Noua ordine mondială doreşte înfiinţarea unei autorităţi religioase mondiale unice

19_Pope-and-Peres-300x231

 Spiritualitatea in noua ordine mondiala (I)

În septembrie 2014, fostul preşedinte al Israelului, Shimon Peres i-a cerut Papei Francisc să conducă o viitoare ,,Organizaţie a Naţiunilor Unite a religiilor”, o organizaţie propusă a avea autoritate ,,indiscutabilă” de a proclama voia lui Dumnezeu. Shimon Peres susţine că globalizarea credinţei sub o singură autoritate mondială este necesară pentru combaterea terorismului. Are oare vreo legătură acest concept, care are implicaţii majore, cu pacea, sau există un plan mai întunecat dincolo de el ?

De câtăva vreme, puterea care ia decizii la nivel politic şi economic a trecut de la cetăţeni şi stat-naţiune la organizaţii multilaterale mondiale. Având în vedere că aceste organizaţii construiesc o nouă ordine mondială care favorizează elitele corporatiste şi financiare, populaţiile locale au tot mai puţine de spus în hotărârile economice care le afectează – mai ales când sunt reprezentate de politicieni carierişti mai aliniaţi la elita mondială.

În ultima vreme au fost vizibile semne ale unei impuneri de la nivel înalt şi în ce priveşte globalizarea religiei, cu apeluri pentru înfiinţarea unei autorităţi politice mondiale asupra spiritualităţii lumii. Cea mai evidentă iniţiativă de acest gen a avut loc în septembrie 2014, când fostul preşedinte al Israelului, Shimon Peres s-a întâlnit cu Papa Francisc pentru a-i propune înfiinţarea unei noi ,,Organizaţii a Naţiunilor Unite a religiilor”[1], care să fie condusă de papă. Shimon Peres a sugerat ca această organizaţie să exercite autoritatea ,,indiscutabilă” de a declara ce vrea şi ce nu vrea Dumnezeu, în scopul de a combate extremismul religios.

Implicaţiile înfiinţării unui astfel de for sunt uriaşe, având în vedere că 84% din populaţia lumii are o credinţă spirituală de un anume fel. Religiile creştină, musulmană, hindusă şi budistă laolaltă au peste 5,3 miliarde de credincioşi, şi un amestec divers de credinţe populare şi credinţe minoritare mai mici, de la Bahai la Wicca, deţin încă aproape 500 milioane de adepţi. Deoarece spiritualitatea joacă un rol central în vieţile majorităţii populaţiei lumii, s-ar părea că, în mod inevitabil, ,,guvernarea mondială” trebuie să ţină cont de religie.

Diverşi gânditori au sugerat că ,,o religie mondială unică” va apărea ca parte a unei ,,noi ordini mondiale”. Este oare posibil ca oamenii puternici din elita mondială să dorească – dacă nu o credinţă mondială monolitică reală – cel puţin o hegemonie asupra spiritualităţii mondiale, astfel încât religiile şi credincioşii lor să poată fi influenţaţi printr-o autoritate centrală ? Dacă aşa stau lucrurile, aceasta ar însemna că un model similar de mondializare controlată de sus prin organizaţii multilaterale, precum este cel utilizat în domeniul politic, economic şi comercial, va fi expus pentru spiritualitate[2].

Dar cât de nobile sunt intenţiile celor care vând această idee ? Este retorica lor de bună credinţă ? O examinare mai amănunţită lasă de înţeles că un asemenea plan este cât se poate de suspect şi face parte dintr-o agendă mai vastă cu implicaţii de rău augur.

Proiect pentru o autoritate religioasă mondială

Înainte de întâlnirea sa din septembrie cu papa pentru a discuta înfiinţarea unei ,,ONU a religiilor”, Shimon Peres a detaliat ideile sale într-un interviu acordat revistei catolice italiene Famiglia Cristiana.

027. Spiritualitatea in noua ordine mondiala I 2

Papa Francisc şi Shimon Peres la întrunirea de la Vatican din septembrie 2014

,,Este necesară o Organizaţie a Religiilor Unite, o ONU a religiilor. Ar fi cea mai bună modalitate de a-i combate pe aceşti terorişti care ucid în numele credinţei”, a declarat Peres. ,,În trecut, majoritatea războaielor erau motivate de ideea de naţiune. Astăzi, în schimb, războaiele izbucnesc mai presus de orice având drept justificare religia”, a spus el.

Iniţiativele interreligioase mondiale există deja, precum Iniţiativa Religiilor Unite (United Religions Initiative, URI)[3], dar în mod evident, Peres are în vedere o ,,Organizaţie a Religiilor Unite” mult mai controlată de sus şi autoritară. El a fost extrem de tăios cu privire la puterea viitoarei organizaţii: ,,Este necesară o autoritate morală indiscutabilă care spune cu glas puternic: ‘Nu, Dumnezeu nu vrea aceasta şi nu permite aceasta’”. El a afirmat că papa ar trebui să o conducă, fiindcă ,,el este poate singurul lider care este respectat cu adevărat”.

Se pare că papa a fost de acord, dar nu a luat nici o ,,hotărâre sau angajament personal” şi rămâne încă de văzut dacă va fi înfiinţată sau nu această nouă organizaţie.

Peres nu este prima figură din elita politică care susţine o asemenea abordare. Fundaţia Credinţei a lui Tony Blair – organizaţia de caritate a fostului prim-ministru britanic, care se concentrează pe ,,credinţă şi mondializare” – avansează aceeaşi idee. În ianuarie 2014, Tony Blair scria un eseu care a fost preluat de multe site-uri în care declara ce caută să facă fundaţia lui: ,,Scopul este de a schimba politica guvernelor: să înceapă să trateze această chestiune a extremismului religios ca pe o chestiune care este legată atât de religie, cât şi de politică, să meargă la rădăcinile de unde este propagată o perspectivă falsă asupra religiei, şi să transforme această chestiune într-un punct important pe agenda conducătorilor lumii pentru a se uni eficient pentru a o combate. Aceasta este o luptă care este doar la început”.

Într-un mod foarte asemănător cu Shimon Peres, Tony Blair susţine că extremismul religios este cauza principală a conflictului în lumea de astăzi şi că liderii mondiali trebuie să se unească pentru a o trata. Şi el afirmă că o autoritate politică trebuie să aibă puterea de a stabili care poziţii religioase sunt ,,false”.

De asemenea, fostul premier britanic a căutat sprijin din partea Vaticanului, care conduce cea mai mare comunitate religioasă din lume. Însă, în ciuda faptului că este un catolic convertit recent, propunerea pe care a făcut-o Vaticanului în 2011 nu a fost încununată de succes, în timp ce un erudit catolic de frunte, profesorul Michel Schooyans credea că Blair avea obiective sinistre:

,,Unul din ţelurile Fundaţiei Credinţei a lui Tony Blair va fi acela de a remodela religiile majore, exact aşa cum colegul său Barack Obama va remodela societatea mondială. Cu acest obiectiv, fundaţia în cauză va încerca să extindă ‘noile drepturi’, folosind religiile lumii în acest scop şi adaptându-le pentru noile lor îndatoriri. Religiile vor trebui reduse la acelaşi numitor comun, ceea ce înseamnă deposedarea lor de identităţile lor. … Acest proiect ameninţă să ne întoarcă în timp într-o epocă în care puterea politică era atribuită misiunii de a promova o mărturisire de credinţă, sau de a o schimba. În cazul Fundaţiei Credinţei a lui Tony Blair, aceasta este de asemenea o chestiune de a promova o singură mărturisire de credinţă, pe care o putere politică mondială, universală, o va impune întregii lumi”.

Tentativa lui Blair de a pretinde că extremismul religios este sursa primară a conflictului mondial de astăzi, deşi în acelaşi timp justifică cu îndârjire rolul său înşelător în invadarea Irakului şi cere o intervenţie militară mai directă în Orientul Mijlociu, a provocat mereu uluire. Având în vedere lipsa lui de credibilitate ca apărător al păcii, nu este de mirare că vedem astăzi un alt lider mondial retras că sprijină globalizarea religioasă la Vatican.

Shimon Peres, care s-a retras recent de pe arena politică a lumii, pare a fi mult mai potrivit pentru acest post. În timp ce Blair are o reputaţie în a susţine mai degrabă utilizarea forţei decât soluţiile diplomatice în politica externă, Peres este considerat a se fi transformat într-un ,,porumbel” al păcii în ultimii ani de preşedinţie, când el a părut blând în comparaţie cu unii dintre compatrioţii lui sionişti din aripa mai dură. Papa Francisc, care a reprezentat o reuşită în ce priveşte imaginea publică a Bisericii şi a fost numit Omul Anului de către revista Time, are de asemenea credibilitatea şi autoritatea de a conduce o asemenea iniţiativă, fapt pe care Peres pare să-l ştie bine.

Prin urmare, este aceasta o iniţiativă legitimă pentru a promova pacea, sau este cu totul altceva ?

Susţinători suspecţi

În ciuda diferenţelor lor superficiale, argumentul central pe care-l aduc Shimon Peres şi Tony Blair este acelaşi: extremismul religios este responsabil pentru conflictul de astăzi şi este necesar ca o autoritate politică mondială să exercite control asupra religiilor. În timp ce violenţa motivată religios, mai ales în lumea islamică, este fără îndoială o problemă majoră, acest argument este extrem de înşelător şi duplicitar, deoarece ignoră mâna ascunsă care a stârnit această problemă şi care continuă să o aţâţe.

027. Spiritualitatea in noua ordine mondiala I 3

Tony Blair şi Shimon Peres în iulie 2014

Realitatea este că sursa fundamentală a exploziei de violenţă extremistă din Orientul Mijlociu au constituit-o politicile externe distructive ale guvernelor NATO şi aliaţilor săi.

Invadarea Irakului, pe care Tony Blair a condus-o alături de SUA, s-a bazat pe minciuni făţişe că acea ţară are arme de distrugere în masă. În decursul acestui război au murit până la un milion de oameni, a fost distrus guvernul laic, armata şi infrastructura ţării. Haosul care a urmat a dat posibilitatea extremiştilor religioşi să devasteze regiunea, mai întâi ca Al Qaeda în Irak (care nu era prezentă acolo înainte de război) şi acum prin auto-proclamatul Stat Islamic, cunoscut anterior ca ISIS.

Deşi socotit acum un ,,porumbel al păcii”, Shimon Peres are de asemenea un trecut pestriţ când vine vorba de promovarea păcii în lume, care include faptul că a fost asociat cu crime de război şi a acţionat ca arhitect major al programului secret de arme nucleare al Israelului. Este un secret cunoscut că Israelul are o rezervă de arme nucleare de distrugere în masă de dimensiuni nedezvăluite. Israelul a început programul său secret de arme nucleare în anii ’1950, furând secrete şi materiale nucleare din multe ţări, inclusiv SUA. Producătorul hollywoodian Arnon Milchan se laudă că Shimon Peres l-a recrutat ca spion şi contrabandist israelian într-un club de noapte din Tel Aviv în 1965 pentru acest program nuclear.

