Guvernarea din umbra : Ce anume va oferi popoarelor lumii noul guvern mondial

res_595211894ff39ef55cfa7938f2411917_350x350c_tlu3

Ce anume va oferi popoarelor lumii noul guvern mondial :
1) Abolirea familiei. Copiii vor fi crescuţi de societate prin intermediul guvernului.
2) Abolirea dreptului la proprietate privată. Toate pământurile şi proprietăţile vor aparţine statului.
3) Dreptul la adoraţie nu va mai exista. Oamenii religioşi vor fi supuşi unei deprogramări riguroase. Cei care nu-şi vor modifica sistemul de credinţă vor fi internaţi cu forţa în lagăre de concentrare, sau exterminaţi fiindcă actul de al adora pe Dumnezeu va deveni o crimă.
4) Graniţele naţionale nu vor mai exista. Va fi doar un singur stat mondial, în loc de oraşe, comitate, ţări şi naţiuni.
5) Toate hotărârile personale ale individului vor fi luate de alţii.
6) Individul nu va mai decide cu cine se va asocia, fie la muncă, fie în asocieri voluntare, fie în organizaţii sociale.

Extras din cartea Noua ordine mondială de A. Ralph Epperson cap. Atacul asupra naţionalismului pag. 257

Lumea este condusă de cu totul alte perso­naje decât cele pe care le văd neiniţiaţii. Benjamin Disraeli

Dacă sunteţi convins că omenirea aproape a atins apogeul împlinirii sale şi că prin mass-media aflate în proprietatea corporaţi­ilor sunteţi suficient de bine informat, atunci opriţi-vă din lectură,iar dacă sunteţi unul dintre milioanele de oameni care urmăresc jurna­lele de ştiri transmise zilnic la televizor şi vă scărpinaţi în cap întrebându-vă mirat:

„Ce se petrece în lumea asta ?“ Oare există cu adevărat societăţi secrete ? Există cu adevărat un guvern secret ? Există o conspiraţie la nivel mondial care are ca scop subminarea libertăţii ? Sau nu cumva asemenea discuţii nu sunt altceva decât bâlbâielile iraţionale ale unui adept al „teoriei conspiraţiei” ? Răspunsul la toate aceste întrebări depinde de cei pe care alegeţi să-i ascultaţi. Şi sunt prea mulţi cei care, scriind despre conspiraţii — partizani sau adversari ai acestui gen de teorii — au, de fapt, propria lor agendă. Este timpul să facem un pas înapoi şi să vedem o imagine mai cuprinzătoare a lumii în care trăim şi a istoriei acesteia.

Reţinerea banilor invizibili pen­tru plata impozitelor a devenit de-a lungul anilor un fapt atât de obişnuit, încât cei mai mulţi au uitat cât de mare este povara taxelor pe care le plătesc cu adevărat. In ciuda asigurărilor pe care ni le dau statisticile cosmetizate din presă, sau cele la care fac referire politicienii când vine vorba de sănătatea econo­miei noastre, sondajele de opinie indică faptul că publicul este tot mai neli­niştit cu privire la direcţia către care ne îndreptăm.

Autori — precum regretatul Gary Allen, A. Ralph Epperson, G. Edward Griffin, dr. John Coleman, Jonathan Vankin, Anthony C . Sutton şi Eustace Mullins, pentru a-i pomeni numai pe câţiva — scriu despre conspiraţii de mulţi ani, dar lucrările lor sunt aproape întot­deauna publicate de edituri mici, care au un sistem de distribuţie limitat. Aceşti autori acuză faptul că mass-media este controlată de corporaţiile americane, care au luat toate măsurile necesare pentru ca materialele nedo­rite să nu fie publicate pe scară largă. Această grijă se manifestă şi dincolo de graniţele SUA. Un editor francez a fost surprins odată afirmând că: „Ar fi imposibil să dai de urma proprie­tarilor corporaţiilor şi să descâlceşti structurile de putere din SUA, fiindcă ei nu ar permite asta. Un grup puţin numeros, ai cărui membri se cunosc între ei, dar mulţi nu sunt deloc cunoscuţi marelui public. Con­trolul pe care ei îl exercită asupra guvernelor şi de care pomeneşte toată lumea nu poate fi dovedit prin posesia de acţiuni, prin numirea în fruntea unor agenţii de reglementare sau prin luarea de hotărâri publice. În schimb, pare să funcţioneze printr-o reţea de relaţii personale şi înţelegeri tacite.” La asta se poate adăuga şi faptul că asemenea persoane activează în diverse societăţi secrete. Mulţi autori specializaţi în studiul conspiraţiilor au scris de-a lungul timpului despre existenţa unor comploturi întunecate, menite să impună o „Nouă Ordine Mondială”, comploturi iniţiate de membrii unor societăţi secrete moderne, precum Comisia Trilaterală, Consiliul pentru Relaţii Externe, Illuminati, Comitetul celor 300 etc. Observatorii imparţiali indică faptul că lipsa unor procese de calomnie împotriva acestor autori conferă o anumită credibilitate punctelor lor de vedere.

Structurii de putere din America, savanţii, politologii şi sociologii au căzut de acord că « deciziile importante din punct de vedere politic, econo­mic şi social sunt luate în cadrul unor grupuri foarte restrânse de persoane ».“ Ideea potrivit căreia o elită conducătoare, bogată şi puţin numeroasă, o oligarhie controlează destinul Americii pare a fi bine susţinută de fapte. Numai o mână de oameni din cele 265 de milioane de locuitori ai Americii controlează majoritatea resurselor ţării.

Acest cerc vicios, prin intermediul căruia bogaţii devin tot mai bogaţi, iar săracii tot mai săraci, s-a accelerat începând din anii ’60, pe parcursul diferitelor administraţii prezidenţiale, atât democrate, cât şi republicane. „Am evoluat spre o societate structurată pe două niveluri, în care oamenii angajaţi în domeniile ce necesită un înalt grad de calificare şi o bună valorificare a cunoştinţelor prosperă, iar cei fără studii superioare sau apti­tudini tehnice sunt marginalizaţi” — remarca redactorul-şef al publicaţiei U.S. News & World Report, Mortimer B. Zuckerman. Mulţi dintre noi se întreabă azi dacă această prosperitate a clasei mijlocii americane reprezintă cu adevărat o evoluţie naturală sau nu cumva este rezultatul unei planificări conştiente pentru instaurarea unei „Noi Ordini Mondiale”. Se spune peste tot în lume că Statele Unite consumă disproporţionat de mult din resursele naturale mondiale, faţă de procentul pe care reprezintă populaţia americană din totalul celei mondiale.

Este, de asemenea, de necontestat şi faptul că, la începutul unui nou mileniu, SUA reprezintă singura superputere la nivel mondial. Prin urmare, cine controlează cu adevărat această ţară şi, prin interme­diul său, întreaga lume ? Toată lumea a auzit vorbindu-se despre modul în care „ei“ deţin majori­tatea resurselor, manipulează acţiunile, controlează preţurile, evită plata impozitelor. „Ei“ menţin, de asemenea, un monopol asupra energiei, a pro­ducţiei şi distribuţiei de medicamente, a armamentului şi a producţiei de Imnuri, prin răspândirea controlată a noilor tehnologii. Şi tot „ei“ sunt aceia care au o influenţă covârşitoare asupra mass-media şi a guvernelor întregii lumi, prin controlul exercitat atât asupra corporaţi­ilor multinaţionale, cât şi asupra unor organizaţii private, ca de exemplu Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale, Consiliul pentru Relaţii Externe şi Comisia Trilaterală.

„Ei“ mai fac, de asemenea, parte din societăţi secrete precum Illuminati, ordinul „Craniul şi Oasele”*, Cavalerii de Malta şi cercurile secrete ale Francmasoneriei. Dar, oare, cine sunt „ei” ? Cine sunt bărbaţii — căci se pare că foarte puţine femei au fost admise în rândurile acestor organizaţii secrete — care, probabil, conduc destinele Pământului ? Oare de ce acţionează în taină şi de ce sunt atraşi de organizaţiile secrete? Ce fel de secrete deţin, într-atât de puternice încât le permit să-şi asume rolul unei elite conducătoare ? Dar şi mai importantă este o altă întrebare: care sunt scopurile şi obiectivele lor ?

Mulţi oameni au auzit despre societăţile secrete moderne anterior men­ţionate, însă prea puţini au avut ocazia să afle amănunte despre originea, intenţiile şi conexiunile lor. E firesc, prin urmare, să punem sub semnul întrebării influenţa sau controlul exercitat de aceste organizaţii asupra vieţilor noastre cotidiene. Este o încercare de a le dezvălui secretele, de a cerceta adevăratul înţeles al mis­terelor pe care le ascund. Un lucru este limpede, chiar şi pentru cel mai neatent observator al aces­tor societăţi: nu doar că acestea există, dar au şi jucat roluri extrem de importante în desfăşurarea evenimentelor internaţionale de-a lungul secolelor. Nu la fel de limpede este numărul lor exact, identitatea lor şi implicarea în Cunoscuta societate secretă Skull and Bones, fondată în 1832 la Universi­tatea Yale.

Care sunt legăturile dintre aceste grupuri ? Căci, la urma urmei, sunt societăţi „secrete”, nu-i aşa ? In 1909, Walter Rathenau, reprezentantul companiei General Electric în Germania, spunea:

„300 de bărbaţi ce se cunosc între ei conduc destinele economice ale Europei, alegându-şi succesorii dintre ei înşişi.” Se prea poate ca cifra avansată de Rathenau să fi stat la baza afirmaţiei scriitorului John Coleman, un pasionat al conspiraţiilor:

„Un comitet alcătuit din 300 de per­soane deţine controlul asupra unui guvern din umbră, la nivel înalt, care conduce atât Marea Britanie, cât şi SUA.”

Joseph P. Kennedy, patriarhul renumitei familii cu acelaşi nume, remarca odată:

„50 de oameni conduc America, ba poate chiar mai puţini.”

In încercarea de a arăta cine conduce azi SUA, David Wallechinsky şi Irving Wallace, editorii popularei publicaţii The People’s Almanac, reluau teza susţinută în cadrul orelor de educaţie civică din liceu, menţionând: preşedintele, parlamentul bicameral şi Curtea Supremă cu cei nouă judecă­tori. Autorii mai menţionau, de asemenea, administraţiile naţionale, dis­trictuale şi municipale, însă observau în mod corect că „cele mai multe reglementări făcute de acestea pot fi invalidate de guvernul federal”.

Dar cum rămâne cu puterea şi controlul exercitate în secret? Intr-o secţiune intitulată „Cine conduce CU ADEVĂRAT ?“ , aceşti autori afirmă că „există multe forţe care joacă un rol important în societatea americană, dar cele mai puternice sunt, de departe, conducerile reunite ale băncilor, corporaţiilor şi companiilor de asigurări importante, care sunt sprijinite de şefii armatei.

Potrivit afirmaţiilor fostului preşedinte american Dwight Eisenhower, este vorba de „un complex militaro-industrial”.

Bine, dar cine conduce acest complex ? Un punct de vedere despre controlul ascuns al pârghiilor de putere din lume nu vorbesc doar teoreticieni obscuri ai teoriilor conspiraţioniste. încă din 1856, prim-ministrul britanic de pe atunci, Benjamin Disraeli, declara în faţa Camerei Comunelor următoarele:

„Nu ar fi de niciun folos să negăm acest lucru şi este imposibil de ascuns faptul că o mare parte a Europei, adică Italia, Franţa şi regiuni importante din Germania (încă frag­mentată în mai multe state), fără a mai pomeni alte ţări, sunt acoperite de o reţea de societăţi secrete…

Şi care sunt obiectivele lor ?

Referindu-se la acest lucru, preşedintele Woodrow Wilson scria: Dintre cei mai importanţi oameni din SUA în domeniul comerţului şi al industriei se tem de cineva sau de ceva. Ei ştiu că undeva există o putere foarte bine organizată şi subtilă, care îi urmăreşte cu atenţie şi care este atât de legată de interesele lor, atât de completă şi de puternică”.

Judecătorul Felix Frankfurter de la Curtea Supremă de Justiţie a SUA dezvăluia la un moment dat faptul că:

„Adevăraţii conducători de la Washington sunt invizibili, exercitându-şi puterea din spatele uşilor închise.” într-o scrisoare din 23 noiembire 1933, preşedintele proaspăt ales Roosevelt îi scria principalului consilier al fostului preşedinte Woodrow Wilson, colonelul Edward Flouse:

„Adevărul adevărat este că, ştim amândoi foarte bine, oligarhia financiară din marile oraşe a deţinut controlul asupra guvernului SUA încă de pe vremea administraţiei lui Andrew Jackson.” Pe aceeaşi temă, Elliot, fiul lui Roosevelt, scria: „Există în lumea noastră, câteva organizaţii care ne modelează destinele, la fel de strict ca şi guvernele legal constituite.”

Multe persoane au lansat avertismente cu privire la existenţa unui guvern secret în SUA. Fostul primar newyorkez John F. Hylan declara în 1922 că „adevărata pentru destinele democraţiei americane o constituie guvernul invizibil, care, asemeni unei gigantice caracatiţe, îşi întinde tentaculele lungi .

În fruntea acesteia, interesele familiei Rockefeller şi ale companiei Standard Oii, precum şi un mic grup de bănci puternice, conduse de ceea ce numim în general bancheri internaţionali, (care) de fapt direcţionează guvernul american pentru a-şi atinge propriile scopuri egoiste.”

Colonelul L. Fletcher Prouty, a fost ofiţerul de legătură dintre Pentagon şi C IA , între anii 1953 şi 1963. Datorită funcţiei pe care o deţinea, a putut să observe mecanismele de control exercitate atât asupra spionajului, cât şi a armatei. Intr-un material din 1973, Prouty afirma că SUA e condusă de o Echipâ Secretă”, care este „miezul unei noi ordini”, membrii acesteia neavând de dat socoteală decât în faţa lor înşişi. Puterea acestei echipe provine dintr-o amplă infrastructură guvernamentală şi din relaţiile directe pe care le are cu marile industrii private, fondurile mutuale şi casele de investiţii, universităţile şi mass-media, fiind incluse aici atât editurile străine, cât şi cele americane.” „Toţi membrii fideli ai echipei rămân în centrul structurilor de putere, indiferent dacă sunt în funcţie, făcând parte din administraţia oficială, sau se află în alte centre neoficiale. Ei nu fac altceva decât sa se rotească pe anumite poziţii, fiind pe rând funcţionari publici şi oameni de afaceri sau activând în paradisul fermecător al mediilor universitare.”

Tot Prouty scria: „Această maşinărie extraordinară a fost făurită de oameni capabili, ca Wild Bill Donovan, Clark Clifford, Walter Bedell Smith, Allen Dulles, Maxwell Taylor, McGeorge Bundy şi mulţi alţii, care au condus-o şi au modelat-o, aducând-o la proporţiile uriaşe de astăzi. Este vorba de mari corporaţii, înalte cercuri guvernamentale, foarte mulţi bani, presiuni enorme… toate acţionând numai pentru apărarea propriilor interese, pentru siguranţa afacerilor şi păstrând un secret desăvârşit.”

Marele gânditor R. Buckminster Fuller a ajuns, de asemenea, la con­cluzia că SUA e condusă de nişte oameni puternici, care acţionează din umbră. „America nu este condusă în realitate de guvernul ei aşa-zis demo­cratic”, scria el cu puţin timp înainte de a muri, în 1983. „Nimic mai jalnic decât rolul pe care trebuie să-l joace în public preşedintele SUA, a cărui putere reală este aproape nulă. Totuşi, atât mass-media, cât şi majoritatea cetăţenilor americani trecuţi de 30 de ani, continuă să vorbească şi să se comporte de parcă preşedintele ar deţine într-adevăr puterea supremă.” Preşedintele Franklin D. Roosevelt, el însuşi legat îndeaproape de mulţi dintre membrii importanţi ai societăţilor secrete, remarca odată:

„In politică, nimic nu se petrece întâmplător. Dacă lucrurile au loc într-un anu­mit fel, atunci poţi să pariezi că acea evoluţie a fost premeditată.”

Preşedintele George Bush a fost şi el membru, atât al Comisiei Trilaterale, cât şi al C R E şi frate în misteriosul ordin „Craniul şi Oasele”. Preşedintele Ronald Reagan, care a îndeplinit cândva funcţia de purtător de cuvânt al companiei General Electric, nu făcea parte oficial din aceste gru­pări, însă în guvernele conduse de el au existat numeroase persoane care au făcut sau fac încă parte din aceste organizaţii.

Dintre membrii importanţi ai administraţiei Clinton care au fost mem­bri ai consiliului, îi putem cita pe fostul preşedinte al C R E , Peter Tarnoff, Anthony Lake, Al Gore, Warren Christopher, Colin Powell, Les Aspin,James Woolsey, William Cohen, Sámuel Lewis, Joan Edelman Spero, Timothy Wirth, Winston Lord, Lloyd Bentsen, Laura Tyson şi George Stephenopoulous. Dintre foştii membri ai Comisiei Trilaterale aflaţi în anturajul preşedintelui Clinton, îi putem cita pe Bruce Babbitt, Stephen W. Bosworth, William Cohen, Thomas Foley, Alan Greenspan, Donna Shalala şi Strobe Talbott. Editorul John F.

McManus remarca faptul că în toamna lui 1998, în timp ce asupra lui plana ameninţarea declanşării de către Congres a unei proce­duri de destituire din funcţie, Clinton a dat fuga la New York pentru a cere ajutorul prietenilor săi din cadrul C R E . „Clinton ştie prea bine că a obţinut mandatul de preşedinte pentru că membrii societăţii secrete din care face parte l-au ales în această funcţie şi se aşteaptă ca în cursul mandatului său el să le îndeplinească planurile”, scria McManus. însă Clinton nu a fost singurul preşedinte din istoria recentă a SUA care a avut legături cu aceste grupări.

Preşedintele Ronald Reagan, care a îndeplinit cândva funcţia de purtător de cuvânt al companiei General Electric, nu făcea parte oficial din aceste gru­pări, însă în guvernele conduse de el au existat numeroase persoane care au făcut sau fac încă parte din aceste organizaţii. În administraţia lui Jimmy Carter au fost incluşi numai câţiva membri ai Comisiei Trilaterale.

Pe la începutul deceniului opt, mulţumită dezvoltării spectaculoase a tehno­logiei comunicaţiilor, mulţi americani deveneau tot mai conştienţi de exis­tenţa unor organizaţii secrete, ca de exemplu Consiliul pentru Relaţii Externe (CRE). Fostul preşedinte al acestei organizaţii, David Rockefeller, într-un efort aparent de a distrage atenţia publicului de la activităţile C R E , a pus la cale crearea unei organizaţii mai deschise publicului, intitulată Comi­sia Trilaterală. Atât aceasta, cât şi precedenta organizaţie, Consiliul pentru Relaţii Externe, sunt considerate de către cercetători ca fiind o sinteză a organizaţiilor secrete care orientează politica externă americană într-o direcţie opusă faţă de interesul şi dorinţele marelui public.

Ideea înfiinţării Comisiei Trilaterale i-a fost propusă iniţial lui Rockefeller de către Zbigniew Brzezinski, care pe atunci era şeful Depar­tamentului de Studii din cadrul Universităţii Columbia. Pe când îşi desfăşura activitatea în cadrul institutului Brookings, Brzezinski efectuase un studiu prin care se demonstra necesitatea existenţei unei cooperări mai strânse între Europa, America de Nord şi Asia. în 1970, el scria în revista Foreign Affairs, o publicaţie a Consiliului pen­tru Relaţii Externe, următoarele: „Este nevoie de o abordare nouă şi mai cuprinzătoare, care să conducă la crearea unei comunităţi a naţiunilor dez­voltate, pentru a putea înfrunta mai uşor toate marile probleme cu care se confruntă omenirea… Un bun început ar fi constituirea unui consiliu în care să fie reprezentate SUA, statele din Europa de Vest şi Japonia, ai căror şefi de guverne să se întâlnească periodic, ca şi crearea unui mecanism per­manent, pentru rezolvarea problemele curente.”

Mai târziu, în acelaşi an, Brzezinski a publicat o carte intitulată Between Two Ages: America’s Role in the Technetronic Era, în care îşi prezenta amă­nunţit viziunea privind viitorul omenirii. El întrezărea profetic apariţia unei societăţi „modelate din punct de vedere cultural, psihologic, social şi economic de impactul tehnologiei şi al electronicii, mai cu seamă în domeniul informatic şi al comunicaţiilor”. Viziunile sale aveau să trezească bănuiala adversarilor consolidării unei puteri politice şi economice mondiale. Declarând că: „Ideea de suveranitate naţională nu mai este una viabilă din punct de vedere politic. . . “

Brzezinski anticipa că „ţările aflate în curs de dezvoltare se vor îndrepta către formarea unei comunităţi mai mari, prin intermediul unor numeroase legături indi­recte şi al impunerii de limitări asupra suveranităţii naţionale”. El prevedea laptul că această comunitate mai mare avea să fie întemeiată prin imple­mentarea unui „sistem global de impozitare”. Explicând de ce întemeierea unei reţele de cooperare de genul Comisiei Trilaterale ar putea pregăti terenul pentru o viitoare consolidare, el făcea următorul raţionament:

„Obiectivul modelării unei comunităţi de ţări dez­voltate este mai puţin ambiţios, dar mai uşor de atins decât cel de a forma un guvern mondial”.

Speranţele lui Brzezinski privitoare la întemeierea unei societăţi globale nu excludeau participarea naţiunilor aflate pe atunci sub un regim comunist. Autorul caracteriza marxismul drept „o etapă mai avansată şi mai creatoare, cu caracter universal, necesară în procesul de maturizare a viziunii omului”.

Planul său de întemeiere a unei comisii trilaterale a naţiunilor a fost prezentat pentru prima oară în timpul unei întruniri a ultrasecretului Club Bilderberg, desfăşurată în aprilie 1972, în orăşelul belgian Knokke-Heist. Din spusele unuia dintre participanţi, rezultă că propunerile lui Brzezinski s-au bucurat de o primire foarte entuziastă din partea celor prezenţi. In acea vreme, bancherii mondiali erau preocupaţi de faptul că Nixon devalorizase dolarul, de suprataxele impuse pe importuri şi de începutul destinderii relaţiilor dintre China şi Statele Unite, factori care, împreună, conduceau la tensionarea relaţiilor cu Japonia. Mai mult, problemele energetice creşteau, din cauza politicii de majorare a preţurilor de către O P EC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol). Cu aprobarea Clubului Bilderberg şi a Consiliului pentru Relaţii Externe, a început organizarea activităţii Comisiei Trilaterale la 2 3 -2 4 iulie 1972, pe domeniul familiei Rockefeller de la Pocantico Hills, o suburbie a oraşului Tarrytown din New York, domeniu ce avea o suprafaţă de 3 500 de acri.

Printre participanţii la această întrunire privată s-au numărat: Rockefeller, Brzezinski, Henry Owen, directorul Departamentului de Studii de Politici Externe de la Institutul Brookings, McGeorge Bundy, Robert Bowie, C. Fred Bergsten, Bayless Manning, Karl Carstens, Guido Colonna di Paliano, Francois Duchene, Rene Foch, Max Kohnstamm, Kiichi Miyazawa, Saburo Ikita şi Tadashi Yamamoto. Se pare că aceşti membri fondatori au fost aleşi de către Rockefeller şi Brzezinski. Comisia Trilaterală luat naştere oficial la data de 1 iulie 1973, avândui ca preşedinte pe David Rockefeller. Brzezinski a fost numit director fondator pentru America de Nord. Dintre membrii din America de Nord îi amintim pe Jimmy Carter, guvernatorul statului Georgia, pe John B. Anderson (un alt candidat la preşedinţie şi membru în Congres) şi pe redactorul-şef de la Time, Hedley Donovan. Printre membrii fondatori de peste hotare se numărau:

Reginald Maudling, lordul Eric Roll, redactorul-şef al ziarului The Economist, Alistair Burnet, preşedintele F IA T, Giovanni Agnelli, şi Raymond Barre, vicepreşedintele francez al Comisiei Comuni­tăţilor Europene. In total sunt 300 de membri, aleşi cu mare grijă. Potrivit publicaţiei anuale oficiale a Comisiei, intitulată Trialogue, „Comisia Trilaterală a fost fondată în 1973 de un grup de persoane private din Europa Occidentală, Japonia şi America de Nord, pentru promovarea unei mai strânse cooperări între aceste trei regiuni în probleme de interes comun”. Scriitorii mai sceptici şi specializaţi în studiul conspiraţiilor au văzut că în sintagma „cooperare mai strânsă” un fel discret de a spune „o înţelegere secretă” între marii bancheri ai lumii şi elita corporatistă ce avea ca scop instaurarea unui guvern mondial unic.

Comisia Trilaterală are sedii la New York, Paris şi Tokio. Conducerea este asigurată de un comitet executiv, format din 35 de persoane. Comisia se întruneşte o dată la nouă luni, prin rotaţie, într-una din cele trei regiuni. Nu este de mirare că a apărut întrebarea: „Cine finanţează acest grup ?“ Purtătorii de cuvânt ai Comisiei au subliniat în repetate rânduri faptul că ea mi beneficiază de niciun sprijin financiar din partea guvernelor lumii.

Un raport publicat în 1978 arăta că fondurile alocate între mijlocul anului 1976 şi mijlocul lui 1979 se ridicau la valoarea de 1 180 000 de dolari, cea mai mare parte a acesteia provenind sub formă de donaţii de la unele fundaţii scutite de impozite, precum fundaţia Rockefeller Brothers, care numai în 1977 a donat suma de 120 000 de dolari. Donaţii au mai venit şi de la fundaţia Ford, lundaţia Lilly, fundaţia German Marshall şi de la corporaţii ca Time, Hechtel, Exxon, General Motors, Wells-Fargo, Texas Instruments.

Membru al Comisiei Trilaterale, John Sawhill, a fost autorul unuia din­tre primele rapoarte ale acestei organizaţii, intitulat Energy: Managing the Transition, în care se făceau recomandări cu privire la politicile de tranziţie către producerea de energie cu costuri mai ridicate. In timpul administraţiei sale, Jimmy Carter l-a numit pe Sawhill subsecretar de stat la Departa­mentul pentru Energie. C. Fred Bergsten a contribuit la pregătirea unui raport al Comisiei, intitulat The Reform of International Institutions, pen­tru ca mai apoi să devină secretar-adjunct pentru relaţii internaţionale al tre­zoreriei Statelor Unite. „Mulţi dintre membrii fondatori ai Comisiei Trilaterale se găsesc acum în funcţii de răspundere în care au posibilitatea de a pune în aplicare reco­mandările politice ale acesteia, la elaborarea cărora au contribuit chiar ei“ — remarca ziaristul Eringer. Tot el adăuga că:

„Acesta este motivul din pricina căruia Comisia şi-a câştigat reputaţia de a fi Guvernul din Umbră al Occi­dentului.”

„Tentaculele Comisiei Trilaterale s-au întins atât de departe în sfera politico-economică, încât unii au descris-o ca fiind « o uneltire a celor puternici, cu scopul de a controla lumea prin crearea unei comunităţi supranaţionale, dominate de corporaţiile multinaţionale »“ — scria Laurie K. Strand într-un articol intitulat „Cine conduce cu adevărat — şase posibili pretendenţi”, şi publicat în numărul 3 al revistei People’s Almanac.

Chiar şi U.S. News & World Report a remarcat faptul că pe agenda Comisiei globalizarea ocupa un loc de frunte, scriind că:

„Membrii Comi­siei Trilaterale nu fac niciun secret din faptul că recrutează numai persoane interesate de promovarea unei strânse cooperări pe plan mondial…” în lucrarea lor intitulată Trilaterals Over Washington, cercetătorii Anthony C . Sutton şi Patrick M. Wood îşi exprimau bănuielile cu privire la acest grup, oferind următoarea versiune asupra constituirii sale: „Comisia Trilaterală a fost fondată prin uneltirile stăruitoare ale lui David Rockefeller şi Zbigniew Brzezinski. Rockefeller, care pe atunci era preşedintele foarte puternicei Chase Manhattan Bank şi directorul mai multor corporaţii multinaţionale importante şi al unor fonduri de întrajutorare, era de mult timp un personaj foarte important în cadrul misteriosului Consiliu pentru Relaţii Externe. Brzezinski, un om cu o deosebită capacitate de anticipare ai influenței evenimentelor pe plan internaţional, care promova constant ideea unui guvern mondial drept formă ideală de conducere a destinu­lui omenirii, a fost profesor la Universitatea Columbia.

Brzezinski a fost cel care l-a adus pe Carter în rândul Comisiei Trilate-i ale în 1973. De fapt, în timpul mandatului lui Jimmy Carter, s-au publicat materiale aparţinând Comisiei ca niciodată, declanşându-se astfel și dezbatere foarte aprinsă în mass-media. Cumintele cotidian Washington Post se întreba : „Remarcăm totuşi ceva neliniştitor legat de Comisia Trilaterală. presedintele ales [Carter] este membru al acestei organizaţii. La fel este şi cu preşedintele, Walter F. Mondale. La fel şi noii secretari de la Departa­mentele de Stat, de Apărare şi de la Trezorerie — Cyrus R. Vance, Harold Bmwn, W. Michael Blumenthal. Ca să nu mai vorbim de Zbigniew Bi/ezinski, fost director executiv al acestei organizaţii, care acum ocupă funcţia de consilier prezidenţial pentru probleme de securitate naţională, precum şi alţi câţiva, care vor elabora şi pune în aplicare politica externă a Americii în următorii patru ani.”

Sutton şi Wood comentau cu ironie:

„Dacă încercaţi să calculaţi şansele pe care le au trei oameni practic necunoscuţi (Carter, Mondale, Brzezinski), din peste 60 de membri câţi are Comisia Trilaterală în America, să pună mâna pe cele mai importante trei posturi de putere din ţară, nu vă bateţi capul, nu are rost.”

Printre alţi membri ai Comisiei Trilaterale care au deţinut funcţii de și raspundere în timpul administraţiei Carter îi mai putem aminti pe: ambasa­dorii Andrew Young, Gerard Smith, Richard Gardner, Elliot Richardson, pi ecum şi pe consilierul economic al Casei Albe, Henry Owen, secretarul de stat-adjunct Warren Christopher, Paul Warnke, directorul Agenţiei Americane pentru Controlul Armamentelor şi Dezarmare, subsecretarii de a at Richard Cooper, pentru probleme economice, şi Lucy Benson, pentru asistenţă în materie de securitate, subsecretarul trezoreriei, Anthony Sdomon, Robert Bowie de la C IA şi asistentul secretarului de stat, Richard I lolbrooke. Şi, pentru a nu vedea în Comisia Trilaterală o simplă anexă a Partidului democrat, într-o ediţie a sa din 1978, publicaţia U.S. News & World Report olerca o listă a unor republicani de frunte, care făceau parte din Comisia 29
26. Trilaterală. Printre aceştia se numărau foşti secretari de la Departamentul de Stat, Henry Kissinger, de la Transporturi, William Coleman, de la Depar­tamentul pentru Locuinţe şi Dezvoltare Urbană, Carla Hills, Peter Peterson de la Comerţ şi Casper Weinberger de la Departamentul pentru Educaţie, Sănătate şi Protecţie Socială. Pe listă mai figurau numele fostului ministru al Energiei, John Sawhill, cel al fostului director al C IA şi viitor preşedinte al SUA, George Bush, cel al foştilor secretari de stat adjuncţi de la Departamentul de Stat, Robert Ingersoll şi Charles Robinson, al fostului secretar de stat adjunct de la Departamentul Apărării, David Packard, cel al fostului administrator al Agenţiei Federale pentru Protecţia Mediului înconjurător, Russell E. Train şi cele ale ambasadorilor William Scanton de la O N U şi Anne Armstrong din Marea Britanie, precum şi numele congresmenilor John Anderson, William Brock, William Cohen, Barber Conable, John Danforth şi Robert Taft Jr., precum şi al Marinei Whitman, fostă membră a Consiliului pentru Consiliere Economică. Un fapt ce provoca o îngrijorare suplimentară în rândurile cercetătorilor teoriilor conspiraţioniste a fost alegerea preşedintelui Carter de al numi pe bancherul Paul Volcker, pentru a conduce puternica Bancă Centrală a SU A— Sistemul Rezervelor Fedrelae. S-a spus că această numire fusese făcută de preşedinte urmând cerinţele lui David Rockefeller.

