este permis sa cunoasca pozitiile Uniunii Europene in aceste discutii, cui i se da acces unde si cine face lobby in numele cui. S-au folosit clisee referitoare la protejarea integritatii industriei si a caracterului sensibil al negocierilor in incercarea de a submina democratia, de a impiedica scrutinul public si de a securiza pozitiile privilegiate si influenta pe care marile corporatii le-au detinut in cadrul discutiilor. Argumentele folosite pentru a justifica confidentialitatea erau degizari slab mascate ce incercau sa pacaleasca publicul sa accepte fara intrebari legitimitatea acestor discutii.

Documentele primite de OEC aratau cum oficialii lui De Gucht invitau companiile sa inainteze liste cu “piedici reglementative” pe care le doreau inlaturate in timpul negocierilor. Totusi, pentru public nu a existat nicio cale de a afla modul in care UE a incorporat aceasta in pozitia sa la negocieri, deoarece toate referintele fusesera eliminate.

OEC a primit 44 de documente despre intalnirile Comisiei Europene cu lobbyistii industriali ca parte a pregatirilor pentru discutiile comerciale SUA-UE. Majoritatea documentelor, furnizate sub legea libertatii informatiei, erau rapoarte ale intalnirilor pregatite de catre oficialii Comisiei.

Documentele au ajuns la aproape 10 luni dupa inaintarea cererii, iar 39 dintre cele 44 de documente erau puternic cenzurate. Acestea acopereau numai o fractiune din cele peste 100 de intalniri pe care oficialii lui De Gucht le avusesera cu lobbyistii in perioada premergatoare inceperii negocierilor pentru TTIP.

Chiar nu s-a luat nicio notita in timpul sedintelor cu usile inchise cu lobbyistii corporatisti ai Departamentului American de Comert, ai federatiei industriale germane BDI, ai gruparilor industriei chimice CEFIC si VCI, ai coalitiei farmaceutice EFPIA, ai DigitalEurope, ai Consiliului de Afaceri Transatlantic, ai industriei armamentului ASD, ai Asociatiei Bancherilor Britanici sau ai corporatiilor precum Lilly, Citi si BMW?

In cele 39 de documente “furnizate partial”, mari parti din text (“ne-eliberabile” sau “irelevante”) fusesera ascunse. In unele cazuri, fiecare cuvant fusese eliminat.

Nu numai ca pozitia Uniunii Europene fusese secreta, publicului i s-a interzis accesul pana si la propozitiile care facea referire la aceasta pozitie. Aceasta desi lobbyistii participanti avusesera in mod clar acces la aceste informatii in timpul convorbirilor TTIP. Impartasirea informatiilor despre pozitia UE cu mediul industrial si refuzarea accesului societatii civile la aceleasi informatii era un caz inacceptabil de discriminare.

In multe cazuri, parti din text fusesera eliminate deoarece contineau viziunile gruparilor de lobby industrial cu privire la “aspecte particulare ale negocierilor comerciale SUA-UE”. “Eliberarea acestor informatii ar putea avea un impact negativ asupra pozitiei mediului industrial”, a argumentat Comisia. Era neclar de ce viziunile gruparilor de lobby trebuie ascunse de scrutinul public.

Comisia mai eliminase si numele lobbyistilor din toate cele 44 de documente, argumentand ca “divulgarea acestora ar submina protejarea intimitatii si a integritatii indivizilor”. Conform OEC, acest argument era ridicol prin faptul ca acesti lobbyisti profesionisti nu actionau cu titlu individual. Exista un interes public clar in transparenta din jurul cui face lobby pentru cine si a cui primeste acces la factorii de deciziei ai UE.

Ce isi doresc de fapt corporatiile

Desi fusesera puternic cenzurate, documentele aratau clar ca subiectul principal al sedintelor TTIP era eliminarea diferentelor reglementative dintre SUA si UE, “barierele reglementative” fiind prezente in majoritatea convorbirilor. De exemplu, intr-o sedinta cu Forumul Serviciilor Europene din februarie 2013, un grup de lobby pentru jucatori precum Deutsche Bank, IBM si Vodafone, Comisia a sugerat mai multe optiuni pentru cooperarea reglementativa precum “compatibilitate”, “recunoastere mutuala” si “echivalare”.

Intr-o alta intalnire din februarie 2013, BusinessEurope (cel mai puternic lobby de afaceri din Bruxelles), si-a subliniat “dorinta de a participa activ in negocierile viitoare, in special pe frontul reglementarilor”. Comisia a notat cat de important este ca industria UE sa “vina cu propuneri ‘transatlantice’ detaliate pentru a aborda ‘barierele reglementative’”.

Un document scurs al UE din iarna lui 2013 arata propunerea venita din partea Comisiei pentru infiintarea unui Consiliu de Cooperare Reglementativa UE-SUA [12], structura permanenta ce ar urma sa fie creata ca parte a acordului TTIP. Reglementarile UE prezente si viitoare ar trebui atunci sa treaca printr-o serie de investigatii, dialoguri si negocieri in cadrul acestui Consiliu. Aceasta ar muta deciziile asupra reglementarilor intr-o sfera tehnocrata, departe de scrutinul democratic. Politicile ar putea fi prezentate publicului ca “acorduri finalizate”, toate gandite in spatele usilor inchise de catre oficialii pro-business si liderii de afaceri. Aceasta ar avea un impact obligatoriu si asupra reglementarilor propuse, al caror impact asupra comertului ar trebui verificat. Cum ramane cu verificarile daca e protejata sanatatea populatiei sau daca sunt bune pentru mediu?

Ar fi ideal pentru lobby-urile marilor afaceri: crearea unei frane solide impotriva oricarei reglementari progresive in chiar prima etapa a procesului de decizie.

Chiar si fara acces la diferitele surse de informare, unii dintre jucatorii principali care sustinusera initial acordul includeau sectorul biotehnologic, Toyota, General Motors, industria farmaceutica, IBM si Camera americana de Comert, unul dintre cele mai puternice grupuri de lobby corporatist din SUA. Business Europe, principala organizatie a angajatorilor din Europa, si-a lansat propria strategie cu privire la crearea unui parteneriat economic si de comert la inceputul lui 2012 [13]. Sugestiile sale au fost incluse in mare parte in proiectul de mandat al UE.