La mijlocul anilor ’1970, Israelul a căutat să vândă arme nucleare regimului de apartheid din Africa de Sud. Documente obţinute de cotidianul britanic The Guardian şi publicate în 2010 dezvăluie că, în 1975, Shimon Peres, pe atunci ministrul apărării, purta negocieri directe cu omologul său sud-african şi s-a oferit să-i vândă arme nucleare ,,de trei dimensiuni”.

Aşadar, atât Tony Blair, cât şi Shimon Peres au o asociere suspectă cu armele de distrugere în masă. Evaluând apelurile lor pentru globalizare religioasă, cu intenţia de a promova pacea, trebuie să ne întrebăm pe noi înşine: putem avea încredere cu adevărat într-o persoană care a minţit cu privire la armele de distrugere în masă şi într-alta care a încercat să le răspândească ?

O premisă falsă

Argumentele lui Blair şi Peres omit de asemenea în mod intenţionat cum politica externă a guvernului SUA şi a aliaţilor săi a instigat extremismul islamic începând din anii ’1970, când CIA i-a finanţat şi înarmat pe mujahedinii din Afganistan pentru a atrage Uniunea Sovietică într-un război indirect, o tactică ce a generat mişcarea talibanilor şi Al Qaeda. În acelaşi spirit, politica externă actuală a guvernului SUA şi a aliaţilor său a creat ISIS, fapt pe care un general american retras aproape l-a recunoscut într-un derapaj evident freudian.

După ce armata şi guvernul Irakului au fost nimicite, ulterior NATO şi-a îndreptat atenţia către Libia şi a bombardat-o, transformând-o într-un stat distrus în timp ce i-a sprijinit pe rebelii jihadişti să-l dea jos pe Muammar al-Gaddafi. Ar fi de notat faptul că ambele ţări – Irak şi Libia – aveau guverne laice care ţineau în frâu extremismul religios. Când Libia a căzut, luptătorii şi armele jihadiste au început să năpădească Siria, care avea un regim laic pe care guvernul american a căutat de asemenea să-l răstoarne. În Libia, ISIS este condus acum de un rebel pe care NATO l-a sprijinit direct pentru a-l răsturna pe Gaddafi.

Când ISIS, acum auto-intitulat Statul Islamic, a trecut graniţa siriană în Irak în 2014, ţara sfâşiată de război nu a putut să împiedice invazia. În Siria, unde războiul civil continuă să facă ravagii, guvernul american şi aliaţii săi i-au înarmat şi instruit pe rebelii aşa-zis ,,moderaţi” pentru a răsturna guvernul Assad, în ciuda faptului că aceşti rebeli au legături cu ,,jihadiştii”. Multe dintre aceste arme şi luptători finanţaţi de guvernul american au sfârşit prin a ajunge în rândurile ISIS, care de asemenea luptă împotriva lui Assad. Există rapoarte recente că luna aceasta (februarie 2015), guvernul irakian a arestat consilieri militari americani şi israelieni pentru că i-au ajutat direct pe teroriştii din Statul Islamic aflaţi pe teritoriul irakian. Astfel de legături între guvernul american şi ISIS sunt vizibile, chiar dacă se presupune că în acelaşi timp guvernul SUA luptă împotriva ISIS în Orientul Mijlociu. Se pare că este un ,,joc dublu” geopolitic.

Există aici un tipar. Regimurile ameninţate de această politică externă sunt laice şi izbucnirea războiului şi haosului împotriva lor favorizează doar apariţia de grupuri extremiste precum Statul Islamic, a căror consolidare este susţinută în continuare de lovituri aeriene sau atacuri cu drone din exterior care în mod inevitabil ucid civili şi stârnesc furie. În acelaşi timp, aceşti extremişti primesc ,,accidental” beneficiile finanţării şi armelor furnizate de guvernul SUA şi aliaţii săi.

Fără îndoială, schimbarea acestei politici externe distructive şi contrare propriilor interese este primul punct în ordinea priorităţilor, dacă obiectivul tău este reducerea conflictului mondial şi a extremismului religios.

Dar dacă nu acesta este obiectivul real ?

Problemă – reacţie – soluţie

Tiparul înarmării şi susţinerii extremiştilor şi lupta ulterioară împotriva lor se desfăşoară de atât de multă vreme, încât este greu de crezut că aceste ,,efecte colaterale” sunt pur şi simplu întâmplătoare.

,,Problemă – reacţie – soluţie” descrie un proces în care conducătorii creează o problemă, stârnesc o reacţie din partea opiniei publice care cere să se facă ceva în această privinţă, care permite apoi guvernului să introducă ,,soluţia” pregătită dinainte pentru a rezolva problema creată.

Problema: problemele sunt fabricate pentru a provoca teamă şi protest public

Reacţie: şocul şi izbucnirea publicului sunt transmise prin controlul mass-media

Soluţia: publicul acceptă de bunăvoie şi fără întrebări soluţia propusă

Războiului împotriva terorismului este un caz grăitor. Alimentând flăcările extremismului, se întreţine războiul. Acest lucru justifică cheltuielile militare continue, intervenţiile străine şi reducerea libertăţilor civile pe frontul de acasă unde este construit un stat poliţienesc. Deoarece duşmanul, ,,terorismul”, este vag şi interşanjabil, nu se întrevede sfârşitul războiului. Acest lucru înseamnă că măsurile statului poliţienesc precum supravegherea în masă pot deveni permanente şi consolidate.

Războiul împotriva terorismului slujeşte multor scopuri. În timp ce consecinţele politice şi militare sunt mai bine înţelese, implicaţiile spirituale sunt mai puţin cunoscute. El a făcut din extremismul religios, în prezent de credinţă islamică, ţapul ispăşitor pentru conflictul mondial de astăzi în locul politicii externe care l-a alimentat, l-a finanţat şi i-a permis să prospere.

În cazul războaielor din Orientul Mijlociu, există în mod evident o încercare de a pune societăţile creştină şi musulmană din lume una împotriva celeilalte într-o ,,ciocnire a civilizaţiilor” fabricată care slujeşte complexului militaro-industrial. În mod interesant, anumiţi atei de frunte, dintre care unii se opun vehement tuturor religiilor, au susţinut în mod strident acest militarism.

Poate că din cenuşa acestei conflagraţii va apărea o religie unică; pentru că această ameninţare ,,extremistă” fabricată este invocată tot mai mult în apelurile pentru globalizarea religiei controlată de sus.

Aici se intersectează agenda privind spiritualitatea cu războiul împotriva terorismului din noua ordine mondială. Pe lângă susţinerea unui război perpetuu, se furnizează un pretext pentru o autoritate religioasă mondială unică.

Sorgintea masonică a mişcării ecumeniste

Din roadele lor îi veţi cunoaşte pre ei. Au doar vor culege din spini, struguri ?
Sau din ciulini, smochine ? Aşa tot pomul bun, roade bune face, iar pomul rău,
roade rele face. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă
roade bune. Deci, tot pomul care nu face roadă bună, se taie şi în foc se aruncă
Matei 7, 16-19

PARTEA I

Referitor la multitudinea de curente ideologice contemporane, părintele Serafim Rose († 1982) spunea: ,,Nu văd totuşi cum se poate nega faptul că ideile ‘moderne’ alcătuiesc până la urmă un întreg: ele se formează întâi în afara Bisericii, se dezvoltă în minţile atee şi agnostice, apoi străbat întreaga societate până ce ajung în Biserică, schimbându-şi între timp forma spre a se potrivi cu fiecare curent de idei”.

Dar această opinie despre circuitul ideilor nu este împărtăşită de toţi. Alţii văd în deschiderea Bisericii faţă de propunerile venite din afara ei un lucru benefic: ,,Pentru această reînnoire (n.a.: este vorba de începutul dialogului ecumenist), pentru această răsturnare de atitudini, un rol decisiv l-au avut incitările din afara instituţiilor oficiale. În societatea umană, simplu definită, spiritul de toleranţă, dorinţa de cunoaştere şi de respect al celuilalt o luaseră înaintea atmosferei şi a stărilor bisericeşti (O dovadă în plus, dacă mai era nevoie, că Duhul suflă unde vrea …). Instituţia ecleziastică nu putea rămâne în urmă: se cade salutată şi conştiinţa şi umilinţa acelora dintre reprezentanţii ei care au iniţiat dialogul ecumenist”[1].

Aşadar, răul cel mare porneşte dintre noi, cei din Biserică, datorită faptului că nu luăm măsurile necesare pentru a ne apăra de duhul lumesc. Acesta ne pătrunde şi apoi noi începem să-l răspândim provocând dezbinare, fiindcă nu mai urmăm calea Sfinţilor Părinţi, ci mai mult a modelor intelectuale contemporane. De aceea, Sfinţii Apostoli şi apoi Sfinţii Părinţi au fost atât de categorici în ce priveşte alterarea dreptei credinţe: ,,În Noul Testament, intoleranţa este mai mult aplicată celor din interior, ereticilor şi evreilor, pe când în cazul celorlalţi oameni este aplicată îngăduinţa”[2].

Aşa cum ideile dezvoltate de psihanaliză au pătruns în ‘mentalul colectiv’, şi acum ele sunt luate de bune, fără să se mai întrebe nimeni despre originile şi scopul psihanalizei, la fel se întâmplă cu mişcarea ecumenistă: toţi vorbim despre ea şi aproape nimeni nu mai caută să-i afle adevăratele rădăcini.

Faptul că ecumenismul este un produs şi un instrument al masoneriei a fost demonstrat deja şi doar un om naiv ar mai putea considera ecumenismul drept o lucrare duhovnicească şi bineplăcută lui Dumnezeu. Totuşi, pentru a preîntâmpina eventuale obiecţii, putem aduce câteva mărturii în acest sens. Un argument mai original este următorul: dacă ecumenismul este o lucrare duhovnicească, cum se face că toate revistele bisericeşti (care de altfel erau strict cenzurate) apărute în timpul regimului comunist (care se ştie cât de anti-creştin era) erau ticsite de nenumărate ştiri şi articole privind mişcarea ecumenistă ?! Permitea oare doctrina comunistă ca prin ecumenism să se întărească creştinismul global, când ea lupta făţiş împotriva lui ? În nici un caz. Din contră, prin ecumenism se încerca şi se încearcă o slăbire, o diluare şi o pervertire a creştinismului.