Volcker îndeplinise funcţia de preşedinte regional pentru America de Nord al Comisiei Trila­terale şi era membru şi al Consiliului pentru Relaţii Externe şi al Clubului Bilderberg. Acesta a fost înlocuit din funcţia de preşedinte al Sistemului federal de rezerve abia în timpul administraţiei Reagan, de către actualul preşedinte al acestei instituţii, Alan Greenspan, care este, la rândul său, un membru marcant al celor trei organizaţii secrete pomenite mai sus. Este uşor de înţeles acum de ce atât de multe persoane credeau că politica SUA era coordonată de aceste organizaţii, dominate de familia Rockefeller. în ciuda faptului că au fost scrise cu aproape două decenii în urmă, cuvintele lui Sutton şi Wood par a fi la fel de adevărate şi astăzi în ochii mul­tor americani obişnuiţi, care sunt îngrijoraţi de starea naţiunii, nutrind sus­piciuni referitoare la faptul că o super-elită încearcă să domine întreaga lume.

Cei doi scriau:

„Dacă judecăm situaţia existentă potrivit versetelor biblice, ţara noastră ar merita cu siguranţă o judecată foarte aspră, căci per­versiunea a scăpat de sub control, abuzurile împotriva copiilor sunt la ordinea zilei, lăcomia şi avariţia sunt secretele care îi conduc la succes pe cei ce le rostesc, iar de moralitate s-a ales praful. Dacă admitem faptul că ne aflăm pe punctul de a fi aruncaţi în hăurile întunecate ale veacurilor istoriei de început a omenirii, atunci trebuie să remarcăm că, cel mai probabil,motivul acestei situaţii ce se întrevede la orizont îl constituie Comisia Trilaterală.”

Fostul senator şi candidat la preşedinţia SUA, Barry Goldwater, exprima temerile multora scriind:

„Cei din Comisia Trilaterală îşi doresc să creeze o putere economică mondială, superioară puterii politice a guvernelor statelor naţionale. Deoarece ei sunt atât managerii, cât şi cre­atorii sistemului,prin a conduce lumea.”

Cu toate acestea, în timpul convenţiei naţionale a Partidului Republican s-au petrecut o serie de evenimente bizare. în timp ce candidatura lui Reagan la preşedinţie era aproape sigură, propunerea pentru postul de vicepreşedinte din partea republicanilor a făcut obiectul unei lupte acerbe. Brusc, în timpul săptămânii în care avea loc Convenţia Republicană, ziariştii şi comentatorii politici ai principalelor publicaţii şi posturi naţionale de radio şi televiziune au început să vorbească despre un aşa-zis „tandem ideal” pentru ocuparea Casei Albe, alcătuit, în viziunea lor, de preşedintele Reagan şi (fostul preşedinte) Gerald Ford, care acum ar fi urmat să devină vicepreşedinte. Au început dintr-odată presiunile pentru dobândirea sprijinului politic în favoarea acestei idei, fapt care în realitate ar fi condus la apariţia unei duble preşedinţii şi, prin urmare, a unei împărţiri a puterii. Se sugera chiar că, întrucât Ford fusese cândva preşe­dinte, acum ar fi trebuit să aibă dreptul să aleagă jumătate dintre membrii cabinetului Reagan. Aflat în faţa perspectivei de a conduce numai jumătate din guvern, Reagan s-a repezit la tribuna Convenţiei, noaptea târziu, pentru a anunţa: „Ştiu că am creat un precedent periculos venind aici, astă-seară, la o oră atât de târzie, dar ţin să vă asigur că nu aveam de gând să rostesc discursul de acceptare a candidaturii… însă, privind la televizor în camera mea de hotel şi auzind zvonurile ce începuseră să circule şi bârlele de aici… lăsaţi-mă să îndrept lucrurile, clarificându-le şi punând capat acestei situaţii echivoce în modul cel mai simplu posibil. Este ca sunt unii conducători ai Partidului Republican care considerau că candidaţi ai partidului ar fi trebuit să-l includă şi pe fostul preşedinte american Gerald Ford, în postura de candidat la funcţia de vicepreşedinte… Aşa încât am crezut că, din cauza bârfelor care au circulat toată seara, era timpul să forţez puţin desfăşurarea evenimentelor, nemairespectând programul Convenţiei.

Eu am cerut permisiunea conducătorilor acesteia ca mâine, când se va reuni în sesiune extraordinară, să-l desemneze pe George Bush pentru funcţia de vicepreşedinte.” Reagan nu a mai rostit niciodată vreun cuvânt nici împotriva Comisiei Trilaterale, nici împotriva Consiliului pentru Relaţii Externe. Odată ales preşedinte, din echipa de tranziţie a lui Reagan, formată din 59 de persoane, cel puţin 28 erau membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe, 10 erau membri ai elitistului Club Bilderberg şi cel puţin alţi 10 erau membri ai (Comisiei Trilaterale. Preşedintele a mers până acolo încât a numit membri marcanţi ai Consiliului pentru Relaţii Externe în trei dintre cele mai delicate Iuneţii de conducere din ţară, este vorba de secretarul de stat, Alexander , de secretarul Apărării, Casper Weinberger şi de cel al Trezoreriei, Ronald Regan.

În plus, l-a numit pe conducătorul campaniei electorale a lui Bush, James A. Baker al III-lea, care a îndeplinit apoi funcţia de preşedinte al comitetului pentru organizarea campaniei electorale a tandemului Kcagan-Bush, drept şef al personalului Casei Albe. Baker făcea parte din cea de-a patra generaţie a unei familii care a fost legată de mult timp de interesele petroliere ale familiei Rockefeller. Apoi, la mai puţin de două luni după alegerea lui, Reagan a fost lovit de glonţul unui asasin, care a trecut la numai un centimetru depărtare de inima sa, fapt ce l-ar fi propulsat pe Bush în Biroul Oval de la Casa Albă cu şapte ani mai devreme. Destul de ciudat este că fratele atentatorului, John W., urma să ia cina împreună cu Neil, fiul lui Bush, chiar în seara când Reagan a fost împuşcat. Tatăl lui Hinckley, un petrolist texan, şi Bush erau de asemenea prieteni vechi. De menţionat că numele lui Bush, alături de porecla sa pe care puţini o cunoşteau pe atunci, „Macul”, adresa şi numărul lui de telefon au fost găsite în agenda personală a lui George DeMohrenschildt, ultimul prieten apropiat al lui Lee Harvey Oswald despre care avem infor­maţii. Existenţa în 1963 a unui raport secret al FBI, care menţiona existenţa unui oarecare „George Bush, pe atunci membru C IA ” , în legătură cu reacţi­ile din rândurile comunităţii cubaneze din SUA faţă de asasinarea lui JF K.

Mulţi cercetători consideră că aceste mici amănunte, aparent neînsemnate şi fără legătură între ele, cărora li s-a acordat prea puţină atenţie până acum, nefiind publicate, se potrivesc mult prea bine pentru a putea fi socotite doar nişte simple coincidenţe de către orice om cu o judecată cât de cât raţională. Legăturile de necontestat existente între conducătorii SUA, Consiliul pentru Relaţii Externe şi Comisia Trilaterală, împreună cu faptul că ban­cherul David Rockefeller, promotor al globalizării, era un far călăuzitor în ambele organizaţii amintite mai sus, au generat multă îngrijorare în rân­durile scriitorilor specializaţi în conspiraţii, atât de stânga cât şi de dreapta. „Dacă despre Consiliul pentru Relaţii Externe se poate afirma că este o pepinieră a idealului unui singur guvern mondial, atunci Comisia Trila­terală este « trupa de şoc » reunită pentru a asalta capetele de pod ale guver­nării” — scriau în 1979 autorii Sutton şi Wood. „Deja Comisia a plasat membri în toate posturile de conducere importante din SUA.” Texe Marrs (nicio legătură cu autorul acestei cărţi), preşedinta com­paniei Living Truth Publishers din Austin, Texas, avertiza: „Comisia Trila­terală este un grup cu obiectivul de a grăbi apariţia epocii în care lumea va fi condusă de un guvern unic, care promovează conceptul unei economii internaţionale, controlate din spatele uşilor închise de către Frăţia Secretă (Illuminati).* Regretatul senator Barry Goldwater a fost la fel de precaut, în lucrarea sa intitulată With No Apologies, publicată în 1979, Goldwater ne prevenea că:

„Cea mai recentă cabală internaţională [Comisia Trilaterală], iniţiată de David Rockefeller are scopul de a fi vehiculul consolidării la nivel golbal a intereselor sale comerciale şi bancare prin dobândirea controlului asupra conducerii politice a SUA.”

Comisia Trilaterală este cu siguranţă o organizatie secretă, deoarece întrunirile ei nu sunt deschise publicului, ceea ce e aproape sigur că ea reprezintă o prelungire a unei organizaţii ca Consiliul pentru Relaţii Externe, deoarece toţi prezenţi la şedinţa de constituire a Comisiei Trilaterale erau membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe.

Consiliul pentru Relaţii Externe. Acesta a luat naştere în urma unei serii de întâlniri, desfăşurate în timpul l’iimului Război Mondial. în 19 17 , la New York, colonelul Edward M.mdell House, un sfetnic de taină al preşedintelui Woodrow Wilson, adu­nase cam 100 de oameni importanţi, pentru a discuta despre cum va arăta lumea postbelică. Autointitulându-se „Examinatorii”, aceştia au făcut pla­nuri privitoare la încheierea unui acord de pace, care în cele din urmă s-au numărat în faimosul plan de pace al lui Wilson, format din 14 puncte, pe care l-a prezentat mai întâi Congresului, la data de 8 ianuarie 1918. Cele 14 puncte aveau caracter globalist, căci solicitau înlăturarea „tuturor barierelor” din calea schimburilor economice dintre ţări, „egalitatea con­diţiilor de schimb” şi constituirea unei „asociaţii generale a naţiunilor”. Colonelul House — ce se autodefinea cândva drept un socialist de esenţă marxistă, dar ale cărui acţiuni oglindeau mai degrabă socialismul de esenţă labiană — a scris în 19 12 lucrarea intitulată Philip Dru:

Administrator. în cartea lui, House descria o „conspiraţie” existentă pe teritoriul SUA, cu scopul de a înfiinţa o bancă centrală a acestei ţări, de a institui un impozit pe venit calculat gradual şi de a controla ambele partide politice americane. La mimai doi ani după publicarea acestei cărţi, fuseseră literalmente transpuse în viaţă două (dacă nu toate trei) dintre ţelurile divulgate de autor. Pe la sfârşitul lui 1918, situaţia fără ieşire de pe frontul de vest şi intrarea SUA în război au forţat Germania şi Puterile Centrale ce-i erau aliate să accepte condiţiile de pace ale preşedintelui Wilson. Conferinţa de Pace ce s-a desfăşurat în 1919, a avut ca urmare semnarea drasticului Tratat de la Versailles, care a obligat Germania să le plătească Aliaţilor înrobitoare despăgubiri de război. Acest fapt a dus la ruinarea economică a Germaniei şi, în cele din urmă, la ascensiunea lui Adolf Hitler şi a naziştilor conduşi de el.

La Conferinţa de Pace de la Paris au participat preşedintele Woodrow Wilson şi cei mai apropiaţi sfetnici ai săi — colonelul House, bancherii Paul Warburg şi Bernard Baruch, precum şi peste douăzeci dintre membrii „Examinatorilor”. Participanţii au fost de acord cu planul de pace prezentat de Wilson, inclusiv cu constituirea Ligii Naţiunilor. Deşi, conform legis­laţiei americane, convenţia trebuia ratificată de Senatul SUA, acesta nu a validat-o, dintr-o aparentă neîncredere în organizaţiile supranaţionale. Fără a se lăsa descurajaţi, colonelul House şi ceilalţi delegaţi britanici şi americani prezenţi la conferinţă s-au întâlnit la Hotelul Majestic din Paris, în 30 mai 19 19, pentru a pune bazele unui Institut al Afacerilor Interna­ţionale, cu o filială în SUA şi o alta în Marea Britanie. Filiala din Marea Britanie urma să devină Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale. Iar această instituţie avea să ghideze opinia publică spre acceptarea mai uşoară a unui guvern mondial unic şi a conceptului de globalism.

Filiala din SUA a fost înfiinţată oficial în data de 2 1 iulie 1921, sub denu­mirea de Consiliul pentru Relaţii Externe (CRE). Acesta a fost constituit pe fundamentul unui club newyorkez lipsit de strălucire, care purta acelaşi nume şi care fusese creat în 1918 de nişte bancheri şi avocaţi importanţi, ca loc de discuţii privind comerţul şi finanţele internaţionale. Articolul II din statutul noului Consiliu pentru Relaţii Externe prevedea că oricine ar fi dezvăluit detalii de la întâlnirile acestei organizaţii, încălcând regulamentul, putea fi exclus din rândurile membrilor, ceea ce definea instituţia ca fiind o societate secretă. Acest val al misterului a fost asiduu protejat de reprezentanţi importanţi din mass-media. „Analiştii care urmăresc presa sovietică spun că ştiri despre activitatea consiliului apar mai regulat în Pravda şi Izvestia, decât în New York Times“ — scria ziaristul J. Anthony Lucas în anul 1971. Până în 1945, Consiliul pentru Relaţii Externe şi-a avut sediul în Harold Pratt House, din New York. Clădirea a fost donată de către familia Pratt, care era asociată cu Rockefeller la Standard Oii. Uşile sale cu vitralii, şemineurile şi tapiseriile elegante — totul creează acolo o atmosferă de club. Caracterizarea Consiliului pentru Relaţii Externe ca fiind „un club pen­tru old boys“ este întărită de faptul că mulţi dintre membrii săi fac parte şi din alte cluburi exclusiviste ale înaltei societăţi, cum ar fi:

Century Association, Links Club, University Club sau Washington’s Metropolitan Club. In raportul anual al Consiliului pentru Relaţii F.xterne din 1997, preşe­dintele consiliului dc conducere, Peter G. Peterson, recunoştea deschis fap­tul că, în acuzaţia conform căreia consiliul era o organizaţie exclusivistă, deschisă doar „elitei liberale newyorkeze”, exista un „sâmbure de adevăr”, dar declara că, în prezent. Consiliul pentru Relaţii Externe „îşi extinde activitatea în SU A “ , având un număr tot mai mare de membri care trăiesc în New York şi Washington. Cu toate că, la început, numărul de membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe era limitat la 1 600 de persoane (deoarece posibilitatea de aderare li s e deschidea numai celor care erau invitaţi de către un membru al organiza­tei), astăzi aceasta numără peste 3 300 de persoane, incluzând liderii cu cea ni.ii mare influenţă din domeniul financiar, comercial, al comunicaţiilor şi academic. Admiterea ca membru este un proces foarte discriminatoriu şi I I ii reros: candidatul trebuie propus de către un membru, care trebuie secon­dat de un al doilea, apoi candidatura trebuie aprobată de un comitet însărci­nat cu aderarea, după care urmează examinarea făcută de nişte experţi, iar în ( de din urmă cererea trebuie aprobată de către consiliul director. într-un efort de adaptare la cerinţele lumii moderne, Consiliul şi-a mărit numărul de membri pe la începutul anilor ’70, astfel încât să cuprindă câteva persoane de culoare şi mai mult de 12 femei. Pentru a-şi extinde influenţa,Consiliul pentru Relaţii Externe a creat, de a lungul şi de-a latul ţării, o serie de Comitete pentru Relaţii Externe, instituite din lideri locali. Pe la începutul anilor ’80, existau cel puţin astfel de comitete, având în rândurile lor peste 4 000 de membri. Printre fondatorii organizaţiei s-au numărat colonelul House, fostul senator de New York şi secretar de stat Elihu Root, editorialistul Walter, John Foster Dulles şi Christian Herter (ambii devenind ulterior secretari de stat ai SUA), precum şi fratele lui Dulles, Allen (care mai târziu a ajuns director al CIA). Preşedintele-fondator al consiliului, milionarul John W. Davis, era avocatul pe probleme de finanţe al omului de afaceri J.P. Morgan, în vreme ce vicepreşedintele Paul Cravath, de asemenea, reprezenta proprietăţile lui Morgan. Iar primul secretar al consiliului a fost Russell Leffingwell, unul dintre partenerii de afaceri ai lui Morgan. întrucât majoritatea membrilor fondatori ai Consiliului pentru Relaţii Externe erau legaţi cumva de familia Morgan, s-ar putea spune, fără teama de a greşi, că organizaţia era foarte influenţată de interesele acestei familii. Fondurile necesare desfăşurării activităţii veneau de la bancheri şi linanţişti ca Morgan, John D. Rockefeller, Bernard Baruch, Jacob Schiff,Kahn şi Paul Warburg. Astăzi, aceste fonduri provin de la corporaţii importante, precum Xerox, General Motors, Bristol-Meyers Squibb, Texaco etc., dar şi de la instituţii de o altă natură, precum German Marshall Fund, McKnight Foundation, Dillion Fund, Ford Foundation, Andrew W. Mellon Foundation, Rockefeller Brothers Fund, Starr Foundation şi Pew.

Potrivit datelor furnizate de Centrul de Cercetare a Capitalului, în lucrarea intitulată Guide to Nonprofit Advocacy and Policy Groups, mem­brii consiliului de conducere al acestei instituţii sunt asociaţi cu alte organi­zaţii influente, precum Comitetul pentru Dezvoltare Economică, Institutul pentru Economie Internaţională, Comitetul pentru Administrarea Respon­sabilă a Bugetului Federal, Trustul Antreprenorial de Afaceri, Institutul de Urbanism, Masa Rotundă a Afacerilor, Consiliul Concurenţei, Camera de Comerţ a SUA, Alianţa Naţională pentru Afaceri, Institutul Brookings, Forumul pentru înaltă Educaţie în Afaceri, Institutul Washington pentru Politică, Etică şi Politici Publice ale Orientului Apropiat, Institutul Hoover, Centrul de Studii Strategice şi Internaţionale, Societatea Viaţa în Sălbăticie şi Consiliul American pentru Formarea Capitalului. Consiliul pentru Relaţii Externe a jucat un rol-cheie în politica ameri­cană în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar ziaristul J. Anthony Lucas scria:

„Din 1945 până la mijlocul anilor ’60, membrii consiliului s-au aflat în linia întâi a activismului globálist american.” în declaraţia de misiune din 1997, reprezentanţii Consiliului pentru Relaţii Externe, „în rândurile cărora se numără aproape toţi foştii şi actualii oficiali guvernamentali americani din domeniul relaţiilor externe”, declarau că ei reprezintă „o organizaţie şi un grup de studiu ce-şi educă membrii şi personalul pentru aşi servi naţiunea, dând idei pentru o lume mai bună şi mai sigură”.

Criticii organizaţiei pun la îndoială veridicitatea acestui scop, remarcând că instituţia a fost implicată în desfăşurarea fiecărui conflict al secolului X X . Mulţi scriitori văd această organizaţie ca pe un grup ce vrea să dobândească dominaţia asupra lumii — prin intermediul corporaţiilor multinaţionale, al tratatelor internaţionale şi al unui guvern mondial. Chiar şi cei din interiorul organizaţiei par să-şi poată convinge foarte greu colegii că aceasta nu se află la originea niciunei conspiraţii menite să controleze lumea.

Scriitorul G. Edward Griffin a fost de acord că, iniţial, Consiliul pentru Relaţii Externe, în calitatea sa de paravan pentru Grupul Britanic al Mesei Rotunde, a fost dominat de către familia J.P. Morgan. „Treptat, această familie a fost înlocuită de familia Rockefeller, iar catalogul de membri « sună » acum la fel ca un top 500 al revistei Fortune”, scria el în 1994. Un exemplu al modului cum familia Rockefeller îşi exercită dominaţia asupra Consiliului pentru Relaţii Externe a survenit la începutul anilor ’ 70, când David Rockefeller a călcat pur şi simplu în picioare deciziile luate de un comitet de nominalizare, oferind funcţia de redactor-şef al revistei Foreign Affairs lui William Bundy, un fost funcţionar C IA , care a jucat un rol foarte important în continuarea războiului din Vietnam. Demonstrând modul cum fiecare administraţie guvernamentală ameri­cană a fost pur şi simplu ticsită cu membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe, începând de la înfiinţarea acestuia până azi, ziaristul de orientare conservatoare James Perloff, care a cercetat activitatea acestei organizaţii, remarca următoarele:

„Dacă urmărim desfăşurarea istorică a evenimen­telor, demonstrăm şi mai clar acest fapt. Până în 1988, 14 secretari de la Departamentul de Stat şi 14 de la Finanţe, 11 secretari de stat de la Apărare şi zeci de alţi şefi de la alte departamente federale au fost membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe.” Aproape fiecare director al CIA, de la Allen Dulles încoace, a fost mem­bru al acestei organizaţii, inclusiv Richard Helms, William Colby, George Bush, William Webster, James Woolsey, John Deutsch, William Casey. „Mulţi dintre membrii Consiliului pentru Relaţii Externe au un interes financiar personal legat de politica externă a ţării”, remarca cercetătorul Laurie Strand, care continua:

„Asta se întâmplă pentru că proprietăţile şi investiţiile lor sunt păzite de Departamentul de Stat, armată, C IA .”

Mulţi cercetători au afirmat că, în realitate, CIA îndeplineşte rolul unei agenţii de securitate nu numai pentru America corporatistă, ci şi pentru rudele şi colegii din frăţiile universitare ai membrilor Consiliului pentru rudele şi colegii din frăţiile universitare ai membrilor Consiliului.

Membrii Consiliului pentru Relaţii Externe care ocupă funcţii în guvern au tendinţa să aducă în echipă şi alţi colegi, membri ai aceleiaşi organizaţii. Spre exemplu, atunci când unul dintre membrii Consiliului pentru Relaţii Externe, Henry Stimson, a venit la Washington pentru a ocupa funcţia de sef de Război în anul 1940, l-a adus cu sine ca secretar asistent pe unul dintre prietenii săi, de asemenea membru în Consiliu, John MeCloy, care, la rândul lui, a respectat de-a lungul anilor această tradiţie, de a aduce în funcţii din structura guvernamentală mai mulţi membri ai acestei organizaţii.

„Ori de câte ori aveam nevoie de un nou candidat care să se ocupe de o funcţie în guvern, nu făceam decât să răsfoim catalogul membrilor Consiliului pentru Relaţii Externe, iar apoi telefonam la New York” spunea odată MeCloy, fost preşedinte al Consiliului pentru Relaţii Externe, și președinte al Chase Manhattan Bank, mentor al lui David Rockefeller şi fost consilier de politică externă pe lângă şase preşedinţi americani. Un alt exemplu al influenţei exercitate de Consiliul pentru Relaţii Externe îl poate constitui ascensiunea meteorică a lui Henry Kissinger. Acesta nu era decât un profesor necunoscut, care participa la o şedinţă organizată la Şcoala de pregătire a ofiţerilor din infanteria marină a SUA de la Ouantico, statul Virginia, avându-l drept pe Nelson Rockefeller,pe vremea aceea consilier prezidenţial de politică externă. Această întâlnire a marcat începutul unei lungi prietenii a celor doi, care a culminat cu faptul că Rockefeller i-a dăruit în mod deschis lui Kissinger suma de 50 000 de dolari. La puţin timp după aceea, Kissinger i-a fost prezentat lui David Rockefeller şi altor membri marcanţi ai Consiliului pentru Relaţii Externe. prin intermediul acestei organizaţii, el a obţinut fonduri şi dreptul de mirare la funcţionari superiori din cadrul Comisiei pentru Energie Ato­mică a SUA, la vârful armatei, la CIA şi la Departamentul de Stat.

Kissinger a devenit secretar de stat şi rămâne şi la ora actuală o forţă în domeniul afa­cerilor externe. Conform unor rapoarte publicate de către administraţia Clinton era de asemenea ticsită cu peste 100 de membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe, care au ajutat la demarajul politic al administraţiei respective. Membrii Consiliului pentru Relaţii Externe au fost numiţi ambasadori în Spania, Marea Britanie, Australia, Chile, Siria, Africa de Sud, Rusia, România, Japonia, Coreea, Mexic, Italia, India, Franţa, Republica Cehă, Polonia, Nigeria, Filipine.

Astăzi, cel puţin 12 membri, atât din Camera Reprezentanţilor, cât şi din Senat, aparţin acestui Consiliu. Scriitorul Robert Anton Wilson comenta:

„Dacă Consiliul pentru Relaţii Externe ar avea milioane de membri, cum are spre exemplu Biserica Presbiteriană, acest lucru nu ar putea avea o prea mare semnificaţie, însă acest Consiliu nu are decât 3 200 de membri”. Datorită strânselor legături cu Wall Street-ul şi lumea bancară, precum şi din cauza secretomaniei sale, Consiliul pentru Relaţii Externe a fost supus unor violente atacuri, venite de la scriitorii de orientare conservatoare. Această atenţie de care s-a bucurat din partea opiniei publice a dus la crearea unei organizaţii cu caracter mai puţin secret, Comisia Trilaterală. Conştientizarea publicului cu privire la prezenţa masivă a membrilor Consiliului pentru Relaţii Externe în structurile guvernului a devenit atât de răspândită, încât regretatul Gary Allen, a cărui carte, referitoare la globalizare, None Dare Call It Conspiracy, s-a vândut în peste 5 milioane de exem­plare, în ciuda faptului că a fost ignorată de mass-media oficiale, a comentat chiar înaintea alegerilor naţionale din 1972:

„între cei doi candidaţi pentru prezidenţiale nu a fost cu adevărat nicio diferenţă. Votanţilor li s-a permis să aleagă între un susţinător al globalizării şi membru al Consiliului pentru Relaţii Externe — Nixon — şi Humphrey, care milita de asemenea pentru ea, fiind membru al aceleiaşi organizaţii. Doar retorica lor a fost schimbată, pentru a prosti publicul.” într-o chemare la acţiune, Allén a reluat îndemnurile multor altor cerce­tători dinaintea lui, suspicioşi cu privire la motivele din spatele activităţii Consiliului pentru Relaţii Externe, scriind:

„Ambele partide politice din SUA trebuie să spargă controlul intern exercitat asupra lor. Membrii Consiliului pentru Relaţii Externe, lacheii lor, oportuniştii care se caţără pe scara socială sprijinindu-i, trebuie să fie invitaţi pe un ton politicos să plece, căci altfel adevăraţii patrioţi vor pleca în locul lor”.

Foarte mulţi cercetători specializaţi pe domeniul conspiraţiei, văd conturându-se o situaţie paralelă în alegerile din 2000, care se întrevede a fi o întrecere între democratul Al Gore şi republicanul George W. Bush, ambii candidaţi având vechi legături financiare şi familiale atât cu Wall Street-ul, cât şi cu membrii consiliului pentru Relaţii Externe. Scriind din perspectiva creştină, autorul Perloff avertiza că „o bătălie de proporţii este pe cale a se contura între Regatul lui Hristos şi Regatul lui Anticrist.

Bilderberg este alcătuit din persoane influente, multe dintre ele aparţinând caselor regale europene — care se întâlnesc anual în secret, pentru a discuta problemele aflate la ordinea zilei. Mulţi dintre cercetătorii care iu suspiciuni cu privire la activitatea lor afirmă că aceştia conspiră pentru a controla evenimentele mondiale. în ciuda faptului că mulţi ziarişti foarte importanţi din mass-media se întâlnesc cu membrii acestui grup. La fel ca în cazul Comisiei Trilaterale şi al Consiliului pentru Relaţii Externe, membrii Clubului Bilderberg sunt adesea membri în câte unul sau două din aceste trei grupuri.

1991, Clinton, guvernatorul de pe atunci al statului Arkansas, a fost invitatul de onoare al Clubului Bilderberg. în 1992, a candidat la preşedinţia SUA şi a câştigat-o. După ce a fost ales, Clinton nu a spus nimic despre întâlnirile sale cu membrii Clubului Bilderberg, însă, conform afirmaţiilor ziarului The Spotlight (un ziar de scandal din Washington, care a publicat ani de zile relatări despre conferinţele Clubului Bilderberg), Hillary Clinton a participat la conferinţa din 1997 a acestui club, devenind întâia Primă Doamnă din istoria SUA care a făcut acest lucru. Imediat după aceea, au început să circule constant zvonuri tot mai insistente despre viitorul rol pe care urma să-l joace ea în politică. Această organizaţie ultrasecretă a luat naştere oficial la începutul anilor ’50 ai secolului XX , ca urmare a unui şir de întâlniri neoficiale, desfăşurate între membrii elitei europene în anii ’40. La aceste întruniri au participat miniştrii de externe din ţările europene, prinţul Olandei, Bernhard, şi socia­listul polonez, doctor Joseph Hieronim Retinger, care, după al Doilea Război Mondial, a devenit unul dintre fondatorii Mişcării de Unificare a Europei. A ajuns să fie cunoscut sub numele de „părintele fondator al Grupului Bilderberg”. Retinger a fost adus în SUA de către Averell Harriman (membru al consiliului pentru Relaţii Externe), care, în perioada celui de-al Doilea Mondial a fost ambasadorul american în Anglia, unde i-a vizitat pe ilţi ( ca de exemplu David şi Nelson Rockefeller,Dulles şi directorul C IA de pe atunci, Walter Bedell Smith. Mai mult , Retinger formase Comitetul American pentru o Europă Unită, împreună cu viitorul director CIA, membru pe atunci al Consiliului pentru Relații Externe, Allen Dulles, directorul de pe atunci al acestei organizaţii, Franklin, funcţionarul C IA Thomas Braden şi William Donovan,şef al Biroului pentru Servicii Strategice (OSS), precursorul CIA şi-a început cariera în domeniul culegerii de informaţii ca agent în slujba lui J.P. Morgan Jr., fiind cunoscut ca un „anglofil”, adică un partizan ai unor relaţii apropiate între Marea Britanie şi SUA. Retinger şi-a continuat participarea la întrunirile Clubului Bilderberg până la moartea lui, din 1960.

Altă persoană, cu legături la CIA , care a ajutat la crearea clubului bilderberg, a fost redactorul-şef al revistei Life, C.D. Jackson, care, în timpui mandatului lui Eisenhower, a fost consultant prezidenţial special pentru războiul psihologic. Pe urma acestor asocieri a apărut ideea desfăşurării unor întruniri regulate, la care să ia parte afacerişti, politicieni, bancheri, educatori, proprietari de mijloace de informare şi directori ai acestora, lideri militari importanţi de pe glob. Clubul Bilderberg este, de asemenea, strâns legat de nobiliare europene, inclusiv de familia regala britanică. Conform spuselor câtorva surse demne de încredere, la întrunirile acestui grup participă adesea membri ai familiilor regale din Suedia, Olanda, Spania. Principalul impuls pentru organizarea acestor întâlniri ale Clubului a venit de la prinţul Olandei, Bernhard, al cărui nume şi titlu complet erau Bernhard Julius Coert Karel Godfried Pieter, prinţ al Olandei şi prinţ de Biesterfeld. Bernhard fusese membru al unităţii naziste Schutzstaffel (SS) şi angajat al filialei I.G. Farben din Paris. în 1937, s-a căsătorit cu prin­ţesa luliana a Olandei, devenind acţionar majoritar şi conducător al sucur­salei olandeze a companiei Shell, împreună cu lordul britanic Victor Rothschild.