De-a lungul ultimilor cativa ani, un numar crescand de politicieni si grupuri civile au cerut ca negocierile sa decurga in mod deschis, nu doar deoarece exista temeri ca acordul va deschide ecluza organismelor modificate genetic (multinationalele din domeniul alimentar, comerciantii agrari si producatorii de seminte au avut mai multe contacte cu departamentul de comert al UE decat lobbyistii din domeniile farmaceutic, chimic, financiar si producator de masini luat la un loc [14]) si gazelor de sist in Europa, vor ameninta drepturile angajatilor si vor imputernici corporatiile sa conteste legal o larga gama de reglementari care nu le convin.

Unul dintre aspectele principale ale negocierilor este ca atat UE, cat si SUA, ar trebui sa-si recunoasca reciproc regulile si reglementarile, ceea ce in practica ar reduce reglementarile la cel mic numitor comun: o cursa catre fund. Limbajul oficial vorbeste despre “recunoasterea mutuala” a standardelor sau asa-numita reducere a barierelor non-tarifare. Pentru UE, aceasta ar putea insemna acceptarea standardelor americane in multe domenii, incluzandu-le pe cel alimentar si cel agrar, care sunt mult mai permisive in America.

SUA isi doreste ca toate asa-zisele bariere comerciale, incluzand reglementarile foarte controversate ce protejeaza agricultura, hrana sau intimitatea datelor, sa fie eliminate. Pana si liderii Comitetului de Finante al Senatului, intr-o scrisoare catre Reprezentantul american de Comert, Ron Kirk, au subliniat ca orice intelegere trebuie sa reduca restrictiile UE cu privire la culturile modificate genetic, puii clorurati si carnea de vita cu hormoni [15].

Cererile includ “o liberalizare ambitioasa a barierelor comerciale cu cat mai putine exceptii posibile.” In mod similar, grupul de lobby alimentar Food and Drink Europe, reprezentant al celor mai mari companii alimentare (Unilever, Kraft, Nestlé, etc.) a laudat negocierile, una dintre cererile lor principale fiind facilitarea prezentei la nivel elementar a culturilor modificate genetic neaprobate. Aceasta se afla de mult timp pe agenda industriei, fiind sustinuta si de gigantii din domeniul granelor si a semintelor, incluzandu-i pe Cargill, Bunge, ADM si grupul de lobby ai marilor fermieri, COPA-COGECA. Intre timp, industria biotehnologica de pe ambele parti ale Atlanticului isi ofera “sprijinul si asistenta pe masura ce UE si guvernul SUA incearca sa-si dezvolte relatia comerciala”. [13]

Exista si o prevedere foarte discutabila cu privire la solutionarea litigiilor intre investitori si comercianti. Aceasta ar permite companiilor americane ce investesc in Europa sa treaca peste curtile de justitie europene si sa cheme la judecata guvernele membre in tribunale internationale ori de cate ori legile din domeniile sanatatii publice, mediului sau protectiei sociale vor interfera cu profiturile lor. Companiile UE care investesc peste hotare vor avea aceleasi privilegii ca si SUA.

In intreaga lume, marile afaceri s-au folosit deja de astfel de prevederi ale acordurilor comerciale si de investitii pentru a revendica sume compensatorii masive din partea statelor suverane [16]. Tribunalele, alcatuite din liste ad-hoc de cate trei membri angajati dintr-un club exclusivist de avocati privati ciuruiti de conflicte de interese, au acordat despagubiri de miliarde de euro companiilor, din banii contribuabililor.

Companiile europene si americane s-au folosit deja de aceste procese pe intreg globul pentru a distruge orice competitie sau amenintare la adresa profiturilor personale, contestand de exemplu politicile de energie verde si medicamentatie, legislatia anti-fumat, interzicerea chimicalelor daunatoare, restrictionarile de mediu asupra mineritului, politicile de asigurare a sanatatii si masurile de imbunatatire a situatiei economice a minoritatilor. Pana si amenintarea litigiului poate provoca guvernele sa puna in raft proiectele progresive social.

Orice forma de interventie statala care nu functioneaza in avantajul marilor companii este vazuta tot mai des ca o “bariera” comerciala, o potentiala franare a profiturilor.

TTIP este deci proiectat si pentru a submina furnizarea de servicii in domeniul public. Da, si sectorul public este vazut ca o “bariera”. Corporatiile private ar putea obtine acces la piata achizitiilor publice profitabile sub stindardul comertului liber. Am putea asista la o privatizare ireversibila pe masura ce interesele private ale SUA vor licita sa conduca serviciile de stat precum Serviciul National de Sanatate al Marii Britanii: drepturile pacientilor de a fi ingrijiti ar putea face loc drepturilor corporatiilor [17].

Un raport publicat de Reteaua Seattle to Brussels (S2B) a dezvaluit adevaratele costuri umane si de mediu ale acordului propus. “Minunatul nou parteneriat transatlantic” (A Brave New Transatlantic Partnership) [18] a subliniat cum promisiunile Comisiei Europene de crestere a produsului intern brut de pana la 1 procent si a crearii masive de locuri de munca drept rezultat a acordului comercial nu sunt sustinute nici macar de propriile studii, care prezic o crestere a PIB-ului de doar 0,01% pe urmatorii 10 ani si o potentiala pierdere de locuri de munca in mai multe sectoare economice, inclusiv cel agrar.

Raportul mai explica si cum corporatiile au folosit negociatori pentru a folosi acordul in vederea scaderii sigurantei alimentare si a standardelor de munca, sanatate si mediu precum si a subminarii drepturilor digitale. Incercarile de intarire a reglementarii bancare in fata crizei financiare ar putea fi si ele puse in pericol pe masura ce lobby-ul financiar se va folosi de negocierile secrete pentru a anula reformele financiare, precum restrictionarea valorii totale a tranzactiilor sau forma legala a operatiunilor.