Metodistul american John Mott (1865-1955), ,,părintele Consiliului Mondial al Bisericilor”[3], a avut o activitate tipică unui mason şi cu totul depărtată de duhul autentic creştin. El a fost preşedintele Conferinţei de la Edinburgh din 1910, care a lansat ecumenismul modern. Cercetătorii mai noi ai mişcării ecumeniste au demonstrat că cei care au susţinut financiar această mişcare au fost motivaţi de interese economice. Se cunoaşte în amănunt astăzi, după o lungă ‘conspiraţie a tăcerii’, strânsa colaborare dintre magnatul baptist american John D. Rockefeller jr. şi John Mott. Cel dintâi a susţinut cu sume uriaşe de bani dezvoltarea ecumenismului la începutul secolului XX, afirmând: ,,Nu cunosc o asigurare mai bună pentru un om de afaceri în ce priveşte siguranţa investiţiilor sale, prosperitatea ţării sale şi stabilitatea viitoare a guvernului nostru, decât poate aduce această mişcare (este vorba aici de Mişcarea Mondială InterbisericeascăInterchurch World Movement)”. Iar în alt loc, acesta îşi motivează sprijinul dat ecumenismului spunând că ,,un creştin este creştin, indiferent de ce biserică aparţine”[4].

Ecumenismul interreligios este promovat de cele mai multe ori din motive cu totul străine de teologie: ,,Rabinul Levi Olan (preşedintele Conferinţei Centrale a Rabinilor Americani) cere evreilor americani restrângerea dialogului ecumenist cu ceilalţi cetăţeni (americanii creştini) pentru că unii dintre aceşti cetăţeni nu asigură sionismului-Israel sprijin politic suficient. Aceasta este de asemenea politică sionistă … deghizată în teologie”[5]. Aceleaşi interese financiare se ascundeau şi în spatele Parlamentului Mondial al Religiilor şi Primului Congres de Istoria Religiilor despre care spunea chiar un istoric al religiilor că ,,amândouă au fost sponsorizate şi promovate nu numai de interese religioase şi academice, ci şi de puternice interese de afaceri”[6].

Într-un interviu care se poate asculta pe site-ul http://www.orthodoxmedia.com, părintele Dumitru Stăniloae afirmă de asemenea că el consideră ecumenismul un produs al masoneriei. Toţi părinţii de marcă ai contemporaneităţii consideră masoneria ca fiind o învăţătură greşită, ca şi fiica ei, ecumenismul. Părintele Sofronie de Essex scria despre această mişcare: ,,În vremea de acum, o mare parte a creştinismului din lume înclină spre una din cele mai primejdioase erezii. Această erezie constă în pretenţia că în zilele noastre nu mai este o singură Biserică ce să fi păstrat deplin adevărul învăţăturii lui Hristos, care stăpâneşte deplin cunoaşterea tainei sfintei vieţi pline de har în privinţa moralei şi nevoinţei; se consideră că multe din Bisericile ce se numesc ale lui Hristos au acelaşi har şi deci trebuie să se facă o unire a Bisericilor într-un oarecare program de obşte al tuturor. (…) Să fii adânc convins în inimă şi în minte că există pe pământ acea una adevărată Biserică pe care Domnul a întemeiat-o, că acea Biserică păstrează nestricată învăţătura lui Hristos, că ea în întregul ei (iar nu în vreunul din mădularele ei) deţine deplinătatea cunoaşterii şi a harului şi este fără de prihană. (…) Cel ce se va îndepărta de la o astfel de credinţă, acela nu va putea sta”.

Şi mai clar vedem exprimată această legătură în cuvintele unui mason francez care spunea: ,,Pentru a păstra unitatea între membrii lojilor, pastorul Anderson a avut ideea, în primul articol al Obligaţiilor din Constituţiile din 1723 şi mai ales din 1738, de a-i face pe masoni să adopte punctul de vedere universal al noahismului[7] (religia naturală), singura capabilă de a face să domnească toleranţa religioasă printre masonii anglo-saxoni împărţiţi între catolicism, anglicanism, diverse forme de protestantism şi deism. Această referinţă ‘disciplinară’ a lui Anderson la noahism se baza prin urmare pe voinţa deliberată a ecumenismului cu mult timp înainte. (…) Anderson dorea să-i facă pe masoni să adopte punctul de vedere universal al noahismului în intenţia ecumenistă de a face să domnească toleranţa în lojile anglo-saxone, ameninţate de certurile religioase. (…) Aceste trei scopuri ale noahismului masonic din secolul al XVIII-lea sunt şi astăzi actuale: ele se menţin la sfârşitul secolului al XX-lea în centrul preocupărilor hermeneutice, simbolistice şi universaliste ale masonilor din Marea Lojă a Franţei şi a obedienţelor ce au aceeaşi tradiţie”[8].

Dacă prin globalizare se încearcă unirea politică a lumii, prin ecumenism se încearcă unirea religioasă a acesteia şi formarea ,,religiei viitorului” despre care ne vorbeşte pe larg părintele Serafim Rose într-una din cărţile[9] sale: ,,Dacă, aşa cum proclamă Roma, omenirea va ajunge la o armonie religioasă văzută aici, pe pământ, neîndoielnic, ea va cuprinde nu o credinţă creştină comună, ci un fel de înţelegere întemeiată pe toleranţă şi stimă”.

Principiile care animă cele două organizaţii sunt asemănătoare până la contopire. Ambele au creat o structură supra-confesională şi supra-religioasă, prin care încearcă să depăşească ,,barierele” dintre confesiuni şi religii şi să le aşeze pe toate pe picior de egalitate.

,,Loja masonică este un fel de mişcare ecumenistă extra-eclezială”[10].

Dacă nu există, aşa cum susţin unii, nici o legătură între masonerie şi ecumenism, atunci cum se face că paşi care nu s-au făcut sute de ani între creştini de diferite confesiuni, s-au făcut o dată cu ajungerea în funcţiile cheie ecleziastice a unor masoni. Ne referim aici, de exemplu, la tristul caz al patriarhului ecumenic şi mason[11] Athenagora (1948-1972), prin ale cărui mijlociri a fost ridicată anatema asupra ereziilor romano-catolice. El a avut un ucenic foarte apropiat, anume arhimandritul român Andre Scrima[12], care s-a afirmat de asemenea prin numeroase activităţi ecumeniste, promovând un creştinism de multe ori depărtat de autenticul duh ortodox.

Un alt mason din rândul clerului a fost arhiepiscopul de Canterbury, Geoffrey Fisher (1887-1972) care, de asemenea, a făcut pasul epocal de a se întâlni cu papa, fapt ce nu se mai întâmplase din secolul al XVI-lea[13].

Ecumenism 72 1

Preşedintele american Dwight Eisenhower (1890-1969), stând jos şi ascultându-l
pe Geoffrey Fisher care se adresează Consiliului Mondial al Bisericilor, septembrie 1954

Deşi masoneria spune mereu că în lojile ei nu se vorbeşte despre religie, să vedem faptele care se ascund în spatele acestor vorbe cu două înţelesuri. Pe site-ul unuia dintre cei 3 candidaţi la conducerea masoneriei române, Cristian Tiberiu Popescu scrie: ,,În ziua de 8 octombrie 2006, candidatul Cristian Tiberiu Popescu a fost primit de Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, la sediul patriarhiei din Istanbul (foto). Întrevederea s-a axat pe probleme privind ecumenismul în etapa Ecumenism 72 2contemporană – atât cel confesional, cât şi cel al diverselor orientări de spiritualitate, ce trebuie să constituie punţi de legătură între diferite grupuri umane”.

Legătura dintre masonerie şi ecumenism este întărită şi de înfiinţarea la iniţiativa liderilor masoni a unor ‘capele ecumenice’. De exemplu, prima capelă de acest fel din Franţa a fost creată în 1970 la iniţiativa unor lideri catolici, protestanţi şi ai marelui rabinat al Marsiliei. ,,Loc de cult deschis tuturor confesiunilor, punct de adunare şi de întâlnire a tuturor celor ce cred în Dumnezeu, fără deosebire nici de rasă, nici de origine, capela ecumenică din Bouc-Bel-Air, a cărei creaţie a fost în mod egal încurajată şi de fostul mare maestru al Marii Loji a Franţei, Richard Dupuy, a fost consacrată în templu masonic de marele maestru Pierre Simon, în data de 8 mai 1971”[14]. Monseniorul romano-catolic de Paris, Daniel Pezeril, invitat fiind de acelaşi mare maestru Pierre Simon să vorbească într-o lojă a spus: ,,Masonii au fost respinşi pentru că ei au inventat ecumenismul într-un timp în care Biserica se încăpăţâna să afirme că în afara ei nu există mântuire. Acea Biserică nu este a mea”[15].

Asemenea capele ecumenice există şi în România. Prima dintre acestea se pare că a fost înfiinţată la Hunedoara în 1998. autorul cărţii de mai sus, masonul J.J. Gabut spunea că ,,masoneria în secolul al XVIII-lea era ‘ecumenistă’ avant la lettre. Ceea ce în fond este fără îndoială adevărat, deoarece ea era prima instituţie care a adunat în mijlocul ei creştini de toate confesiunile”. Apoi continuă: ,,Revoluţia ecumenistă dorită de Papa Ioan Paul al II-lea (1978-2005), începută de Papa Paul al VI-lea (1963-1978), este astăzi ireversibilă. Fiecare mason, oricare ar fi credinţa sa, poate să depună propria cărămidă la el [ecumenism]. Confruntaţi cu integrismul – acest rău absolut – el trebuie să se asocieze acestui vast efort de înţelegere între toate religiile”.

Aşadar, după cum constatam mai devreme, ceea ce mai întâi se gândea şi se practica în loji, se propovăduia apoi în societate pe plan mondial. ,,În acelaşi fel în care ecumenismul nu are limite planetare pentru că trebuie ca, în cele din urmă, să vizeze apropierea şi apoi unirea tuturor religiilor lumii, inclusiv religiile din Extremul Orient, în acelaşi chip, universalismul masonic nu trebuie să cunoască nici un fel de frontieră”.

Pentru a realiza în toată profunzimea sa căderea şi practic masonizarea unei părţi însemnate a occidentului, putem da un mic detaliu. Încă din 1948, citim în ziarul New York Times un anunţ în care ni se spune că în ziua următoare masonii din New York vor celebra ‘Duminica mersului la biserică’ la care se aşteaptă peste 300.000 masoni. ,,În biserici şi sinagogi au fost pregătite slujbe speciale şi în multe lăcaşuri de cult se va spune o rugăciune specială numită ‘rugăciunea masonului’. O slujbă specială pentru masonii creştini şi evrei se va ţine mâine la Templul Israel” unde va predica rabinul Rosenblum şi un cleric unitarian. Masonii au fost invitaţi şi la biserica prezbiteriană unde pastorul va ţine o ‘predică masonică’. De asemenea, aflăm că ‘Noaptea Rotary’ anuală se va ţine de către Clubul Rotary în biserica reformată unde va predica cunoscutul pastor Norman Vincent Peale [mason de grad 33][16].