După invadarea Olandei de către Germania, perechea regală s-a mutat la Londra, unde, după război, Rothschild şi Retinger l-au încurajat pe prinţul bernhard, îndemnându-l să creeze Clubul Bilderberg. Acesta a fost preşe­dintele Clubului până în 1976, când a demisionat, ca urmare a unor dezvă­luiri conform cărora acceptase bacşişuri substanţiale din partea companiei Lockheed, pentru a promova vânzarea avioanelor produse de această companie în Olanda. Din 1991, preşedinţia Clubului Bilderberg a fost deţinută de lordul Peter Carrington, fost membru al guvernului, secretar general al N A TO şi preşedinte al Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale, o organizaţiei soră a Consiliului pentru Relaţii Externe. Lordul a fost legat de imperiul financiar bancar al familiei Rothschild, atât prin legături de afaceri, cât şi prin căsătorie. Dintre americanii renumiţi ale căror nume pot fi citate pe lista partici­panţilor la întrunirile Clubului Bilderberg, îi amintim pe membrii Consi­liului pentru Relaţii Externe George Ball, Dean Acheson, Dean Rusk, McGeorge Bundy, Christian Herter, Zbigniew Brzezinski, Douglas Dillon, J. Robert Oppenheimer, Walter Reuther, Jacob Javits, Robert McNamara, Walter Bedell Smith, generalul Lyman Lemintzer.

Dintre alte nume remar­cabile din rândurile participanţilor, îi citez pe: J. William Fulbright, Henry Ford al Il-lea, Georges-Jean Pompidou, Giscard d’Estaing, Helmut Schmidt şi baronul francez Edmond de Rothschild. „De fapt, Clubul Bilderberg este un fel de Consiliu pentru Relaţii Externe cu caracter neoficial, extins la scară mondială” — afirma autorul Neal Wilgus. Scriitorul şi fostul ofiţer de informaţii Dr, John Coleman susţinea:

„Conferinţa Bilderberg este o creaţie a serviciului (britanic) MI-6, aflată sub conducerea Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale.” Având în vedere legăturile avute de această organizaţie cu comunitatea serviciilor de informaţii din SUA, se poate spune în mod legitim că CIA a organizat şi sponsorizat parţial conferinţele Clubului Bilderberg. Conform minutelor „strict secrete” ale primei conferinţe a acestui grup, „până acum s-a acordat o atenţie insuficientă planificării pe termen lung şi creării unei ordini internaţionale, care să privească dincolo de criza actuală (Războiul Rece). La timpul potrivit, actualele noastre concepte privitoare la problemele mondiale ar trebui extinse, astfel încât să cuprindă întreaga lume.” Reporterul de investigaţii James P. Tucker, care a urmărit ani de zile desfăşurarea activităţii Clubului Bilderberg, scria:

„Agenda Clubului Bilderberg este aproape identică cu cea a organizaţiei-surori, Comisia Trila­terală… Cele două grupuri au o conducere întrepătrunsă şi o viziune comună asupra lumii. David Rockefeller a fondat Comisia Trilaterală, dar împarte puterea şi în mai vechiul Club Bilderberg cu reprezentanţii britanici şi europeni ai familiei Rothschild.” De obicei, Clubul Bilderberg se întruneşte o dată pe an în staţiuni luxoase de pe tot globul, iar activităţile lui poartă pecetea secretului total, în ciuda faptului că la ele participă ziarişti de seamă din mass-media americane. În toate că grupul afirmă că nu ţine decât discuţii de informare privitoare la evoluţia afacerilor mondiale, există dovezi conform cărora recomandările se transformă adesea în politici oficiale. Conceptul privitor la unificarea Europei sub o conducere centralizată este un scop ce datează din Evul Mediu, de pe vremea Cavalerilor Tem­plieri, şi care pare că acum se află pe calea cea bună pentru a se transforma în realitate, mulţumită eforturilor depuse de membrii Clubului Bilderberg.

McGhee, un membru al acestui grup, fost ambasador american a recunoscut: „Tratatul de la Roma, ce a dus la înfiinţarea Pieţei Comune Europene, a fost în cea mai mare parte conceput în cursul întruni-i ilor Clubului Bilderberg.”

Jack Sheinkman, preşedinte al Amalgamated Bank,membru al Clubului Itilderberg, spunea în 1996 ca:

„în unele cazuri, discuţiile noastre au un oarecare impact, devenind decizii politice. Ideea apariţiei unei monede comune europene a fost pusă în discuţie cu câţiva ani în urmă în cadrul clubului, înainte de a deveni politică oficială. Am mai discutat şi despre faptul ca SUA să stabilească relaţii diplomatice formale cu China, înainte ca Nixon să facă asta.” Sheinkman ar putea fi unul dintre acei membri ai Clubului Bilderberg nu înţeleg adevăratele scopuri ale conducerii elitiste a acestuia.

McBeth descria lista invitaţilor la reuniunea Clubului Bilderberg, referindu- se la un „almanah mondial al persoanelor cărora li se atribuie instalarea lui Bill Clinton în Biroul Oval de la Casa Albă şi înlăturarea Doamnei de Fier — Margaret Thatcher — de la numărul 10 de pe Downing Street;

aceştia s-au întâlnit pentru a discuta evenimentele de pe plan mon­dial şi, după cum susţin unii, pentru a le manipula”, adăuga el.

O legătură evidentă între Consiliul pentru Relaţii Externe, Comisia Trilaterală şi Clubul Bilderberg o reprezintă familia Rockefeller, în special mezinul David. Câţiva afacerişti foarte bogaţi şi binecunoscuţi au constituit, în prima parte a secolului XX , ceea ce echivala cu o „regalitate americană”; este vorba de magnatul oţelului Andrew Carnegie, bancherul Andrew Mellon şi mag­naţii transporturilor Cornelius Vanderbilt şi Edward Harriman.

Davison Rockefeller continuă să fie cel mai recunoscut şi cel mai dis­preţuit bogătaş din lume, cu toate că a murit încă din 1937. Pe tot parcursul secolului trecut, nu a existat nici măcar o singură familie americană care să fi strâns atâta putere şi influenţă precum această familie, mulţumită atât averii,şi legăturilor speciale avute cu Anglia. Cu ani în urmă, numele Rockefeller apărea mereu în orice discuţie referituoare la societăţile secrete.

La începutul Războiului Civil american, Rockefeller era un tânăr agent la Bursa de Produse Agricole din Cleveland, Ohio. A realizat repede uriaşul potenţial reprezentat de industria petrolieră aflată pe atunci la începuturi în acele locuri şi, în 1863, împreună cu câţiva asociaţi, a construit o rafinărie. în 1870, a înscris la tribunal Compania Standard Oil din Ohio. „Banca Naţională Orăşenească din Cleveland, care a fost identificată mai târziu, în cursul unor audieri pe această temă din Congresul SUA, ca fiind una dintre cele trei bănci americane aparţinând familiei Rothschild (o familie importantă de bancheri europeni), i-a asigurat lui John D. Rockefeller banii necesari pentru ca el să poată începe procesul de monopolizare a rafinăriilor de petrol, proces care a dus la formarea companiei Standard Oil”, se remarca într-un recent documentar, intitulat The Money Masters. Rockefeller, care obişnuia să spună „concurenţa este un păcat”, şi-a eliminat fără scrupule concurenţii, fie fuzionând cu ei, fie cumpărându-le bunurile. Dacă nu reuşea s-o facă, reducea preţurile atât de mult, până când concurenţii săi erau obligaţi să vândă. El a mai reuşit să încheie acorduri foarte profitabile privitoare la acordarea de rabat la transporturile pe calea ferată, fapt care i-a asigurat un monopol aproape complet asupra transpor­tării petrolului. Standard Oil,strămoşul direct al companiei Exxon, a pros­perat enorm şi, prin 1880, Rockefeller fie deţinea, fie controla 95% din totalul producţiei de petrol a SUA.

Atât familiei Rockefeller, cât şi altora, să menţină controlul asupra industrie petroliere. „Cele mai mari opt companii petroliere au fost unite în 1972 prin intermediul băncilor comerciale mari, fiecare dintre ele fiind obligată să facă afaceri cu cel puţin una dintre companiile membre ale grupului de elită” scria dr. John M. Blair, fost economist-şef adjunct al Comisiei Federale de Comerţ. „Exxon, avea patru astfel de ramificaţii de afaceri cu Mobil Standard Oii din Indiana, Texaco, ARCO . Mobil avea, la rândul său, trebuia astfel de ramificaţii cu Exxon, Shell, Texaco, ARCO , iar, la rândul său Texaco avea ramificaţii de afaceri cu Exxon, Mobil, Standard Oii din Indiana, iar compania Shell cu compania Mobil. Ori de câte ori toate aceşti şase (dintre cele mai mari) bănci comerciale, exceptând Bank of America ş Western Bank Corporation, ţin şedinţele consiliilor de conducere, directorii primelor opt companii petroliere, exceptând Gulf şi SoCal, se întâlnesi în medie de 3,2 ori cu directorii unora dintre cei mai importanţi concurenţ ai lor.”

La data redactării celor de faţă, consolidarea companiilol petroliere a continuat, odată cu anunţarea unor planuri ca British Petroleun PLC să achiziţioneze Amoco. La vremea morţii sale, în 1937, Rockefeller şi unicul lui fiu, John D Rockefeller Jr., nu numai că izbutiseră să construiască un imperiu în domeniul petrolului, ci reuşiseră să înfiinţeze instituţii ca Institutu Rockefeller pentru Cercetări Medicale (fondat în 1901), Consiliul Genera pentru Educaţie (constituit în 1903), Universitatea din Chicago (1889),Fundația Rockefeller ( 1913 ) , Lincoln School ( 1917 ).

După 1900, familia Harriman, cea care a ajutat familia Prescott Bush să intre în afaceri, împreună cu familia Rockefeller, a donat milioane de dolari pentru crearea unui laborator de cercetări în domeniul eugeniei, cu sediul la Cold Spring Harbor, în statul New York, precum şi câte un departament de studii eugenice la Universităţile Harvard, Columbia. Primul Congres Internaţional de Eugenie a fost convocat la Londra in 1912, avându-l ca director organizator pe Winston Churchill. Este evident ideea „purităţii sanguine” era foarte importantă pentru aceşti oameni. în 1932, când congresul s-a reunit la New York, linia navală Americană, controlată de asociaţii lui Harriman, George Walker şi Prescott Bush, a adus la congres personalităţi germane influente. Una dintre acestea era doctorul Ernst Rudin, reprezentantul Institutului berlinez de Genealogie şi Demografie „Kaiser Wilhelm”. El a fost ales în unanimi­tate preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Eugenie, ca răsplată pentru contribuţia la fondarea Societăţii Germane pentru Igiena Rasială, o precursoare a institutelor rasiale hitleriste. Munca în materie de eugenie continuă chiar şi azi, sub denumiri mai corecte din punct de vedere politic. Generalul William H. Draper Jr. a fost un „membru sprijinitor” al Congresului Internaţional de Eugenie din 1932 şi, în ciuda — sau poate tocmai din cauza — legăturilor avute cu familiile Harriman şi Bush, a fost numit şef al Departamentului Economic al Comi­siei Americane de Control din Germania, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Potrivit afirmaţiilor scriitorilor Tarpley şi Chaikin, „Generalul Draper a format (mai târziu) « Comitetul de Control al Crizei Demografice » şi « Fundaţia Draper », alăturându-se familiilor Rockefeller şi Du Pont, pentru promovarea conceptului de eugenie ca mijloc de « con­trol demografic »“.

Administraţia Lyndon Johnson, sfătuită în aceste pro­bleme de generalul Draper, a început să finanţeze programe de control al înmulţirii populaţiei în ţările tropicale prin intermediul Agenţiei SUA pen­tru Dezvoltarea Mondială (USAID). Generalul Draper a fost mentorul preşedintelui George Bush în politi­cile demografice, iar fiul şi moştenitorul acestuia, William H. Draper al III-lea, a fost copreşedinte pentru finanţare — şef al campaniei de strân­gere de fonduri Bush for President la nivel naţional în 1980. Mai tânărul Draper a continuat să-şi desfăşoare activitatea în domeniul controlului demografic la ONU. Cercetările lui Rudin în materie de eugenie au fost în mare parte finan­ţate de familia Rockefeller. „Aceste bogate familii americane, ca şi omoloa­gele lor britanice, simt că le sunt superioare din punct de vedere rasial celorlalţi, dorind să-şi protejeze această superioritate”. Nepotismul s-a dovedit a fi o legătură puternică în făurirea acestor „lan­ţuri” familiale. Conform spuselor biografului familiei Rockefeller, Alvin Moscow, „începând din 19 17 şi continuând pe tot parcursul următorilor cinci ani, bătrânul Rockefeller i-a predat averea singurului său fiu moşteni­tor, fără a-i impune condiţii legate de administrarea acesteia”. In timp ce se ocupa mai ales de activităţi filantropice, John Jr. se dovedea totuşi a fi un demn urmaş al tatălui său, privind modul de încheiere şi tratare a afacerilor, mai cu seamă în opoziţia sa acerbă faţă de activitatea sindicală.

Planul iniţial privitor la crearea Sistemului Rezervelor Federale a fost conceput la reuniunea secretă din 1910 , care a avut loc pe domeniul lui Morgan de pe insula Jekyll, din largul coastelor statului Georgia. Morgan, care era legat prin afaceri de familia Rockefeller, prin inter­mediul asociatului său în domeniul investiţiilor, Nelson Aldrich, a rămas capitalistul dominant din SUA, până la moartea lui, survenită în 1913 , ace­laşi an în care a fost creat Sistemul Rezervelor Federale. Fiul lui Morgan, John Pierpont Jr., cunoscut sub diminutivul „Jack”, a continuat să mărească averea familiei după moartea tatălui său. Instruit încă din adolescenţă pentru a-l înlocui ca şef al imperiului Morgan, acesta a petrecut opt ani muncind la sucursala londoneză a firmei tatălui său, dez­voltând strânse legături de afaceri cu elita bancară londoneză. în timpul Primului Război Mondial, Morgan a organizat înfiinţarea a peste 2 000 de bănci pentru a emite şi garanta obligaţiuni de război în valoare de peste un miliard de dolari. A devenit singurul bancher care a cumpărat provizii atât cu caracter militar, cât şi de altă natură, pentru guvernul britanic, dar şi pentru cel francez, pe tot parcursul războiului. Asta indică existenţa unor considerabile pârghii de influenţă şi o deţinere a controlului în cadrul res­pectivelor guverne, sugerând din nou amestecul familiei Rothschild. Familia Rothschild cu toate că este în mare parte necunoscut americanilor de astăzi, numele acestei familii este sinonim cu cercurile financiar-bancare mondiale, putând fi descoperit la originea ocultă a multor evenimente importante de pe plan mondial.

Această dinastie bancară, extrem de discretă, a fost întemeiată de către Mayer Amschel Bauer, un evreu german, născut la 23 februarie 1744 la Frankfurt, care era pe atunci un centru al antisemitismului cu origini în con­cepţiile filozofice foarte răspândite ale lui Immanuel Kant şi Johann Fichte. Tatăl său era negustor de veşminte de mătase, cu toate că legislaţia le inter­zicea evreilor practicarea acestui gen de comerţ. Tânărul Mayer a studiat pentru a deveni rabin. A fost instruit mai cu seamă în materie de haskalah, o împletire între religie, drept ebraic şi logică, ce dobândise popularitate în timpul Iluminismului. Moartea părinţilor săi l-a obligat să părăsească Şcoala de Studii Rabinice şi să devină ucenic la o bancă. învăţând repede meseria, el a devenit agentul financiar al curţii lui Wilhelm al IX-lea, administrator regal al regiunii Flesse-Kassel, precum şi un important francmason. A făcut astfel încât să-i intre pe sub piele lui Wilhelm, care era doar cu un an mai în vârstă decât el, alăturându-se intere­sului manifestat de acesta faţă de activitatea Francmasoneriei şi colecţiona­rea de antichităţi. Mayer obişnuia să descopere monede vechi şi să i le vândă protectorului său la preţuri foarte reduse. Ţinând seama de studiile sale rabinice, combinate cu serioasele lui cercetări în căutarea obiectelor vechi, mai mult ca sigur că a dobândit o profundă înţelegere a misterelor antice, mai cu seamă a celor din Cabala evreiască. Chiar în această perioadă, meta­fizica din Cabala a început să se împletească cu tradiţiile francmasoneriei.

Tânărul Mayer şi-a adăugat, de asemenea, pe lista clienţilor, familia regală germană Von Thurn und Taxis; unul dintre descendenţii acesteia avea să fie executat sub acuzaţia de a fi fost membru al societăţii secrete care l-a creat pe Adolf Hitler. Importanta familie despre care am vorbit mai sus administra activitatea unui serviciu de curierat pe întreg teritoriul Sfântului Imperiu Romano-German. „Această familie a prosperat pentru că a primit înaintea rivalilor săi ştirile privitoare la tendinţele pieţei, preţurile diverselor articole de consum şi informaţii despre evenimentele politice importante ce avuseseră sau urmau să aibă loc“ , nota biograful familiei Rothschild, Derek Wilson. Mayer a putut vedea personal faptul că informaţia, în special cea obţinută repede, putea însemna adesea obţinerea unor averi enorme. Astăzi, această axiomă se exprimă astfel: „Timpul înseamnă bani“ . Pentru a împie­dica citirea corespondenţei lor de către cei care ar fi vrut să-i spioneze, membrii familiei îşi redactau scrisorile în Judendeutsch, o versiune a limbii germane scrisă cu caractere ebraice. Existenţa acestui cod i-a împiedicat pe majoritatea cercetătorilor să înţeleagă limpede atât intenţiile acestei familii, cât şi metodele ei de lucru.

Acesta a primit de la guvernul britanic o sumă uriaşă de bani pentru a trimite soldaţi din ţinutul Hesse care să lupte împotriva coloniştilor din America de Nord în timpul Războiului de Independenţă. Wilhelm i-a înmânat banii lui Mayer, pentru ca acesta să-i investească, dar în loc de asta, din câte se ştie, acesta a folosit banii pentru a-şi instala fiul, pe Nathan, ca director al sucursalei londoneze a băncii fami­liei. In cele din urmă, Mayer a retumat suma, dar „Nathan a manipulat totul în aşa fel, încât această sumă a stat la originea enormei averi a familiei Rothschild”. Biograful Derek Wilson recunoştea veridicitatea acestui lapt, scriind:

„Deturnarea temporară a enormelor sume de bani provenite din ţinutul Hesse-Kassel i-a permis lui N.M. [aşa cum îi plai ca lui Nathan să fie numit] să-şi lanseze pe piaţă întreprinderea bancara, asigur.indii i atât lichidităţile, cât şi prestigiul de care avea nevoie pentru a reuşi acest lucru.”

„încă din primele zile ale existenţei sale, familia Rothschild a apreciat la justa valoare importanţa apropierii de politicieni, care nu doar hotărau mărimea deficitelor bugetare, ci şi adoptau liniile politicii interne şi externe a acelor state”, scria biograful Niall Ferguson. El continua spunând:

„Influenţa familiei Rothschild se « întindea », de asemenea, şi asupra famili­ilor regale. Nathan a fost primul din familie care a intrat în legătură cu familia regală britanică, mulţumită faptului că tatăl său cumpărase poliţe cu sume substanţiale datorate de prinţul regent George — care mai târziu avea să devină regele George al IV-lea — şi de fraţii săi”. în cursul cercetărilor sale, Ferguson a descoperit că influenţa exercitată de familia Rothschild asupra familiei regale britanice se întindea până la prinţul consort Albert, soţul reginei Victoria, şi asupra fiului său. Ramura britanică a familiei Rothschild era, de asemenea, destul de apropiată şi de majoritatea oamenilor politici influenţi ai epocii victoriene, precum lordul John Russell, lordul William Gladstone, Benjamin Disraeli, Arthur Balfour, Joseph Chamberlain şi lordul Randolph Churchill, tatăl viitorul premier britanic, Winston Churchill. Cam tot în epoca în care Nathan a ajuns în Anglia, Mayer Bauer şi-a schimbat numele în Rothschild (ceea ce, în traducere literală, înseamnă „scut roşu”), denumire luată de pe un blazon ce reprezenta un scut roşu, pictat pe poarta casei din ghetou a familiei sale. Această schimbare de nume a fost, fără îndoială, menită să-i protejeze familia de antisemitismul violent care bântuia în Germania acelor vremuri. Pentru a se apăra şi mai bine de astfel de izbucniri rasiste, clanul folosea o grămadă de agenţi secreţi şi oameni de paie, care să-i administreze afacerile, cu ramificaţii îndepărtate.

„Morgan şi Rockefeller nu erau decât nişte papiţoi bogaţi, care au folosit banii oferiţi de Rothschild pentru construirea unor imperii extrem de întinse, ce controlau sistemul bancar, afacerile cu petrol, oţel etc. şi conduceau economia americană în acelaşi mod absolutist în care familia Oppenheimer o conduce pe cea sud-africană“ . O altă soluţie foarte comodă a fost aceea de a-i utiliza pe cei cinci fii ai lui Mayer Rothschild, cunoscuţi drept „cei cinci din Frankfurt”, care au fost şcoliţi şi formaţi cu grijă pentru a avea grijă cu foarte multă loialitate de prosperarea afacerilor bancare ale familiei. In vreme ce Mayer şi fiul său mai mare, Amschel Mayer, supravegheau desfăşurarea evenimentelor de la sediul băncii lor din Frankfurt, fiul Nathan Mayer a înfiinţat sucursala de la Londra a acesteia în 1804, în vreme ce mezinul, Jakob (care prefera să i se spună James), s-a alăturat cercurilor financiar-bancare de la Paris în 1811, iar Salomon Mayer a început să facă afaceri la Viena şi Karl Mayer la Napoli. Mayer a lucrat, de asemenea, şi împreună cu vecinii: „Familia Warburg a început să facă lobby la Hamburg pentru firma Rothschild încă din 1814,cu toate că nu s-au stabilit contacte regulate de afaceri între cele două firme decât în anii ’30 ai secolului al XIX-lea „, scria biograful Niall Ferguson. In 1785, familia Rothschild locuia în aceeaşi casă cu o familie pe nume Schiff; un nepot al acesteia, Jacob Henry Schiff, a emigrat în America în 1865, după ce l-a întâlnit pe Abraham Kuhn, care l-a invitat să fie asociat la firma lui de investiţii din New York. In 1875, tânărul Schiff s-a căsătorit cu fiica lui Solomon Loeb, care pe atunci conducea marea companie bancară de investiţii Kuhn, Loeb & Company din New York.

Schiff a devenit şeful firmei în 1885, odată cu moartea lui Loeb. El a fost cel care a finanţat cumpărarea companiei de cale ferată Union Pacific, de către magnatul Edward H. Harriman, tatăl celui ce mai târziu avea să devină un cunoscut om de stat de renume inter­naţional, W. Averell Harriman. Atât Schiff, cât şi Averell Harriman aveau să joace roluri importante în venirea la putere a comunismului în Rusia. Cei doi fii mai mari ai familiei Harriman au urmat cursurile Uni­versităţii Yale, devenind membri ai ordinului „Craniul şi Oasele” — William Averell (a devenit membru al ordinului în 1913) şi Edward Roland Noel (s-a alăturat ordinului în 1917). In anii ’30 ai secolului XX, banca lui W.A. Harriman, din cadrul W.A. Harriman & Company, a fuzionat cu firma de renume mondial Brown Brothers, creând Brown Brothers, Harriman & Company, al cărui partener de o viaţă a fost Prescott Bush (care s-a alăturat ordinului în 1917), tatăl lui George Bush (care a devenit membru al ordinului în 1949). Căsătoriile între copiii familiilor importante de imigranţi evrei erau ceva obişnuit pe la începutul secolului XX . „Atunci când au început să se preo­cupe de protejarea enormelor lor averi, mai mult ca niciodată, întemeietorii acestor dinastii evreieşti au considerat adesea folositor faptul de a se căsători între ei, atât în SUA, cât şi în Europa Occidentală” — scria profesorul de istorie Howard M. Sachar. „Solomon Loeb şi Abraham Kuhn, după cum ne reamintim, s-au căsătorit fiecare dintre ei cu sora celuilalt, iar Jacob Schiff a devenit pe neaşteptate asociat al firmei, căsătorindu-se cu fiica lui Loeb. La rândul său, Felix Warburg, odrasla unei distinse familii de bancheri din Hamburg, şi-a asigurat poziţia de partener principal la firma Kuhn-Loeb, căsătorindu-se cu Frieda, fiica lui Schiff. Paul, fratele lui Felix, s-a căsătorit şi el cu Nina, fiica din a doua căsătorie a lui Solomon Loeb, devenind astfel unchiul propriului frate. Un alt partener, Otto Kahn, s-a căsătorit cu Adelaide Wolff, fiica unuia dintre investitorii iniţiali care au participat la întemeierea firmei.

La firma Goldman, Sachs & Co., doi băieţi ai familiei Sachs s-au căsătorit cu câte o fiică a familiei Goldman.” Un alt exemplu mai recent al acestor legături interfamiliale la nivel înalt a fost idila din anii ’50 dintre Elie Rothschild şi fosta noră a lui Winston Churchill, Pamela Churchill, idilă care s-a bucurat de foarte multă publici­tate. După terminarea acesteia, Pamela s-a mutat la New York, unde, după o foarte scurtă căsătorie cu un producător de pe Broadway, s-a recăsătorit cu finanţistul Averell Harriman, membru al Consiliului pentru Relaţii Externe. In 1993, Pamela Harriman a fost numită de preşedintele Clinton ambasador al Statelor Unite la Paris. O atenţie neobosită acordată afacerilor, combinată cu căsătoriile despre care am vorbit şi utilizarea intermediarilor de paie au contribuit la constru­irea unui uriaş şi secret imperiu Rothschild în domeniul bancar. Acest impe­riu a exercitat o influenţă considerabilă asupra istoriei economice şi politice, atât a Europei, cât şi a Statelor Unite, cu toate că, asupra acestora din urmă, influenţa s-a exercitat mai ascuns, mai indirect. în 1806, Nathan devenise cetăţean englez, căsătorindu-se cu Hannah Cohen, fiica cea mai mare a lui Levi Barent Cohen, cel mai important bancher din Londra acelor vremuri. Căsătoria a făcut ca poziţia lui socială şi gradul de acceptare în rândul comunităţii bancare britanice să crească.

„Nathan Rothschild se putea lăuda mai târziu că, în cei 17 ani pe care îi petrecuse în Anglia, înmulţise suma de 20 000 lire primită de la tatăl său drept investiţie iniţială de 2 500 de ori, adică la 50 de milioane de lire, ceea ce reprezenta o sumă cu adevărat uriaşă pe atunci, comparabilă ca putere de cumpărare cu miliarde de dolari azi“ — afirma un investigator al familiei Rothschild. Derek Wilson, un biograf favorabil familiei, remarca faptul că, în 1810, Nathan nu era decât unul dintre cei câţiva bancheri care aveau afaceri la Londra, însă, prin 1815 , devenise principalul finanţator al guvernului bri­tanic şi al Băncii Angliei. „Această remarcabilă lovitură nu ar fi putut fi realizată decât prin intermediul unor afaceri complexe, dintre care multe au fost învăluite între timp într-un mister de nepătruns” — remarca Wilson.

„Regii europeni le erau înda­toraţi, printre ei găsindu-*se şi membrii Dinastiei Nobiliare Negre, Habsburgii, care au condus Sfântul Imperiu Romano-German timp de 600 de ani.” Familia Rothschild a preluat şi controlul Băncii Angliei. Dacă izbucnea un război, putea fi sigur că această familie se afla în spatele său, generându-l şi finanţând ambele armate participante la el. Griffin scria că:

„Această familie avea trecută în paşaport cetăţenia ţării în care locuia, însă patriotismul era ceva ce ei nu puteau înţelege pe deplin. Erau şi foarte isteţi, dacă nu de-a dreptul manipulatori, trăsături care, com­binate, făceau ca ei să fie adevărate modele pentru oamenii foarte prag­matici, care domină lumea politică şi financiară de azi.”

Imperiul financiar-bancar al familiei Rothschild s-a ridicat pe baza împrumuturilor acordate de ea conducătorilor europeni, ca şi de pe urma folosirii cu succes a sistemului bancar fractional. Insă, pentru a înţelege funcţionarea sa, este necesar să privim puţin la nomenclatorul şi istoria banilor. Este necesar să privim acum mai îndeaproape una dintre cele mai puternice instituţii financiar-bancare de pe planetă.

Banii, indiferent dacă sunt o bucată de hârtie sau o cifră pe monitorul unui computer, sunt lipsiţi de valoare ; totuşi, ei sunt combustibilul care stă la baza funcţionării lumii moderne. Capcanele banilor şi ale sistemului bancar, doar persoanele care profită de pe urma lor înţeleg complicatele mecanisme interioare de funcţionare ale cultului banilor. Ele se străduiesc foarte mult ca totul să rămână ascuns. în America, controlul suprem al banilor se află în mâinile bancherilor.

Oricine încearcă să dovedească existenţa conspiraţiilor în SUA nu trebuie să caute mai departe de originea actualei Bănci Centrale. Aici este vorba de o conspiraţie foarte bine documentată, în care sunt implicate tocmai acele persoane care sunt legate de activitatea societăţilor secrete moderne. Primii colonişti americani tipăriseră cantităţi mici de bancnote de hârtie şi prosperau. Referindu-se la asta, Benjamin Franklin explica:

„In colonii, tipărim bani proprii; ei se numesc înscrisuri Coloniale. îi emitem într-o cantitate corespunzătoare cu cererile de monedă forte ale comerţului şi industriei, pentru a face ca produsele să treacă uşor de la producători la con­sumatori. Astfel, creând pentru noi propriii bani de hârtie, le controlăm puterea de cumpărare, fără a trebui să plătim cuiva dobândă.”

Ideea existenţei unei Bănci Centrale conduse de bancheri profe­sionişti a fost controversată încă de la fondarea SUA. Argumentele pro şi contra existenţei acestei bănci se găsesc în dezbaterile ce au avut loc între părinţii-fondatori ai SUA, Thomas Jefferson şi A lexander Hamilton. Ultimul menţionat era adeptul existenţei unui guvern central puternic şi a unei Bănci Centrale a cărei funcţionare să fie supravegheată de elitiştii bogaţi. In acest sens, el scria:

„Nicio societate nu are șanse de reuşită, dacă nu îmbină interesele şi creditul de care se bucură cei bogaţi. Sprijinitorii idealurilor elitiste ale lui Hamilton au format primul par­tid politic american — Federaliştii. Hamilton, care a fost cândva descris ca fiind „o unealtă docilă în mâinile celor din cercurile financiar-bancare mondiale,susţinea că:

„O datorie naţională, dacă nu este excesiv de mare, va fi pentru naţiunea noastră o adevărata binecuvântare.”

Banca Americii de Nord a lost creata în 1781, chiar înainte de redactarea Constituţiei, de către Kobcri Morris, membru al Congresului Continental, care a încercai s o conceapă dupa modelul Băncii Angliei. Hamilton, un fost asistent al lui Morris, a devenit secretar al Trezoreriei şi, în această calitate, a dirijat în 1791 următoarea încercare de creare a unei Bănci Centrale, înfiinţând prima Bancă a SUA, o măsură căreia Jefferson şi partizanii săi i s-au opus foarte energic. Jefferson ştia din istoria europeană că o bancă centrală putea deveni foarte repede stăpâna unei ţări. în sprijinul acestei afirmaţii, el cita expe­rienţa britanică, scriind:

„Celelalte ţări europene au încercat şi au bătătorit fiecare potecă a forţei sau a prostiei în căutarea fără succes a aceluiaşi lucru; totuşi, ne mai aşteptăm încă să aflăm, din trucurile unor jongleri şi visele unor bancheri, că banii pot fi produşi din nimic. . . “ într-o scrisoare adresată lui John Taylor în 1816, el afirma:

„Cred foarte sincer că instituţiile bancare sunt mai periculoase decât două armate care se află una în faţa celeilalte şi că principiul cheltuirii unor bani ce urmează a fi plătiţi de posteritate sub numele de « acordare de împrumuturi » nu este decât o escrocherie pe scară largă pe seama copiilor tăi.“ El continuă, spunând:

„Deja, prin activitatea lor, băncile au generat o aristocraţie a anilor. De aceea, cred că puterea de a emite monedă ar trebui retrasă băncilor, fiind redată poporului, căruia îi aparţine de drept.”