Cand a fost publicat raportul, autorul sau, Kim Bizzarri, declara:

“Lobbyurile marilor companii de pe ambele parti ale Atlanticului vad in negocierile secrete o arma cu care vor scapa de politicile ce vizeaza protejarea consumatorilor europeni si americani, a muncitorilor si a planetei. Daca lista lor de dorinte va fi implementata, va concentra si mai multa putere economica si politica in mainile unei elite reduse, lasandu-ne fara nicio protectie in fata infractiunilor corporatiste.”

Chiar daca o parte a sectorului media corporatist prezinta volubil Parteneriatul ca pe o reteta bine gandita a comertului liber, a crearii de locuri de munca si a cresterii economice, in ciuda unor mici chichite, aceste afirmatii nu sunt sustinute de fapte. TTIP este un mandat pentru jaf corporatist, evitarea procedurilor democratice si erodarea drepturilor cetatenilor de rand si a suveranitatii nationale. Reprezinta o agenda pro-privatizare care pune in racla privilegiile celor mai puternice corporatii ale lumii in detrimentul cetatenilor obisnuiti.

Cetatenii obisnuiti vor ca puternicele corporatii sa fie trase la raspundere. Isi doresc ca practicile comerciale sa fie reglementate de reprezentanti alesi cu scopul de a proteja binele public. Insa de ce atatia oameni continua sa se increada orbeste in anumite institutii UE depaseste orice inchipuire: in UE, democratia a fost vanduta catre cel mai mare ofertant; Comisia Europeana este un servitor captiv al agendei corporatiste [8]. Iar TTIP reprezinta oportunitatea ideala pentru corporatii de a forta politici total nepopulare.

In cele din urma, TTIP ar putea trage Europa si mai aproape de SUA si consolida puterea intereselor financiaro-corporatiste anglo-americane centrate in City-ul londonez si Wall Street-ul american. Daca evenimentele din Ucraina ne spun ceva, este ca aceste interese au instrumentat crearea unui gard intre Rusia si Europa pentru a impiedica si mai mult alinierea economica a celor doua. Prin plasarea de sanctiuni economice impotriva Rusiei si, potrivit vice-presedintelui american Joe Biden, “jenarea” Uniunii Europene pentru a-i forta colaborarea cu ei, comertul european cu Rusia va avea de suferit. Drept rezultat, Europa are acum inca un stimulent pentru a “imbratisa” TTIP.

TTIP face astfel parte dintr-un mai larg plan geopolitic de a slabi Europa de Vest si a diviza continentul european prin trecerea Rusiei in plan secundar. Desi TTIP ar putea parea ca nu are nimic de-a face cu ce se intampla in Ucraina sau Siria, trebuie vazut ca o alta rotita a mecanismului de intarire a hegemoniei americane si slabire a Rusiei [19].

traducere de pe  Cuvantul Ortodox

Note

http://www.globalresearch.ca/the-transatlantic-trade-and-investment-partnership-ttip-a-brief-history-of-an-agenda-for-corporate-plunder/5407780

Privații uită că tot privaţii fură statul român

manageddemocracy

Incriminările mediului de afaceri privat din România la adresa statului au ajuns la paroxism, oferind prin sarabanda de bocete publice, acuze televizate şi intervenţii în seminarii şi conferinţe spectacolul unui delir cel puţin egal cu cel pus la dispoziţie de clasa politică, despre care se credea că este sumumum în materie. Dând expresie acestei puneri la zid a statului de către mediul privat de afaceri, „Ziarul Financiar” titra, citând, că statul ar duce o politică „perfect paralelă business-ului” sau chiar una „antibusiness”.

Bizareria acestui delir este că are loc într-o ţară în care: 1) statul aproape a dispărut ca agent economic (5-6% din PIB, sub 10% din cifra de afaceri); 2) procesul de transfer al activelor din mâna statului, fost atotstăpânitor, în mâini private a fost ameţitor de rapid la scară istorică (nici 20 de ani); 3) capitalul a ajuns să preia din PIB 55-60%, în timp ce munca doar 40-45%; 4) statul ca agent fiscal impozitează capitalul cu numai 16%, iar munca cu peste 40%; 5) să nu uităm cumva că, în ciuda acestei disparităţi distorsionante, capitalul este cel care evazionează fiscal masiv (50% la TVA şi 80% la impozitul pe profit), în timp ce munca se conformează într-o mult mai mare măsură (60% la contribuţiile sociale şi peste 90% la impozitele pe venit). Şi statul tolerează aceste evaziuni. În asemenea condiţii, incriminările de care aminteam sunt pur şi simpli lipsite de obiect, chiar absurde. Ce vreţi mai mult, fraţi privaţi?! Ce să mai aşteptaţi de la unul pe care chiar voi l-aţi omorât?! Când vă plângeţi că statul este furat sau are pierderi în loc să vă dea vouă stimulente, de ce vă faceţi a uita că tot voi, privaţii, îl furaţi sau îi produceţi pierderi prin încăpuşări şi achiziţii publice suprafacturate! Mă rog, reprezentanţi de-ai voştri şi nu cumva bunul Dumnezeu!

În acest joc murdar şi jenant sunt implicaţi mulţi analişti economici şi financiari care, pentru a nu se abate de la linia la modă, bocesc pe umărul bietului sector privat din România (desigur, din cauza imbecilului stat), dar, spre a încerca să-şi păstreze cât de cât credibilitatea, condamnă evaziunea fiscală! Păi, în acest caz lacrimile lor se transformă automat într-un sos greţos! Căci de evaziunea fiscală sunt responsabili agenţii economici – şi nimeni altcineva – şi, pe orice parte ai întoarce lucrurile (număr, pondere în cifra de afaceri sau în PIB), aceştia în supercovârşitoare majoritate sunt privaţi în România actuală. Păi, atunci de ce plângeţi evaziunea fiscală?! Întrucât, potrivit înseşi preceptelor după care vă ghidaţi şi pe care le promovaţi şi ridicaţi în slăvi, banii rămân prin evaziunea fiscală la îndemâna aceluia considerat de voi înşivă cel mai minunat administrator (sectorul privat), în loc să se ducă la cel mai prost administrator (statul), care şi-ar bate joc de ei irosindu-i în cine ştie ce activităţi nerentabile sau măsuri populiste. De ce fraţilor, în chiar spiritul propriilor concepţii şi idei, nu lăudaţi evaziunea fiscală?! Măcar aţi fi consecvenţi cu voi înşivă!