O contrazicere flagrantă a afirmaţiei că ,,în loji nu se discută politică şi religie” găsim într-o scriere a unui mason român, dintr-un volum apărut sub coordonarea fostului mare maestru al Marii Loji Naţionale a României, Gheorghe Comănescu. Iată ce spune acesta în studiul său numit ,,Marele secret al reconcilierii”: ,,Iar noi, francmasonii, trebuie să lucrăm pentru reunirea tuturor bisericilor într-o unică Federaţie, în interiorul căreia fiecare cult să păstreze specificitatea proprie a Ordinului nostru ce uneşte armonios o mare varietate de rituri”[17]

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 72/septembrie-octombrie 2012
PARTEA A II-A

Acelaşi scop – de deturnare a religiilor către filozofia masonică – găsim într-o cronologie pe tema ,,Biserica şi Franc-masoneria”. Aceasta, în mod surprinzător pentru dreptcredinciosul creştin, începe cu următorul eveniment petrecut în anul 1960: ,,Este creată organizaţia americană Templul Înţelegerii Reciproce ca Asociaţie a Religiilor Unite, cu scopul de ‘construire a templelor simbolice în diferite părţi ale lumii, în concordanţă deplină cu doctrina franc-masonică”[18]. La prima vedere, un ochi neavizat ar crede că este o greşeală, că acest eveniment nu are nici o legătură cu Biserica, dar la o privire mai profundă se înţelege, după cum reiese din toată cronologia, că scopul menţionării acestui eveniment este foarte firesc pentru masonerie deoarece, pe plan religios, ea nu doreşte altceva decât unirea tuturor religiilor, incluzând Biserica într-o ‘frăţietate’ şi ‘templu al înţelegerii reciproce’.

După cum era de aşteptat, cronologia menţionează ca evenimente importante în cadrul relaţiei Biserică – Franc-masonerie aproape numai întâlnirile ecumeniste şi cele interreligioase. Începând cu acţiunile organizate de Consiliul Ecumenic al Bisericilor (n.r.: actualmente, Consiliul Mondial al Bisericilor) sau de Conferinţa Bisericilor Europene, relaţiile dintre catolicism Ecumenism 73 1şi Biserica Ortodoxă, sau alte întâlniri intercreştine, până la relaţiile dintre catolicism şi comunitatea evreiască sau diverse întâlniri de genul: ,,În aprilie 1970, la Geneva, reprezentanţii a 10 religii mondiale s-au întâlnit pentru a discuta ‘Proiectul creării unei Societăţi Mondiale a Religiilor’”, sau ,,15-21 mai 1989: Ecumenismul european se reuneşte la Basel”.

De asemenea, în Franţa, o lojă care se numeşte ,,Marea Lojă Ecumenică din Orient şi Occident, creată în 1978, are ca scop reunirea credincioşilor celor 3 religii monoteiste (iudaismul, creştinismul şi islamismul); aşa se explică faptul că stema sa cuprinde la un loc steaua lui David, crucea latină şi semiluna”[19].

O mărturie mai veche despre dorinţele ecumeniste ale masoneriei găsim la cunoscutul filozof şi diplomat francez masonul Joseph de Maistre (foto) care în 1782 scria într-un memoriu către un duce despre mai multe ţeluri masonice, printre care şi ,,reunirea diferitelor secte creştine”. Fiindcă acesta considera că ,,orgoliul teologic” (deci nu dragostea pentru dreapta credinţă) ar putea da naştere la noi obstacole în calea reunificării, ,,această mare lucrare nu se poate pregăti decât în tăcere. Trebuie constituite comitete de corespondenţă compuse mai ales din preoţi de diferite confesiuni pe care noi să-i adunăm şi iniţiem. Vom lucra încet dar sigur. (…) Şi precum lumea a fost altădată surprinsă că ajunsese ariană, trebuie ca şi creştinii moderni să fie surprinşi când se vor descoperi reuniţi”[20]. Se pare că sfatul acestuia a fost urmat până în zilele noastre când se iau decizii ecumeniste la niveluri înalte şi apoi sunt implementate foarte încet şi cu grijă prin manipularea sistematică şi bine planificată a popoarelor ortodoxe şi a opiniei publice.Ecumenism 73 2

Pentru a nu fi părtinitori folosind doar surse anti-masonice pentru a combate ecumenismul, putem lăsa chiar pe adepţii acestei organizaţii să vorbească. Baronul Yves Marsaudon (foto), prezent şi în cartea Iluştri francmasoni[21], apărută în România, a scris un studiu despre poziţia masoneriei faţă de mişcarea ecumenistă. Aici el spune că ,,dacă creştinismul vrea să supravieţuiască şi să se apere, nu există decât o singură cale posibilă: unitatea. Dar pentru a ajunge la această unitate, putem spera că ea va fi dogmatică şi disciplinară sau putem să ne mulţumim cu înţelegerea reciprocă şi cu un spirit de dragoste ? Noi, francmasonii, zicem: Toleranţă”[22].

Această toleranţă nu este altceva decât un ‘cuvânt de lemn’, ‘o frază de dânşii inventată’ pentru a acoperi un refuz indirect al Ecumenism 73 3creştinismului care propovăduieşte o unitate întru adevăr. Masoneria tinde ca prin ecumenism sa se ajungă la unirea sutelor de milioane de creştini, aceasta fiind însă doar o etapă spre ,,unirea tuturor oamenilor, scop suprem al francmasoneriei. (…) Sperăm ca, în cel mai larg spirit de toleranţă, lumea creştină să-şi regăsească unitatea”[23]. Iată prin ce teorie filozofică îşi justifică masoneria aşezarea principiului toleranţei şi al ecumenismului în fruntea ‘virtuţilor’: ,,Doctrina masonică este deci purtătoarea ‘marelui secret al reconcilierii’ prin faptul că Principiul Suprem este infinit. El comportă un număr nelimitat de aspecte, de aceea francmasonul este liber să-l conceapă aşa cum doreşte şi înţelege. (…) Idolatria, aşadar, nu va mai fi înţeleasă ca un cult dedicat unui ‘zeu fals’, ci ca un act prin care absolutul este considerat un alt chip particular al lui Dumnezeu. În aceste condiţii, divergenţa dintre religii nu va mai fi generată din faptul că una deţine adevărul, pe când celelalte se află în eroare, ci din aceea că ele nu investesc divinitatea cu aceleaşi sensuri. Aceasta este cheia reconcilierii lor viitoare. Nu sunt deci condamnate la o rivalitate eternă; dimpotrivă au vocaţia de a forma un cor armonios întru lauda Principiului Comun”[24].

Să mai spunem că acest deziderat masonic se regăseşte întru totul în mişcarea ecumenistă, care susţine că toate religiile sunt egale, nici una nu deţine adevărul absolut, ci felurite faţete ale unui adevăr multiplu ?

Charles Riandey, fost suveran mare comandor al Consiliului Masonic Suprem al Franţei, spune clar: ,,Ne dăm asentimentul fără rezerve la aceste eforturi ale ecumenismului creştin. Dorim foarte mult realizarea unităţii creştinătăţii. Suntem clar în favoarea a tot ce uneşte şi condamnăm tot ceea ce divizează”[25]. Dar nu numai atât. Având în vedere că masoneria doreşte unificarea întregii omeniri, ei nu se opresc doar la unitatea creştinilor: ,,Pentru noi aceste eforturi [n.a.: ale mişcării ecumeniste creştine] nu reprezintă decât paşi pe calea unui ecumenism pe care îl dorim total”. Sau: ,,Noi, masonii, vorbim deja de un ecumenism extins. Această idee am simţit-o foarte clar la o ceremonie fastuoasă unde francmasoni din ritul nostru, când au fost ridicaţi la unul dintre cele mai înalte grade, au depus jurământ pe şapte cărţi sacre[26].

Ordinul Cavalerilor de Malta, având o mentalitate asemănătoare celei masonice, spune la fel: ,,Suntem un ordin profund ecumenic şi total apolitic”[27]. Ca oameni dotaţi cu raţiune şi logică, masonii şi-au dat seama că nu pot aşeza pe acelaşi plan mai multe ,,cărţi sacre”, zicând că toate reprezintă adevăruri de Dumnezeu revelate, căci uneori se contrazic una pe cealaltă. Atunci au adus drept explicaţie faptul că ,,francmasoneria nu se ocupă cu declaraţii dogmatice, obiective, ci cu dispoziţia subiectivă a individului. (…) Sarcina ei este, după cum spune o străveche maximă masonică, ‘să facă pe oamenii buni mai buni’, mai buni creştini, mai buni evrei, mai buni hinduşi, sau orice ar fi ei”[28].Ecumenism 73 4

Sigiliul Marii Loji a statului Israel cuprinde în el atât steaua lui David, cât şi o cruce şi o semilună (foto). Despre acest fel de ,,ecumenism total”, iată de exemplu ce se scria în anul 1984 într-o revistă bisericească: ,,Ecumenismul vremurilor noastre nu mai poate fi limitat la confesiunile creştine, ci el ‘trebuie să includă marile tradiţii religioase din întreaga lume’, fiindcă o teologie ecumenică implică o teologie a păcii şi o cale spre o teologie a religiilor lumii. (…) Astăzi religiile lumii sunt conştiente că nu se poate realiza o pace fără o nouă ordine morală internaţională. (…) Evaluarea celorlalte religii nu se mai poate face în perspectiva criteriilor impuse de ecleziologia confesională, care releva doar aspectele negative ale religiilor, determinate într-un anumit timp istoric. (…) În spiritul acestui climat frăţesc, realizat între cultele din ţara noastră, Biserica Ortodoxă Română a propus, în anul 1966, la Geneva, în cadrul unei conferinţe organizate de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, crearea unui ‘Consiliu Mondial al Tuturor Religiilor’, care avea ca scop ‘slujirea omului’[29].

Un cleric romano-catolic, dintre cei mai cunoscuţi promotori ai dialogului interreligios, vorbea de un ,,ecumenism ecumenic”, care bineînţeles să depăşească ecumenismul inter-creştin: ,,Starea gravă a omenirii de astăzi necesită o extensie şi o transformare a înţelesului cuvântului ecumenism. (…) Ecumenismul ecumenic încearcă să extindă această nouă deschidere către întreaga familie umană. (…) Premisa de bază a ecumenismului ecumenic este aceea că nici un individ sau comunitate umană nu are competenţă universală. (…) Ecumenismul creştin dacă vrea să fie cu adevărat ecumenic trebuie să ia în considerare întreaga situaţie a lumii şi să încerce să găsească locul religiilor lumii în ‘iconomia creştină a mântuirii’ fără o subordonare a priori a altor religii faţă de înţelegerea creştină. (…) Ecumenismul ecumenic reprezintă căutarea comună a adevărului într-o autentică atitudine dialogică, în care tradiţiile religioase se deschid nu numai una către alta, ci şi către orice altă dimensiune a imanenţei şi/sau transcendenţei”[30].

După cum se vede, mentalitatea ,,adevărului multiplu” cotropeşte minţile tuturor, chiar teologi creştini ajungând să spună, precum necredinciosii, că ‘sunt în căutarea adevărului’.