Jefferson credea şi că existenţa unei Bănci Centrale era profund necon­stituţională:

„Consider că la temelia Constituţiei se află principiul care spune că: « Toate puterile a căror exercitare nu i-a fost delegată prin Con­stituţie guvernului federal al SUA sau nu i-a fost interzisă acestuia în mod expres de către state sunt rezervate fie acestora, fie poporului american ». A face un singur pas dincolo de limitele atât de clare stabilite, căutând să evi­tăm puterea Congresului, ar însemna să posedăm o putere nemărginită, care nu mai este susceptibilă de a fi clar definită. După părerea mea, înregistrarea unei bănci şi puterile asumate de ea prin legea de înfiinţare nu i-au fost dele­gate guvernului american de nicio prevedere constituţională.” Ironia sorţii face ca susţinătorii ideilor lui Jefferson, care la vremea lor erau consideraţi liberali, să formeze ceea ce mai târziu avea să devină Parti­dul Republican din SUA. Jefferson nu a fost singurul dintre părinţii-fondatori care să-şi exprime dezgustul faţă de profiturile din activităţile bancare.

John Adams scria în 1811 :

„Am urât dintotdeauna din tot sufletul sistemul nostru financiar bancar în întregul său şi voi continua s-o fac până mor. Urăsc fiecare bancă , fiecare bancă prin intermediul căreia trebuie plătită dobândă sau tre­buie realizat profit de orice fel de către [cel ce împrumută bani], căci asta este corupţie « pe faţă », iar publicul este taxat în beneficiul şi pentru profi­tul unui număr mic de persoane…”

The First Bank of the United States a fost, de asemenea, înfiinţată după modelul Băncii Angliei, creând un parteneriat între guvern şi interesele cercurilor bancare. 20% din capitalul de funcţionare al băncii era obţinut prin intermediul guvernului federal, iar restul de 80% era depus de investi­tori privaţi — în rândurile cărora erau şi străini, ca de exemplu familia Rothschild. „Consemnările legale ale acelei epoci atestă faptul că ei — fami­lia Rothschild — deţineau adevărata putere în vechea bancă a SU A „, scria autorul Gustavus Myers. Este limpede că bancherii europeni şi asociaţii lor din Lumea Nouă au fost autorii unei conspiraţii prin care încercau să preia controlul asupra rezervei monetare din America. Activitatea acestei bănci a generat, de asemenea, inflaţie prin crearea unei rezerve de bancnote fracţionale. Negustorii de bani au prosperat, însă cetă­ţeanul american de condiţie medie a avut mult de suferit.

Efortul de a repune pe picioare o bancă centrală a început, de fapt, cu trei ani mai devreme. Bancherul Frank A. Vanderlip, unul dintre întemeietorii Sistemului Rezervelor Federale, ulterior preşedinte al National City Bank din New York, scria:

„A fost o ocazie, pe la sfârşitul anului 1910 , când am acţionat într-un secret tot atât de profund, furişându-mă tot atât de bine, ca orice conspirator care se respectă. Nu cred defel că este deplasat să vorbesc despre expediţia noastră secretă pe insula Jekyll, cu ocazia punerii la punct a statu­tului de funcţionare a ceea ce a devenit mai târziu Sistemul Rezervelor Federale.”

Vanderlip se referea la o călătorie secretă efectuată în noaptea de 22 noiembrie 1910 de către şapte bărbaţi, care probabil că reuneau cam un sfert din bogăţia totală a lumii, pe insula Jekyll, insula privată de odihnă a lui J.P. Morgan, aproape de coastele statului Georgia. Misiunea a avut un carac­ter atât de secret, încât în cursul său participanţii s-au adresat unul altuia folosindu-şi doar prenumele, iar servitorii obişnuiţi ai casei fuseseră înlo­cuiţi cu unii care nu-i cunoşteau pe invitaţi. Cei şapte participanţi la această reuniune secretă erau: Vanderlip, care reprezenta firma de investiţii Kuhn, Loeb & Company, aparţinându-le lui William Rockefeller şi Jacob Schiff, Abraham Piatt Andrew, adjunctul secretarului de stat al Trezoreriei SUA, Henry P. Davison, partener asociat la J.P. Morgan Company, Charles D. Norton, preşedintele First National Bank o f New York (o instituţie dominată de familia Morgan), adjunctul lui Morgan, Benjamin Strong, Paul Mortiz Warburg, partener la Kuhn, Loeb & Company şi senatorul republican de Rhode Island, „Whip” Nelson W. Aldrich, preşedinte al Comisiei Naţionale Monetare, singurul dintre parti­cipanţi care nu era bancher. Dar acesta era asociatul lui J.P. Morgan şi socrul lui John D. Rockefeller Jr. Warburg era reprezentantul ramurii europene a familiei Rothschild şi fratele lui Max Warburg, şeful consorţiului bancar M.M. Warburg Company din Germania şi Olanda. Grupul s-a izolat pentru o săptămână pe insula Jekyll, pregătind pla­nurile reformei bancare pe care guvernul o considera necesară din cauza unei serii de incidente care creaseră panică în rândurile publicului. Azi, mulţi cercetători cred că aceste incidente au fost create artificial, avându-se în vedere tocmai acceptarea de către public a acestor aşa-zise „reforme”. Referindu-se la cele de mai sus, Ralph Epperson remarca faptul că Morgan s-a întors în SUA după o călătorie în Europa, întreprinsă la începu­tul lui 1907, lansând o serie de zvonuri potrivit cărora Banca Knickerbocker din New York era insolvabilă.

Depunătorii speriaţi au luat cu asalt banca, fapt ce la rândul său a declanşat asalturi în lanţ asupra altor bănci, toate acestea generând panica din 1907. „Un stadiu al evenimentelor similare petrecute în 1873, 1893 şi 1907 indică faptul că acestea au fost rezultatul manevrelor financiar-bancare oculte, făcute de bancherii din Londra”, conchidea auto­rul Eustace Mullins, biograful autorizat al poetului Ezra Pound, care l-a încurajat în 1948 să cerceteze istoria Sistemului Rezervelor Federale. Preşedintele Universităţii Princeton (şi viitorul preşedinte al SUA), Woodrow Wilson, a proclamat soluţia pe care o găsise la panica financiară:

„Toate acestea ar putea fi evitate dacă am numi un comitet alcătuit din şase sau şapte bărbaţi care sunt oricând gata să se pună în slujba marelui public, ca de exemplu J.P. Morgan, pentru a se îngriji de problemele financiare ale ţării noastre”. Ca urmare a acestor afirmaţii, s-au făcut auzite tot mai multe voci în favoarea creării unui sistem financiar-bancar stabil. Din cauza presiunii alegătorilor, în 1908, Congresul a votat Legea Aldrich-Vreeland, prin care băncile ce operau pe plan naţional erau autori­zate să emită bancnote de urgenţă — „înscrisuri” — şi se stipula crearea Comisiei Naţionale Monetare, sub conducerea senatorului Aldrich, cu scopul de a recomanda căi de stabilizare a sistemului monetar american. Griffin scria: „încă de la început a fost limpede pentru toţi că acea comisie era o adevărată ruşine, căci acest aşa-zis organism, cu scopul de a strânge cât mai multe fapte şi date pentru rezolvarea acestei probleme, nu s-a întrunit nici măcar o dată vreme de doi ani, în vreme ce Aldrich s-a plim­bat în tot acest timp în Europa, consultându-se cu şefii Băncilor Centrale din Anglia, Franţa, Germania. Aceste excursii au costat 300 000 de dolari, plătiţi de contribuabilii americani, iar singurul rezultat palpabil, ca şi al muncii Comisiei de altfel, a fost apariţia a 38 de volume masive referitoare la istoria băncilor europene.” Volumele puneau accentul pe istoria băncii ger­mane Reichsbank, al cărei acţionar principal era firma M.M. Warburg Company, deţinută de familiile Rothschild şi Warburg. Raportul final al Comisiei a fost redactat de cei şapte bărbaţi despre care am vorbit mai sus, la staţiunea privată de odihnă a lui Morgan de pe insula Jekyll, unde se aflau, chipurile, pentru a vâna raţe. Ei au ajuns la concluzia că ar fi cel mai bine ca în SUA să nu existe o singură bancă centrală, ci mai multe, căzând de acord că nimeni nu avea voie să pronunţe nici măcar în şoaptă cuvintele centrală sau chiar bancă. Cel mai important lucru decis de ei a fost acela că această instituţie nou-creată va fi concepută astfel încât să arate ca o agenţie comercială a guvernului SUA. Vorbind în faţa unui public deosebit de interesat, alcătuit din membrii Asociaţiei Americane a Bancherilor, Aldrich spunea:

„Această organizaţie, a cărei înfiinţare o propunem, nu este o bancă în adevăratul sens al cuvântu­lui, ci o uniune cooperatistă a tuturor băncilor ţării, înfiinţată cu scopul atingerii unor ţeluri bine definite.”

Warburg fusese cel care concepuse ideea de înfiinţare a acestei uniuni cooperatiste, într«-un mod convenabil pentru toată lumea. Toate restricţiile impuse bancherilor puteau fi înlăturate mai târziu, ceea ce de altfel s-a şi întâmplat. Dar această propunere, care urma să fie cunoscută ca Planul Aldrich, după numele celui care a susţinut-o în Senat, s-a dovedit a fi o idee nepotri­vită încă din start. Prea mulţi oameni au văzut în acest plan o încercare făţişă de a crea un sistem al bancherilor, de către bancheri şi pentru bancheri. „Pla­nul Aldrich este un plan pus la cale de Wall Street”, avertiza congresmenul Charles A. Lindbergh, tatăl faimosului aviator. Atunci când Aldrich şi-a propus planul ca proiect de lege, acesta s-a împotmolit în comitetul de profil. Autorul Greider spunea dispreţuitor că:

„Acei critici cu o gândire de tip conspiraţionist au exagerat importanţa întâlnirii de pe insula Jeky ll”, dar a conchis că „suspiciunile lor erau corecte dintr-un anumit punct de vedere”, întrucât bancherii ştiau că „orice propunere identificată ca provenind de pe Wall Street avea să fie respinsă în Camera Reprezentanţilor, controlată de democraţi”. în acest caz, era nevoie de o nouă tactică şi ea a venit de la preşedintele Comitetului pentru Probleme Bancare şi Monetare din Camera Reprezen­tanţilor, Carter Glass, congresmen de Virginia, care a atacat deschis Planul Aldrich, susţinând că excludea controlul guvernamental şi crea un monopol bancar. Glass a redactat o propunere alternativă, Legea Rezervelor Fede­rale, exprimându-şi în public împotrivirea faţă de Wall Street. Vanderlip şi Aldrich au combătut cu ardoare propunerea legislativă a lui Glass, deşi capitole întregi ale acesteia erau identice cu Planul Aldrich. Toată această opoziţie, era limpede pentru toţi, nu putea fi decât un efort de a dobândi sprijinul publicului pentru Legea Glass, creând impresia că bancherii se opun aplicării acestei legi. Aceste eforturi au fost subliniate şi mai mult de existenţa unei organizaţii numite Liga Naţională a Cetăţenilor, care „milita pentru reforma bancară, fiind în întregime finanţată şi controlată de băncile de sub conducerea lui Paul Warburg”, conform spuselor lui Griffin.

„Scopul acesteia era de a răspândi sute de mii de broşuri educative, de a organiza campanii de redactare de scrisori către congresmeni, cerându-le să voteze pentru reforma bancară, de a furniza celor din mass-media material pe această temă şi de a crea prin orice alte mijloace iluzia că planul de pe insula Jekyll se bucură de un larg sprijin popular”, adăuga el. Conducătorul ligii mai sus-menţionate era profesorul de economie J. Laurence Laughlin, de la Universitatea din Chicago, o instituţie de învă­ţământ căreia John D. Rockefeller îi făcuse de-a lungul anilor donaţii finan­ciare substanţiale. In vreme ce sprijinul pentru crearea unui nou sistem bancar era obţinut prin mijloacele de mai sus, pe scena politică se juca din nou o comedie foarte des folosită din motive tactice. Preşedintele William Howard Taft se grăbise să declare deja că se va opune prin dreptul de veto adoptării oricărei legislaţii care ar fi creat o bancă centrală. Prin urmare, bancherii aveau nevoie la Casa Albă de un lider mai maleabil. Acesta a fost găsit în persoana lui Woodrow Wilson, savantul care fusese reţinut la Universitatea Princeton şi ales, în cele din urmă, ca preşedinte al acestei instituţii de foştii lui colegi de clasă, Cleveland H. Dodge şi Cyrus McConnick, directori la National City Bank din New York, proprietatea lui Rockefeller. „Vreme de aproape 20 de ani, înainte de a fi nominalizat drept candidat la preşedinţia SUA, Woodrow Wilson se învârtise în cercu­rile financiar-bancare de pe Wall Street” — scria Ferdinand Lundberg. Wilson, care îl lăudase în 1907 pe J.P. Morgan, fusese apoi „făcut” guverna­tor al statului New Jersey, iar acum devenise candidatul ideal al bancherilor pentru funcţia de preşedinte al SUA. Nominalizarea lui a fost obţinută de către cel care, de acum încolo, avea să fie consilierul şi tovarăşul său nedes­părţit, colonelul Edward Mandell House, un asociat apropiat al familiilor Warburg şi Morgan. Profesorul Charles Seymour, cel ce s-a ocupat de publicarea scrisorilor lui House, scria că „familiile Schiff, Warburg, Kahn şi Rockefeller aveau încredere deplină în House”. Insă în calea nominalizării lui Wilson se ridica o problemă.

Sondajele de opinie dinaintea începerii campaniei electorale indicau limpede că democra­tul Wilson nu-l putea înfrânge pe republicanul Taft. în aceste condiţii, a fost utilizată pentru prima dată o manevră care a mai dat de câteva ori rezultate bune de atunci încoace: fostul preşedinte, Theodore „Teddy” Roosevelt, de asemenea republican, a fost încurajat să candideze drept candidat al unui al treilea partid, Partidul Progresist, căruia doi oameni importanţi, foarte apropiaţi familiei Morgan, i-au oferit mari sume de bani. Acest plan a reuşit pe deplin. Roosevelt i-a smuls suficiente voturi lui Taft, astfel încât Wilson, care se angajase deja în mod public că, odată ales, va promulga legea de înfiinţare a Rezervelor Federale, a fost ales preşedinte al SUA cu o diferenţă foarte mică de voturi. Dar Wall Street trebuia să lase impresia unei opoziţii. Referindu-se la acest lucru, mai târziu, William McAdoo, ginerele preşedintelui, care a fost numit secretar al Trezoreriei, scria: „Bancherii au luptat contra promulgării Legii Rezervelor Federale cu aceeaşi neobosită energie cu care bărbaţii luptă de obicei contra izbucnirii unui incendiu în pădure. Referindu-se la lege, ei spuneau că avea un caracter populist, socialist, retrograd, distructiv, infantil, că era prost concepută, nefuncţionabilă.”

Totuşi, McAdoo spunea, în cursul unor întrevederi avute cu aceşti bancheri: „Treptat, am ajuns să percep, dincolo de tot acest hăţiş al controverselor legate de Lege, că lumea finan-ciar- bancară nu se opunea nici pe departe atât de mult acesteia, pe cât pre­tindea că o face”. Wilson a promulgat legea de înfiinţare a Sistemului Rezervelor Federale pe 23 decembrie 1913 , cu doar două zile înaintea Crăciunului, într-o peri­oadă în care unii membri ai Congresului erau deja în vacanţă, iar atenţia cetăţeanului american de condiţie medie era clar concentrată pe pregătirile şi cumpărăturile pentru sărbători. „Este limpede că, în acest caz, Congresul a fost ocolit, păcălit şi depăşit de evenimente, printr-un atac psihopolitic, înşelător, dar executat strălucit” — scria Griffin. Azi, Sistemul Rezervelor Federale este alcătuit din 12 bănci, depozitare ale Rezervelor Federale, fiecare dintre ele deservind o anumită zonă a ţării, dar aflându-se sub dominaţia Băncii de Rezerve Federale din New York. Acestea sunt administrate de un consiliu de guvernatori, ai cărui membri sunt numiţi de preşedinte şi confirmaţi în funcţie de către Senat, confirmare care, de obicei, este doar o simplă formalitate ce se reduce la aplicarea unei ştampile a Senatului pe numirile respectivilor funcţionari. Sistemul Rezervelor Federale americane este o forţă atât de importantă în economia mondială, încât experţii fiecărei ţări acordă atenţie deosebită oricărei acţiuni întreprinse de el. „Această atenţie este pe deplin justificată — scria Kim Clark de la U.S. News & World Report—, deoarece chiar cea mai mică oscilaţie produsă la dobânzi poate cutremura pieţele financiar-bancare mondiale, creând sau distrugând milioane de locuri de muncă.” Dar adevărata istorie a Sistemului Rezervelor Federale se referă la cine deţine controlul şi de ce. „Folosirea unei bănci centrale pentru a crea peri­oade alternative de inflaţie şi deflaţie, buzunărind astfel publicul pentru ca un grup foarte redus de persoane să obţină profituri uriaşe, fusese un sistem conceput de cercurile financiar-bancare internaţionale, fiind ridicat la rangul unei adevărate ştiinţe exacte” — observa Alien.

În 1913 , congresmenul Lindbergh spunea: „Sistemul Rezervelor Federale înfiinţează cel mai gigantic trust de pe planetă. Atunci când preşedintele va semna această lege, conducerea invizibilă a ţării de către cercurile finan­ciar- bancare puternice va fi legalizată. Această nouă lege va crea inflaţie de câte ori trusturile bancare o doresc. De acum încolo, recesiunile economice vor fi create în mod ştiinţific” — avertiza el. Instituţia Sistemului Rezervelor Federale a fost repede ocupată chiar cu oamenii care o concepuseră. Bancherul Benjamin Strong, un apropiat al intereselor familiei Morgan, a devenit primul guvernator al Băncii Rezer­velor Federale din New York, în vreme ce primul guvernator pe plan naţio­nal nu a fost nimeni altcineva decât Paul Warburg, omul căruia i se acordă cel mai mare credit privitor la conceperea amănunţită a modului de func­ţionare a Sistemului, şi care mai târziu a devenit preşedinte al Sistemului Rezervelor Federale. Deşi în titulatura sa apare cuvântul „federal”, Sistemul Rezervelor Federale nu face parte din guvernul SUA. El este o organizaţie privată, p ro­prietate a băncilor membre, care la rândul lor se află în proprietatea unor acţionari privaţi. Oare cine sunt aceştia ? „O examinare atentă a listei acţionarilor principali din băncile newyorkeze demonstrează limpede că un număr mic de familii înrudite prin legături de sânge, căsătorie sau interese de afaceri, încă deţin controlul asupra băncilor din oraş, care, la rândul lor, sunt acţionare majoritare ale Băncii Rezervelor Federale din New York, deţinând prin urmare controlul asupra acesteia” — scria cercetătorul Eustace Mullins, în cartea lui intitulată The Secrets of the Federal Reserve, publicată în 1983. în ea, Mullins pre­zenta grafice care demonstrau legăturile existente între Banca Rezervelor Federale şi băncile sale membre, respectiv familiile Rothschild, Morgan, Rockefeller, Warburg etc. Acest control deţinut de băncile private asupra Băncii Rezervelor Fede­rale continuă să se exercite chiar şi astăzi. „Banca Rezervelor Federale din New York, care domină total celelalte 11 sucursale ale sistemului bancar existente pe plan naţional prin deţinerea de acţiuni, exercitarea controlului şi influenţei, având singurul loc ce permite exercitarea permanentă a dreptu­lui de vot în Comitetul Federal pentru o Piaţă Deschisă şi desfăşurând toate tranzacţiile cu acţiuni de pe piaţa liberă, are oricând disponibile pe piaţă 19 752 655 de acţiuni pentru vânzare, aflându-se în proprietatea majoritară a două bănci: Chase Manhattan Bank (care acum a fuzionat cu Chemical Bank), care deţine 6 389 445 de acţiuni, ceea ce reprezintă 32,35% din tota­lul acţiunilor; şi Citibank, N A , cu 4 051 851 de acţiuni, ceea ce reprezintă 20,51% din totalul acţiunilor. împreună, aceste două bănci deţin 10 441 295 82 e acţiuni, sau 52,86% din totalul acţiunilor, ceea ce reprezintă controlul majoritar”, afirma cercetătorul Eric Samuelson într-un raport din 1997. S-ar părea că avertismentele lui Jefferson şi Lindbergh privitoare la deţi­nerea de către băncile private a controlului asupra unei bănci centrale s-au dovedit a fi corecte. Griffin a arătat că, odată cu crearea Sistemului Rezervelor Federale, bancherii importanţi au atins, în sfârşit, un obiectiv urmărit de multă vreme, anume posibilitatea îndatorării contribuabililor prin trecerea la datoria publică a pierderilor suferite de băncile private. In acest sens, el îl cita pe Paul Warburg, care recunoştea că: „în vreme ce, tehnic şi juridic, bancno­tele emise de băncile din Sistemul Rezervelor Federale constituie o obligaţie de plată asumată de către guvernul SUA, de fapt, pentru îndeplinirea acestei responsabilităţi, el se sprijină pe băncile membre din Sistemul Rezervelor Federale. Guvernul poate fi solicitat să şi-o asume numai după ce băncile membre ale acestui sistem nu au putut-o face.”

„Omul care a conceput organizarea practică a Sistemului Rezervelor Federale ne spune că bancnotele emise de băncile componente ale Sistemului Rezervelor Federale sunt, de fapt, bani emişi de particulari, iar contribua­bilii stau pe margine, fiind gata să acopere pierderile acelor bănci emitente“ — explica Griffin (sublinierea provine din lucrarea originală). Banii necesari pentru acoperirea cheltuielilor prea mari ale guvernului provin dintr-un mecanism pus la punct de aceleaşi persoane în aceeaşi peri­oadă, anume instituirea unui impozit pe venit la nivel naţional şi a mijloa­celor necesare pentru colectarea lui. De fapt, promotorii globalismului bancar din jurul lui Wilson au obţi­nut o victorie nesperată. Adresându-se naţiunii pe un ton didactic şi morali­zator, precum unii politicieni contemporani, Wilson a afirmat că guvernul său era „mai preocupat de respectarea drepturilor omului decât de respec­tarea drepturilor asupra proprietăţii”. La adăpostul acestei retorici, Wilson a determinat adoptarea unui număr mai mare de legi „progresiste” decât oricare altă administraţie anterioară, promulgând, pe lângă legea de înfi­inţare a Sistemului Rezervelor Federale, şi pe cea privind instituirea obliga­torie a impozitului pe venit, calculat în funcţie de averea contribuabilului (şi, odată cu ea, şi pe cea de creare a Serviciului de Taxe şi Impozite al Departamentului Trezoreriei SUA, însărcinat cu supravegherea obligativi­tăţii plăţiilor) şi Legea Federală a împrumuturilor pentru Fermieri (creând 12 bănci care le puteau acorda împrumuturi fermierilor), legea de creare a Comisiei Federale pentru Comerţ, printre atribuţiile căreia se număra şi reglementarea desfăşurării comerţului, printre multe altele.

Este limpede că în domeniul bancar datoriile sunt egale cu profiturile. Acesta este unul dintre secretele fundamentale ale banilor. Nu e prea dificil să vedem că deschiderea unei bănci este mai profitabilă decât cea a unui cont curent. Aceasta ar putea explica şi de ce SUA a devenit o naţiune debitoare pe plan mondial. Camăta este un termen care aproape că a dispărut din limbajul actual. Generaţia tânără de azi nu cunoaşte înţelesul acestui cuvânt. Cândva, ea era definită drept orice dobândă solicitată pentru un împrumut, însă dicţiona­rele moderne au moderat înţelesul termenului, caracterizându-l ca fiind doar „o dobândă excesiv de mare“ . Cândva, Constituţia texană definea camăta ca fiind orice dobândă ce depăşea 6%. Acest plafon a fost mărit de-a lungul anilor, până când, în cele din urmă, ideea a fost abandonată cu totul. Acest lucru s-a realizat acţionând astfel încât operaţiunile efectuate de Sistemul Rezervelor Federale să se desfăşoare într-un deplin secret şi în condiţii economice misterioase. „Mecanismul prin care Sistemul Rezervelor Federale transformă debitele în profit poate părea complicat la prima vedere, dar este simplu dacă ne reamintim că procesul nu are scopul de a fi logic, ci dimpotrivă, doreşte să înşele şi să creeze confuzie”, spunea Griffin. Greider era de acord cu acesta: „Amănuntele acţiunilor [Sistemului Rezervelor Federale] sunt presupuse a fi atât de confidenţiale, încât pare imposibil ca cetăţenii obişnuiţi să le poată înţelege”. Unii cred că această ignoranţă ar putea fi o binecuvântare. Henry Ford spunea odată: „Este destul de bine că americanii simpli nu înţeleg funcţionarea sistemului nostru financiar-bancar, căci, dacă ar şti toate dedesubturile, cred că ar izbucni o revoluţie chiar în noaptea asta.”

„Majoritatea americanilor nu înţeleg cu adevărat modul în care acţio­nează preşedinţii băncilor internaţionale”, conchidea regretatul senator Barry Goldwater. El continua spunând: „Bancherii doresc ca lucrurile să se petreacă astfel. Noi recunoaştem foarte greu faptul că familiile europene Rothschild şi Warburg, precum şi firmele lui J.P. Morgan, Kuhn, Loeb and Company, Schiff, Lehman şi Rockefeller posedă şi controlează o avere vastă. Modul în care au căpătat această enormă putere financiară şi cum s-au folosit de ea este un mister pentru cei mai mulţi dintre noi. Bancherii pieţei financiare mondiale fac bani prin creditarea guvernelor. Cu cât datoria statului respectiv este mai mare, cu atât estimai mare dobânda pe care acesta trebuie să le-o înapoieze cămătarilor ca împrumutat. Băncile naţio­nale ale statelor europene sunt, de fapt în proprietatea şi sub controlul intereselor private.” Se poate demonstra că aceleaşi interese private deţin şi controlează Sistemul Rezervelor Federale. Potrivit spuselor scriitorului Greider „finanţiştii de azi au conceput amănunte atât de complicate şi secrete cu care să înconjoare desfăşurarea tranzacţiilor lor financiare, încât, în mintea oamenilor de rând, Sistemul Rezervelor Federale a căpătat proporţiile unui cult.”

„Mulţumită hotărârii luate de conducătorii Sistemului Rezervelor Fede­rale de a tolera o creştere enormă a masei monetare şi a fluxului de capital străin care caută adăpost în SUA, consumatorii şi întreprinderile americane au încă la dispoziţie un surplus de credit” — scriau Phillip J. Langman şi Jack Egan în suplimentul financiar al publicaţiei U.S. News & World Report din ianuarie 1999. Remarcau de asemenea faptul că: „Economia continuă să creeze noi locuri de muncă, dar americanii se îndatorează mai repede decât le cresc veniturile.” înainte de anii ’30 ai secolului XX , bancnotele de hârtie puteau fi răs­cumpărate solicitându-se achitarea contravalorii lor în aur, deoarece capi­tolul 10 al Constituţiei SUA preciza că aurul şi argintul sunt singurele mijloace legale de garantare a valorii banilor. De aceea, cele mai vechi-bancnote emise de Sistemul Rezervelor Federale aveau inscripţionate urmă­toarele: .Aceste bancnote pot fi preschimbate conform legii la contra­valoarea lor în aur sau argint, fie direct la sediul Trezoreriei SUA, fie la sediul oricărei bănci din Sistemul Rezervelor Federale.” în prezent, inscrip­ţia a dispărut. Referindu-se la acest lucru, Greider spune: „O nouă dimensiune a încre­derii se adăugase iluziei (referitoare la faptul ca banii ar avea valoare reală), în sfârşit, ultima proptea ce sprijinea această iluzie a fost înlăturată în acest secol: standardul privitor la contravaloarea în aur a banilor a fost abando­nat.” Scopul iniţial al banilor, acela de a reprezenta mărfuri şi servicii palpa­bile, a fost uitat. Secretele simple ale funcţionării sistemului monetar au fost ascunse cu grijă de slujitorii cultului banilor. Greider comenta: „Spre deosebire de liderii săi politici, publicul american depindea de existenţa unor clişee fami­liare pentru înţelegerea limitată a sistemului monetar. Cetăţenii de condiţie medie nu puteau înţelege, pur şi simplu, semnificaţia limbajului economico- financiar, iar majoritatea economiştilor nu făceau nici cel mai mic efort să traducă.” Azi, banii sunt tot mai mult simple puncte strălucitoare pe monitorul unui computer, iar accesul la ei se face prin cărţile de credit din plastic sau prin bancomate. în spatele lor nu este niciun sprijin, şi totuşi aceşti bani ilu­zorii sunt împrumutaţi cu dobândă de mari instituţii. Pe măsură ce canti­tatea totală a banilor de pe piaţă creşte, valoarea le scade. Acest proces este inflaţia, care în realitate este un impozit încorporat, perceput asupra folo­sirii banilor, iar aceasta poate fi manipulată, valoarea ei putând creşte sau scădea, la ordinul celor ce controlează fluxul circulaţiei bancnotelor sau evoluţia cifrelor de pe monitoare. „Rezultatul funcţionării întregului sistem este acumularea de datorii masive la fiecare nivel al structurii sociale de astăzi”, scria autorul William Bramley.

„Băncile sunt îndatorate depunătorilor lor, iar banii acestora sunt împrumutaţi altor persoane sau instituţii, fapt care ajută băncile să iasă din datorii, obţinând profit. Ceea ce face ca întregul sistem să pară tot mai mult izvorât din mintea unui nebun, este faptul că băncile, ca şi alţi creditori, au adesea dreptul să pună sechestru pe obiectele aparţinând debitorului, dacă acesta nu le returnează bancnotele împrumutate.” In decursul Marii Recesiuni Economice din anii ’30, banii şi-au men­ţinut valoarea. Asta s-a întâmplat, pur şi simplu, pentru că erau greu de găsit, iar preţurile au fost scăzute pentru a reflecta faptul că erau prea puţini bani pe piaţă. Azi, America trece printr-o recesiune economică de tip inflaţionist, preţurile crescând din cauza existenţei pe piaţă a unei mase monetare mult mai mari decât necesarul. Cu cât sumele de bani aflate în cir­culaţie sunt mai mari, cu atât valoarea lor este mai mică.