Autor: Ilie Şerbănescu

Sursa: Jurnalul.ro

Introducerea taxei pe stâlp a fost introdusă pentu multinaţionalele străine nu pentru cetăţeni așa cum minte presa băsistă

imagesQCE4EI4Q

Tot aud refrenul băsist că Ponta a pus 37 de taxe noi. Aş vrea ca măcar un băsist să-mi enumere cele 37 de taxe şi să precizeze şi cine trebuie să le plătească. Eu vă reamintesc doar atât: premierul Băsescu-Boc a mărit TVA de la 19% la 24%. TVA este plătit de toţi românii atunci când merg să cumpere ceva. Aveţi idee câte miliarde de euro a scos această taxă din buzunarele românilor? Premierul Băsescu-Boc a mai redus subvenţiile pentru agricultori şi a introdus impozitul forfetar pentru IMM-uri. Rezultatul a fost dezastru în agricultură şi peste 400.000 de IMM-uri desfiinţate în doar 3 ani. Astea au fost măsurile oamenilor de dreapta pe care votanţii lui Iohannis vor să îi aducă din nou la putere. Ponta prin taxele introduse urmăreşte să oblige marile firme care fac evaziune prin paradisuri fiscale să contribuie şi ele la buget. Un exemplu este mult hulita taxă pe stâlp.

Taxa pe stâlp teoretic nu ar trebui să afecteze cetăţenii, pentru că este o taxă pe care multinaţionalele ar trebui să o suporte din profiturile pe care nu prea le declară în România.

Introducerea taxei pe stâlp a fost cea mai bună măsură în plan economic adoptată de guvernul Ponta sub toate aspectele: concreteţe, pertinenţă, impact. Şi, fără îndoială, a fost, de la introducerea TVA (taxa pe valoarea adăugată) în urmă cu două decenii, cea mai potrivită măsură fiscală în scopul larg al promovării dezvoltării şi nu în cel îngust al rezolvării unor probleme bugetare. Ca expresie a statutului colonial în cadrul sistemului centru-periferie din UE, România are o structură de tip capitalism sălbatic a valorii adăugate (sau a PIB-ului, care nu este altceva decât valoare adăugată la nivel naţional). Urmare a salariilor de 8-10 ori mai mici decât în Occident, dar a preţurilor relativ aceleaşi, partea din PIB care compensează munca este de vreo 40-45%, iar aceea pe care o însuşeşte capitalul este de 55-60% (în Occident este invers!). Ca să supravieţuiască însă, statul român, pentru a impozita derizoriu capitalul (adică proprietăţile şi profitul), impune enorm munca, adică tocmai partea minoritară, ceea ce creează disfuncţii majore, chiar şi trecând peste problemele de justiţie economică şi socială. Să adăugăm că, până şi la un asemenea abominabil dezechilibru economic şi o asemenea nedreptate socială, tot capitalul este cel ce evazionează fiscal şi nu munca! În cazul dărilor pe muncă, rata de plată este între 60% şi 90%. La TVA coboară la 50%, iar la profit abia trece de 20%, distingându-se capitalul străin care probabil nu achită nici 10% din impozitul ce i-ar reveni de plătit din profiturile realizate în România, grosul profiturilor fiind ascuns în reţeaua internaţională a firmelor şi repatriat înainte de fiscalizare.

Taxa pe stâlp venea să corecteze o picătură dintr-un ocean. Ceea ce îi deranja pe jefuitorii străini ai acestei ţări nu era respectiva picătură, ci faptul în sine că apărea o asemenea fisură în sistemul de spoliere, mai ales că, fiind vorba de o taxă pe proprietate, nu putea fi eludată, camuflată printr-un contract de consultanţă şi deci neplătită! Pentru stat, fiind o taxă de bază, necondiţionată, putea servi la finanţarea unor cheltuieli fără afectarea altora, cum s-a întâmplat din păcate în cazul reîntregirilor de salarii şi indexărilor de pensii finanţate din amputarea investiţiilor.

 Sursa articol : Dan Tănăsescu 
 

Economia de piață nu e pentru cetățeni

ue-totalitarian
Dacă ați fost suficient de naivi încât să credeți că ,,economia de piață”,liberalizările,privatizările și ,,piața liberă” sunt concepute pentru bunăstarea cetățenilor și pentru binele general al societății,v-ați înșelat. Economia de piață este foarte profitabilă,dar numai pentru samsari. Mai exact samsarii străini.

Asta reiese și din declarațiile lui Iulian Iancu,președintele Comisiei pentru industrii și servicii din Camera Deputaților,care susține că,deși prețul de producție al energiei a scăzut foarte mult în 2014 față de anii anteriori,de acest lucru nu au profitat nici consumatorii,nici producătorii,pentru că întreg profitul a fost trecut în conturile distribuitori de pe ,,piața liberă”.

„S-a înregistrat în acest an o scădere a prețului la producător. Un salt fenomenal, de la 50,5 euro pe MWh, în 2008, la 31,5 euro pe MWh, în 2014. Un plus extrem de atractiv pentru consumator, dar el nu s-a regăsit la consumator.

Și, uitându-ne, vedem că s-a dus către distribuitor, transportator și a mai fost absorbit de niște taxe. Uitându-ne, de asemenea, în structura prețului, observăm că s-au înregistrat creșteri extraordinare la tariful de distribuție. Deci, distribuitorul a luat partea leului dintre toți jucătorii din piață. Cel care suferă în continuare este producătorul. Iar la distribuție nu regăsim acest plus în tarif în calitatea serviciilor, pentru că avem un număr foarte mare de reclamații”, a explicat Iulian Iancu.