Un alt mare învăţat mason spunea despre toleranţă: ,,Câtă vreme provin de la persoane sincere, toate concepţiile exprimate, mai ales dacă se opun, merită atenţie în egală măsură. Ele exprimă Adevărul în diferitele sale înfăţişări, ca efect al abordării din mai multe puncte de vedere”[31]. Tot el spune: ,,Catolici, ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, nu sunt la noi decât prenume; francmasoni este numele nostru de familie” …

Spiritul dizolvant şi diluant al filozofiei masonice reiese şi din ideile masonului Theodor Merzdorf, prezentate într-o lucrare de-a sa, care ne descrie chiar din titlu întregul crez masonic, Simbolurile, legile, istoria, scopul masoneriei nu exclud nici o religie (Leipzig, 1836): ,,Odată ce evreii şi ne-evreii se vor dezbăra de caracteristicile specifice ale religiilor lor individuale, se vor putea uni în esenţă”. Iar un alt autor mason spunea cu convingere că ,,religia masonică este chintesenţa tuturor celorlalte religii (…) şi nu constă în nimic altceva decât într-un comportament etic şi în credinţa într-o Fiinţă Supremă”[32].

În zadar susţine masoneria că nu este decât ,,un Ordin laic care nu depinde de nici o biserică şi de nici o religie”[33]. Realitatea mărturiseşte contrariul.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 73/noiembrie-decembrie 2012

 

PARTEA A III-A

Nu există persoană a-religioasă, deoarece întreaga existenţă este un fapt religios, dat fiind că Dumnezeu este Creatorul şi Mântuitorul lumii. De aceea, pretinsa neutralitate a doctrinei masonice faţă de (orice) Dumnezeu şi Adevăr este plină de înşelare, deoarece un om nu poate fi decât cu Domnul Iisus Hristos sau împotriva Lui. Întotdeauna există acest criteriu, şi, dacă nu ne încadrăm de bunăvoie în prima categorie, cu siguranţă că aparţinem celei de-a doua, conştient sau inconştient.

Acest ecumenism non-sectar, cum i se spune astăzi, va ajunge cu timpul – deoarece traiectoria unei astfel de organizaţii este de a deveni din ce în ce mai ,,inclusivă”[34] – la o simplă etică, în care ,,întemeietorii de religii” vor rămâne nişte simple personaje decorative. Un semn al acestui parcurs sunt astfel de cuvinte: ,,Asociaţia Tinerelor Femei Creştine (YWCA) cere adesea clericilor să facă rugăciuni ecumeniste la evenimentele sale, dar în trecut unii dintre aceştia au invocat numele lui Iisus. ‘Face parte atât de mult din ei, încât o spun fără să se gândească’, spune o reprezentantă a YWCA. Pentru a rezolva această problemă, YWCA va fi mai selectivă în a alege pe cine să săvârşească rugăciuni ecumeniste”[35].

Se ştie că această organizaţie YWCA, soră a YMCA, este de inspiraţie masonică, şi de aceea în sediile lor există, de exemplu, chiar capele de meditaţie, fără afiliere religioasă şi fără nici măcar un crucifix, deşi chiar în titlul organizaţiei se află cuvântul creştin[36].

Aceste idei sunt în perfectă consonanţă cu etica globală despre care se vorbeşte atât de mult. Există Global Ethic Foundation ce promovează ,,cercetarea şi educaţia interculturală şi interreligioasă”. Convingerea ce stă la baza proiectului pentru o etică globală constă din următoarele: ,,Nu poate exista pace între naţiuni fără pace între religii. Nu poate exista pace între religii fără dialog între religii. Şi nu poate exista dialog între religii fără investigarea temeliilor religiilor”. Scopul acestei fundaţii este şi învăţământul care ,,să promoveze rezultatele cercetărilor sponsorizate de fundaţie, în mod special ideile legate de o etică fundamentală comună tuturor bărbaţilor şi femeilor, o etică globală”[37].

Un alt scop este ,,publicitatea pentru promovarea unei etici globale prin media (articole în ziare, interviuri, programe de radio şi televiziune)”. În anul 1993, Parlamentul Religiilor Lumii a alcătuit şi o Declaraţie pentru o etică globală. Aici se vorbeşte despre ,,o cultură a toleranţei” care ar fi încălcată de ,,acei reprezentanţi ai religiilor care resping alte religii ca fiind mai puţin valoroase şi care predică fanatismul şi intoleranţa în locul respectului şiEcumenism 75 3 înţelegerii”.

Fundamentele ecumenismului de astăzi au fost puse cu câteva secole în urmă, atunci când s-au desprins de catolicism cei care aveau să fie numiţi protestanţi. Imediat, cărturarii vremii şi-au dat seama de dezastrul, în toate privinţele, al unei astfel de dezbinări şi au încercat să tămăduiască ruptura. Unul dintre cei care au luptat pentru acest deziderat a fost celebrul filozof Leibniz, despre care se spune, ca şi despre cei mai sus menţionaţi, că alcătuia rugăciuni care nu conţineau numele Domnului Iisus Hristos, acestea fiind bineînţeles combătute de teologii vremii. Leibniz, deşi luteran, considera, ca şi cei de astăzi, că unirea se poate face mai înainte de revenirea la dreapta credinţă a celor ce au părăsit-o.

Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716), matematician şi filozof german

Filozofului i-a răspuns un cunoscut teolog al vremii, catolicul Bossuet, care ,,spunea că metoda suspensivă propusă este inacceptabilă, căci tindea să admită împăcarea înainte de a se ajunge la principii; singura admisibilă este metoda declarativă, care stabileşte principiile înainte de a trece la fapte. A începe cu o conciliere de ordin practic, a reuni apoi o adunare în vederea unui acord nelitigios asupra doctrinei, pentru a ajunge până la urmă la un conciliu care ar decide asupra punctelor în privinţa cărora nu s-a ajuns la o Ecumenism 75 4înţelegere, ce greşeală ! Mai întâi, este nevoie de un conciliu care să-i primească pe protestanţii pocăiţi; după care se va trece la împăcare. Altminteri, s-ar ceda din capul locului asupra punctului capital: dacă protestanţii vor să reintre în Biserica Romană înainte de a se supune înseamnă că nu-şi mărturisesc greşeala, refuzând să recunoască autoritatea Bisericii; iată în ce constă problema”[38].

Jacques-Bénigne Bossuet (1627-1704), episcop şi teolog francez

O altă încercare de acelaşi fel avusese loc şi mai înainte, când învăţatul Jean Bodin (1530-1596) a scris o lucrare despre o utopică ,,armonie” a Ecumenism 75 57 oameni cu credinţe diferite, în care susţinea aceeaşi idee a relativismului adevărului şi a falsei toleranţe, exact ca cei de astăzi.

Jean Bodin (1530-1596), jurist şi filozof politic francez

Un fapt recent ne-a atras atenţia atunci când l-am privit dintr-o perspectivă patristică. Rabinul şef al Israelului a cerut în nenumărate rânduri, la mai multe întâlniri pe care le-a avut cu mai marii lumii acesteia, înfiinţarea unui ONU al religiilor[39]. Un astfel de organism, dacă el va fi înfiinţat, împlineşte surprinzător de bine o profeţie descrisă de scriitorul rus Vladimir Soloviov încă din anul 1900, pe baza Sfinţilor Părinţi. Acesta zice, vorbind despre vremurile lui antihrist, că atunci se va organiza la Ierusalim, un sinod ecumenic prezidat de însuşi antihrist, care va avea loc în ,,uriaşul templu închinat ‘unităţii tuturor cultelor’”[40].

Într-un interviu luat de ziarul Ziua[41], acelaşi rabin şef spunea: ,,Am propus la Lyon, în Franţa, în cadrul unei convenţii a mai multor lideri religioşi ai lumii, să înfiinţăm un nou ONU care să reunească, de data aceasta, nu diplomaţi şi ambasadori ai ţărilor lumii, ci lideri religioşi, aparţinând tuturor confesiunilor religioase din lume şi am propus ca acest sediu ONU să se înalţe aici, firesc, la Ierusalim, Oraşul Sfânt. Acest ONU nu vine să submineze autoritatea celui existent acum în Statele Unite ale Americii. Nu vine ca o piedică în activitatea diplomaţilor. Dimpotrivă. Vine ca o acţiune paralelă cu Organizaţia Naţiunilor Unite din New York care, în final de drum, au un punct comun: pacea, democraţia, drepturile omului, toleranţa”.

Această idee nu este nouă, ea fiind susţinută chiar de un fost patriarh, încă din anul 1966: ,,Credem însă că într-o etapă viitoare, acest for intercreştin (Consiliul Ecumenic al Bisericilor, astăzi Consiliul Mondial al Bisericilor) ar trebui să găsească principiile şi metodele care să permită închegarea, pe baze mult mai largi a unui Consiliu mondial al tuturor religiilor. Un asemenea organism reprezentativ al tuturor religiilor ar putea realiza, de pe poziţia acelor elemente comune oricărei credinţe religioase, o lucrare binecuvântată de sprijinire a ţelurilor spre care tind toate popoarele şi pe care le urmăreşte în activitatea ei Organizaţia Naţiunilor Unite”[42].

Tot în anul 1966, a avut loc la Paris primul congres în occident al Alianţei Mondiale a Religiilor. ,,La acest congres delegaţii au căutat să se cunoască mai bine între ei, propunându-şi să lupte împreună împotriva intoleranţei religioase şi pentru susţinerea valorilor spirituale ale omenirii. Rabinul Zaoni, director al Institutului Internaţional de Studii Ebraice, a propus chiar crearea unei ‘Organizaţii a Religiilor Unite’, în genul Organizaţiei Naţiunilor Unite, care să lucreze în permanenţă şi care să coopereze strâns cu marile instituţii internaţionale”[43].

Deja se fac paşi repezi spre înfiinţarea acestui nou organism antihristic. La întâlnirea de la Moscova din iulie 2006, organizată sub titlul Întrunirea Mondială a Liderilor Religioşi, s-a spus: ,,Credem că a venit vremea pentru un parteneriat mai sistematic între liderii religioşi şi Naţiunile Unite”[44]. Aceasta nu ar însemna decât întrepătrunderea mai profundă dintre duhul masonic al ONU şi ierarhii ortodocşi care vor participa la aceste acţiuni.

Iată aşadar că tot acest ecumenism nu este decât un preludiu al unificării tuturor oamenilor într-o pseudo-religie umanistă, deci fără Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Spre exemplificare, mai dăm câteva detalii istorice despre amploarea acestei mişcări ecumeniste. Săptămânile de rugăciune în comun, care se fac astăzi (nu numai între creştini, ci şi între creştini şi cei ce aparţin altor religii), nu sunt nimic nou. Ele existau încă de la începutul secolului XX, după cum citim chiar în revistele noastre bisericeşti. Astfel, în anul 1928 se scria despre cum a avut loc la Geneva un congres al religiilor unde s-a făcut o slujbă formată din diverse texte luate din cărţile de slujbă ale tuturor religiilor prezente, iar discursul principal a fost rostit de marele rabin al Angliei, Dr. Herz. La începutul secolului XX apărea în America, la iniţiativa unei organizaţii ecumeniste, o Carte de slujbă comună (A Book of Common Worship), ce era folosită la slujbe, numite ,,slujbe de unire”, la care participau evrei şi creştini[45].