Construirea imperiilor Bancherii de felul celor din familia Rothschild au învăţat repede că puteau manipula valoarea banilor controlând cantitatea din circulaţie. Sistemul bancar fracţional le permitea să emită sau să retragă bani după pro­pria dorinţă. Astfel, ei şi-au multiplicat de mai multe ori profiturile şi puterea, acor­dând împrumuturi unor ţări întregi, mai degrabă decât unor simple per­soane particulare. „Pe măsură ce au evoluat, învăţând magia convertirii datoriilor în profit, activitatea lor s-a extins dincolo de granitele Frankfurtului”, scria Griffin. După cum au demonstrat, familia Rothschild a clădit reţele eficiente de informaţii, implicându-se şi în desfăşurarea unor activităţi de contrabandă semioficiale, pentru a-şi extinde şi întări imperiul. De exemplu, când Napoleon a refuzat împrumutul oferit de familia Rothschild, preferând să creeze propria Bancă aftsanţei, şi-a făcut duşmani neîmpăcaţi. După întoarcerea lui din exil, în 1815 , a fost forţat de împre­jurări să se îndatoreze peste puteri, pentru a apăra Franţa de ducele de Wellington şi de armatele europene de sub conducerea acestuia. Filiala lon­doneză a Băncii Rothschild, condusă de Nathan, i-a acordat lui Napoleon un împrumut de 5 milioane de lire sterline. în acelaşi timp, Nathan, cu aju­torul altor membri ai familiei Rothschild, a trecut prin contrabandă prin Franţa o mare cantitate de aur, pentru a echipa armata condusă de duce. încă o dată, familia Rothschild a jucat la două capete, ca să cadă în picioare, indiferent de rezultatul conflictului desfăşurat. Când armatele revigorate ale ducelui au înfrânt armata lui Napoleon la Waterloo, în iunie 1815 , vestea victoriei a fost dusă repede în Anglia de curierii firmei Rothschild, care purtau binecunoscutele şi intangibilele lor pungi roşii. Mesagerul firmei Rothschild a ajuns la Londra cu o zi mai devreme decât curierul lui Wellington. Fiind binecunoscută capacitatea lui F Nathan de a dobândi foarte repede informaţii secrete şi a acţiona în baza lor, tpţi ochii bursei londoneze erau aţintiţi asupra lui. Nathan Rothschild, apărând disperat la bursă, i-a ordonat agentului său să vândă toate acţiunile avute. Ceilalţi investitori, fiind siguri că Wellington fusese înfrânt, au declan­şat o adevărată frenezie a vânzărilor, care a avut ca rezultat final faptul că agenţii lui Nathan au putut cumpăra curând cea mai mare parte a datoriilor din Marea Britanie, plătind pe ele doar o mică parte din valoarea reală. Mult mai târziu, referindu-se la această perioadă, Nathan Rothschild a comentat: „A fost cea mai bună afacere făcută vreodată.” Pe la începutul secolului al XIX-lea, familia Rothschild reuşise să cum­pere titluri nobiliare. Ramura franceză a familiei adăugase în 1816, în faţa numelui său, particula „de“ , în timp ce ramura austriacă a căpătat titlul de baron în 1882. In 1885, cu toate reticenţele pe care le avea faţă de această cerere, regina Victoria i-a acordat titlul de baron lui Nathaniel Rothschild, nepotul lui Nathşn. „Pe tot parcuftail primei jurrltăţi a secolului al XIX-lea, fraţii Rothschild au făcut afaceri importante în numele guvernelor Angliei, Franţei, Prusiei, Austriei, Belgiei, Spaniei, Neapolelui, Portugaliei, Braziliei, ale diverselor state germane şi ale ţărilor mai mici. Ei erau bancherii personali ai multora dintre regii Europei. Prin intermediul unor agenţi făceau investiţii de capital importante pe pieţe atât de îndepărtate ca SUA, India, Cuba, Australia”, scria Griffin. Sigur că, pentru a putea proteja aceste investiţii făcute la un nivel atât de înalt, era nevoie ca fraţii Rothschild să poată controla şi influenţa într-o oarecare măsură politica statelor în economiile cărora investeau.

Obişnuiau, de asemenea, să finanţeze diverse ţări, pentru ca apoi să le asmuţă una împotriva celeilalte, ca să le oblige să se supună voinţei lor. Această stratagemă a devenit cunoscută sub denumirea de „jocul echilibrului de putere” şi, pentru a putea fi aplicată, era necesar ca toate manevrele să se desfăşoare într-un mare secret. Griffin scria: „Prin faptul că au rămas în spatele uşilor închise, ei au putut evita mânia populară, care, în loc să fie îndreptată împotriva lor, era îndreptată doar înspre politicienii pe care ei îi manipulau în cea mai mare măsură. Această tehnică a fost aplicată de atunci încoace de către toţi specu­latorii financiari şi este pe deplin folosită de conducătorii de azi ai Siste­mului Rezervelor Federale.” Familia Rothschild şi-a păstrat spiritul de clan pe tot parcursul secolului XX , aşa cum spune biograful Wilson în descrierea modului în care Lionel de Rothschild „a parcurs odată, împreună cu mine, o listă cu numele tuturor membrilor familiei aflaţi în viaţă şi, cu toate că numărul lor se ridica la câteva zeci de persoane, el a putut să-mi facă foarte repede o descriere orală a fiecăruia dintre ei“ . Pe la sfârşitul anilor ’90, patriarhii imperiului Rothschild erau baronii G u y şi Elie de Rothschild în Franţa şi lordul Jacob Rothschild şi Sir Evelyn de Rothschild, în Marea Britanie. în ciuda deschiderii pe care marile familii nobiliare o manifestă azi faţă de mass-media, familia Rothschild îşi păstrează încă neatinse secretele. în 1998, savantul şi profesorul de istorie de la Oxford Niall Ferguson a primit permisiunea de a publica o biografie amănunţită a familiei Rothschild, dar i s-a pus condiţia ca aceasta să se refere doar la evenimentele petrecute de la întemeierea familiei până în 1848. în această lucrate, el se referea la „afir­maţiile nebuneşti” pe care unii scriitori specializaţi în materie de conspiraţie le făcuseră de-a lungul anilor cu privire la familia Rothschild, nevăzând în activităţile acesteia altceva decât dorinţa de a dobândi controlul total asupra lumii. Prin urmare, el declara că-şi propunea să scrie o biografie obiectivă, redactată într-un stil ştiinţific. Totuşi, protestele lui Ferguson menite să proclame sus şi tare „inocenţa” familiei Rothschild n-au mai avut valoare atunci când el însuşi a fost nevoit să recunoască faptul că, până şi în calitatea sa de biograf oficial al familiei, a avut de întâmpinat piedici în calea cercetărilor lui: „încă de la începutul muncii mele de cercetare, am încheiat un acord formal, care prevedea faptul că mi se va permite să citez din cuprinsul oricărui material din arhiva din Londra a familiei, cu condiţia ca acesta să dateze dinainte de martie 1915 şi din cuprinsul oricăror altor arhive şi colecţii particulare de documente, atât timp cât custozii lor îmi vor fi acordat permisiunea s-o fac”, explica el. Chiar şi atunci, Ferguson a descoperit în arhive lipsuri şi omisiuni sem­nificative, mai cu seamă în anii dinainte de izbucnirea Războiului Civil American. Autorul, în calitatea sa de „ateu autoproclamat provenit dintr-o familie de religie calvină”, nu acorda deloc atenţie aspectelor metafizice din tradiţia şi perioada de formare a familiei Rothschild, şi nici cunoştinţelor lor referitoare la tradiţiile Cabalei iudaice sau legăturilor cu Francmasoneria şi alte societăţi secrete.

Wilson, biograful familiei Rothschild, a fost îngrozit de copleşitoarea putere a familiei: „Genetica, mitologia, educaţia bine dirijată, şansele oferite de bogăţie, numeroasele relaţii, au jucat rolul lor în apariţia uneia dintre cele mai remarcabile — şi poate chiar cea mai remarcabilă — familii din istoria modernă şi contemporană”, conchidea el admirativ. „Prea puţine dinastii, exceptând poate monarhiile ereditare, ferite de dispariţie din cauza dreptu­lui primului moştenitor, şi-au păstrat influenţa pe plan mondial timp de şapte generaţii”. Dreptul primului moştenitor se referă la o condiţie fundamentală exis­tentă în testamentul lui Mayer Amschel, întemeietorul familiei, care cerea ca doar primul născut din fiecare generaţie să poată deţine controlul asupra averii familiei. Prin aplicarea acestei metode, nu numai că a fost menţinută coeziunea familiei Rothschild, ci, la fel ca şi în societăţile secrete, acei mem­bri care nu iau parte la luarea deciziilor referitoare la averea familiei cunosc prea puţine lucruri despre tranzacţiile financiare ale acesteia. Foşti directori executivi ai întreprinderilor componente ale consorţiului familial Rothschild se plângeau de faptul că, adesea, erau menţinuţi în afara cadrului în care se luau deciziile importante. Duritatea acestei familii şi secretomania sa, combinate cu incredibila putere pe care le-o conferă bogăţia acumulată în timp, ar putea explica afir­maţiile patriarhului Mayer Rothschild, care a fost citat adesea, spunând: „Atât timp cât pot să controlez banii unei naţiuni, puţin îmi pasă cine sunt cei care concep legile acelei ţări.” Influenţa familiei Rothschild s-a răspândit pe plan mondial; astfel, această influenţă asupra celei mai importante bănci din Japonia, aflate sub controlul familiei Nomura, se exercita prin intermediul prieteniei dintre Edmund Rothschild şi Tsunao Okumura, omul răspunzător de crearea acelui gigant financiar-bancar. Tot un membru al familiei Rothschild a fost cel care a ajutat la crearea statului Israel. In 1917 , după ce deţinuse un mandat în Parlamentul britanic, cel de-al doilea lord, Lionel Walter Rothschild, un sionist convins, fiul cel mai mare, moştenitor atât al banilor, cât şi al titlului nobiliar al lui Nathan Rothschild, după decesul acestuia, survenit în 1915 , a primit o scrisoare de la ministrul britanic de Externe, Arthur Balfour, în care acesta se declara de acord cu înfiinţarea unei patrii pentru evrei, în Palestina. Mai târziu, scrisoa­rea a devenit cunoscută sub numele de Declaraţia Balfour. In 1922, Liga Naţiunilor a aprobat mandatul propus de Balfour asupra Palestinei, deschi­zând astfel drumul pentru crearea ulterioară a Israelului. Baronul Edmond de Rothschild, care a construit prima conductă de transport între Marea Roşie şi Mediterana pentru a aduce în Israel petrolul iranian şi a fondat Banca Generală a Israelului, a fost numit mai târziu „părintele Israelului modern”. In SUA, conform afirmaţiilor ziaristului William T. Still, „crearea bogăţiilor americane ale familiei era « intensă ». Acţionând prin intermediul firmelor de pe Wall Street aparţinând familiilor Kuhn, Loeb & Co., J.P. Morgan Co., familia Rothschild l-a finanţat pe John D. Rockefeller, ajutându-l să creeze imperiul reprezentat de compania Standard Oil.

Ei au mai finanţat şi activităţile lui Edward Harriman (care a făcut afaceri în domeniul căilor ferate) şi ale lui Andrew Carnegie (care a făcut afaceri cu oţel).” Nu se ştie precis dacă familia Rothschild domină sau nu cu adevărat ori influenţează în vreun fel economia SUA, dar strânsele relaţii dintre familiile bogate din America şi societăţile secrete americane cu omoloagele lor bri­tanice dezvăluie o legătură solidă şi demonstrabilă cu Europa. O asemenea legătură este o organizaţie-soră a Comisiei Trilaterale, a Consiliului pentru Relaţii Externe şi a Grupului Bilderberg — Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale. Scopurile şi metodele folosite de societăţile secrete moderne din SUA nu şi-au avut originile aici, ci au fost importate de la societăţile secrete ce domi­naseră Europa timp de secole până atunci. Reîntorcându-ne la reuniunea de la Paris din 1919, care a avut ca rezul­tat înfiinţarea Consiliului pentru Relaţii Externe, trebuie remarcat faptul că această organizaţie nu era decât sucursala americană a unui Institut de Afa­ceri Internaţionale ce urma a fi creat. Sucursala engleză a acestei organizaţii a păstrat numele original, fiind cunoscută pe plan mondial ca Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale (RAI). Ca şi Consiliul pentru Relaţii Internaţionale, crearea Institutului despre care vorbim a fost iniţiată de colonelul House, consilierul lui Woodrow Wilson, bancherii Warburg şi Baruch, precum şi de alţi membri ai Grupului Internaţional de Studiu al Politicii Externe Mondiale, iniţiat de House. Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale a fost construit pe structura unei societăţi secrete deja existente, intitulată Grupurile Mesei Rotunde, înfiinţată în jurul anului 1910 , cu averea rămasă de pe urma lui Cecil Rhodes, magnatul britanic al diamantelor. Autorul Donald Gibson a explicat astfel crearea acestor societăţi: „Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale fusese înfiinţat în 1919 , cu scopul perpetuării puterii britanice în lume, ajutând la crearea Consiliului pentru Relaţii Externe, ca parte integrantă a unui efort de legare a aris­tocraţiei britanice şi a intereselor ei de politică externă cu cele ale SUA “ .

„Aşa-numita « relaţie specială » dintre Marea Britanie şi SUA este, de fapt, relaţia dintre Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale şi Consiliul pentru Relaţii Externe”. Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale şi-a stabilit sediul la Chatham House, clădire ce se află în piaţa Saint James din Londra, chiar peste drum de casa bogatei familii Astor. Se spune că deciziile britanice privind politica externă emană adesea de la Chatham House. Cel ce a coordonat crearea Institutului Regal pentru Afaceri Interna­ţionale a fost Lionel Curtis, un veteran al războaielor cu burii din Africa de Sud, care a devenit secretarul lui Sir Alfred Milner, înaltul comisar britanic în Africa de Sud. Curtis fusese unul dintre tinerii şi isteţii protejaţi ai lui Milner, cunoscuţi drept „grădiniţa lui Milner”. El a fost descris drept „un administrator public şi un scriitor britanic care milita pentru federalizarea imperiului britanic şi crearea unui stat mondial, care a exercitat o conside­rabilă influenţă privitoare la crearea Comunităţii Britanice a Naţiunilor [Commonwealth] “ . Milner, un imperialist fervent, educat la Oxford şi New College, a provocat Războiul Anglo-Bur dintre 1899 şi 1902, din cauza atitudinilor sale rigide, şi, prin victoria obţinută, a câştigat controlul britanic asupra minelor sud-africane de diamante şi unei mari părţi a rezervelor de aur. Milner nu a devenit întâmplător principalul custode al fondului lăsat moştenire de Cecil Rhodes, magnatul diamantelor din Africa de Sud. Acesta, mai mult decât oricine altcineva, a fost forţa motrice pentru for­marea câtorva societăţi secrete, inclusiv a Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale şi a Consiliului pentru Relaţii Externe, ambele instituţii fiind derivatele Grupurilor Mesei Rotunde organizate de el.

Carroll Quigley, un istoric de marcă, profesor de istorie la Şcoala de înalte Studii Diplomatice de la Universitatea Georgetown şi mentor spiri­tual al preşedintelui Clinton, explica: „Bursele Rhodes (Clinton a primit o asemenea bursă) sunt faimoase în întreaga lume. Un lucru neştiut de prea mulţi este acela că Rhodes, în cinci testamente succesive, şi-a lăsat averea pentru formarea unei societăţi secrete, ce avea să se dedice în întregime con­servării şi extinderii imperiului britanic. Ceea ce nu pare a fi deloc cunoscut este faptul că această societate secretă îşi continuă activitatea până în zilele noastre.” Deoarece Quigley şi mulţi alţi cercetători identifică Grupurile Mesei Rotunde ca fiind predecesoarele societăţilor secrete moderne, probabil că ar fi indicat să aruncăm o privire mai atentă asupra activităţii lui Cecil Rhodes, a executorului său testamentar, lordul Milnei * şi asupra punctelor de vedere ale acestora. Potrivit spuselor lui Quigley, Rhodes a fost atât de entuziasmat de ideile filozofice exprimate de Ruskin, încât a copiat cuvânt cu cuvânt una dintre prelegerile acestuia de la Oxford, pe care a păstrat-o asupra lui timp de trei decenii. Michael Baigent şi Richard Leigh, autorii cărţii The Temple and the Lodge, au arătat că Rhodes a fost un membru activ al Francmasoneriei britanice, fapt care i-a permis să cunoască şi alte personalităţi proeminente ale secolului al XIX-lea, cum ar fi membrii familiei regale George al IV-lea şi William al IV-lea, precum şi lordul Randolph Churchill (tatăl viitorului prim-ministru britanic, Winston Churchill), marchizul de Salisbury, Arthur Conan Doyle, Rudyard Kipling şi Oscar Wilde. Preocuparea comună pe care membrii acestui grup o aveau faţă de studiul ideilor filozo­fice exprimate de Platon, Ruskin şi Madame Blavatsky — fondatoarea Teo-zofiei — coincidea cu idealurile Francmasoneriei. Cu ajutorul unui prieten apropiat, negustorul de diamante german Alfred Beit, Rhodes şi-a extins încontinuu compania de diamante până când, prin 1891, compania De Beers deţinea 90% din totalul producţiei mondiale de diamante. Pe la mijlocul anilor ’90 ai secolului al XIX-lea, Rhodes a întemeiat Sindicatul Diamantelor, precursorul organizaţiei contemporane, Organizaţia Centrală de Vânzare a Diamantelor, care con­trolează cam 80% din totalul vânzărilor mondiale de diamante.

El a reuşit, de asemenea, să controleze aproape total minele de aur din provincia Transvaal, care se aflau în plină dezvoltare. Fiind posesorul unei averi ce continua neîncetat să crească, visele lui Rhodes se amplificau şi se diversificau, printre ele fiind şi planul de a construi o cale ferată din Africa de Sud până la Cairo, precum şi acela ca imperiul britanic să se extindă atât de mult, încât să poată realiza visul vechi de o sută de ani de a redobândi stăpânirea asupra Statelor Unite, readucându-le la statutul de colonie bri­tanică dinainte de 4 iulie 1776. Ca şi în cazul familiilor Morgan şi Rockefeller, dacă cercetăm mai atent, descoperim că în spatele lui Rhodes se găseau puterea şi banii familiei Rothschild. Griffin scria: „Membrii acestei familii l-au finanţat pe Cecil Rhodes, dându-i astfel posibilitatea de a obţine monopoAil asupra câmpurilor dia-mantifere din Africa de Sud. Ei mai aveau încă legături financiare cu compa­nia De Beers.” în noiembrie 1997, atunci când baronul Edmond Adolphe Maurice Jules Jacques de Rothschild a murit la Geneva, la vârsta de 71 de ani, ca urmare a unui emfizem pulmonar, s-a spus că a lăsat o avere sub­stanţială în acţiuni ale companiei De Beers Consolidated Mines Ltd. din Africa de Sud. O altă persoană care a argumentat existenţa unei relaţii speciale între Rhodes şi familia Rothschild a fost scriitorul şi fostul ofiţer britanic de informaţii, dr. John Coleman, care scria: „Rhodes a fost principalul agent de influenţă al familiei Rothschild, (care) i-a deposedat pe burii sud-africani de dreptul de a exploata bogăţiile subsolului lor strămoşesc, aurul şi dia­mantele”. Potrivit afirmaţiilor lui Coleman, primul grup al Mesei Rotunde a fost înfiinţat în Africa de Sud cu bani de la ramura britanică a familiei Rothschild, cu scopul de a pregăti oameni de afaceri loiali Marii Britanii, instruindu-i în privinţa modalităţilor de menţinere a controlului asupra bogăţiilor ţării. Ideea potrivit căreia Rhodes a fost puternic susţinut finan­ciar de familia Rothschild a fost, de asemenea, sprijinită şi de scriitorul Frank Aydelotte, care scria în American Rhodes Scholarships: „în 1888, Rhodes a întocmit cel de-al treilea testament al său, prin care i-a lăsat toate bunurile mobile şi imobile lordului Rothschild…” Mesele Rotunde şi-au început activitatea ca o adunare de grupuri semi-secrete, formate după ideologia societăţii Illuminati şi a Francmasoneriei, având cercuri „interioare” şi „exterioare” şi o ierarhie piramidală. Cercul „interior” era numit Cercul Iniţiaţilor (sau Cei Aleşi), pe când cercul „exte­rior” era numit Asociaţia Ajutătorilor. Doi membri ai cercului „interior” de iniţiaţi ai lui Rhodes erau finanţiştii britanici lordul Victor Rothschild şi lordul Milner. Rhodes şi-a numit societatea secretă Masa Rotundă, după denumirea locului legendar de întâlnire al cavalerilor regelui Arthur.

„Din 1925, au existat contribuţii substanţiale din partea unor bogătaşi, pre­cum şi a unor fundaţii şi firme aparţinând comunităţii financiar-bancare mondiale, mai cu seamă de la trustul familiei Carnegie din Marea Britanie şi alte organizaţii asociate cu familiile J.P. Morgan, Rockefeller, Whitney…”, adăuga Quigley, nemenţionând numele Rothschild. După moartea lui Rhodes, Milner, Rothschild şi susţinătorii lor din cercurile financiar-bancare internaţionale au dobândit controlul total asupra Grupurilor Mesei Rotunde, care au început să se extindă cu mult dincolo de graniţele imperiului britanic. Profesorul Quigley explică: „La sfârşitul Primului Război Mondial, a devenit evident pentru toţi că organi­zarea acestui sistem [al Mesei Rotunde] trebuia să fie foarte mult extinsă”. Iată de ce Lionel Curtis a fost solicitat să înfiinţeze Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale, ca o organizaţie-umbrelă, care să reunească Grupu­rile Mesei Rotunde. Analizând scopurile acestor grupuri, al căror principal obiectiv se pare că era acela de unire a tuturor naţiunilor lumii intr-o singură entitate vor­bitoare de limbă engleză, în scopul menţinerii păcii şi al aducerii stabilităţii şi prosperităţii în zonele subdezvoltate ale lumii, Quigley le considera ca fiind „în cea mai mare parte a lor lăudabile”. O mare ironie a sorţii ar putea-o constitui faptul că organizaţia Grupu­rilor Mesei Rotunde, care propovăduia instaurarea păcii mondiale drept principalul său obiectiv, e posibil să fi contribuit direct la conceperea şi transpunerea în practică a planului pentru fabricarea bombei atomice. In perioada sa de expansiune, organizaţia a înfiinţat multe filiale, una dintre ele fiind Institutul pentru Studii Aprofundate (ISA) de la Princeton, New Jersey. Acesta era „copia americană a Colegiului All Souls de la Oxford”, potrivit spuselor lui Quigley. Acest institut a fost substanţial finanţat de către Consiliul General pentru învăţământ, fondat de familia Rockefeller. Aici, savanţii care lucrau la fabricarea bombei atomice au fost sprijiniţi în eforturile lor de către Robert Oppenheimer, Niels Bohr şi Albert Einstein, toţi trei membri ai ISA. în ciuda acestui fapt, Quigley scria despre cei trei pe un ton admirativ: „Aceştia erau gentlemani culţi, cu o comportare plăcută, ce aveau o expe­rienţă de viaţă socială oarecum limitată, fiind foarte preocupaţi de păstrarea libertăţii de expresie a minorităţilor şi de domnia legii pentru to ţi…” Alţi scriitori nu au fost atât de darnici cu complimentele. Astfel, ziaristul William T. Still, în lucrarea intitulată New World Order. The Ancient Plan of Secret Societies, scria despre „planul vechi de secole al societăţilor secrete de a priva cetăţenii americani de drepturile lor consfinţite de Constituţie”. „Rhodes a comis aceeaşi greşeală făcută de atâţia umanitarişti înaintea lui; el credea că-şi putea îndeplini scopurile prin intermediul canalelor Frăţiei corupte. Prin urmare, a sfârşit prin a crea instituţii care au căzut prompt în mâinile celor ce aveau să le folosească în mod foarte eficace pen­tru oprimarea rasei umane”, scria William Bramley. Dar nu numai organizaţiile Mesei Rotunde au fost cele care le-au permis bogaţilor şi puternicilor zilei din America să se întâlnească şi să converseze, în anumite cercuri, erau legături de fraternitate desfăşurate prin intermediul unor grupuri cu caracter mult mai secret, ca de pildă nefastul ordin al „Cra­niului şi Oaselor”.

Familii care s-au îmbogăţit în ultima sută de ani şi şi-au trimis fiii să studieze la Yale şi, cu timpul, aproape că au devenit la rândul lor familii de « sânge albastru », ca de exemplu Harriman, Rockefeller, Payne, Davison.” Aceste familii afişau o grijă specific europeană cu privire la moştenitorii lor şi la amestecul sângelui. El spune că aceste familii foloseau căsătoriile „aranjate” pentru a proteja şi purifica tot mai mult liniile genetice ale aşa-ziselor familii de „sânge albastru” care-şi datorau originile averilor şi influenţei moştenite, traficului de droguri, comerţului cu sclavi şi atentei alegeri a partenerilor de căsătorie. Aceste familii, astfel legate între ele, se ajută şi se sprijină reciproc, în lupta menită să le asigure dominaţia mondială pe plan financiar, politic şi genetic. Rosenbaum era de acord cu acest punct de vedere, spunând: „Analizând atent lucrurile, ai impresia că între aceste familii ale membrilor ordinului « Craniul şi Oasele » au loc foarte multe căsătorii interfamiliale. An după an va exista un membru al familiilor Whitney Townsend Phelps care va fi în aceeaşi clasă (din rândurile căreia se aleg membrii « Oaselor ») cu un Phelps Townsend Whitney. De fapt, un cercetător atent ar putea demonstra pe jumătate serios că, funcţional, organizaţia « Oasele » îndeplineşte rolul unui program continuu de eugenie neoficială pentru familiile de « sânge albas­tru », cu scopul de a aduce gene noi şi viguroase în sângele membrilor elitei stimsoniene. “ Nepotismul este ceva adânc înrădăcinat în rândurile ordinului, ceea ce se poate observa din faptul că, în epoca modernă, problemele financiare ale Trustului Russell au fost rezolvate de către John B. Madden Jr., partener la firma Brown Brothers Harriman, care s-a constituit prin fuziunea, în 1933, dintre Brown Bros. & Company şi W.A. Harriman & Company. Madden şi-a început activitatea acolo în 1940, lucrând sub conducerea partenerului principal Prescott Bush, nimeni altul decât tatăl fostului preşedinte ameri­can George Bush, căci aceştia erau cu toţii membri ai ordinului „Craniul şi Oasele”. Un exemplu mai recent care demonstrează loialitatea extremă pe care o manifestă între ei membrii acestui ordin este scandalul din anii ’ 80, referitor la implicarea lui Bush în activităţile infracţionale desfăşurate în cadrul Băncii de Creditare şi Comerţ Internaţional (BCCI). Pe măsură ce ilegali­tăţile comise de bancă erau descoperite, în desfăşurarea lor fiind implicate multe persoane importante, administraţia Bush a făcut încercări de blocare sau ucidere „din faşă” a oricăror anchete serioase în această privinţă. In cele din urmă, subcomitetul senatorial care se ocupa de problema terorismului, a traficului de droguri şi a operaţiunilor internaţionale ilicite, prezidat de senatorul de Massachusetts, John Kerry, a declanşat o anchetă formală asupra activităţii B C C I. Kerry era preşedinte al comitetului de campanie pentru alegerile senatoriale al Partidului Democrat, care primise sub formă de donaţii sume mari de bani, şi era la rândul său membru al ordinului „Craniul şi Oasele”. în aceste condiţii, ancheta condusă de el s-a împot­molit; referindu-se la acest lucru, Jack Blum, un procuror cu însărcinări speciale, ataşat pe lângă respectivul subcomitet, spunea: „Am susţinut încă de la început necesitatea efectuării unei temeinice anchete asupra tuturor activităţilor de la B C C I, dar am fost marginalizat, de parcă aş fi fost o muscă supărătoare. Din acel moment, s-a declanşat o operaţiune de muşamalizare la nivel înalt a tuturor datelor şi faptelor referitoare la B C C I , aceasta întâmplându- se după ce vameşii au descoperit întâmplător operaţiunile de spălare a banilor desfăşurate de această bancă la Miami; muşamalizarea continuă şi acum.“ Atât interesele familiei Morgan, cât şi cele ale familiei Rockefeller erau bine reprezentate în cadrul ordinului. Membrul Percy Rockefeller a „legat” ordinul de proprietăţile Standard Oii, în vreme ce numele mai multor băr­baţi din familia Morgan apar pe listele cu membri ai ordinului „Craniul şi Oasele”. Dacă J.P. Morgan nu era membru al acestui ordin, Harold Stanley (membru al ordinului din anul 1908) s-a alăturat în 1915 băncii Guaranty Trust, aparţinându-i lui Morgan, pentru ca, în cele din urmă, să devină partener al acestuia şi preşedinte al firmei Morgan, Stanley & Co., în cadrul căreia cei doi erau asociaţi.