Pe lângă asta mai este un aspect,care vine în totală contradicție cu principiile așa-zisei piețe libere. Deși costul de producție a scăzut,nu numai că piața nu a respectat presupusele mecanisme,care ar trebui să se aplice în mod natural,dar Comisia Europeană și FMI ne obligă să scumpim pur și simplu prețul energiei atât la consumatorii casnici,cât și cei industriali,după un calendar negociat cu guvernul,care în 2018 trebuie să aducă prețurile din România la nivelul celor din UE,indiferent de costurile de producție!

Și în timpul ăsta marii ,,investitori strategici” gen Enel,ce au făcut în afară de a ne umfla și mânări facturile? Păi,investiții de doar 9 la sută și cheltuieli administrative 55 la sută. Că nu-i așa,privatizarea duce la rentabilitate,eficiență,investiții și cheltuirea banilor cu simț de răspundere,nu ca în cazul statului care e ,,cel mai prost administrator”!
Sursa articol
http://dantanasescu.ro/2014/11/06/economia-de-piata-nu-e-pentru-cetateni.html

De la votul cenzitar la rasism social

998544_660370093992521_1705614523_n

Campania electorală a fost așa cum ne-am obișnuit: mai mult cu atacuri la persoană decât cu discuții pe subiecte și cu intervenția serviciilor secrete.

Singurul lucru neobișnuit la aceste alegeri a fost ascensiunea Monicăi Macovei.

Mulți tineri educați, până acum susținători destul de apatici ai lui Băsescu, au devenit dintr-o dată susținători extremiști ai Monicăi Macovei. Aceștia își revarsă pe internet o ură nemaiîntâlnită în România de ceva vreme. Ținta nu sunt doar politicienii (pentru care putem să zicem că ar fi meritată), ci mai ales cei care votează cu alți candidați sau stau acasă.

Însă acești tineri sunt atât de orbiți de ură mânată de Darwinism social încât această încrâncenare face rău chiar propriei mișcări. Pentru mulți, tot ce văd este ura, care eclipsează ideile anti-corupție.

Ostilitatea față de clasele de jos (cei “10 milioane de asistații sociali”) a fost introdusă de Traian Băsescu, dar aceasta a fost distilată într-o formă de ură de către Macovei.

Programul Monicăi Macovei este atât de extremist încât asemenea măsuri nu au fost vreodată instaurate în vreo țară din lume. O privatizare totală a tuturor activelor statului și a tuturor serviciilor statului se va combina cu o anulare a programelor de asistența socială.

Aceste principii ultra-individualiste și ultra-capitaliste (apreciate ca un program “frumos ca un basm” de Liiceanu) sunt exact inversul solidarității. Ar crea o societate în care toată lumea urăște pe toată lumea și nimeni nu are încredere în nimeni. O țară în care un număr mic de corporații și de oameni bogați ar deține totul, iar restul vor fi sclavii lor.

România este deja țara europeană cu cea mai crasă lipsă de solidaritate și de respect față de ceilalți. Un experiment corporatocratic ar fi bomboana de pe colivă.

http://voceacubei.com/tinerii-maniosi-ai-monicai-macovei

De la votul cenzitar la rasism social

Tot mai multă lume propune votul cenzitar: să nu voteze cei fără un anumit venit şi fără un anumit nivel de educaţie. Adică să revenim la secolul al XIX-lea cînd drepturile politice erau legate direct de proprietatea deţinută şi de anumite poziţii în ierarhia socială. Atunci dreptul de a decide aparţinea unui număr minim de cetăţeni care produceau legi pentru cei mulţi nereprezentaţi de nimeni. Pentru votul universal şi pentru diverse drepturi sociale, economice şi politice s-a plătit un preţ scump, pentru că ele nu au fost oferite benevol de cei ce deţineau puterea politică şi economică, ci au fost cedate în urma unui lung proces de lupte politice şi sociale. Aceste drepturi care păreau cîştigate definitiv şi care au fost scrise în Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului (dreptul la muncă, la sănătate, educaţie, asistenţă socială, liberă expresie etc.) începem să le pierdem prin diverse noi scheme legislative făcute sub presiunea capitalului cu al său lobby distrugător şi, mai ales, prin extinderea proprietăţii private în sectoarele publice (în mod special în sănătate şi educaţie). Deja, în mai toată lumea, a devenit un lucru comun să afirmăm că dreptul la muncă a ajuns un privilegiu şi un lux: nimeni nu vrea să ne mai exploateze. Deci cînd vorbim de drepturi, vorbim nu doar de drepturi politice, ci şi de drepturi sociale şi economice. E bine să nu uităm că dreptul politic nu face doi bani dacă ne sînt luate drepturile sociale şi economice.

Dar iată că a venit şi vremea ca drepturile politice să fie puse în discuţie. Acum tot mai multă lume din zona neoconservatoare, şi mai nou, spre surprinderea mea, chiar din zona liberală, revine la ideea votului cenzitar. Exemplu: cotidianul Gândul (după ce propusese o discuţie pe temă şi Moise Guran la Europa FM) propune direct: “Aţi fi de acord să nu voteze cei care au un venit de sub 2000 lei?”. Da? De obicei aşa începe totul. De la întrebările şi soluţiile propuse de o „elită” bine „plasată” politic şi economic: de ce să aibă aceleaşi drepturi cu „noi” şi „sărăntocii”, „beţivii”, „inculţii”, „necivilizaţii”, „străinii” etc.? Evident, „noi cei aleşi” definim limita sărăciei, competenţei politice, criteriile civilizaţiei etc. În loc să căutăm cauzele unor probleme şi să găsim forme şi mecanisme de „emancipare politică” a grupurilor marginale, defavorizate, în loc să li se ofere acces la educaţie etc. vine soluţia: exluderea unor grupuri întregi de la drepturile politice, electorale, retragerea dreptului de a participa la viaţa publică. Asta se numeşte simplu: un obişnuit fascism sau rasism social, iar îndemnul la vot cenzitar încalcă principiul constituţional al egalităţii între cetăţeni şi pentru asta ar trebui dată o amendă.