Există de peste 100 ani o multitudine de organizaţii care promovează această nouă gândire ecumenistă. Există Institute de Studii Ecumeniste, exista încă din 1893 un Parlament al Religiilor Lumii. ,,Luând în considerare numai protestanţii, catolicii, evreii şi umaniştii, chiar şi aşa, avem în faţă cea mai extraordinară adunare ecumenistă a secolului XIX sau a oricărui alt secol”[46]. Asemănarea dintre idealurile acestui parlament şi cele masonice, prezentate mai sus, este izbitor: ,,Sperăm că Parlamentul Mondial al Religiilor va contribui la acel ideal comun tuturor minţilor religioase şi care va uni într-un final omenirea într-o singură credinţă şi va pregăti întemeierea unei singure biserici universale”[47].

Ecumenism 75 1

Parlamentul Religiilor Lumii a avut loc între 11-27 septembrie 1893, la Chicago

Că acest parlament a fost organizat în duhul unei mentalităţi masonice o dovedeşte apartenenţa multora dintre cei prezenţi acolo la această mişcare: conducătorul comisiei evreieşti, Isaac M. Wise, membru în masonerie şi B’nai B’rith şi Swami Vivekananda, care a ţinut una dintre cuvântările cele mai importante, sunt doar două exemple. Să remarcăm că la o şedinţă centenară a acestui parlament, care a avut loc în Bengalore, India, a participat şi Biserica Ortodoxă Română (singura dintre cele ortodoxe), cu un delegat. Dar să vedem puţin şi de ce a avut loc această aniversare tocmai în India. Motivul poate că stă în concepţia hindusă despre Dumnezeu.

Iată ce spunea Swami Vivekananda, vocea cea mai proeminentă de la întâlnirea fondatoare a acestui parlament, în discursul de inaugurare din 11 septembrie 1893. Să nu uităm, în acelaşi timp, că poziţia sa nu era influenţată numai de hinduism, ci şi de masonerie, al cărei membru era[48]: ,,Sunt mândru să aparţin unei religii[49] ce a învăţat lumea atât toleranţa, cât şi acceptarea universală. Noi nu credem numai în tolerarea universală, ci acceptăm şi toate religiile ca fiind adevărate. Oamenii se luptă pe diferite căi, care în final toate vin la Mine”.

Ecumenism 75 2

Swami Vivekananda (în mijloc), cu alţi lideri religioşi
la primul Parlament al Religiilor Lumii de la Chicago, 1893

Ispita de a agrea un asemenea discurs este foarte mare, fiindcă dorinţa de comuniune, de unitate şi de pace este sădită în sufletul omului; de aceea, acest tip de discurs va avea mare succes de acum încolo. Vedem că el a fost de la început însuşit de masonerie, care vrea să-l propage chiar în Biserică: ,,Nu trebuie să uităm că toate căile duc la Dumnezeu şi să ne menţinem în această curajoasă noţiune a libertăţii de gândire, care, şi aici putem vorbi chiar de o adevărată revoluţie, plecată din lojile noastre masonice s-a extins minunat până sub Domul Sfântului Petru (adică, la Vatican)”[50].

Un istoric contemporan cu acest parlament, Sanford H. Cobb, ,,a fost unul dintre primii care au pus în discuţie problema ‘toleranţei religioase’: ‘A tolera – amintea acesta cititorilor săi – înseamnă a răbda, a purta o povară. (…) Egalitatea pune toate religiile în aceeaşi relaţie’; deci scopul nostru ar trebui să fie egalitatea religioasă”[51].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 75/ianuarie-februarie 2013

 

PARTEA A IV-A

Există periodice de studii ecumeniste, precum Journal of Ecumenical Studies, The Ecumenical Review (publicat de Consiliul Mondial al Bisericilor de peste 50 ani), The Ecumenist, Ecumenical Trends etc. Acest din urmă jurnal este publicat de Institutul Ecumenist şi Interreligios Graymoor cu sediul la New Tork, care se ocupă şi cu promovarea săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştină în America. Există şi o teologie ecumenistă, ca şi cum teologia Sfinţilor Părinţi nu ar mai fi de ajuns, în facultăţile de teologie există catedre de misiologie şi ecumenism, în vreme ce cursurile de formare duhovnicească sau Ecumenism 76 1de ascetică şi mistică sunt eliminate. Există o traducere ecumenistă a Sfintei Scripturi, în care până şi gramatica trebuie să devină corectă politic. Şi bibliotecile se supun acum vremurilor, unele dintre ele fiind numite biblioteci ecumeniste, iar unele eparhii au chiar şi ,,consilier ecumenic”. La Centrul Ecumenic de la Geneva s-a înfiinţat şi o agenţie de ştiri ecumeniste, Ecumenical News International.

RES (Revista Ecumenică Sibiu), tipărită sub egida Institutului Teologic Ecumenic din Sibiu

Iar despre metamorfozarea facultăţilor de teologie, iată ce scria cu ceva ani în urmă renumitul laic ortodox român, arhitectul Mihai Urzică: ,,Trebuie revelat că, sub aspect înşelător, Consiliul Ecumenic al Bisericilor acordă ajutoare unor Biserici, dar care în realitate pornesc din aceeaşi viclenie pe care o are şi satana; îţi întind o mână de ajutor ca să te tragă mai bine la fund. Aşa s-a întâmplat şi cu Biserica Ortodoxă Română, care în anii trecuţi a primit o importantă donaţie în dolari, în vederea construirii Institutului Teologic Ecumenic, dar care reprezintă de fapt cuiul lui Pepelea în Casa Domnului. Donaţia respectivă a fost acceptată cu toată gratitudinea de oficialitatea Bisericii noastre strămoşeşti, precum şi cu agrementul Departamentului comunist al Cultelor. În acest fel, Institutul nostru Teologic, devenit ecumenic, se va simţi dator să-şi dovedească darul primirii de oaspeţi prin tot felul de predicatori şi studenţi adventişti, baptişti şi de la alte secte, care se vor strădui să niveleze cât mai bine terenul confesional care ne desparte, în vederea unirii Bisericilor. Iar prin aservirea Bisericii noastre donatorilor eretici, în loc ca studenţii noştri teologi, viitorii preoţi, să combată într-un spirit cât mai ortodox asemenea sectanţi, vor trebui să le asculte, tăcuţi, toate rătăcirile”[52].

Ecumenism 76 2
Theologia Pontică, revista Centrului de Cercetări Teologice,
Interculturale şi Ecumenice ,,Sfântul Ioan Cassian”

Lucrările Simpozionului internaţional ,,Ortodoxia românească şi rolul ei în mişcarea ecumenică. De la New Delhi la Porto Alegre 1961-2006”, Constanţa, iulie 2006, simpozion organizat de AIDRom – Asociaţia Ecumenism 76 3Ecumenică a Bisericilor din România şi Centrul de Cercetări Teologice, Interculturale şi Ecumenice ,,Sfântul Ioan Cassian”

Este ceea ce se întâmplă până astăzi, când, de exemplu, mesajul final al Adunării Ecumenice Europene de la Sibiu din 2007[53] recomandă ,,formarea şi studiul teologic comun”, iar la unele facultăţi de teologie ortodoxe studiază şi obţin doctorate de la preoţi profesori ortodocşi chiar şi ereticii monofiziţi. Cu finanţarea de doctoranzi ,,ecumenici”, deci nu misionari, se ocupă şi Centrul de Cercetare Ecumenică Sibiu. Acest centru, al cărui scop este ,,promovarea deschiderii ecumenice în educaţia teologică şi în Biserici”, are printre activităţi: cursuri şi seminarii ecumeniste, dezvoltarea unei biblioteci ecumeniste, ,,pagină web ca portal de informare ecumenică pentru România”[54] etc.

Însăşi istoria Bisericii se scrie acum din perspectivă ecumenistă. Iată ce se spune într-o astfel de ‘istorie’: ,,Istoria bisericească ecumenică susţine un înţeles al ‘Bisericii’ mult mai larg decât orice denominaţiune oficială, mai larg chiar decât un întreg conciliu inclusiv universal de denominaţiuni[55]. Istoria bisericească ecumenică recunoaşte Biserica oriunde doi sau trei se adună în numele lui Iisus Hristos (Matei 18, 20)”[56]. Aflăm de asemenea că încă din anul 1980 s-a înfiinţat în România o Comisie Naţională de Istorie Bisericească Comparată[57], unde ,,membrii comisiei sunt teologi şi istorici aparţinând tuturor confesiunilor din România”.

Nu lipsesc nici concertele şi expoziţiile ecumeniste. O primărie din Bucureşti, în colaborare cu alte organizaţii, ,,într-un amplu gest ecumenic, cultural şi de tradiţii”, a organizat în martie 2007[58], manifestarea ,,Fereastră către acelaşi Dumnezeu”, cu un concert ecumenist şi o expoziţie de obiecte de cult religios şi ecumeniste, aparţinând Bisericii Ortodoxe, romano-catolice şi cultului mozaic”. Chiar şi binecuvântatul sat românesc a fost astfel ‘tâlcuit’ de noii ideologi – în acelaşi fel în care comuniştii îşi găseau temeiuri pentru doctrina lor în viaţa creştinismului apostolic – încât a devenit şi el ecumenic. Acest fapt îl aflăm din expoziţia de la Sibiu, din septembrie 2007, numită ,,Elemente de ecumenism în satul românesc”.

Dacă suntem sătui de toate aceste activităţi ecumeniste, ne putem relaxa făcând ,,un pelerinaj ecumenic” aşa cum ne sfătuieşte mesajul final al Adunării Ecumenice Europene de la Sibiu, 2007. Totul se rescrie şi se reinterpretează pentru a susţine noua politică corectă de abordare a religiei.Ecumenism 76 4

Toate acestea se întâmplă pentru că s-a stabilit că am intrat chiar într-o ,,eră ecumenică”, potrivit Lexiconului Herder[59] (foto). În revistele bisericeşti exista, în timpul comunismului, o secţiune de ştiri ecumeniste care promova exact aceleaşi ‘directive’ ecumeniste care ne sunt impuse şi astăzi, aparent provenind de la altă sursă, aceea a ,,democraţiei”. Încă din 1967, Consiliul Ecumenic al Bisericilor publica la Geneva, în cele mai importante 3 limbi moderne (engleză, franceză şi germană), spre o mai bună răspândire a noii ideologii anti-creştine, un glosar de termeni ecumenişti. Iată ce spunea un teolog ortodox despre acesta:

,,Şi în domeniul religios s-a impus o terminologie neîntâlnită până acum, decurgând în special din necesitatea exprimării unor relaţii specifice noi. Ele sunt legate mai ales de trebuinţa definirii raporturilor frăţeşti care se stabilesc ori se tinde a se stabili între creştini şi între Biserici. Curentul ecumenist, cu rezonanţe adânci în contemporaneitate, a dus astfel la introducerea în limbajul obişnuit a unei serii de cuvinte care îmbogăţesc (n.r.: noi am spune, mai degrabă, deformează) lexicul religios uzual. La ora actuală se poate spune că există chiar o terminologie tehnică ecumenistă (n.r.: sau, mai bine zis, un limbaj de lemn ecumenist), care poate constitui ea singură material suficient pentru un dicţionar specializat.