W. Averell Harriman (membru al ordinului din 1913 ) era membru al consiliului de conducere de la Guaranty Trust. H.P. Whitney (membru al ordinului din 1894) şi tatăl său, W.C. Whitney (membru al ordinului din 1863), au fost directori la Guaranty Trust. Fluxul puterii financiare nu era întotdeauna canalizat prin calitatea directă de membru al ordinului „Craniul şi Oasele” pe care o avea dona­torul: „Ordinul controlează averea enormă a lui Andrew Carnegie, dar niciun membru al acestei familii nu a aparţinut vreodată ordinului. Ordinul a folosit averea familiei Ford într-un mod ce contravenea atât de flagrant cu dorinţele acestei familii, încât doi dintre membrii acesteia au demisionat din consiliul de conducere al Fundaţiei Ford în semn de protest. Cu toate aces­tea, niciun membru al familiei Ford nu a fost vreodată membru al ordinului. Numele Morgan nu a apărut niciodată pe listele membrilor, cu toate că unii dintre partenerii de afaceri ai acestei familii fac parte din cercul« interior » al ordinului, ca de exemplu (partenerul Harold) Stanley (de la firma Morgan, Stanley & Co.), (fiul lui H enry R.) Davison şi (John) Perkins”, scria autorul Sutton. McGeorge Bundy (membru al ordinului din 1940) a fost preşedinte al Fundaţiei Ford între 1966 şi 1979. In prima jumătate a anilor ’60, Bundy a fost consilier pentru problemele securităţii naţionale în cadrul administraţi­ilor Kennedy şi Johnson. în aceeaşi perioadă, fratele său, William (membru al ordinului din 1939), care lucrase în cadrul C IA , a fost secretar adjunct de stat pentru problemele din Asia de Sud-Est şi regiunea Pacificului. Multe alte nume ilustre pot fi legate de apartenenţa la acest ordin, ca de exemplu cele ale familiilor Low, Forbes, Coolidge, Delano, Taft, Stimson etc. Din prezent, îi amintim ca fiind membri importanţi ai ordinului pe preşedintele Bush (membru al ordinului din 1949), William Bissell (mem­bru al ordinului din 1925), al cărui frate, Richard Bissell, a devenit director adjunct al Departamentului de Planificare din cadrul C IA , Amory Howe Bradford (membru al ordinului din 1943), care s-a căsătorit cu Carol Warburg Rothschild în 194 1, pentru ca, la puţin timp după aceea, să devină director general al cotidianului The New York Times, Henry Luce (mem­bru al ordinului din 1919), care a devenit preşedinte al puternicului şi influentului imperiu editorial Luce, înglobând revistele Time şi Life, şi William F. Buckley (membru al ordinului din 1950), ziarist de orientare conservatoare, ale cărui articole sunt publicate de mai multe ziare şi reviste americane. Scriitorii Tarpley şi Chaitkin nu considerau că această organizaţie este o simplă şi inocentă frăţie studenţească. Ei scriau că: „Secolul actual datorează multe din grozăviile sale familiilor americane anglofile de mare influenţă, care au ajuns să domine ordinul « Craniul şi Oasele », folosindu-l ca pe o agendă de recrutare a acoliţilor politici, lucru pe care-l fac mai cu seamă familiile Harriman, Whitney, Vanderbilt, Rockefeller şi avocaţii lor, famili­ile Lord, Taft, Bundy”. Alţi cercetători consideră că organizaţia „Craniul şi Oasele” reprezintă epicentrul controlului exercitat asupra Noii Ordini. Ordinul a fost consi­derat „o rampă de lansare” pentru a accede ca membru al Consiliului pentru Relaţii Externe, al Clubului Bilderberg şi al Comisiei Trilaterale. După ce a examinat influenţa şi controlul exercitate de ordin în dome­niile politicii externe, finanţelor, învăţământului şi religiei, autoarea şi edi­toarea de orientare creştină Texe Marrs le atrăgea atenţia cititorilor asupra faptului că „pentru a vedea realitatea, ordinul « Craniul şi Oasele » trebuie demascat ca pericol omniprezent în calea exercitării libertăţilor şi drep­turilor noastre constituţionale”. încercând să dea o posibilă explicaţie simbolurilor sinistre ale ordinului, Rosenbaum scria: „Acestea se datorau, pur şi simplu, caracterului foarte sensibil al tânărului Russell [care] în mod cu totul întâmplător a ales un tip de mascaradă pseudo-masonică asemănător cu riturile Illuminati. Cu toate că probabil dădea dovadă de un oarecare sarcasm, el mai sugera şi posibili­tatea ca familiile de sânge albastru de pe Coasta de Est a SUA să fie creaţia demonică a unei elite clandestine care manipulează istoria, iar ordinul « Craniul şi Oasele » să fie unul dintre centrele sale de recrutare a aderen­ţilor politici.” Rosenbaum afirma, de asemenea, că ordinul „Craniul şi Oasele” se găseşte „într-o accentuată derivă, urmată de declin” şi că în ultimii ani a devenit o organizaţie „mai apatică, narcisistă, aflată în căutarea confortului şi, după cum spun unii, chiar un grup decadent”. Controversele referitoare la ordin s-au evidenţiat în timpul alegerilor prezidenţiale din 1980. Fostul preşedinte al Partidului American al Muncii, Lyndon H. LaRouche, a intrat în campania prezidenţială naţională ca independent. In alegerile preliminare din statul New Hampshire, el l-a ata­cat pe candidatul republican, George Bush, pentru afilierea sa la ordin, afir­mând : „Ordinul« Craniul şi Oasele » nu este o simplă frăţie, nici o asociaţie studenţească specială cu lozinci mai deosebite, ci este un cult al conspiraţiei îndreptat împotriva Constituţiei SUA. Ca şi « Apostolii » de la Cambridge, cei ce intră în ordinul « Craniul şi Oasele » devin pentru toată viaţa agenţi secreţi foarte eficienţi ai Serviciului britanic de informaţii, dedicându-se trup şi suflet îndeplinirii misiunii lor.“

Mulţi observatori au crezut că dezvăluirile legate de apartenenţa preşedintelui Bush atât la ordinul „Craniul şi Oasele“ , cât şi la Comisia pentru Relaţii Externe şi la Comisia Trilaterală, au determinat pierderea alegerilor preliminare din New Hampshire şi, în cele din urmă, a preşedinţiei în 1980. Sutton declara: „Ordinul fie că a înfiinţat, fie că a pătruns în aproape toate organizaţiile importante de cercetare, politice şi de formare a opiniei din SUA.“ Există indicii potrivit cărora Sutton ar putea avea dreptate în această privinţă. Una dintre cele mai serioase investigaţii făcute vreodată privitoare la acţionarii instituţionali a fost un studiu realizat în 1980 de către Comi­tetul Senatorial pentru Probleme Guvernamentale, intitulat Structure of Corporate Concentration. în concluziile lui, aşa cum au fost publicate de către Donald Gibson, se mergea direct la ţintă, afirmându-se: „Instituţiile financiare care fie că sunt parte componentă, fie că sunt foarte apropiate prin relaţii de afaceri de consorţiul financiar-bancar al familiilor Morgan şi Rockefeller reprezintă forţa dominantă din economia SU A “ . După studierea acestui raport, Gibson scria: „Consiliul de administraţie al firmei Morgan avea printre membrii săi persoane ce erau şi membre ale consiliilor de administraţie a 31 din primele 100 de firme importante din ţară. Aşa se face că Citicorp era legată prin acest sistem de 49 de companii de pe lista despre care am vorbit mai sus, iar Chase Manhattan, Chemical Bank şi Metropolitan Life aveau, fiecare din ele, alte 24 de companii importante reprezentate în consiliile lor de conducere. Acestea, şi o mulţime de alte legături existente între primele o sută de firme importante din SUA, asigură existenţa unei dense reţele de relaţii întărite prin frecvente legături la nivel interpersonal, desfăşurate prin intermediul cluburilor private, şi de faptul că oamenii au absolvit aceleaşi şcoli, s-au căsătorit între ei şi sunt membri în organizaţii precum Consiliul pentru Relaţii Externe (ordinul « Craniul şi Oasele », Comisia Trilaterală) şi Consiliul pentru Afaceri.” Gibson a mai remarcat faptul că cel puţin alte două instituţii finanţate de familiile Morgan şi Rockefeller se găseau printre primii şase acţionari majoritari la A T & T, General Motors, Du Pont, Exxon, General Electric, IBM, United Technologies şi Union Pacific. La fel ca şi în cazul altor societăţi secrete, pot fi descoperite multe dovezi ale legăturilor dintre ordinul „Craniul şi Oasele” şi C IA . Pe lângă sus-menţionaţii Bush, Bundy, Bissell, dintre alţi membri ai ordinului „Craniul şi Oasele”, care, de-a lungul anilor, au devenit funcţionari ai CIA , îi putem cita pe directorul de personal F. Trubee Davison (membru al ordinului din 1918 ), pe şeful reţelei informative a C IA de la Beirut, James Buckley (membru al ordinului din 1944), pe directorul adjunct al Depar­tamentului de Planificare al C IA , beneficiar al unei burse Rhodes, Elugh Cunningham (membru al ordinului din 1934), şi pe poetul Archibald MacLeish (membru al ordinului din 19 15 ) , care l-a ajutat pe William Donovan, şeful Biroului de Servicii Strategice (BSS) să formeze C IA , în ultima parte a anilor ’40. „Universitatea Yale a influenţat Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) în dezvoltarea sa mai mult decât oricare alta, făcând-o să semene cu o reu­niune între colegi de an”, declara profesorul de istorie de la Yale, Gaddis Smith. Rosenbaum şi-a făcut o datorie de onoare din a preciza că, în argoul de la Yale, denumirea unui membru al unei societăţi secrete este „fantomă”, acelaşi termen fiind folosit şi de către C IA pentru desemnarea unui agent secret ce lucrează sub acoperire.

Totuşi, CIA este doar una dintre numeroasele agenţii guvernamentale pe care mulţi le acuză că sunt folosite pentru provocarea schimbărilor şi exercitarea controlului, împreună cu zeci de organizaţii „de paie”, fundaţii, think-tank-mi şi grupuri de studiu, create şi/sau finanţate de societăţile secrete. Mulţi cercetători susţin că asemenea organizaţii private au fost, de fapt, create de către membrii marcanţi ai societăţilor secrete. Astăzi, numai pe teritoriul SUA funcţionează peste 40 000 de fundaţii scu­tite de impozite, majoritatea afişând intenţii dintre cele mai lăudabile. Totuşi, la o cercetare mai atentă a acestui fenomen, se poate constata că multe dintre ele transpun în viaţă agenda societăţilor secrete privind globalizarea şi crearea unui guvern centralizat al lumii. Norman Dodd, director de cercetări al Comitetului Camerei Reprezen­tanţilor pentru Investigarea Activităţii Fundaţiilor şi a Organizaţiilor C om­parabile cu ele, relata în 1952 că preşedintele Fundaţiei Ford îi spusese pe şleau că: „Acţionând conform ordinelor primite de Ia Casa Albă, fundaţia sa trebuia să-şi folosească puterea conferită de posibilitatea de a acorda burse astfel încât acest lucru să conducă la apariţia unor modificări în viaţa cotidiană a americanilor, menite să facă foarte uşoară fuzionarea noastră cu URSS“ . Prăbuşirea comunismului, creşterea rolului global al ONU şi al NATO , împreună cu diferitele tratate economice în vigoare, dau impresia că acest obiectiv este aproape atins. O privire superficială aruncată de câţiva scriitori asupra activităţii unora dintre organizaţiile şi fundaţiile mai vechi şi mai noi, care au avut legături cu ordinul „Craniul şi Oasele”, cu Consiliul pentru Relaţii Externe, cu Comi­sia Trilaterală, Illuminati etc., dezvăluie surprize de proporţii. Pentru a numi doar câteva dintre acestea, cităm:

Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională, Uniunea Americană pentru Apărarea Libertăţilor Civile, Consiliul American pentru Relaţiile Interrasiale, Institutul American de Presă, Liga Americană Anticalomnie, Biroul Arab, Institutul de la Aspen, Asociaţia pentru Studiul Psihologiei Umane, Institutul Memorial Battelle, Centrul pentru Studii Aprofundate în Domeniul Ştiinţelor Comportamen­tale, Centrul pentru Drepturile Constituţionale, Centrul de Studii Cuba­neze, Centrul pentru Dezvoltarea Instituţiilor Democratice, Liga Socialiştilor Creştini, Liga Comunistă, Fondul pentru Protecţia Mediului înconjurător, Societatea Fabiană, Fundaţia Ford, Fundaţia pentru Progre­sul Naţional, Fondul Marshall pentru Germania, Institutul Hudson, Insti­tutul pentru Relaţiile din Zona Pacificului, Institutul de Cercetări privind Traficul de Droguri, Criminalitatea şi Justiţia, Institutul Internaţional de Studii Strategice, Institutul Mellon, Societatea de Metafizică, Grupul Milner, Societatea Mount Pelerin, Asociaţia Naţională pentru Propăşirea Persoanelor de Culoare, Consiliul Naţional al Bisericilor, Fundaţia pentru o Lume Nouă, Institutul Rand, Institutul de Cercetări de la Stanford, Institutul Tavistock pentru Cercetarea Relaţiilor Umane, Uniunea Savan­ţilor Preocupaţi, Crucea Roşie Internaţională şi YMCA.

De exemplu, Institutul Aspen este un „concern global ce exercită o influ­enţă considerabilă pe plan diplomatic”, care are bunuri în valoare de aproape 60 de milioane de dolari şi găzduieşte „regulat preşedinţi, prim-miniştri, filo­zofi, oameni de stat, consilieri, educatori, ziarişti, artişti, activişti, precum şi o serie întreagă de reprezentanţi ai corporaţiilor a căror listă ar putea rivaliza cu cea a celor 500 cei mai bogaţi oameni din lume”, nota Paul Anderson în articolul scris pentru Aspen Times Weekly. „Totuşi, în ciuda importanţei naţionale, ba chiar internaţionale pe care o are, Institutul rămâne o enigmă pentru majoritatea locuitorilor şi vizitatorilor Aspenului.” Acesta a fost fondat în anii ’40, sub denumirea de „Institutul Aspen pen­tru Studii Umaniste” — la termenul de umanism s-a renunţat în anii ’70. Pe lista fondatorilor se găseau: Walter Paepcke, un industriaş din Chicago; Robert Maynard Hutchins, preşedinte al Universităţii din Chicago, institu­ţie de învăţământ aflată sub dominaţia aproape totală a familiei Rockefeller, Mortimer Adler, filozof şi membru al Consiliului pentru Relaţii Externe şi al ordinului „Craniul şi Oasele”, Henry Luce, puternicul conducător al trustului de presă „Time-Life”. Toţi aceştia erau îndeaproape legaţi de inte­resele companiei Encyclopaedia Britannica Inc., companie afiliată la Uni­versitatea din Chicago. în ciuda existenţei unei serii de neînţelegeri grave cu municipalitatea oraşului Aspen privitoare la drepturile de extindere şi folosire a pământului, institutul continuă să folosească atmosfera odihnitoare a Munţilor Stâncoşi pentru a-i linişti pe participanţii la foarte influentele şi multele sale confer­inţe şi seminarii. Institutul pentru Studii Politice (ISP) este o organizaţie-umbrelă care are în rândurile ei sute de grupuri diverse ce reprezintă ambele orientări ale spectrului politic, continuând să-şi desfăşoare activitatea la Washington. El este încă un exemplu de organizaţie a cărei activitate este indisolubil legată de societăţile secrete. Referindu-se la aceasta, publicistul Coleman scria: „IPS a modelat şi remodelat politica internă şi externă a SUA, încă de pe vremea înfiinţării sale de către James P. Warburg şi de cei care reprezentau interesele familiei Rothschild în SUA ; a fost potenţat de către Bertrand Russell şi de socialiştii britanici, prin reţelele lor din America. Obiectivele IPS proveneau dintr-o agendă de lucru redactată de Organizaţia Mesei Rotunde din Marea Britanie, unul dintre cele mai remarcabile fiind acela de a crea Noua Stângă ca o mişcare de masă pe teritoriul SUA. Pentru realiza­rea acestui obiectiv, IPS trebuia să provoace apariţia unor tulburări, răspân­dind haos precum se răspândeşte focul în preerie, să prolifereze idealurile socialiştilor nihilişti de extremă stângă, să sprijine utilizarea fără restricţie a drogurilor de toate felurile şi să reprezinte arma cu care să fie înfrânţi politi­cienii conformişti din SUA.” Potrivit spuselor lui Coleman, fondatorii IPS, Richard Barnett şi Marcus Raskin, au controlat elemente extrem de diverse, precum Panterele Negre, Daniel Ellsberg, Morton Halperin, angajat al Consiliului pentru Securitate Naţională, Organizaţia Meteorologilor, Organizaţia „Venceremos”, precum şi personalul implicat în desfăşurarea campaniei electorale a candi­datului la preşedinţia SUA George McGovern.

Steven Powell nota că „unul dintre obiectivele oficial recunoscute ale IPS era dezintegrarea tuturor instituţiilor economice, politice, sociale, cul­turale din SU A „. Imediat după terminarea unei foarte stricte anchete înche­iate cu puţin timp înainte de prăbuşirea comunismului, conchidea: „Un control financiar (efectuat asupra activităţilor IPS) dezvăluie că multe dintre acestea, vrând-nevrând, slujesc şi intereselor URSS. IPS-ul a avut un foarte mare succes în promovarea unor obiective radicale, reuşind totodată să păstreze aparenţa unui centru de cercetări universitare de orientare liberală.” Potrivit cercetătorilor conspiraţiilor, cea mai mare parte a fondurilor necesare pentru desfăşurarea activităţilor IPS provine de la anumite organi­zaţii a căror activitate este strâns legată de Consiliul pentru Relaţii Externe, dintre acestea putând fi citată Fundaţia Rubin, reprezentată de firma newyorkeză de avocatură Lord, Day & Lord. Familia Lord a avut repre­zentanţi în cadrul ordinului „Craniul şi Oasele” începând încă din 1898. Winston Lord (membru al ordinului din 1959), un fost consilier şi asistent al lui Henry Kissinger, a fost ales în 1983 preşedinte al Consiliului pentru Relaţii Externe, iar, mai târziu, a fost numit de preşedintele Reagan amba­sador în China. Preşedinte al Fundaţiei Ford o îndelungată perioadă a fost omniprezen­tul McGeorge Bundy, membru în Consiliul pentru Relaţii Externe, mem­bru al ordinului „Craniul şi Oasele” şi consilier pentru securitate naţională, care a fost „eminenţa cenuşie” din spatele incidentului din Golful Tonkin, ce a condus la precipitarea ostilităţilor războiului din Vietnam. La mijlocul anilor ’80 a căpătat amploare o mişcare ce milita în favoarea rescrierii anumitor pasaje din Constituţia SUA, fapt datorat în parte şi activităţii Centrului pentru Studiul Instituţiilor Democratice, care a fost înfiinţat cu bani proveniţi de la Fundaţia Ford. Acţiunea a eşuat din cauza unei opoziţii acerbe şi extrem de răspândite faţă de obiectivele sale. Părerile bogătaşilor referitoare la politica mondială şi organizarea socială a lumii le sunt impuse concetăţenilor lor prin înfiinţarea şi sprijinirea financiară a unor importante centre de învăţământ, precum Şcoala de Economie şi Ştiinţe Politice de la Londra. Fondurile necesare pentru crearea sa au provenit de la Fundaţia Rockefeller, de la Fondul familiei Carnegie pentru Marea Britanie şi de la alţi cetăţeni, ale căror interese erau legate de J.P. Morgan & Company. Această prestigioasă şcoală a fost fondată de Sidney James Webb, membru fondator al Societăţii Fabiene. înfiinţată în 1883 la Londra, Societatea Fabiană era un grup de socialişti adepţi ai evoluţionismului, care şi-au luat denumirea de la cel numele gene­ralului roman Fabius Cunctator, care a reuşit să înfrângă armata lui Hannibal — mult mai numeroasă decât cea romană — printr-o serie de atacuri-surpriză, după executarea cărora se retrăgea imediat, neacceptând lupta deschisă cu adversarul. Evitând confruntările directe, Fabius a reuşit, în cele din urmă, să obţină victoria pe termen lung.

Socialiştii fabieni, al căror scop era de „a reorganiza societatea prin emanciparea proprietăţii asupra pământului şi a capitalului industrial şi eliberarea sa din mâinile proprietarilor individuali şi de clasă”, au ţinut seama de tacticile lui Fabius. De fapt, problema tacticii era cam singura diferenţă dintre socialiştii fabieni şi comunişti. în timp ce comuniştii doreau înfiinţarea unor guverne socia­liste prin revoluţie, fabienii se mulţumeau să se mişte încet către instaurarea socialismului, prin intermediul activităţii propagandistice şi al adoptării unei legislaţii cu caracter socialist. Fabienii au fost criticaţi pentru metodele folosite de unul dintre cei mai importanţi membri ai lor, scriitorul Fî.G. Wells. în 1906, acesta spunea: „Descopăr în societatea noastră o concepţie ciudată, bazată pe viclenie, ce se aseamănă cumva cu o credinţă potrivit căreia lumea poate fi împinsă către socialism fără a-şi da seama de asta”. în loc să accepte această chemare către mai multă francheţe, fabienii au ignorat îndemnul lui Wells, continuând aplicarea tacticii lor bazate pe secretomanie şi subterfugii. Din rândurile fabienilor putem cita alte două importante personalităţi, George Bernard Shaw şi economistul englez John Maynard Keynes, a cărui teorie privitoare la „noua economie”, care susţinea ideea unui control guvernamental mai strict asupra economiei şi a unei datorii publice mai mari, a constituit temelia gândirii economice americane până la apariţia „Reaganomiei”, adică a concepţiei economice a lui Reagan, şi a unui curent al gândirii economice contrar acestuia, generat de economistul Milton Friedman, de la Universitatea din Chicago. Nereuşind să-şi impună idealurile socialiste în cadrul partidelor Liberal şi Conservator din Marea Britanie, în 1906, fabienii au înfiinţat puternicul Partid Laburist. Pe la începutul secolului X X , James Webb, fondatorul Societăţii Fabiene, a reorganizat Universitatea din Londra, transformând-o într-o federaţie de instituţii de învăţământ, iar, în 1902-1903, a conceput legile învăţământului din Marea Britanie, fondând şi Şcoala de Economie din Londra. Dintre personalităţile renumite care au studiat la Şcoala de Economie de la Londra, îi putem cita pe David Rockefeller, Joseph Kennedy Jr. şi fratele său mai tânăr, viitorul preşedinte al SUA, John F. Kennedy, Robert Kennedy Jr., viitorul senator Daniel Moynihan, autorul Zecharia Sitchin şi comentatorul de ştiri Eric Sevareid. Dintre agenţiile guvernamentale unde se învaţă „alfabetul” guvernării susceptibile de a intra sub controlul societăţilor secrete, amintim nu doar Agenţia Centrală de Informaţii (CIA ), ci şi Consiliul pentru Probleme de Securitate Naţională (NSC), Biroul Federal de Investigaţii (FBI), Agenţia Naţională de Securitate (NSA), Agenţia de Culegere a Informaţiilor din Domeniul Apărării (DIA), Biroul Naţional de Recunoaştere (NRO), Agenţia Naţională de Combatere a Traficului de D roguri (DEA), Biroul de Control al Traficului cu Alcool, Tutun şi Arme de Foc (BATF), Serviciul de Taxe şi Impozite (IRS), Agenţia Federală pentru Managementul Situaţiilor de Criză (FEMA) etc. Aceste agenţii sunt ele însele obişnuite să păstreze secretul asupra activităţii lor, citând în sprijinul acestei atitudini motive de securitate naţională, privilegiul executiv sau necesitatea de a proteja fie informatorii, fie conţinutul unor dosare referitoare la anumite infracţiuni şi la autorii lor. Unul dintre cele mai bune exemple ale modului în care societăţile secrete exercită controlul asupra punctelor-cheie în care se iau deciziile guverna­mentale îl poate constitui Consiliul pentru Probleme de Securitate Naţio­nală, care, încă de la înfiinţarea sa, prin intermediul Legii pentru Securitatea Naţională din 1947, a ajuns să domine deciziile politice americane, inclusiv pe cele referitoare la folosirea forţei armate.

Vicepreşedintele lui Bill Clinton, membru, de asemenea, al Consiliului pentru Relaţii Externe, A l Gore, con­ducea o „gaşcă” de democraţi certăreţi şi dubioşi, care urmăreau acelaşi scop ca şi Bush Jr. încă de la începutul campaniei sale electorale, Gore a căutat sprijinul şi îndrumarea oamenilor importanţi de pe Wall Street. Din nou, electoratul american era pus să aleagă între Bush, care era spri­jinit de adepţii globalizării, şi Gore, sprijinit şi el de aceiaşi oameni. în aceste condiţii, este limpede că susţinătorii globalismului vor fi câştigători, indife­rent de rezultatul alegerilor. Spre sfârşitul lui 1999, globalismul a suferit o uşoară înfrângere, când mai mult de 60 000 de demonstranţi reprezentând un amestec ciudat de unionişti, ecologişti şi adepţi ai respectării stricte a prevederilor constituţio­nale ale SUA, de unde şi numele de „constituţionalişti”, au protestat împo­triva pierderii suveranităţii SUA şi a locurilor de muncă de acolo, în timpul unei întruniri a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), desfăşurate la Seattle. Aşa cum era de aşteptat, mijloacele de informare aflate în proprie­tate corporatistă au prezentat protestul în mod tendenţios, scriind că parti­cipanţii nu erau decât nişte golani fără teamă de lege şi de Dumnezeu, cu toate că alte relatări susţineau că tulburările au început numai după ce poli­ţia înarmată până în dinţi s-a repezit asupra demonstranţilor paşnici, bătându-i cu bastoanele de cauciuc şi utilizând împotriva lor grenade lacri­mogene şi fumigene în încercarea de a-i împrăştia. Aceste tulburări au izbucnit, pur şi simplu, deoarece controversatul Acord General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), rebotezat în 1995 Orga­nizaţia Mondială a Comerţului (OMC), era perceput de majoritatea partici­panţilor la demonstraţie ca fiind doar un mijloc de transpunere în practică a ţelului Clubului Bilderberg, de a înlătura toate barierele din calea comerţului liber. Remarcând faptul că acesta din urmă „sparge vechile naţionalităţi” şi „grăbeşte izbucnirea revoluţiei sociale”, Karl Marx proclama, în 1848, că: „Sunt un adept al comerţului liber.” Pe măsură ce scopul instaurării unei Noi Ordini Mondiale este azi tot mai aproape de a fi pus în practică, autorii şi cercetătorii care manifestă sus­piciuni privitoare la rolul jucat de societăţile secrete şi sprijinitorii lor finan­ciari în activitatea guvernamentală, de afaceri şi a fundaţiilor, simt că se confruntă cu o reţea enormă de obstrucţii, menită să-i descurajeze în încer­carea lor de a aduce adevărul la cunoştinţa marelui public. Editurile impor­tante refuză să publice, iar agenţiile de presă refuză să accepte sau să distribuie aceste articole, adesea ridiculizându-i pe autorii lor, etichetându-i drept „alarmişti” şi „susţinători ai teoriei conspiraţiei”. Din când în când, cei care cercetează prea amănunţit aceste subiecte sunt ameninţaţi chiar cu folosirea forţei. Astfel, ochii cetăţeanului de condiţie medie, care este condiţionat astfel încât să ia în serios numai ştirile prezentate zilnic de mass-media, se umplu de suspiciune la orice discuţie referitoare la societăţile secrete sau la istoria ascunsă a omenirii. La urma urmei — se întreabă ei — dacă oricare dintre aceste lucruri ar fi adevărate, oare nu s-ar vorbi despre ele la emisiunea Sixty Minutes sau la telejurnalele de seară şi de noapte ?!

In vreme ce mijloacele de informare în masă nu funcţionează în secret, structura lor internă şi modul de operare rămân un mister pentru cea mai mare parte a publicului, iar influenţa lor nu poate fi subestimată. Pe tot parcursul anului 1998, nimeni nu se putea gândi prea mult la con­secinţele transferului tehnologiei nucleare către China sau la cele ale sem­nării de către Clinton a unor ordine executive, cum ar fi extinderea cu mai mult de 244 km a zonei internaţionale în largul graniţei de sud a SUA. Mass-media au determinat publicul să-şi concentreze atenţia numai asupra escapadelor erotice ale lui Clinton. Criticul mass-media Michael Parenti declara: „Mass-media s-ar putea să nu ne poată spune tot timpul ce să gândim, dar este ciudat faptul că profe­sioniştii acestui domeniu au un succes extraordinar atunci când ne spun la ce să ne gândim”. Multă lume se plânge de faptul că mijloacele de informare importante sunt superficiale, conformiste şi subiective în privinţa selectării ştirilor prezentate. Totuşi, puterea reunită a mijloacelor de informare este copleşitoare. Un studiu în acest sens, efectuat în 1994 de către Veronis, Suhler & Associates, releva faptul că americanul de condiţie medie petrece mai mult de patru ore pe zi privind la televizor, trei ore ascultând radioul, 48 de minute ascultând înregistrări muzicale, 28 de minute citind ziarele, 17 minute citind cărţi şi 14 minute citind reviste. Consolidarea puterii mass-media corporatiste, care fabrică aceste pro­duse consumatoare de timp, s-a accelerat foarte mult în anii ’90, ceea ce a făcut ca unele instituţii de presă, cândva prestigioase, să nu mai fie decât nişte sisteme de distribuire a reclamelor. Şi chiar şi numărul acestora scade. Ben Bagdikian, fost decan al Şcolii de Jurnalism de la Universiatea California din Berkeley, scria că: „în 1982, mai mult de 50 de corporaţii controlau majoritatea mass-media din SUA. Până în ianuarie 1990, numărul acestora se redusese la numai 23 de corporaţii, iar până la sfârşitul lui 1997 ajunsese la 10 corporaţii.” Conform studiilor efectuate de Standard and Poor’s, primele zece cor­poraţii mass-media (pornind în ordine descrescătoare) erau: Time-Warner (reviste, radio-TV, televiziune prin cablu); Walt Disney Co. (ziare, reviste, radio-TV, televiziune prin cablu); Tele-Communications Inc. (televiziune prin cablu); News Corp. (ziare, reviste, radio-TV, televiziune prin cablu, altele); CBS Corp. (radio-TV, televiziune prin cablu ş.a.); General Electric (radio-TV, televiziune prin cablu); Gannett Co. (ziare, radio-TV, televiziune prin cablu); Advance Publications (ziare, reviste); Cox Enterprises (ziare, radio-TV, televiziune prin cablu); New York Times Co. (ziare, reviste, radio-TV). Fiecare dintre aceste zece companii au încasări anuale brute mai mari decât cele ale următoarelor cele mai mari 15 companii mass-media la un loc. în anii ’90, „firmele de telecomunicaţii erau implicate în campania cea mai vizibilă şi dramatică pentru încheierea de alianţe între corporaţii şi con­solidarea lor“ , scria autorul Greider în lucrarea One World, Ready or Not: „A T & T, Time Warner, TC I, MCI, Ameritech şi Nynex, CBS, A BC , Disney şi multe altele încheiau înţelegeri de fuziune total năucitoare, fir­mele americane grăbindu-se să se unească ca putere de piaţă şi investiţii tehnologice în sistemele de transmitere a datelor prin cablu şi de telefonie, în transmiterea de emisiuni, producerea de filme, editarea de publicaţii şi alte mijloace, în vreme ce concepeau simultan parteneriate în domeniul tele­comunicaţiilor destinate străinătăţii. Publicul american avea să asigure capitalul necesar creării acestor uriaşe noi conglomerate din domeniul tele­comunicaţiilor prin taxele excesiv de mari pe care le plăteau companiilor de cablu şi telefon. în mod clar, câştigătorii acestui pariu aveau să fie câţiva membri ai consiliilor de conducere şi câteva conglomerate mass-media foarte puternice, care acum erau la fel de importante şi dominante pe piaţa americană, precum fuseseră trusturile feroviare şi petroliere prin anii ’90 din secolul al XIX-lea .“ S-ar putea ca veteranii celui de-al Doilea Război Mondial să se cutre­mure aflând că, odată cu achiziţionarea, în iulie 1998, a editurii Random House, firma germană Bertelsmann A .G. a devenit cea mai mare casă de edi­tură de limbă engleză din lume. Aceasta controlează acum mai mult de 20 de edituri dintre cele mai importante, printre care cităm: Ballantine, Bantam, Crown, Del Ray, Delacorte Press, Broadway Books, Dell, Dial, Doubleday, Fawcett, Harmony, Laurel, Pantheon, Princetown Review şi Times Books. Pe lângă această reţea de edituri, în octombrie 1998, compania Bertelsmann, care are sediul central la Frankfurt, oraşul natal al lui Mayer Rothschild, a achiziţionat şi 50% din acţiunile barnesandnoble.com, un site de vânzare a cărţilor pe Internet. Dincolo de consolidarea proprietăţii, există un număr tot mai mic de companii de distribuţie, care sunt foarte importante pentru răspândirea pe scară largă a informaţiei.

Băncile importante deţin un număr semnificativ de acţiuni în cadrul cor­poraţiilor mass-media al căror număr scade tot mai mult, care la rândul lor sunt controlate de membrii societăţilor secrete. „Prin intermediul unor grupuri elitiste, care « modelează » politica, de exemplu Consiliul pentru Relaţii Externe şi Masa Rotundă din domeniul afacerilor, aceste persoane se află la conducerea statului, orientând « corabia » acestuia în direcţii pe care le consideră a fi avantajoase din punct de vedere financiar”, remarcau autorii Martin A. Lee şi Norman Solomon în 1990. Companiile G E , CapCities, CBS, New York Times, Washington Post, toate au printre membrii consili­ilor lor de administraţie şi persoane care sunt membre în Consiliul pentru Relaţii Externe. Prea puţine lucruri s-au schimbat azi. O privire întâmplă­toare aruncată asupra ediţiei din 1998 a lucrării Standard & Poor’s Corporation Records arăta că „unii dintre membrii Consiliului pentru Relaţii Externe şi ai Comisiei Trilaterale sunt şi membri în consiliile de administraţie ale corporaţiilor mass-media importante”. Proprietatea corporatistă asupra mijloacelor de informare, întrepă­trunsă cu activitatea multor membri ai societăţilor secrete, dintre care mulţi sunt angajaţi în mass-media, ar putea explica de ce întrunirile clubului Bilderberg, ale Comisiei Trilaterale şi ale Consiliului pentru Relaţii Externe nu sunt deloc oglindite în presa americană, cu toate că aceasta se laudă peste tot cu titulatura sa de „câine de pază” al democraţiei, al libertăţii şi al drep­turilor omului. De fapt, dacă citim listele cu membri ale acestor societăţi secrete, parcă am citi un catalog al personalităţilor din mass-media. In rândul acestora se găsesc mulţi lideri din trecut şi din prezent ai cor­poraţiilor mass-media, ca de exemplu: Laurence A. Tisch şi William Paley de la C B S ; John F. Welch Jr. de la N B C ; Thomas S. Murphy de la A B C ; Robert McNeil, Jim Lehrer, Hodding Carter III şi Daniel Schorr de la Public Broadcast Service; Katherine Graham, Harold Anderson şi Stanley Swinton de la Associated Press; Michael Posner de la Reuters; Joan Ganz- Cooney de la emisiunea TV pentru copii Sesame Street-, W. Thomas Johnson de la C N N ; David Gergen de la U.S. News & World Report-, Richard Gelb, William Scranton, Cyrus Vance, A.M. Rosenthal şi Harrison 118
117. Salisbury de la New York Times, Ralph Davidson, Henry Griinwald, Sol Linowitz şi Strobe Talbott de la Time, Robert Christopher şi Phillip Ge y elin de la Newsweek; Katherine Graham, Leonard Downey Jr. şi Stephen S. Rosenfeld de la Washington Post; Arnaud de Borchgrave de la Washington Times, Richard Wood, Robert Bartley şi Karen House de la Wall Street Journal; William F. Buckley Jr . de la National Review, şi George V. Grune şi William G. Bowen de la Reader’s Digest. Mai mult decât atât, în consiliile de administraţie ale corporaţiilor care sunt proprieta­rele mijloacelor de informare se află numeroşi membri ai societăţilor secrete. Dintre reporterii, prezentatorii TV şi publiciştii binecunoscuţi care sunt membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe şi/sau ai Comisiei Trilaterale, îi cităm pe: Dan Rather, Bill Moyers, C .C . Collinwood, Diane Sawyer, David Brinkley, Ted Koppel, Barbara Walters, John Chancellor, Marvin Kalb, Daniel Schorr, Joseph Kraft, James Reston, Max Frankel, David Halberstram, Harrison Salisbury, A. Ochs Sulzberger, Sol Linowitz, Nicholas Katzenbach, George Will, Tom Brokaw, Robert McNeil, David Gergen, Mortimer Zuckerman, Georgie Ann Geyer, Ben J. Wattenberg şi mulţi alţii. în aceste condiţii, nu e de mirare că foarte mulţi cercetători con­sideră că aceşti ziarişti de marcă sunt implicaţi într-o conspiraţie a tăcerii privind activitatea societăţilor secrete şi controlul deţinut de acestea asupra mass-media. Apoi, mai există organizaţiile care controlează corectitudinea mass-media, ca de exemplu Accuracy in Media (AIM).