De ce avem CNCD? Ce spune la Constituţie? Articolul 4 aliniatul 2: „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.”. Ce zice ORDONANTA nr. 137 din 31 august 2000 Art.2: „Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vîrstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.”

Dar să fim serioşi: cine se sesizează în România cînd rasismul social este o modă practicată de mai toată supranumita noastră elită şi e rostită aproape programatic de politiceni şi chiar de către preşedintele ţării? Dar să vedem cum stăm.

Cine poate plăti preţul „democraţiei cenzitare” în România?

Să facem un calcul:

  • Mai mult de jumătate dintre românii care lucrează legal au venituri nete din contractele de muncă de cel mult 1.000 lei pe lună. Concluzia se desprinde din analiza datelor publicate de Ministerul Muncii. Potrivit acestora, o treime dintre salariaţi obţine cel mult 850 lei net.
  • Fie că sunt angajaţi cu contracte de muncă cu normă întreagă sau cu timp parţial de lucru, românii au, cel puţin oficial, câştiguri foarte mici. Statisticile Ministerului Muncii arată că peste două treimi dintre salariaţii cu contracte de muncă cu normă întreagă, însemnând 73% din total, abia ajung la un salariu mediu net lunar de 1.600 lei. Mai grav este că, mai mult de jumătate dintre ei, adică în jur de 2,5 milioane de persoane, iau lunar pentru munca prestată în jur de 1.000 lei.
  • la sfarsitul lui 2011, lucrau in economie 6,647 de milioane de persoane, iar angajatorii au raportat un numar de 4,297 de salariați, rezultând că 2,348 de milioane de oameni munceau la negru.
  • Numărul mediu de pensionari a scăzut în primul trimestru din acest an cu 58.000 de persoane de faţă de acelaşi trimestru al anului precedent, şi cu 18.000 de persoane faţă de trimestrul patru din 2013, şi a ajuns la 5,37 milioane de pensionari. În aceeaşi perioadă, pensia medie lunară a fost de 844 de lei, mai mare cu 6,2% faţă de acelaşi trimestru al anului precedent şi cu 4,1% faţă de ultimul trimestru din 2013, se mai arată în comunicatul INS (sursa).
  • Aproximativ 2,5 milioane de români muncesc în străinătate, cei mai mulţi în Italia şi Spania.
  • Potrivit situatiei publicate de BEC, numărul total al alegătorilor este 18.248.414 (2012).
  • Cine mai are dreptul la vot ? Un maxim de 5% pîna la 10 % din cetăţenii acestei ţări?
  • Vrem să revenim la Constituţia de la 1866. Să ne amintim cum era. „Dreptul de vot a fost condiţionat de un cens de avere foarte mare, iar corpul electoral era împărţit în colegii, după avere şi proprietăți. Astfel, pentru alegerea Adunării Deputaţilor, alegătorii urmau să fie grupaţi în 4 colegii. Din primul colegiu făceau parte cei cu un venit funciar mai mare de 300 galbeni, din al doilea cei care aveau între 100 si 300 de galbeni, din al treilea cei care plăteau o dare de 80 de lei, iar din cel de-al patrulea colegiu – cei care plăteau o dare cît de mică către stat. Membrii Camerei erau aleşi pe o perioadă de patru ani. Pentru desemnarea Senatului, Constituţia prevedea împărţirea alegătorilor în două colegii în fiecare judeţ, care desemnau fiecare cîte un senator. În primul colegiu întrau alegătorii cu un venit funciar anual de peste 300 de galbeni, iar în cel de-al doilea – cei cu un venit mai mic. Existau și membri de drept ai Senatului, precum moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani şi mitropoliţii şi episcopii eparhioţi. Senatorii erau aleşi pe o perioadă de opt ani, fiind înnoiţi pe jumătate la fiecare patru ani prin tragerea la sorţi a unui membru în fiecare judeţ. Campaniile electorale se desfăşurau exclusiv în oraşe, ţărănimea votînd în colegiul al 3-lea, nu direct, ci prin delegați” (sursa).

    CriticAtac

    Naomi Klein și neoliberalismul

O segmentare a cărții în punctele sale principale ar arăta în următorul mod:

1) În anii ’50, America era prinsă în cursa psihologică și militară a Războiului Rece. La Universitatea McGill din Montreal, psihiatrul Donald Ewen Cameron, sponsorizat de CIA, dirijează un program prin care pacienți suferind de diverse patologii psihice sunt supuși la o “terapie șoc”, bazată pe electroșocuri, izolare senzorială îndelungată, medicamente cu funcție halucinogenă etc. Scopul declarat al procedurilor inițiate de psihiatrul Ewen Cameron era acela de a șterge complet personalitatea celui bolnav printr-o distrugere a memoriei pentru ca ulterior, prin intermediul terapiei, pacientul să fie “reconstruit” ca om. În consecință, boala ar dispărea și “terapia șoc” ar lăsa loc liber pentru o nouă personalitate, mai bună, mai înțelegătoare, mai inteligentă. Experimentul a fost totodată un eșec și un succes: pacienții au regresat într-un stadiu infantil odată ce terapia șoc a fost pusă în aplicație, dar doctorul Cameron nu a putut să reclădească personalitatea defunctă sau grav avariată a pacienților săi. S-ar presupune de aici că suntem doar memorie și timp. Identitatea noastră se construiește ireversibil. Practicile de tortură psihică inventate în laboratorul psihiatrului din Montreal au fost încorporate în manualele standard de interogare ale CIA în anii ’60.