Necunoaşterea noilor cuvinte intrate în uz este în stare a crea greutăţi acelora care iau parte, bunăoară, la diferitele întâlniri intercultice. Pentru a uşura sarcina celor care se dedică lucrării ecumeniste, conducerea CEB a luat iniţiativa întocmirii unui ‘glosar’ care a şi fost imprimat într-o primă ediţie de probă (Ecumenical glossary – Glossaire œcumenique – Ökumenische Terminologie, Geneva, 1967, 78 p.). Parcurgându-i paginile întâlneşti cuvinte şi expresii care şi dacă aparţin vorbirii comune, îţi dai seama că au dobândit în accepţiunea lor nouă, un alt conţinut decât cel anterior. Am putea indica spre exemplificare câteva: pluralism religios sau dogmatic[60], sincretism, comuniune (cu derivate multiple: intercomuniune, comuniune totală, comuniune deschisă la toţi, comuniune deschisă reciprocă, comuniune închisă), intercelebrare, diaconie, mărturie, demitologizare, nonviolenţă, obiecţie de conştiinţă, proexistenţă etc.

Ce rezultă de aici ? Apariţia unei terminologii neîntâlnite până acum, ale cărei contururi se precizează din ce în ce mai mult, ducând nu numai la crearea unui limbaj necunoscut înainte, ci chiar la un mod nou de a gândi şi de a pune problemele[61].

Vedem aici spus foarte limpede că vechilor cuvinte le este schimbat sensul, spre inculcarea unei noi gândiri despre locul şi importanţa creştinismului. Acest lucru este valabil şi în cazul cuvântului ‘toleranţă’. În 1975, acelaşi Consiliu publica, de data aceasta în 4 limbi, un Dicţionar de terminologie ecumenică, care nu avea nici mai mult, nici mai puţin de 580 pagini. Cuvântul ‘toleranţă’ şi-a schimbat sensul şi aceasta se poate observa şi din faptul că el este folosit în sintagme ca ,,spiritul religios tolerant şi ecumenic”[62]. ,,Tema centrală a celei de-a IV-a Adunări Generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, care se va ţine la Uppsala între 4-20 iulie 1968, anume ,,Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21, 5), presupune reevaluarea substanţei şi semnificaţiei teologice a multor noţiuni de bază din terminologia biblică, precum este ‘convertirea’”[63].

Un alt dicţionar ecumenist este şi Das Ökumenische Heiligenlexikon (Dicţionar ecumenic al sfinţilor) care cuprinde catolici, evanghelici, anglicani, ortodocşi, armeni, sau acel Ecumenical Martirology[64], editat de Comunitatea Bose din Italia. Aici găsim capitole cu totul întristătoare pentru conştiinţa ortodoxă. Deşi comunitatea se pretinde creştină, în acest ,,martirologiu ecumenic” găsim comemoraţi chiar şi evrei omorâţi pentru credinţa lor, pe lângă luterani, monofiziţi, maroniţi. Aceeaşi comunitate încearcă să aducă duhoarea ecumenistă şi asupra monahismului, editând cărţi precum Viaţa monahală şi dialogul ecumenist (Ed. Qiqajon, 2001), ‘mireasmă’ propagată şi prin întâlnirile interconfesionale dintre călugări[65], unii spunând chiar că viaţa monahală ar trebui să devină ,,fermentul reconcilierii între Bisericile europene”.

În acelaşi duh îşi desfăşoară activitatea şi membrii Fraternităţii Sfântul Ilie (,,profet venerat de evrei, de musulmani şi de creştinii din Orient şi din Occident”, ne spune site-ul lor), alcătuită din aproximativ 400 creştini de diferite confesiuni din 25 ţări. Scopul acestei fraternităţi, ca şi al Mânăstirii Sfântul Ilie din Franţa, este ca ,,în spiritul lui Ilie şi al sfinţilorEcumenism 76 5 din Carmel, pe linia ecumenică a Conciliului Vatican II, să urmăm la şcoala Părinţilor Bisericii şi a maeştrilor spirituali ai monahismului” precum şi ,,să cunoască mai bine rădăcinile lor evreieşti, ‘legătura care îi leagă spiritual’ pe iudei şi pe creştini”[66]. Ca şi la Bose, titlul revistei editate de fraternitate este unul ebraic: Mikhtav.

Un martirologiu ecumenic a apărut şi în România, fiind o premieră mondială de tristă amintire faptul că această carte a apărut (la o editură ortodoxă) cu binecuvântarea slujitorilor a 3 confesiuni: ortodoxă, romano-catolică şi protestantă. Preşedintele unei alte comunităţi ecumeniste, Sant’Egidio, Andrea Riccardi, a scris şi el o carte, Secolul martiriului (foto), tradusă şi ea în limba română, care, în acelaşi duh, pune la un loc pe cei care şi-au dat viaţa pentru credinţă din toate confesiunile creştine[67]. Urmărind acelaşi scop, într-o biserică de pe Insula Tiberina din Roma, această comunitate a înfiinţat 6 capele ,,adăpostind amintiri aparţinând martirilor contemporani de toate confesiunile”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 76/martie-aprilie 2013

 

PARTEA A V-A

Observăm că plaga noii toleranţe venită din spaţiul occidental atacă şi locul cel binecuvântat al sfinţilor, modelele oricărui creştin. Lectura Vieţilor Sfinţilor este una capitală pentru creştinul ortodox, şi de aici el ia tărie şi luminare despre cum să-şi ducă viaţa, cum să se raporteze la diferitele probleme contemporane. Sfinţii au fost proslăviţi de Însuşi Domnul, ceea ce ne dă siguranţa extraordinară că, urmându-le viaţa, putem ajunge şi noi bineplăcuţi Domnului ca şi ei. Dar dacă în acest sfânt grâu ni se introduce neghina rătăcirilor, prezentându-ni-se drept modele, atunci criteriile de discernământ între minciună şi adevăr vor dispărea şi minciuna se va infiltra, încet-încet, drept adevăr în minţile noastre.

Trebuie să facem o distincţie foarte clară între sfinţii mucenici, care au fost creştini dreptslăvitori care au fost omorâţi pentru că nu au vrut să se lepede de credinţa lor, şi oameni de alte credinţe decât cea ortodoxă, care au fost victimele intoleranţei, urii şi fanatismului religios. Nu ştim ce va hotărî bunul Dumnezeu cu toţi aceştia, dar ceea ce ştim clar este că Sinodul de la Laodiceea (343) a hotărât astfel: ,,Tot creştinul nu se cade a părăsi pe martirii lui Hristos, şi a se duce la pseudomartirii [mincinoşi mucenici] ereticilor, sau la însuşi cei ce merg către mai înainte zişii eretici. Că aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii fie anatema” (Canonul 34). ,,Să nu fie iertat a merge cei ai Bisericii, la cimitirele, ori la cele ce se zic martirii ale tuturor ereticilor, pentru rugăciune, ori pentru vindecare. Ci unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se facă achinoniţi [neîmpărtăşiţi] până la o vreme, iar pocăindu-se, şi mărturisindu-se că au greşit, să se primească” (Canonul 9).

Având în vedere molima distrugătoare a mentalităţii ecumeniste, astăzi, dacă papa spune că numai în romano-catolicism ,,subzistă” deplin Biserica Domnului nostru Iisus Hristos, i se răspunde că astfel de declaraţii duc la ’răcirea relaţiilor ecumenice’, în loc să i se spună cu responsabilitate şi maturitate creştină că această învârtoşare în erezie îl face să-şi piardă mântuirea atât el, cât şi cei pe care-i păstoreşte, şi să i se aducă aminte nu de ’relaţii ecumenice’, ci de întoarcerea la credinţa primului mileniu de la care s-a depărtat.

Chiar actuala declaraţie a papei arată că vremea ecumenismului a trecut. Iată câteva mărturii în acest sens. Această temă este tratată pe larg de către profesorul ortodox de bioetică Gherman Engelhardt în studiul său ,,De ce cade ecumenismul: luarea în serios a diferenţelor teologice”[68], unde arată pe larg în ce constă prăpastia dintre creştinismul apusean contemporan şi cel al primului mileniu păstrat în Biserica Ortodoxă. Însuşi patriarhul Daniil vorbea într-un articol din 1998 despre o criză a mişcării ecumeniste şi de greşitul ,,ecumenism secularizat sau liberal care tinde să devină o ideologie a unei reconcilieri şi unităţi superficiale”[69].

Şi unii intelectuali laici au observat eşecul şi ineficienţa acestei mişcări, propunând în locul ei noua toleranţă a noului umanism: ,,Dureros, dar adevărat: mişcarea ecumenică creştină a eşuat, după toate aparenţele total, dovedindu-se, cel puţin până acum, pe deplin că unitatea creştină ecumenică nu se poate realiza prin ierarhii şi teologii săi reprezentativi. Drept consecinţă, ecumenismul laic, menit instaurării păcii mondiale, este obligat să depăşească principiile şi procedeele ecumenismului religios, dorindu-l totuşi ca aliat. Ecumenismului laic i se asociază şi reprezentanţi ai elitei intelectuale mondiale, care militează pentru pace sub egida UNESCO”[70].

Un cărturar ortodox, doctor în teologie la Sorbona, arătând pericolul mare care vine din partea noii toleranţe, spunea: ,,Consider că ecumenismul din zilele noastre nu mai reprezintă un pericol ca altădată. Este ceva care moare domol: congrese, vizite, publicaţii …, nimeni nu mai crede în el, se continuă pentru că ’trebuie continuat’ şi am impresia că înşişi conducătorii nu mai cred în el. Primejdia reală vine din altă direcţie. Primejdia constă în sincretism, în ceea ce am putea numi drept lipsa de simţ al adevărului la modul global. Acolo este marele pericol ! Dar ecumenismul oficial – orice ar spune, orice ar decide, poporul nu-l va urma, aşadar nu este un pericol, nu mai reprezintă un pericol. Mult mai rău, mai pervers, este ceea ce mediile de informare descriu prin mondializare, adică uniformizarea valorilor. Încet-încet şi toţi ortodocşii intră în această înseriere şi înlănţuire care nivelează totul: toţi au ’aceeaşi valoare’, ortodocşi, musulmani, budişti se pot ’nivela’ – această uniformizare care este foarte dificil de ocolit şi care generează, şi el, reacţii fanatice: oameni care vor să reziste la toate acestea cad în cealaltă extremă, care este spiritul sectar şi fanatic. Trebuie să ştim să păstrăm echilibrul, spiritul eclezial, ataşat de adevăr, de unicul adevăr al Bisericii, al Sinoadelor şi al Sfinţilor, dar fără tendinţă schismatică, păstrând unitatea Bisericii”[71].