Mulţi presupun că astfel de grupuri veghează pentru ca în activitatea mass-media interesele publicului să fie respectate şi apărate. Dar lucrurile nu stau deloc aşa, conform spuselor scriitorului Michael Collins Piper, care, în 1990, a dezvăluit că Reed Irvine, fondatorul AIM, primea un salariu anual de 37 000 de dolari în calitatea lui de „consilier la Departamentul de Tranzacţii Financiare Internaţionale” al Sistemului Rezervelor Federale. Remarcând faptul că mulţi membri ai acestui organism financiar fac, de asemenea, parte din rândul societăţilor secrete, Piper scria: „Până astăzi, Irvine şi A IM nu abordează vreodată un subiect a cărui dezvăluire ar dăuna intereselor organizaţiilor secrete inter­naţionale, indiferent că este vorba de clubul Bilderberg, de Comisia Trila­terală, de Consiliul pentru Relaţii Externe sau de adevărul privitor la intenţiile Sistemului Rezervelor Federale, aflat în proprietate privată”. De asemenea, există puncte de „gâtuire” în fluxul scurgerii informaţi­ilor, ca, de pildă, biroul de ştiri externe de la sediul central din New York al Associated Press, unde o singură persoană decide care sunt ştirile din afara SUA ce vor ajunge să fie transmise. Este important să înţelegem faptul că adevăratul control asupra activităţii mass-media nu se exercită direct asupra miilor de redactori, reporteri, directori de departamente de ştiri care muncesc din greu, făcându-şi conştiincios meseria pe întreg teritoriul ţării, ci, mai degrabă, el se exercită indirect, prin controlarea sistemului de dis­tribuire a informaţiilor care apar în presă. Apoi, mai este şi fantastica presiune exercitată asupra ziariştilor de teama cu privire la securitatea locului de muncă şi pierderea surselor de informare. Mulţi ziarişti de renume naţional trebuie să se bizuie pe surse secrete din interiorul instituţiilor pentru a da informaţii „picante” de ultimă oră. Multe dintre ele provin de la surse guvernamentale, care ar „seca” ime­diat, dacă respectivii ziarişti ar publica un articol greşit, ce ar prejudicia inte­resele surselor, dezvăluindu-le identitatea sau funcţia. Chiar şi ziariştii binecunoscuţi la nivel naţional trebuie să fie, totuşi, mai reţinuţi, dacă doresc să-şi păstreze sursele de informaţii confidenţiale din interiorul guvernului. Concentrarea tot mai mare a proprietăţii mass-media în mâinile unor corporaţii a însemnat că obiectivitatea în transmiterea ştirilor — care a fost mult timp considerată un serviciu public — a fost aruncată la coşul de gunoi în favoarea profiturilor imediate, bazate pe cotele de audienţă. Pe vremea asasinării preşedintelui Kennedy, cele trei importante reţele TV (ABC , CBS şi N B C ) îşi sprijineau departamentele de ştiri cu fonduri de la bugetul de stat. Azi, aceleaşi departamente sunt finanţate la fel ca şi celelalte programe; în consecinţă, prima grijă a celor ce lucrează acolo este legată de procentajele de audienţă. In acest sens, fostul corespondent C BS, Daniel Schorr, spunea: „Azi, ştirile sunt un fel de produs de larg consum, care se vinde. Astăzi, pro­fesiunea de ştirist nu mai este una sfântă, ca pe vremuri. Azi nu mai contează deloc despre ce scrii sau cum o faci, îţi iei banii şi la naiba cu interesul public şi cu scrisul în slujba comunităţii!“ Veteranul prezentator de ştiri Walter Cronkite este de acord cu spusele colegului său. Citat într-o revistă destinată profesioniştilor din domeniul mass-media, el afirma că actuala stare a jurnalismului TV este „dezastruoasă şi periculoasă” şi decreta că „profiturile nerezonabile, menite să-i satisfacă pe acţionari, sunt principala cauză a acestei stări de fapt. Cerându-ne nouă, stiriştilor, să obţinem un profit la fel de mare ca cel din zona emisiunilor de divertisment, acţionarii ne « trag » pe toţi în jos.” Referindu-se la aceeaşi idee, corespondentul Morley Safer, de la emisiu­nea Sixty Minutes, spunea: „ îl « mănânc » pe orice telespectator care susţine cu mâna pe inimă că ar putea face diferenţa între talk-show-urile din fiecare seară de la ITV prezentate de Jerry Springer, telejurnalele de la reţelele naţionale TV şi ştirile de la C N N , căci ele sunt absolut identice.” „Câinele de pază” al democraţiei, numele sub care le place profesio­niştilor din mass-media americane să se caracterizeze, pare a fi mai degrabă câinele docil de casă, care face sluj în faţa proprietarilor săi corporatişti. Poate că doar aşa s-ar putea explica de ce şase din primele zece articole cen­zurate în 1995 (după cum a stabilit serviciul de ştiri alternative Alternet) au avut subiecte din domeniul economic, cum ar fi monopolizarea telecomuni­caţiilor, înrăutăţirea situaţiei copiilor de pe piaţa muncii, creşterea cheltu­ielilor guvernamentale pentru armele nucleare, fraudele din industria medicală, bătălia purtată de industria chimică pentru a submina aplicarea legilor de protecţie a mediului înconjurător şi promisiunile nerespectate ale Acordului American privitor la Libertatea Comerţului (NAFTA). Asemenea subiecte nu au ajuns la cunoştinţa unui mare număr de oameni, deoarece, aşa cum a arătat foarte bine Greider, „orice persoană care pune la îndoială justeţea atotdominatoare a ortodoxiei economice va fi admonestată dur atât de către presă, cât şi de către grupurile ce apără intere­sele companiilor multinaţionale”. Este foarte surprinzător faptul că nimeni din presa americană, care se laudă c-ar fi aşa-zisul „câine de pază” al democraţiei nu manifestă un prea mare interes în a stabili cine sunt proprietarii corporaţiilor care controlează activitatea mass-media şi, prin intermediul său, întreaga ţară. O explicaţie a lipsei de interes pentru o asemenea anchetă ar putea fi găsită în povestea relatată de un cercetător de la departamentul de ştiri al postului TV N B C , care, în 1990, a luat legătura cu Todd Putnam, editor la revista National Boycott News. Reporterul de la N B C era interesat să dezvăluie opiniei publice „cel mai mare boicot în domeniul ştirilor care are loc chiar acum”, la care Putnam a răspuns: „Cel mai mare boicot din ţară este cel desfăşurat împotriva lui General Electric.” La care, ziaristul de la N B C a răspuns ime­diat: „Nu ne putem atinge de chestia asta. Am putea face un reportaj pe tema asta, dar nu-1 vom face.” In 1986, compania N B C a fost cumpărată de General Electric. Nu poate fi niciun dubiu cu privire la faptul că societăţile secrete există cu adevărat şi azi. Existenţa unor grupuri cum ar fi Comisia Trilaterală, Con­siliul pentru Relaţii Externe şi Clubul Bilderberg este bine documentată. Singura întrebare care se pune se referă la măsura în care aceste organizaţii controlează şi manipulează desfăşurarea evenimentelor importante pe plan mondial. La fel, nu încape nicio îndoială că membrii acestor societăţi secrete exercită un control neavenit asupra multora dintre cele mai mari corporaţii şi bănci din lume. Acestea, la rândul lor, deţin controlul asupra rezervelor importante de minereuri, de energie, de transport, din industria farmaceutică, din agricultură, din telecomunicaţii şi din industria de divertisment; cu alte cuvinte, ele controlează astfel domeniile fundamentale ale vieţii moderne. Ele mai asigură şi un nucleu de funcţionari guvernamentali din sfera de luare a deciziilor, prin aplicarea principiului simplu al rotaţiei cadrelor. Aceştia transpun adesea în viaţă chiar politicile concepute şi dorite de către societăţile secrete. Aceste societăţi au o influenţă considerabilă asupra desfăşurării alege­rilor la nivel naţional, dar şi asupra conceperii politicilor ce urmează a fi aplicate de către administraţie; totuşi, ele par a fi ciudat de imune la orice investigaţie, indiferent dacă ea este declanşată de guvern sau de mass-media.

De la înfiinţarea sa, în 1913, niciodată nu a fost exercitat un control financiar independent şi obiectiv asupra activităţii Sistemului Rezervelor Federale, cu toate că periodic s-au formulat cereri în acest sens. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre activitatea puternicelor fundaţii private, care conduc o parte atât de vastă a ştiinţei şi culturii moderne. Luate împreună, faptele sugerează că scopul unitar al acestor societăţi secrete moderne este acela de a instaura un singur guvern mondial, fiind prevăzute cu un control centralizat asupra vieţii sociale şi pierderea suvera­nităţii naţionale a statelor. Realizarea acestui obiectiv este tot mai apropiată, mai cu seamă prin creşterea tot mai mare a controlului financiar corporatist atât asupra guvernelor, cât şi a economiilor tuturor statelor. Samuel Berger, consilierul preşedintelui Clinton pe probleme de secu­ritate naţională şi un participant constant la întrunirile Clubului Bilderberg, a dezvăluit viziunea membrilor acestui grup într-o recentă discuţie, purtată la Institutul Brookings: „Globalizarea — procesul unei integrări tot mai accelerate pe plan economic, tehnologic, cultural şi politic — nu reprezintă o opţiune. Ea este tot mai mult un fapt de viaţă, este un fapt care se va desfă­şura în continuare, în mod inexorabil, indiferent dacă îl aprobăm sau nu. Este un fapt pe care nu-1 putem ignora, decât pe riscul nostru.” Nimeni nu sugerează că această problemă ar trebui ignorată. Dimpo­trivă, scriitorii specializaţi în materie de conspiraţie caută să desfăşoare un dialog mai deschis privitor la această problemă. Mijloacele de informare importante sunt cele care se îndepărtează timid de acest subiect. S-ar putea ca instaurarea unui guvern mondial să fie ceva de dorit. Sigur că el pare a fi un lucru inevitabil. Şi nici măcar nu este nimic nou. Dominaţia mondială a fost o idee prezentă în mintea oamenilor încă dinaintea domniei lui Alexandru cel Mare. Dacă este aşa, atunci ne întrebăm de ce oare azi se păstrează un secret atât de profund cu privire la această problemă ?

Problema dacă planul pentru instaurarea unui guvern mondial este o sinistră conspiraţie menită să subjuge populaţia sau, pur şi simplu, o încer­care de a facilita producerea unui pas firesc pe scara evoluţiei trebuie discu­tată în continuare, însă, după toate aparenţele, dezbaterea nu va beneficia de sprijinul mass-media. Dar un lucru este sigur: se pare că globalizarea sau instaurarea unui sin­gur guvern la nivel mondial ori a N oii Ordini Mondiale nu sunt doar rodul imaginaţiei conspiraţioniştilor sau a unui grup restrâns de paranoici, ci scopul bine definit al frăţiilor, organizaţiilor şi grupurilor secrete, care poartă, toate, amprenta vechilor ordine ale Francmasoneriei, ale Grupului Meselor Rotunde şi ale Illuminati, a căror activitate va fi examinată îndea­proape mai târziu, pe parcursul acestui volum. Recunoaşterea elitei conducătoare de către experţi recunoscuţi, precum Quigley şi alţii menţionaţi aici, coroborată cu suspiciunile privitoare la con­trolul secretelor, a creat un climat în care oamenii obişnuiţi simt că deţin un control tot mai mic atât asupra destinului naţiunii, cât şi asupra lor ca indivizi. Nu este necesar să credeţi în conspiraţii atât de cuprinzătoare. Este nece­sar să ştiţi că alţii chiar cred în ele şi acţionează ca atare. Pentru a înţelege lumea din jurul nostru, trebuie să studiem întregul domeniu.

Faptul că membrii societăţilor secrete moderne — persoane legate de ele prin sânge, căsătorie, asociaţii sociale şi de afaceri — deţin controlul corpo­raţiilor internaţionale care domină o parte importantă a vieţii moderne prin puterea pe care o au asupra afacerilor, publicităţii, guvernului şi mass-media nu poate fi pus la îndoială. Ei au dominat lumea încă de pe vremea lui M ayer şi Nathan Rothschild, a lui Cecil Rhodes, a lui Alfred Milner, a lui J.P. Morgan şi a lui John D. Rockefeller. Iar societăţile secrete din care fac parte pot fi legate direct de organizaţiile secrete mai vechi, care au format un lanţ al conspiraţiilor de-a lungul istoriei omenirii. Ei par a fi continuatorii unui plan distinct formulat cu mulţi ani în urmă. Acest plan, o depăşire a obiectivelor organizaţiei Illuminati şi ale Francmasoneriei, şi-a găsit expresie în Mesele Rotunde organizate de maso­nul Cecil Rhodes. A fost înaintat de către membrii „iluminaţi” ai Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale, ai Consiliului pentru Relaţii Externe, ai Comisiei Trilaterale şi ai numeroaselor lor fundaţii şi trusturi. Aceste frăţii incestuoase utilizează pe scară largă, pentru realizarea următoarelor lor planuri, serviciile de informaţii şi contrainformaţii atât ale Marii Britanii, cât şi ale SUA. Toate cele de mai sus determină orice om de bun-simţ să se întrebe: dacă membrii Consiliului pentru Relaţii Externe, cei ai Comisiei Trilaterale şi cei ai Clubului Bilderberg nu sunt decât nişte oameni inocenţi şi bine intenţio­naţi, al căror unic scop este acela de a munci pentru făurirea unei lumi paş­nice şi prospere, aşa cum susţin, atunci de ce este nevoie să menţină un secret atât de strict privitor la natura activităţilor lor? De ce este nevoie de prezenţa tuturor organizaţiilor „de paie“ — unele fiind în totală contradicţie cu altele ? De ce îşi manifestă atât de evident neîncrederea, de câte ori activi­tăţile lor captează atenţia marelui public ? Acest lucru ne conduce către cea mai importantă întrebare, anume: dacă aceşti oameni reuşesc să creeze un guvern mondial centralizat, cine garan­tează că acesta nu va intra cândva sub controlul unei personalităţi tiranice, precum a fost Hitler ? Păstrarea secretului este cheia. Orice activitate legală şi onorabilă ar tre­bui să poată face faţă curiozităţii opiniei publice. Atunci când secretele deţinute de aceste societăţi vor fi aduse la cunoştinţa publicului în toată complexitatea lor şi fără niciun fel de ascunzişuri, atunci toată lumea va putea judeca singură cât de onorabile sunt scopurile şi obiectivele lor.

„Capitalismul american avea nevoie de rivalitate internaţională şi de războaie periodice, pentru a crea o comuniune artificială de interese între bogaţi şi săraci, care să suplinească adevărata comuniune de interese a celor săraci, manifestată prin sporadice mişcări de stradă“ , scria profesorul de istorie Howard Zinn. Acest punct de vedere a fost dezbătut pe larg în cadrul unui controversat studiu privind pacea şi războiul, apărut în 1966 şi intitulat „Raportul de la Iron Mountain”. Cercetarea care a condus la redactarea Raportului de la Iron Mountain a început în 1961, datorită unor înalţi responsabili ai administraţiei Kennedy — ca, de pildă, McGeorge Bundy (membru în Consiliul pentru Relaţii Externe, în Clubul Bilderberg şi în ordinul „Craniul şi Oasele”), Robert McNamara (membru în Comisia Trilaterală, în Consiliul pentru Relaţii Externe şi în Clubul Bilderberg) şi Dean Rusk (membru în Consiliul pentru Relaţii Externe şi în Clubul Bilderberg). Cunoscând scopul lui Kennedy de a pune capăt Războiului Rece, aceşti oameni şi-au arătat îngrijorarea cu privire la faptul că nu făcuseră niciun plan serios pentru menţinerea păcii pe termen lung. La începutul lui 1963, un grup special a fost selectat pentru a studia pro­blemele ipotetice generate de pace, aşa cum institute guvernamentale precum Rand şi Hudson studiau problemele cauzate de război. Numele celor 15 membri ai acestui grup de studiu nu au fost făcute publice niciodată, dar, din câte se spune, din cadrul său făceau parte renumiţi istorici, economişti, sociologi, psihologi, oameni de ştiinţă, ba chiar un astronom şi un industriaş. Grupul se întrunea cam o dată pe lună, în diferite locuri din ţară. Dar cele mai importante întâlniri ale sale se desfăşurau la Iron Mountain, un uriaş adăpost antiatomic subteran, construit în apropierea localităţii Hudson din statul New Y ork — aici fiind şi sediul Institutului Hudson, considerat a fi centrul de cercetare al Consiliului pentru Relaţii Externe. Tot aici urmau să fie mutate, în caz de atac nuclear, birourile unor corporaţii aflate sub controlul familiei Rockefeller, precum Standard Oii of New Jersey, Banca Morgan, Manufacturers Hanover Trust şi Dutch Shell Oii (companie condusă pe atunci de prinţul Bernhard, fondator al Clubului Bilderberg). Un exemplar al Raportului de la Iron Mountain a fost dat publicităţii în mod clandestin de un bărbat cu pseudonimul John Doe, profesor la o uni­versitate din Vestul Mijlociu, care susţinea că ar fi participat la aceste întru­niri. Lucrarea a fost publicată de editura Dial Press, în 1967. John Doe i-a spus editorului că, deşi aproba concluziile la care ajunsese studiul, nu era de acord cu decizia autorilor de a ascunde concluziile unui public „nefamilia­rizat cu exigenţele implicate de înalta responsabilitate politică sau militară”. El şi-a exprimat credinţa că publicul american, pe banii căruia se făcuse raportul, avea tot dreptul să cunoască tulburătoarele sale concluzii, în ciuda faptului că ceilalţi autori ai studiului se temeau de „pericolul clar şi previ­zibil al izbucnirii unei crize de încredere a publicului în guvern, pe care ino­portuna publicare a raportului era de aşteptat s-o provoace”.

Războiul este o tâlhărie… Războiul este, în mare măsură, o problemă financiară. Ban­cherii împrumută bani prin ţări străine, iar când acestea nu pot plăti, preşedintele tri­mite militari să-i recupereze. General-maior în Infanteria Marină Smedley D. Butler (1881-1940) Scriitorii specializaţi în conspiraţii i-au învinuit multă vreme pe membrii societăţilor secrete că îşi folosesc puterea şi influenţa pentru a aprinde scân­teia războiului. Aceştia au fost acuzaţi de declanşarea Războiului Rece, a celor două războaie mondiale, a revoluţiilor din America, Franţa şi Rusia, precum şi a nenumărate conflicte şi revolte. De asemenea, se susţine că aceste mâini nevăzute pot fi legate în mod direct de unele organizaţii secrete din trecut. Şi, într-adevăr, studierea atentă a istoriei dezvăluie indicii ce relevă prezenţa societăţilor secrete în toate războaiele omenirii. Dintre toate activităţile umane, războiul oferă cel mai mare potenţial pentru profit, obţinut atât din materialele necesare desfăşurării lui, cât şi de pe urma împrumuturilor acordate pentru producerea acestora. Dar există şi raţiuni mai profunde pentru generarea războiului, cum ar fi nevoia de a dis­trage atenţia publicului de la problemele interne şi agenda secretă a liderilor politici. „Capitalismul american avea nevoie de rivalitate internaţională şi de războaie periodice, pentru a crea o comuniune artificială de interese între bogaţi şi săraci, care să suplinească adevărata comuniune de interese a celor săraci, manifestată prin sporadice mişcări de stradă“ , scria profesorul de istorie Howard Zinn. Acest punct de vedere a fost dezbătut pe larg în cadrul unui controversat studiu privind pacea şi războiul, apărut în 1966 şi intitulat „Raportul de la Iron Mountain”.

Cercetarea care a condus la redactarea Raportului de la Iron Mountain a început în 1961, datorită unor înalţi responsabili ai administraţiei Kennedy — ca, de pildă, McGeorge Bundy (membru în Consiliul pentru Relaţii Externe, în Clubul Bilderberg şi în ordinul „Craniul şi Oasele”), Robert McNamara (membru în Comisia Trilaterală, în Consiliul pentru Relaţii Externe şi în Clubul Bilderberg) şi Dean Rusk (membru în Consiliul pentru Relaţii Externe şi în Clubul Bilderberg). Cunoscând scopul lui Kennedy de a pune capăt Războiului Rece, aceşti oameni şi-au arătat îngrijorarea cu privire la faptul că nu făcuseră niciun plan serios pentru menţinerea păcii pe termen lung. La începutul lui 1963, un grup special a fost selectat pentru a studia pro­blemele ipotetice generate de pace, aşa cum institute guvernamentale precum Rand şi Hudson studiau problemele cauzate de război. Numele celor 15 membri ai acestui grup de studiu nu au fost făcute publice niciodată, dar, din câte se spune, din cadrul său făceau parte renumiţi istorici, economişti, sociologi, psihologi, oameni de ştiinţă, ba chiar un astronom şi un industriaş. Grupul se întrunea cam o dată pe lună, în diferite locuri din ţară. Dar cele mai importante întâlniri ale sale se desfăşurau la Iron Mountain, un uriaş adăpost antiatomic subteran, construit în apropierea localităţii Hudson din statul New Y ork — aici fiind şi sediul Institutului Hudson, considerat a fi centrul de cercetare al Consiliului pentru Relaţii Externe. Tot aici urmau să fie mutate, în caz de atac nuclear, birourile unor corporaţii aflate sub controlul familiei Rockefeller, precum Standard Oii of New Jersey, Banca Morgan, Manufacturers Hanover Trust şi Dutch Shell Oii (companie condusă pe atunci de prinţul Bernhard, fondator al Clubului Bilderberg). Un exemplar al Raportului de la Iron Mountain a fost dat publicităţii în mod clandestin de un bărbat cu pseudonimul John Doe, profesor la o uni­versitate din Vestul Mijlociu, care susţinea că ar fi participat la aceste întru­niri. Lucrarea a fost publicată de editura Dial Press, în 1967. John Doe i-a spus editorului că, deşi aproba concluziile la care ajunsese studiul, nu era de acord cu decizia autorilor de a ascunde concluziile unui public „nefamilia­rizat cu exigenţele implicate de înalta responsabilitate politică sau militară”. El şi-a exprimat credinţa că publicul american, pe banii căruia se făcuse raportul, avea tot dreptul să cunoască tulburătoarele sale concluzii, în ciuda faptului că ceilalţi autori ai studiului se temeau de „pericolul clar şi previ­zibil al izbucnirii unei crize de încredere a publicului în guvern, pe care ino­portuna publicare a raportului era de aşteptat s-o provoace”.

Prin 1963, cel mai mare obstacol în calea extinderii războiului din regiunea Asiei de Sud-Est era preşedintele John F. Kennedy, care îşi exprimase deja rezervele privind implicarea militară americană. Democratul John F. Kennedy îl învinsese pe republicanul Richard Nixon, vicepreşedintele administraţiei Eisenhower, în alegerile din 1960, iar consi­lierii săi apropiaţi cu funcţii importante proveneau din cadrul societăţilor secrete. Consilierul special John Kenneth Galbraith scria: „Aceia dintre noi care au lucrat pentru campania electorală a lui Kennedy au fost toleraţi în cadrul guvernului, şi din acest motiv au avut un cuvânt de spus în con­ceperea planurilor privind politica internă, însă planurile pentru cea externă erau încă elaborate de unii membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe”. Mulţimea membrilor Consiliului pentru Relaţii Externe care ocupau posturi în guvern a atras chiar şi atenţia lui Kennedy, care spunea: „Aş dori să am în jurul meu chipuri noi, dar tot ceea ce găsesc aici sunt aceiaşi oameni vechi.” Imediat după alegerea lui, Kennedy a trebuit să facă faţă unui conflict armat în Laos. în preludiul războiului din Vietnam, acest conflict îi opunea pe comuniştii din Mişcarea Pathet Lao generalului Phoumi Nosavan, spri­jinit de CIA . La numirea în funcţie, Kennedy a fost sfătuit atât de toţi mem­brii administraţiei Eisenhower, cât şi de şefii Statelor Majore Reunite să trimită trupe în sprijinul lui Nosavan. Secretarul Apărării, Robert Strange McNamara, şi Walt Rostow, şeful Consiliului de Planificare Politică din cadrul Departamentului de Stat, ambii membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe, au fost sprijinitori înfocaţi ai folosirii trupelor americane pentru tranşarea acestui conflict în favoarea generalului pro-american, lucru pe care Kennedy a refuzat să-l facă. Consiliul pentru Relaţii Externe fusese preocupat de situaţia din Vietnam chiar de la început. în 1951, această organizaţie, împreună cu Insti­tutul Regal pentru Afaceri Internaţionale, a înfiinţat un grup de studiu finanţat de Fundaţia Rockefeller, care, printre altele, avea ca obiectiv şi stu­diul situaţiei din Asia de Sud-Est. Acest grup a recomandat instituirea unei dominaţii mixte americano-britanice în regiune, conform prevederilor Acordului de la Ialta. în timpul administraţiei Eisenhower, fondatorul Consiliului pentru Relaţii Externe şi, în acelaşi timp, secretarul de stat John Foster Dulles, împreună cu fratele său, Allen Dulles (director al CIA şi, în acelaşi timp, membru fondator al Consiliului pentru Relaţii Externe), a supravegheat transpunerea în practică a acestei politici, care a ajuns să cuprindă trimiterea de consilieri militari americani în această zonă a lumii.

În septembrie 1954, la doar patru luni după căderea oraşului Dien Bien Phu, secretarul de stat al SUA, John Foster Dulles, membru fondator al Consiliului pentru Relaţii Externe, a convocat Conferinţa de la Manila, care a avut ca rezultat crearea Organizaţiei Statelor Membre ale Tratatului din Asia de Sud-Est (SEATO). Această acţiune reunea SUA, Marea Britanie (inclusiv Australia şi N oua Zeelandă), Franţa, Filipine şi alte ţări ca părţi ale unui tratat de apărare şi asistenţă reciprocă în Indochina. In iunie 1963, Kennedy a luat măsura cea mai dură împotriva Sistemului Rezervelor Federale, autorizând emiterea a mai mult de 4 miliarde de dolari în bancnote SUA, făcută prin intermediul Trezoreriei SUA, şi nu prin inter­mediul Sistemului Rezervelor Federale. „După toate aparenţele, Kennedy s-a gândit că, revenind la respectarea strictă a Constituţiei americane, care spune că numai Congresul va emite şi reglementa emisiunile monetare, defi­citul naţional intern, din ce în ce mai mare, ar fi putut fi redus prin neplata dobânzii către băncile membre ale Sistemului Rezervelor Federale, care tipăresc bani de hârtie pe care apoi îi împrumută cu dobândă guvernului”, scria un autor specializat în materie de conspiraţie. In încercarea sa de egalizare a şanselor pe tărâm economic, Kennedy a întreprins o mare diversitate de acţiuni care au adâncit animozitatea dintre Wall Street şi preşedinte. După cum demonstrează Gibson în lucrarea pomenită mai sus, printre aceste acţiuni se numără:

oferirea unor scutiri de taxe menite să readucă pe piaţa internă investiţiile efectuate de companiile americane în străinătate; • efectuarea unei distincţii clare, în cadrul reformei fiscale, între inves­tiţiile cu caracter productiv şi cele cu caracter neproductiv; • eliminarea privilegiilor fiscale ale companiilor americane sau cu sediul în SUA ce investeau pe piaţa mondială de capital; • eliminarea paradisurilor fiscale din străinătate; • sprijinirea propunerilor legislative menite să elimine privilegiile fiscale ale celor bogaţi; • propunerea unei creşteri de impozite pentru companiile mari din domeniul exploatării petrolului şi minereurilor; • revizuirea creditului fiscal acordat pentru investiţii; • elaborarea unei propuneri menite să lărgească puterile preşedintelui, pentru ca el să poată lua măsuri de combatere a recesiunii economice. Politicile şi propunerile economice ale lui Kennedy au fost atacate public de către Charles J.V. Murphy, redactor-şef al revistei Fortune, de guvernatorul statului New York, Nelson Rockefeller, de David Rockefeller şi de redactorii publicaţiei Wall Street Journal. Chiar secretarul Trezoreriei din administraţia Kennedy, Douglas Dillon, membru marcant al Consi­liului pentru Relaţii Externe, a susţinut în 1962 criticile lui David Rockefeller la adresa politicii financiare a preşedintelui şi, până în 1965, i se alăturase magnatului în crearea unui grup care sprijinea public implicarea americană în războiul din Vietnam. în domeniul politicii externe, Kennedy a dat dovadă de o opoziţie făţişă atât faţă de colonialism (care însemna exercitarea în mod deschis a controlu­lui asupra vieţii politico-economice a unei ţări de către altă ţară), cât şi faţă de neocolonialism (care însemna exercitarea aceluiaşi control în mod ascuns). „Sprijinul lui Kennedy pentru dezvoltarea economică şi naţionalis­mul ţărilor din Lumea a Treia şi toleranţa manifestată de el faţă de planifi­carea guvernamentală în domeniul economic — chiar şi când acest fapt implica exproprierea unor proprietăţi deţinute de companiile americane — au dus la izbucnirea de conflicte între Kennedy şi cercurile elitiste, atât din interiorul, cât şi din exteriorul SUA “ , scria Gibson.