2) Naomi Klein folosește cazul psihiatrului scoțian (cu o vastă experiență în procesul de denazificare a Germaniei postbelice) ca o metaforă pentru ce avea să se întâmple odată cu anii ’70 în politica internațională a Statelor Unite. Discuția începe de la Milton Friedman și Universitatea din Chicago. Din școala monetaristă a laureatului Nobel pentru economie din 1976, Naomi Klein reține următoarele elemente ale politicii economice friedmaniene: statul trebuie diminuat pentru ca piața liberă să-și creeze prin competiție propriile servicii, controlate de investitori privați, privatizarea companiilor de stat mărește productivitatea și aduce bunăstare economică, banca centrală și statul trebuie să ocupe un loc minor într-o societate a libertății, anume țintirea unui inflații cât mai mici. Democrația politică și libertatea economică a comerțului neîngrădit de tarife este ceea ce va eradica sărăcia și înapoierea din lume. Capitalismul fără limite prescrise de stat corespunde naturii umane. Numai astfel întreaga omenire se va bucura de fructele dulci ale libertății. Think tankurile răspunzătoare pentru infiltrarea cu idei neoliberale a societății civile din America sunt Cato Institute, Heritage Foundation, National Endowment for Democracy etc., finanțate de sponsori privați aflați în relații cu partidele politice americane sau de către multinaționale mamut.

3) Povestea începe cu venirea la putere în 1966 a generalului Suharto în Indonezia, care își va da demisia abia în 1998. Ales președinte doi ani mai târziu, regimul generalului Suharto este răspunzător pentru crime împotriva umanității (acuzații de genocid), un nivel uriaș al corupției, dar și creștere economică pronunțată. Politica economică a generalului Suharto a fost în general în linia liberalizării comerțului, a privatizărilor companiilor de stat, a reducerii inflației, iar consilierii și miniștrii săi poartă numele bizar de mafia de la Berkeley, după universitatea dim California unde aceștia și-au încheiat studiile. Naomi Klein continuă spunând că o situație similară întâlnim în Chile după 1973. Chile, Argentina, Uruguay, Bolivia au fost, conform relatării lui Naomi Klein, țări care în perioada 1950-1970 au dus o politică de dezvoltare a industriilor locale cu ajutorul unor tarife vamale ridicate și investiții de stat. Creșterea economică susținută a acestor economii a atras interesul Statelor Unite, care prin Ford Foundation și unele pachete guvernamentale au asigurat ca o parte a studenților în economie să fie educați in America. Cazul cel mai interesant îl oferă băieții din Chicago, un grup de viitori miniștrii și consilieri prezidențiali din Chile care au fost instruiți în spiritul ideilor împărtășite și de Milton Friedman.

După înlăturarea prin lovitura de stat din 11 septembrie 1973 a președintelui ales democratic Salvador Allende, Chile va intra pentru următorii 16 ani sub dominația militară a dictatorului Augusto Pinochet. Naomi Klein nu ascunde faptul că Salvador Allende, președintele statului Chile între 1970-1973, avea sprijinul politic și material al URSS-ului și că politica sa de naționalizare a minelor de cupru (resursa din abundență a statului Chile) a deranjat comunitatea oamenilor de afaceri chiliană, cu toate că Allende era mai degrabă un social-democrat reformist decât un comunist stalinist. Ce dorește însă să arate Klein este că CIA-ul l-a susținut pe toate căile pe viitorul dictator Pinochet, acuzat la rândul său de flagrante încălcări ale drepturilor omului, fraude și de crime abominabile (cazul emblematic este cel al uciderii în Washington D.C. a unuia dintre partenerii politici ai lui Salvador Allende, Orlando Letelier, de către poliția secretă a dictatorului Pinochet printr-un fost agent CIA). Mai puțin fericită a fost decizia lui Milton Friedman însuși să meargă în Chile, să-l sfătuiască pe generalul Pinochet în 1975-1976, în condițiile în care simpatizanți ai vechiului regim fuseseră torturați, uciși și închiși ilegal pe stadioanele și în penitenciarele chiliene. Pinochet a implementat politicile de dreapta inspirate de Școala de la Chicago, ceea ce a dus la escaladarea ratei corupției pe fondul unei polarizări sociale acute între o elită a bogaților și o majoritate a săracilor în deceniile ce au urmat. Performanța economică a lăsat de dorit. Milton Friedman a negat însă orice colaborare ulterioară cu politica de stat a generalului Pinochet, bun prieten cu viitoarea Doamnă de Fier a Marii Britanii, Margaret Thatcher, chiar și după arestarea preventivă a dictatorului sud-american în 1998. Invazia ideilor de dreapta în materie de politici economice se va repeta cu lovitura de stat din 1976 în Argentina sau în Bolivia după 1982, în condițiile unui război civil potențial. Sărăcia, uriașe inegalități sociale, corupția teribilă vor marca societățile din sudul continentului american până în prezent. Politicile economice, patronate de Milton Friedman (cu al său miracol chilian) și discipolii săi de pretutindeni, vin ca un șoc în continuarea altui șoc, de regulă un atac grav la adresa sistemului democratic. Liberalizarea economică și regimurile criminale ale juntelor militare au făcut, se pare, casă bună în secolul al XX-lea, fără sa aducă nici prosperitatea, nici pacea mult promise. Aceasta este chintesența doctrinei șocului, forma economică a terapiei prin ștergere a trecutului, prin dizolvarea statelor suverane de către liberalismul economic friedmanian. Eminentul economist Jeffrey Sachs se va alătura și el corului de consilieri care vor produce acest haos social începând cu anul 1985 în Bolivia și continuând cu Rusia în anii 1990.