Kennedy a aprobat Memorandumul numărul 263 privind Legea Securităţii Naţionale, care aproba o posibilă retragere a forţelor americane din Vietnam la sfârşitul lui 1965, ordonând chiar reche­marea discretă a unei părţi din trupe la sfârşitul acelui an. El nu a fost de fel de acord cu recomandările de a introduce în acele lupte trupe americane de uscat, aşa cum făcuse mai devreme în Laos. „Respingând extinderea implicării militare, Kennedy i-a contrazis atât pe şefii Statelor Majore Reunite ale Armatei SUA, cât şi un mare număr de oameni cu funcţii de răspundere din administraţia condusă de el, printre care membrii Consiliului pentru Relaţii Externe Dean Rusk, Robert McNamara, McGeorge şi William Bundy“ , scria Gibson. Un alt jucător foarte important era membrul Consiliului pentru Relaţii Externe Averell Harriman, un om ale cărui legături cu manipulările socie­tăţilor secrete datau încă din perioada Primului Război Mondial şi cea a fondării comunismului sovietic. In toamna lui 1963, acesta, care făcea parte din cercul consilierilor apropiaţi ai lui Kennedy, a fost cel care a militat pen­tru înlăturarea preşedintelui vietnamez Diem şi a trimis la Saigon telegrama care a dat „undă verde” — aşa cum avea să fie cunoscută mai târziu — pentru declanşarea acestei operaţiuni.

Prin iulie, Johnson a ordonat pătrunderea în Vietnam a 100 000 de persoane care făceau parte din trupele combatante şi războiul din Vietnam a început cu adevărat. Adăugând putere politică acestei consolidări a forţelor militare, ambasa­dorul SUA la Saigon — membru al Consiliului pentru Relaţii Externe —, Henry Cabot Lodge, a fost înlocuit de colegul său de organizaţie şi fost pre­şedinte al Comitetului Şefilor Statelor Majore Reunite, generalul Maxwell Taylor. Privind evenimentele de atunci din perspectiva anului 1984, redactorii publicaţiei US News & World Report apreciau situaţia corect atunci când afirmau: „în acea perioadă au fost puse bazele conflictului care are loc astăzi între preşedintele Reagan şi Congresul SUA cu privire la folosirea puterii militare americane începând din America Centrală şi continuând cu Beirut şi Golful Persic”. în 1999, când Clinton era acuzat de făţărnicie cu privire la o escapadă erotică, niciunul dintre membrii Congresului nu părea preocu­pat de faptul că el continua să aplice această moştenire neconstituţională prin atacarea Irakului şi a regiunii Kosovo în numele ONU. O privire mai atentă aruncată asupra membrilor Consiliului pentru Relaţii Externe, acea organizaţie creată de persoane legate de interesele familiilor Morgan şi Rockefeller, ne arată clar legătura dintre mentalitatea lor şi cea a membrilor societăţii secrete înfiinţate de către Rhodes şi Milner, într-adevăr, dacă privim atent lista membrilor Consiliului pentru Relaţii Externe, constatăm că este în acelaşi timp şi un adevărat catalog al personali­tăţilor ce au legătură cu declanşarea şi desfăşurarea războiului din Vietnam: McNamara, Cyrus Vance, Walt Rostow, William şi McGeorge Bundy, Dean Acheson, Dean Rusk şi Averell Harriman. Ambasadorii SUA la Saigon în timpul desfăşurării războiului — Henry Cabot Lodge, Maxwell Taylor şi Ellsworth Bunker — erau membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe şi au jucat, cu toţii, roluri importante în viaţa politică americană, „într-adevăr, mulţi dintre cei mai importanţi militanţi pentru implicarea SUA în războiul din Vietnam (indiferent dacă făceau sau nu parte din guvern) erau membri ai consiliului de conducere al Consiliului pentru Relaţii Externe”, remarca autorul Donald Gibson. Dintre aceştia îi cităm şi pe Allen Dulles, David Rockefeller, John J. McCloy, Henry M. Wriston (unul dintre asociaţii familiei Morgan). Remarcând că William Donovan, poreclit „sălbaticul Bill Donovan”, şeful Oficiului pentru Servicii Strategice, precursorul CIA , fusese în tine­reţe unul dintre agenţii secreţi particulari ai lui J.P. Morgan Jr., autorul Gibson scria: „Pe la începutul anilor ’60, Consiliul pentru Relaţii Externe, interesele economico-financiare ale familiilor Morgan şi Rockefeller şi comunitatea serviciilor de informaţii erau atât de profund întrepătrunse, încât, practic, formau o singură entitate.” Potrivit spuselor cercetătorului James Perloff, specialist în studiul acti­vităţii Consiliului pentru Relaţii Externe, Walt Rostow, care a devenit con­silierul preşedintelui Johnson pe probleme de securitate naţională în 1966, nu numai că era membru al Consiliului pentru Relaţii Externe, dar cererea sa de angajare în cadrul guvernului SUA fusese respinsă de trei ori, în timpul administraţiei Eisenhower, pentru că ieşise „necorespunzător” la controa­lele de securitate, considerându-se că prezenţa lui în cadrul guvernului este un risc pentru securitatea naţională a SUA.

În 1960, Rostow şi-a dezvăluit viziunea globalistă asupra organizării mondiale, „cimentată” în cadrul Consiliului pentru Relaţii Externe, cerând înfiinţarea unei forţe internaţionale de poliţie în următorii termeni: „Considerăm că este un obiectiv naţional legitim al SUA eliminarea dreptului oricărui stat (inclusiv al nostru) de a utiliza o forţă militară substanţială pentru promovarea propriilor interese, atât pe plan intern, cât şi pe cel extern, întrucât acest drept rezidual reprezintă temelia suveranităţii naţionale… Este prin urmare în interesul SUA să pună capăt conceptului de « naţiune », aşa cum a fost el definit din punct de vedere istoric.” Robert McNamara, şi el membru al Consiliului pentru Relaţii Externe, a îmbogăţit comunitatea serviciilor de informaţii din SUA, creând, la 1 august 1961, Agenţia de Informaţii şi Contrainformaţii în Domeniul Apărării (DIA). Prin luna septembrie 1961, el, împreună cu Taylor, făceau deja pre­siuni pentru a obţine o mai profundă implicare a SUA în conflictul din Vietnam, recomandându-i preşedintelui suplimentarea efectivelor armate americane prezente în această regiune cu încă 16 000 de oameni. Din cauza războiului din Vietnam, ceea ce ar fi putut con­duce, pe termen lung, la dezmembrarea şi destabilizarea ţării. Chiar şi după aceea, războiul din Vietnam a mai continuat încă şapte ani. Odată cu instalarea în funcţie a preşedintelui nou ales, Richard Nixon, a apărut pe scena politică Henry Kissinger, membru al Consiliului pentru Relaţii Externe şi al Comisiei Trilaterale. El a debutat în politică ocupând funcţia de consilier prezidenţial pentru problemele de securitate naţională, la începutul lui 1969. Până la sfârşitul acelui an, Kissinger obţinuse controlul total asupra politicii americane privitoare la Vietnam. Unii critici susţin că el a fost numit în funcţie exact în acest scop. Melvin Laird, ministrul Apărării în Administraţia Nixon, recunoştea deschis: „Aş spune că, în formularea con­cepţiilor lui referitoare la organizarea lumii, preşedintele Nixon a fost influ­enţat în foarte mare măsură de Kissinger, cu toate că acesta nu-i fusese prieten apropiat şi nici măcar nu-l cunoscuse înaintea lunii decembrie 1968.” în 1970, Kissinger s-a închis în birou împreună cu angajatul său, Winston Lord. Potrivit spuselor lui Winston, rezulta că şeful său „dorea să împărtăşească şi să dezbată împreună cu consilierii săi apropiaţi deciziile politice foarte importante, astfel încât imaginea pe care o are marele public despre Kissinger — despre care oamenii obişnuiţi credeau că este un om ce nu suportă să fie contrazis — s-a dovedit a fi neadevărată”. Probabil că Lord şi alţi membri ai echipei au aprobat planul lui Kissinger de extindere a războiului, de vreme ce luptele s-au răspândit curând în Cambodgia.

Zbigniew Brzezinski, fondatorul Comisiei Trilaterale, scrisese în publicaţia Foreign Affairs un articol prin care îşi exprima opinia că SUA ar trebui să acorde ajutor economic Europei de Est. David Rockefeller şi-a manifestat aprobarea faţă de desfăşurarea unor asemenea schimburi comerciale prin efectuarea unei vizite la Moscova la mijlocul anului 1964. „David Rockefeller, preşedintele Chase Manhattan Bank, l-a informat astăzi pe preşedintele Johnson cu privire la conţinutul recentei sale întreve­deri cu premierul rus Nikita S. Hruşciov. Rockefeller i-a spus lui Johnson că, în timpul discuţiei de două ore, liderul comunist a afirmat că SUA şi URSS ar trebui « să aibă mai multe schimburi comerciale bilaterale ». Potri­vit lui Rockefeller, Hruşciov ar fi declarat că ar dori ca SUA să acorde cre­dite pe termen lung (adică împrumuturi) URSS-ului“ , scria Chicago Tribune în ediţia din 12 septembrie. Familia Rockefeller avea o îndelungată tradiţie a schimburilor comerciale cu Rusia, care datau încă din anii ’20, atunci când Chase Manhattan Bank a ajutat la crearea Camerei de Comerţ ruso-americane. La 13 octombrie 1966, cotidianul The New York Times scria: „SUA au aplicat astăzi una dintre propunerile preşedintelui Johnson menite să stimu­leze dezvoltarea schimburilor comerciale dintre Est şi Vest, prin înlăturarea restricţiilor de export în Uniunea Sovietică şi Europa de Est la mai mult de 400 de bunuri de larg consum.” La 27 octombrie, acelaşi ziar scria: „în cadrul conferinţei avute la Moscova săptămâna trecută, liderii URSS şi ai ţărilor aliate acesteia au căzut de acord să acorde Vietnamului de Nord asis­tenţă materială şi financiară în valoare de aproximativ un miliard de dolari.”

Avându-i în vedere pe Dulles şi pe ceilalţi membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe, care au fost la originea creării ONU, nu este o surpriză să constatăm că această organizaţie supraveghează astăzi desfăşurarea activi­tăţii Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (cunoscută de marele public sub denumirea de Banca Mondială) şi a Fondului Monetar Internaţional (FMI). ONU găzduieşte, de asemenea, sub egida sa o serie întreagă de agenţii cu activităţi în domeniul social, precum: Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agri­cultură (FAD ), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Fondul pentru Copii al ONU (UNICEF ).

La mijlocul anilor ’90 ai secolului al XIX-lea, obscura carte a fost rescrisă şi mărită cu materiale antisemite la ordinul Ohranei ruse, poliţia secretă ţaristă. Ea a fost adăugată operei unui scriitor pe teme religioase, Serghei Nilus, şi publicată astfel încât apariţia ei să coincidă cu fondarea pri­mei Mişcări Sioniste (care milita pentru reîntoarcerea evreilor în Palestina), la Congresul Mondial Evreiesc desfăşurat în 1897 la Basel, în Elveţia. Proto­coalele au fost incluse ca anexă la cartea lui Nilus, cu titlul parţial Anticristul este la îndemână. Res­pectivul document susţinea că o clică de evrei şi francmasoni aveau să-şi unească forţele pentru crearea unui guvern mondial unic, folosind în acest scop metodele liberalismului, o teorie conspirativistă încă foarte vie în anumite cercuri intelectuale şi nu numai. Protocoalele au încă un efect paralizant asupra cititorilor, din cauza felu­lui profetic în care descriu metodologia prin care un grup redus de persoane poate instaura o tiranie care să domine întreaga lume. Mesajul exprimat de această lucrare se potriveşte destul de bine cu punctele de vedere elitiste ale oamenilor precum Cecil Rhodes şi membrii familiei Rothschild: „Noi sun­tem aleşii, noi suntem singurii bărbaţi adevăraţi.

Protocoalele continuă explicând faptul că „scopul instaurării dominaţiei mondiale va fi atins prin exercitarea controlului asupra modului în care gândeşte publicul larg, asupra a ceea ce el aude, prin crearea de noi conflicte sau restaurarea unor vechi ordini, prin răspândirea foametei, a sărăciei şi a ciumei, prin seducerea tineretului şi distragerea atenţiei sale de la problemele reale ale vieţii”. „Utilizând toate aceste metode, vom slăbi popoarele lumii într-un asemenea hal, încât vor fi obligate să ne ofere dominaţia mondială”, proclamă autorii Protocoalelor. Conţinutul unora dintre cele 24 de Protocoale poate fi rezumat pe scurt. Dacă este să dăm crezare fie şi parţial conţinutului lor, înseamnă că lectura acestora oferă o legătură clară cu Francmasoneria ce indică paşii de urmat în vederea cuceririi lumii.

Curând vom începe să înfiinţăm monopoluri uriaşe.. .“ (Protocolul 6); • „Intensificarea înarmărilor, creşterea numerică a forţelor de poliţie… (astfel încât) în toate statele lumii, în afara noastră (vor exista) doar masele proletariatului, câţiva milionari devotaţi intereselor noastre, poliţia şi soldaţii” (Protocolul 7); • „Vom pune (puterea de a guverna) în mâinile unor persoane ale căror trecuturi şi reputaţii sunt de aşa natură, încât între ei şi popor se des­chide o prăpastie, persoane care, în cazul că nu ni s-ar supune, neres-pectându- ne instrucţiunile, trebuie să înfrunte acuzaţii cu caracter penal” (Protocolul 8); • „Am « prostit», ameţit şi corupt tineretul din rândurile [maselor], crescându-1 în spiritul unor principii şi teorii despre care noi ştim că sunt false.. .“ (Protocolul 9); „Vom distruge în rândul (maselor) importanţa acordată familiei şi valoarea sa din punct de vedere educativ” (Protocolul 10); • „Am inventat această întreagă politică, strecurând-o în minţile (mase­lor) … pentru a obţine pe un drum ocolit ceea ce nu putem obţine pe unul direct… Pe acest principiu am organizat o masonerie secretă, care nu este cunoscută şi care are obiective pe care nici măcar nu le bănuiesc aceste « vite », pe care le-am atras în armata circarilor din lojile maso­nice pentru a arunca praf în ochii concetăţenilor lor“ (Protocolul 1 1 ) ; • „Dar care este, oare, rolul jucat azi de presă? Ea serveşte scopuri egoiste… Este adesea searbădă, nedreaptă, mincinoasă şi cea mai mare parte a publicului nu are nici cea mai vagă idee cu privire la adevăratele scopuri pe care ea le serveşte. Vom înşeua şi înhăma presa, ţinând-o strâns în frâu. Nici măcar un singur anunţ de la mica publicitate nu va fi cunoscut de public fără ca noi să ştim.. .“ (Protocolul 12 ) ; • „Necesitatea câştigării bucăţii zilnice de pâine obligă [masele] să fie tăcute, servitorii noştri umili… Pentru ca masele însele să nu poată conştientiza rolul jucat cu adevărat de ele în societate, le distragem şi mai mult atenţia cu distracţii, jocuri, modalităţi de petrecere a timpului liber, pasiuni, construirea de palate ale poporului [pe atunci nu exista televiziune]. Curând vom începe ca, prin intermediul presei, să propu­nem organizarea unor competiţii artistice şi sportive de toate genu­rile …” (Protocolul 13 ) ;

In 1878, Blavatsky, împreună cu înfocatul ei discipol Henry Steel Olcott, colonel în armata americană, a mutat sediul societăţii la Madras, în India, unde se găseşte şi azi. Apoi, societăţile teozofice s-au răspândit în tot Orientul, prin Europa şi America, atrăgând în mod semnificativ atenţia lumii asupra filozofiilor orientale. Această promovare a budismului şi hin­duismului a influenţat puternic câteva mişcări cu orientare religioasă, printre care cităm şi Biserica Catolică Liberală, intitulată „Eu sunt“ , Rozi-crucienii, Biserica Unităţii şi, mai recent, diverse grupuri New Age. Teozofia îşi are originile în opera aceloraşi filozofi antici veneraţi de societăţile secrete ale Francmasoneriei, Illuminati şi Mesele Rotunde, Platon şi Pitagora, precum şi în şcolile de cercetare a Misterelor Egiptene. Potrivit spuselor autoarei Nesta Webster, era evident că Blavatsky se inspira din plin, de asemenea, din conţinutul Talmudului şi al Cabalei evre­ieşti, cimentând astfel legătura cu Misterele Antice. „Ocultiştii germani, ca de exemplu Lanz von Liebenfels, Guido von List şi Rudolf von Sebottendorff, s-au inspirat din plin din opera lui Blavatsky. Prin lucrările lor, urmăreau să demonstreze că vechii germani fuseseră păstrătorii unei ştiinţe secrete originare din Eden-Atlantida”, scria William Henry. „Rădăcinile raţionamentelor care au stat la baza multor proiecte naziste de mai târziu pot fi uşor identificate în nişte idei popularizate pentru prima oară de Blavatsky”, este de acord şi Levenda, care a descris amănunţit legăturile cu alte organizaţii secrete europene. „Avem Societatea Teozofică, OTO — Ordo Templi Orientis sau Ordinul Templierilor Orientali — Societatea Antropozofică (condusă de dr. Rudolf Steiner) şi Ordinul Zorilor de Aur — întrepătrunse într-o îmbrăţişare incestuoasă.”

Printre ele se găsea şi Societatea Thule, numită astfel după ţinutul legendar pe care germanii îl considerau patria lor. „Cercul interior al Societăţii Thule era alcătuit în întregime din satanişti care practicau magia neagră”, scria Trevor Ravenscroft. „Adică nu se preo­cupau de nimic altceva decât de creşterea gradului lor de conştientizare, prin nişte ritualuri menite să le dezvăluie existenţa unor inteligenţe non-umane şi de factură malefică în Univers şi obţinerea unui mijloc de comunicare cu respectivele inteligenţe. Stăpânul şi Conducătorul acestui cerc era Dietrich Eckart.” Monarhiştii şi industriaşii din Societatea Thule ştiau că, pentru a înfrânge sindicatele conduse de socialişti, aveau nevoie să câştige sprijinul muncitorilor de rând. în acest scop, au adoptat o strategie dublă. în vreme ce conducătorii industriaşilor, militarilor şi intelectualilor din Munchen complotau la şedinţele Societăţii Thule, care aveau loc la hotelul „Cele Patru Anotimpuri”, a fost înfiinţată o a doua organizaţie, destinată muncitorilor, denumită Partidul Muncitorilor Germani.

Afaceriştii bogaţi din cercurile financiar bancare internaţionale au fost cei care i-au garantat succesul lui Hitler. După ce acesta a pierdut votul popular în cadrul alegerilor organizate în 1932, în favoarea bătrânului erou de război, feldmareşalul Paul von Hindenburg, treizeci şi nouă de lideri din lumea afacerilor cu nume cunoscute, precum Krupp, Siemens, Thyssen, Bosch, au semnat o petiţie adresată lui Hindenburg, în care se cerea ca Hitler să fie numit Cancelar al Germaniei. Acest târg, care l-a adus pe Hitler la conducerea guvernului, a fost făcut în casa bancherului baron Kurt von Schroeder, la 4 ianuarie 1933. Potrivit spuselor lui Eustace Mullins, la această întâlnire au luat parte, de asemenea, şi John Foster şi Allen Dulles de la firma de avocaţi Sullivan & Cromwell din New York, care reprezentau Banca Schroeder. Anul următor, atunci când Rosenberg l-a reprezentat pe Hitler în Anglia, el s-a întâlnit cu direc­torul sucursalei de la Londra a băncii lui Schroeder, T.C. Tiarks, care era şi director în cadrul Băncii Angliei. Pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial, banca Schroeder a acţionat ca agent financiar pentru Germania, atât în Anglia, cât şi în SUA. Schroeder, puternicul conducător al băncii J.H . Stein & Company din Koln, acordase de mult sprijin financiar pentru nazişti, în speranţa că ar putea contracara răspândirea comunismului. Hitler îi garantase pe cuvânt de onoare că „naţional-socialismul nu se va angaja în niciun fel de experi­mente economice prosteşti”. Cu alte cuvinte, el nu va ataca practicile ban­care decât în mod retoric. Cu această asigurare şi cu binecuvântarea lui Schroeder, Hitler a fost numit Cancelar al Germaniei de către senilul preşedinte Hindenburg, la data de 30 ianuarie 1933. O săptămână mai târziu, clădirea Reichstag-ului (Parla­mentul) a ars într-un incendiu a cărui provocare a fost pusă pe seama comu­niştilor. După alte câteva zile, lui Hitler i s-au conferit puteri dictatoriale prin adoptarea unui decret de urgenţă numit Legea de împuternicire, intitulată eufemistic „Legea de înlăturare a suferinţelor poporului şi statului german”, iar pe baza ei Hitler a început să-şi asume controlul asupra guvernului.

In anii ’30, atât în Marea Britanie, cât şi în America, mulţi oameni pri­veau cu ochi buni ideologia nazistă. In 1934, a existat chiar o încercare eşuată a agenţilor ce reprezentau interesele familiilor Morgan şi Du Pont de a instaura o dictatură fascistă. Fabricantul de automobile Henry Ford a devenit un far călăuzitor pen­tru Hitler. Ca şi în cazul lui Hitler, la început, suspiciunile lui Ford au fost centrate asupra bancherilor de renume internaţional.

Hitler şi-a limitat atacurile verbale, îndreptându-le numai împotriva bancherilor de renume mondial, mai cu seamă contra familiei Rothschild. în discursurile rostite de el în prima parte a anilor ’20, Hitler i-a lăudat pe industriaşii nemţi — ca, de exemplu, pe Alfred Krupp —, în vreme ce condamna „capacitatea unui Rothschild”, care finanţa declanşarea răz­boaielor şi a revoluţiilor, aducând popoarele într-o sclavie generată de dobânzile mari la împrumuturile acordate. în ciuda acestor atacuri, regimul nazist în stare embrionară a continuat să se bucure de sprijinul anumitor cercuri britanice, ba chiar şi de cel al Băncii Angliei, instituţie dominată de familia Rothschild. „în ziua de Anul Nou, 1924, soarta financiară a Germaniei a fost hotărâtă la Londra, la o întâlnire dintre Hjalmar Schacht, noul Comisar al Reich-ului pentru Pro­blemele Valutei Naţionale, şi Montagu Norman, guvernatorul Băncii Angliei. Schacht, care scosese deja din circulaţie bancnotele emise de urgenţă în timpul Primului Război Mondial, a început prin a-i face interlocutorului său o dezvăluire sinceră despre situaţia financiară disperată a Germaniei. Apoi, el i-a propus să deschidă o bancă germană de credite, a doua după Reichsbank, dar una care ar fi urmat să emită bancnote doar în lire sterline. Schacht i-a cerut lui Norman să asigure jumătate din capitalul necesar pentru deschiderea acestei noi bănci, declarând următoarele: „Gândiţivă ce perspective largi ar deschide luarea unei astfel de măsuri pentru colaborarea economică dintre Imperiul Britanic şi Germania…”, scria John Toland. „în următoarele 48 de ore, Norman nu numai că a aprobat formal acor­darea împrumutului cu o dobândă foarte scăzută, de numai 5% , dar a con­vins şi un grup de bancheri din Londra să accepte poliţe pentru valori mult mai mari decât împrumutul iniţial.” William Bramley remarca existenţa următoarelor conexiuni financiar- bancare internaţionale: Max Warburg, un important bancher german, şi fratele său, Paul Warburg, care jucase un rol crucial în înfiinţarea Sistemului Rezervelor Federale din SUA, erau totodată directori la Interessengemeinschaft Farben sau I.G. Farben, uriaşa companie de pro­duse chimice care fabrica gazul Zyklon B, folosit în lagărele naziste de exterminare. La rândul său, H.A. Metz de la I.G. Farben era director al Băncii Warburg din Manhattan, care mai târziu a devenit parte componentă a Chase Manhattan Bank, ce aparţinea familiei Rockefeller. Compania Standard Oil din New Jersey fusese parteneră de cartel cu I.G. Farben, înaintea Primului Război Mondial. Unul dintre directorii americani de la I.G. Farben era C.E . Mitchell, care era şi unul dintre directorii Băncii Rezervelor Federale din New York şi ai National City Bank, aparţinând familiei Warburg. Preşedintele concernului I.G. Farben din Germania, Hermann Schmitz, era, de asemenea, şi membru al consiliilor de adminis­traţie de la Deutsche Bank şi Banca de Reglementări Internaţionale. în 1929, Schmitz a fost ales preşedinte al consiliului de administraţie al National City Bank, devenită acum Citibank. Paul Manning, un corespondent de ştiri al CBS în Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, scria că, la un moment dat, Schmitz „deţinea tot atâtea acţiuni la Standard Oil din N ew Jersey ca şi familia Rockefeller”. El mai deţinea şi controlul asupra a 11 companii subsidiare ale lui I.G. Farben din Japonia. După război, 24 de directori de la I.G. Farben aveau să fie judecaţi la Niirnberg, acuzaţi de crime împotriva umanităţii, între care construirea şi întreţinerea lagărelor de concentrare şi folosirea muncii sclavilor. Sucursala americană a concernului I.G. Farben — American I.G. Chemical Corporation — s-a dovedit a fi o sursă continuă de informaţii importante pentru nazişti pe tot parcursul războiului, fapt remarcat de unul dintre miniştrii germani ai economiei din acea perioadă, Dr. Max Ilgner, care scria: „Informaţiile deosebit de numeroase pe care le primim încon­tinuu de la [Chemical Corporation] sunt indispensabile pentru observarea condiţiilor din SUA … [şi] de la începutul războiului constituie o sursă importantă de informaţii pentru oficiile noastre guvernamentale economice şi militare.” Finanţarea politicii de reînarmare a Germaniei, cu încălcarea flagrantă a prevederilor Tratatului de Pace de la Versailles, s-a dovedit a fi tot atât de profitabilă pentru cei care o înfăptuiau, pe cât era de periculoasă pentru pacea europeană. Un alt susţinător american al lui Hitler era Joseph P. Kennedy, tatăl viitorului preşedinte al SUA. La 3 martie 1941, preşedintele Roosevelt a fost informat de directorul FBI, J. Edgar Hoover, cu privire la faptul că „Joseph P. Kennedy, fostul ambasador american la Londra, şi Ben Smith, speculator la Bursa de pe Wall Street, se întâlniseră cândva, în trecut, cu (şeful Aviaţiei Militare Naziste [Luftwaffe]), Hermann Goering, în localitatea franceză Vichy” şi că, imediat după această întâlnire, Kennedy şi Smith donaseră o sumă considerabilă de bani pentru cauza nazistă. Ei sunt descrişi ca fiind „extrem de porniţi împotriva britanicilor şi foarte favorabili nemţilor”. Şi sprijinul pentru Hitler a continuat să crească în Marea Britanie. Con­form spuselor lui Howard S. Katz, „în primăvara lui 1934, un grup select, format din bancheri ce lucrau în City-ul londonez, s-a reunit în jurul lui Montagu Norman, care pe atunci era şeful Băncii Angliei… Hitler îşi deza­măgise criticii, deoarece dovedise ca regimul condus de el nu era un simplu coşmar temporar, ci un sistem cu perspective bune de viitor, astfel că Norman şi-a sfătuit directorii să-l includă pe Hitler în planurile lor. Nimeni nu s-a opus; prin urmare, participanţii au hotărât că Hitler ar trebui să primească pe ascuns ajutor de la cercurile financiar-bancare britanice.

Hitler a primit sprijin financiar consi­derabil şi de la Sir Henri Deterding, puternicul şef al Companiei Regale Olandeze Shell — care locuia la Londra. Motivele pentru care o făcea izvo­rau din speranţa sa că Hitler, care, în cartea lui, Mein Kampf, arătase lim­pede că intenţiona să cucerească Rusia, ar putea recâştiga bunurile pe care Deterding le deţinuse cândva în câmpurile petrolifere de la Baku, Groznîi şi Maikop. Care să fi fost motivul pentru care aceşti puternici afacerişti cu legături financiare strânse cu marele imperiu financiar-bancar al familiei Rothschild îl sprijineau atât de deschis pe Hitler, care îşi exprima pe şleau convingerile antisemite ? Răspunsul parţial s-ar putea găsi în uluitoarea afirmaţie con­form căreia Hitler ar fi fost rudă de sânge cu familia Rothschild! Doctor Walter C . Langer, un psiholog care, în timpul războiului, a făcut un portret psihologic al lui Hitler pentru Serviciul American de Informaţii, OSS, declara în acest sens că, potrivit unui raport secret al poliţiei austriece care data dinaintea Primului Război Mondial, existau dovezi conform cărora tatăl lui Hitler era fiul nelegitim al unei ţărănci bucătărese, pe nume Maria Anna Schicklgruber, care, pe când a conceput copilul, era „angajată ca servitoare în casa familiei baronului Rothschild din Viena”. Atunci când a aflat despre sarcină, în 1837, ea a părăsit Viena, dându-i naştere tatălui ofi­cial al lui Hitler, pe nume Alois.

Aşa s-ar putea explica parţial sprijinul enorm primit de Hitler de la comunitatea financiar-bancară mondială, atât de apropiată de interesele familiei Rothschild, în timpul ascensiunii lui la putere”, scria autorul Epperson. în aceste condiţii, este evident de ce nici Hitler şi nici susţinătorii săi — nici neonaziştii contemporani, nici familia Rothschild, nici cei ce doresc să profite de pe urma puterii pe care această familie o exercită pe plan inter­naţional — nu ar dori ca legătura de rudenie dintre Hitler şi familia Rothschild să fie făcută publică. în mai 1940, francezul Maurice de Rothschild a fost cel care a aranjat desfăşurarea unei întâlniri secrete la hotelul Ritz din Paris, între prim-ministrul francez de atunci, Paul Reynaud, ministrul francez al Apărării, Georges Mandel (al cărui nume adevărat era, de fapt, Rothschild, cu toate că se susţine sus şi tare că nu exista nicio legătură de rudenie cu cunoscuta familie de bancheri) şi prim-mi­nistrul britanic, Churchill, însoţit de Anthony Eden, pentru a hotărî viito­rul Franţei. La această reuniune a fost prezent şi generalul francez Charles de Gaulle care, în mai puţin de o lună de la acea dată, avea să organizeze guvernul francez în exil. Un alt membru al acestei familii, lordul Victor Rothschild, s-a ocupat îndeaproape de asigurarea securităţii personale a lui Churchill pe tot par­cursul celui de-al Doilea Război Mondial. în cele din urmă, el a fost numit de către Churchill la conducerea puternicului Consiliu Central al Banche­rilor pentru Revizuirea Politicilor Bancare din Marea Britanie. „în această calitate, lordul Rothschild avea acces la tot felul de experţi şi conducători, răspunzând de faptele sale doar în faţa prim-ministrului, şi nu în faţa elec­toratului sau a funcţionarilor superiori din guvern, aşa cum ar fi fost normal să se întâmple”, remarca Wilson.

Cu sau fără influenţa familiei Rothschild, nu încape nicio îndoială că ascensiunea lui Hitler la putere s-a bazat din plin pe ajutorul marilor bănci astfel, importantul consorţiu bancar al lui Schroeder de la Koln, alcătuit din Deutsche Bank, Deutsche Kredit Gesellschaft şi uriaşa firmă de asigurări Allianz, poate fi un exemplu în acest sens. Unul dintre directorii de la Deutsche Bank a detaliat câteva dintre împrumuturile acordate de instituţia lui în timpul războiului: astfel, s-a acordat un împrumut de 150 de milioane de mărci germane industriei aero­nautice, un altul de 22 de milioane de mărci germane pentru Atelierele Bavareze Producătoare de Motoare (BMW), 10 milioane companiei Daimler-Benz (Mercedes), doar în 1943. împrumuturi la fel de mari s-au acordat din nou în 1944. Apogeul puterii lui, două importante aspecte ale poziţiei de până atunci a lui Hitler s-au schimbat. Imediat după ciudata fugă în Anglia a adjunctului său, Rudolf Hess, Hitler s-a întors oficial împotriva ocultismului, iar la rân­dul ei ordinea internaţională s-a întors împotriva acestuia. Unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Hitler era Rudolf Hess, care a devenit adjunctul liderului Partidului Nazist.

Sursa

Un gând despre &8222;Guvernarea din umbra : Ce anume va oferi popoarelor lumii noul guvern mondial&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s