4) Naomi Klein extinde demonstrația la cazul fostelor republici comuniste după revoluțiile din 1989 (cu toate că doar în Romania au existat vărsări de sânge pe fondul unei confruntări armate între instituțiile Vechiului Regim – și cetățenii obișnuiți). Terapia șocului s-a realizat la îndrumarea directă a FMI-ului, Băncii Mondiale și a economiștilor americani care au reiterat poncifele Școlii de la Chicago în schimbul unor credite de ajutor pentru statele aflate în colaps. La 25 de ani din momentul în care Solidaritatea poloneză a reformat comunismul distrungându-l în cele din urmă, Naomi Klein constată problemele acute cauzate de doctrina șocului: sărăcia la un pol al majorității amuțite, lux și corupție în rândul elitelor volubile. Rusia a dat naștere guvernării oligarhilor, care au continuat să mențină structurile vechii securități, dar au expropriat prin furt activele statului în contul lor personal. Printre tâlharii de prim rang care au trimis Rusia în recesiune, propulsând cifrele șomajului la cote neînchipuite în Rusia modernă și o creștere progresivă a sărăciei în rândul populației se găsesc Boris Berezosvky, Roman Abramovich și Mihail Khodorkovsky, creații ale politicii unui reformist liberal ca Yegor Gaidar. Statul rus suferă de o corupție originară prin modul oneros în care s-a realizat trecerea la economia de piață după 1991. Vladimir Putin și oligarhii săi de stat nu sunt scutiți de un tratament similar de către Naomi Klein, dar cu siguranță mai blând decât numele deja amintite. Politicile neoliberale în fostul Bloc Sovietic sunt, cu excepția unor țări care au intrat direct sub controlul corporațiilor mondiale ale țărilor dezvoltate ca Germania, Franța sau Statele Unite, eșecuri de proporții în direcția unui stat slab, dar corupt, și a unei societăți destructurate, roasă de pauperitate și dezechilibre înfiorătoare pe care nici valul de emigranți nu le-a rezolvat. Pentru Naomi Klein aceasta a fost intenția inițială a tipului de capitalism crescut malign din doctrina șocului.

5) Alte două cazuri analizate de Naomi Klein este cel al Africii de Sud și al statelor sud-asiatice afectate de criza financiară din 1997. În primul caz, Naomi Klein invocă originea ideologică socialistă a Congresului Național African, pe care Nelson Mandela a abandonat-o în tratativele din 1994 cu președintele fostului stat pro-apartheid al Africii de Sud, Frederik Willem de Klerk. Naomi Klein arată cum pas cu pas, în urma tratativelor dintre CNA și tabăra ex-apartheid, statul a fost lăsat în mâna lui Nelson Mandela, dar economia a fost expusă unor șocuri neoliberale, supravegheate de FMI, Banca Mondială și guvernul american. Foștii politicieni rasiști au intrat în noul guvern exact în sectoarele economice cheie ale noului regim. Consecința a fost o egalitate politică pe fondul unei subdezvoltări a industriei locale, a corupției și a creșterii șomajului și a sărăciei în Africa de Sud. Analfabetismul, epidemiile și virusul HIV continuă să fie probleme nerezolvate în Africa de Sud, cea mai bogată țară de pe continentul african.

Cazul supraîndatorării statelor din Asia de Sud-Est este interpretat de Naomi Klein ca o bulă creată de instrumentele financiare ale pieței libere totale, în care volatilitatea capitalului și fluxul său peste granițe pot ataca direct stabilitatea monedei unei țări supraexpusă pe piață mondială. Autorii teoretici ai neoliberalismului agresiv, emanat din șocuri aplicate unor societăți întregi, sunt de găsit în subsolurile Universității din Chicago.

6) De la complexul militaro-industrial de care vorbea președintele Dwight David  Eisenhower la finele anilor 1950, Naomi Klein ajunge la complexul capitalismului dezastru. Războiul din Iraq (din 2003 până în prezent) a fost prima conflagrație americană privatizata aproape complet. De la firme de securitate ca Blackwater care au exercitat atribuțiile unor armate de mercenari până la conglomeratul de Carlyle Group, abonat la contracte cu statul american, statul a acționat prin privați. Compania specializată în produse petroliere Halliburton a obținut contracte copioase de zeci de miliarde de USD în perioada în care fostul său CEO, Dick Cheney, activa ca vice-președinte al Statelor Unite. Compania de produse farmaceutice Searle, parte a gigantului Pfizer în prezent, l-a avut ca CEO pe Donald Rumsfeld, viitorul Secretar al Apărării în regimul lui George W. Bush Jr. Naomi Klein dezvăluie cadru cu cadru corporatismul de stat care macină din interior America după anul 2000. Ne putem imagina ce averi de sute de milioane de dolari dețin în conturi private politicienii de la vârf ai Statelor Unite, care, cum dovedește Naomi Klein, se îmbogățesc dintr-un război și devin miliardari atunci când privatizează țările cucerite. Câteva sute de miliarde de dolari se scurg an de an în cuferele bugetului Armatei Americane (suma a oscilat între 400 de miliarde USD și aproape un trilion pe an, de câteva ori PIB-ul adunat al unor țări din estul Europei), bani care ajung adesea la companii private deținute de oameni din interior și care profită de instrumentalizarea unei terapii șoc militare țărilor care înca nu s-au deschis avântului global al pieței libere de inspirație americană.

Concluzia jurnalistei Naomi Klein este una totuși una optimistă: atunci când un guvern implementează politici economice care duc la distrugerea companiilor de stat sau la privatizarea falimentară a altora, când sindicatele sunt atacate și lichidate, iar asigurările sociale scad la cote egale cu creșterea sărăciei prin șomaj exploziv, când bogații se închid în cartiere-fortăreață unde sunt apărați de firme de pază acționând ca o armată privată, când suveranitatea unei țări este subminată de instituții internaționale pro-corporatiste precum FMI sau Banca Mondială, atunci suntem cu toții expuși unei doctrine șoc neoliberale, în spatele căreia se ascund interesele unei plutocrații corupte, odioase și eminamente rasiste în politicile sale sociale. Nu rămâne decât lupta în favoarea democrației reale, nu a simulacrului său.

Cu toate că informațiile puse la dispoziție de Naomi Klein sunt ușor verificabile, narațiunea jurnalistei ne pune serios pe gânduri, chiar acolo unde aflăm, un pic siderați, că protestele din piața Tiananmen din 1989 coțineau și acuze la adresa Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez pentru politicile sale neoliberale implementate după 1979. Interpretările ei par acuzatoare și tendențioase, dar cantitatea de date adunate pune la îndoială onestitatea morală și intelectuală a adepților radicali ai neoliberalismului cu orice preț.

 Surse

CriticAtac