Acum este vremea realismului. Ecumenismul nu are nici o legătură cu realitatea. El subestimează importanţa crucială pe care o are credinţa în viaţa unui om, crezând că aceasta se poate negocia la întâlniri politico-ecumeniste. Dar după cum s-a văzut prea clar, roadele acestei mişcări au fost şi sunt cu totul nesemnificative în ce priveşte faptele bineplăcute lui Dumnezeu. Nici o comunitate de credinţă nu este dispusă să renunţe la tradiţia sa prin aceste demersuri politice. De la Biserica Ortodoxă, catolicism, şi până la iudaism toţi pornesc de la premisa că adevărul este la ei[72]. Este cumva firesc pentru o conştiinţă nesuperficială şi necoruptă de mentalitatea atottolerantă. Iată, de exemplu, ce spunea un rabin, profesor de istoria religiilor, la inaugurarea unei catedre de studii ecumenice şi interreligioase din America:

,,Există subiecte în iudaism[73] care ar trebui să fie excluse din cadrul dialogului interreligios. Nu ar trebui să existe niciodată cereri în legătură cu, sau tinzând spre caracterul esenţial al religiei noastre – principiile sale de bază, credinţele fundamentale şi dogmele. Nu ar trebui să intrăm pe terenuri care sunt fundamental specifice religiilor. Cu alte cuvinte, atunci când definim caracterul discuţiilor noastre religioase, trebuie să fim absolut siguri că nu vom vrea o situaţie conflictuală, instigând o religie împotriva alteia, punând în balanţă convingerile unei religii împotriva convingerilor alteia. În aceste discuţii nu pot exista câştigători sau învinşi. Întâlnirile noastre nu sunt dispute medievale unde călugărul şi rabinul se luptau unul cu altul[74]. Oameni din diferite religii nu trebuie să cadă de acord că credinţele lor sunt identice. Din contră, onestitatea religioasă şi intelectuală îi va îndemna adesea să insiste asupra poziţiilor lor diferite. Dar chiar pornind de la premise teologice diferite, interese comune – cum ar fi, de exemplu, acela de a dobândi dreptatea socială – pot duce la unitate de acţiune”[75].

Acesta pare a fi singurul bun dobândit de acţiunile mişcării ecumenice: acţiunea laolaltă pentru îndreptarea unor nedreptăţi sociale strigătoare la cer. Dar, din partea ortodoxă, acest lucru era posibil şi fără înfiinţarea acestei mişcări mondiale, care a făcut mai mult rău, căci a indus în minţile maselor ideea că unitatea de acţiune ar fi aceeaşi cu unitatea de credinţă. Căci acelaşi autor spune: ,,Cooperând pentru rezolvarea unor scopuri umanitare, oameni de diferite religii vor fi conduşi spre a recunoaşte şi afirma spiritualitatea pe care o au în comun. (…) Din această cooperare va creşte prietenia interreligioasă, care este temelia înrudirii interreligioase”.

Ecumenism 77 1

Complexul interreligios de la Vulcana-Băi. Vedere

Ecumenism 77 2

Dacă toate lucrurile devin ’ecumenice’, de ce nu ar deveni şi arhitectura ’ecumenică’ ? Iată ce spunea părintele Serafim Rose despre ,,camera de meditaţie” de la sediul ONU din New York[76]: ,,În clădirea ONU există o ‘capelă de meditaţie’ asupra căreia, atunci când a fost construită în urmă cu 20 de ani, s-au stârnit discuţii aprinse în privinţa tipului de închinare din acel spaţiu. Dacă pui o cruce, eşti identificat cu repeziciune ca fiind creştin; nu poţi pune nici ceva musulman sau hindus, căci şiacestea sunt identificabile şi interpretate tendenţios; trebuie să fie ceva ‘deasupra’ tuturorreligiilor. În final s-au hotărât asupra unui bloc depiatră neagră. E ca şi cum te-ai închina în faţa unui idol oarecare. Aceasta înseamnă dezvoltareaunui interes religios foarte vag”[77].

În 1984, Mircea Eliade nota în jurnalul său despre proiectul lui Gyora Novak: ,,Îmi arată planul şi mai ales îmi povesteşte despre Podul Păcii pe care îl va construi la intrarea în Ierusalim. A ‘visat’ proiectul (o gigantică spirală înaltă de sute de metri) într-o secundă, acum nu ştiu câţi ani. Va fi în întregime din metal şi aurită. Va întrupa sacralitatea Ierusalimului (cetate a păcii) nu numai pentru credincioşii (sau necredincioşii) celor trei religii biblice, dar pentru oricine: politeist, ‘primitiv’ etc. Când l-a văzut acum 2 ani Dalai Lama la Londra, i-a prins amândouă mâinile în mâinile lui şi i-a repetat de 20 ori: ‘Trebuie s-o faci !’ Novak îmi cere să compun câteva pagini despre simbolismul şi funcţia acestui Pod al Păcii. Accept”[78].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 77/mai-iunie 2013

 

PARTEA A VI-A

Încă de la sfârşitul secolului XIX, unul dintre cei mai celebri arhitecţi ai lumii, Frank Lloyd Wright proiecta Templul Unităţii, adică o biserică unitariană. Acest templu se baza pe indicaţiile unchiului său Jenkin Lloyd Jones, lider proeminent al ‘Bisericii’ unitariene din Chicago cu viziuni mai degrabă umaniste decât creştine. Acesta a ţinut chiar o predică cu titlul ,,Noile probleme în arhitectura bisericească”, unde ataca tipul tradiţional de catedrală, spunând, printre altele, că nu aveau scaune şi lumină, două coordonate importante ale bisericilor ortodoxe, ce arată caracterul lor ascetic şi nelumesc, care pune accent mai mult pe ,,lumina lină a sfintei slave” decât pe cea creată, a soarelui sau a becurilor. O altă acuzaţie, de data aceasta îndreptăţită, la adresa catedralelor gotice era mărimea lor exagerată, unde omul se pierde în mulţime. În schimb, în Ortodoxie predomină bisericile de mărime mică, accentuându-se astfel caracterul de casă a Domnului, şi punându-se în valoare fiecare persoană, aşa cum dorea şi Jenkin. El ,,susţinea inovaţia în designul bisericilor ca parte a programului său mai larg de reformulare radicală a unitarianismului în vest”[79].

Din aceste cuvinte observăm ideea că transformarea arhitecturii ajută la transformarea gândirii în direcţia pe care o dorim. Jenkin a fost unul dintre pionii principali în iniţierea şi organizarea Parlamentului Mondial al Religiilor din 1893 şi, fiindcă unitarianismul se aseamănă cu iudaismul, participa şi la evenimentele evreieşti, precum consacrarea unei noi sinagogi din oraş. Dorea Ecumenism 78 1să pună o ,,bază etică”, non-sectară, drept fundament pentru unificarea creştinilor, lăsând la o parte hristologia şi chiar teologia, şi având mai mult idei universaliste ce susţineau apocatastaza. De aceea, nu este de mirare că la ultimul etaj al Centrului Abraham Lincoln (nume dat unui complex cu biserică şi birouri, comandat de el şi la care slujea ca preot), proiectat tot de Wright, Jenkin (foto) nu vroia nimic altceva decât o lojă masonică[80], după cum arată şi numele[81].

În autobiografia sa, Frank Lloyd Wright, care mai târziu avea să devină ucenic al gurului Gurdjieff, scria că ,,a început procesul proiectării Templului Unităţii cu ideea eliminării turlei tradiţionale bisericeşti care ţintea spre cer. În loc, întreba el, ,,de ce să nu construim un templu pentru om, corespunzător nevoilor sale ca loc de întâlnire. O casă de întâlnire modernă, şi un loc unde să te simţi bine”[82]. ,,Fără turlă se exprimă ideea credinţei liberale cum că Dumnezeu nu trebuie căutat în cer, ci pe pământ, printre fiii oamenilor”[83], spunea un alt apropiat al lui Wright.

Un alt lucru eliminat pentru a satisface caracterul tolerant şi inclusiv al unitarienilor a fost numele de biserică, ce a fost înlocuit cu cel de templu. ,,Este normal ca Biserica Unităţii, care reprezintă o credinţă bazată pe raţiune şi nu pe tradiţie sau precedent, să se depărteze de formele tradiţionale de arhitectură; refuzând să fie legată de trecut în teologie, poate de asemenea să se depărteze şi de formele tradiţionale de arhitectură”[84].

Ecumenism 78 2

Templul Unităţii, construit între anii 1905-1908

Ecumenism 78 3

Interior

Urmând cursul duhului lumesc, aflăm că în El Salvador s-a pornit construcţia unui templu ecumenic. Din nefericire, iniţiative asemănătoare există şi la noi în România unde există de ani buni Complexul Interreligios de la Vulcana Băi, Dâmboviţa, ce conţine o biserică ortodoxă, o sinagogă şi o moschee. Acolo, pe un monument impunător de la intrare este scrisă următoarea absurditate: ,,Ecumenismul – religia speranţei”. Acest complex ţine de Centrul Internaţional Ecumenic înfiinţat prin afacerile dubioase ale celui care a fost şi directorul Băncii Internaţionale a Religiilor. Ca şi alte comunităţi ce tind spre impunerea legilor noahide ca norme supreme de vieţuire, mai presus de Evanghelie, ,,doctrina Centrului Internaţional Ecumenic porneşte de la credinţa că legea curcubeului este legea morală a armoniei”[85] şi, ca multe alte organizaţii ce încearcă să deturneze comunităţile creştine de la menirea lor, şi acest Centru ,,funcţionează sub egida UNESCO”, dovedind astfel că nu are nici o legătură cu evlavia Bisericii Ortodoxe.

Un teoretician al arhitecturii vorbea despre ,,nihilismul arhitectural importat din Europa şi SUA” şi considera că unii oameni, fiind vrăjiţi de arhitectura modernistă şi strălucitoare contemporană, ajung, datorită acestei ,,infecţii mintale, la o cultură a urii faţă de propriul lor trecut”. ,,Ca multe alte ţări din lume, Grecia este asaltată de un canibalism arhitectural instigat de atacul unei noi viziuni asupra lumii. Această viziune este intolerantă şi înlocuieşte tradiţia, cultura şi chiar religia unei naţiuni. … Câţiva greci au fost spălaţi la creier să-şi distrugă propria moştenire. Aceştia doresc cu disperare să se conformeze cultului contemporaneităţii”[86].

Biserica nu acceptă modernizarea şi aggiornamento arhitectural, această atitudine fiind motivată pe de o parte de simbolismul bisericesc care este în mare legătură cu actele de cult pe care le săvârşeşte preotul, orice schimbare arhitecturală rupând unitatea dintre programul iconografic-slujbe-arhitectură; şi pe de altă parte din dorinţa de a păstra, şi din punct de vedere vizual, ca şi în iconografie, o continuitate, un punct fix, cu care omul de astăzi să se identifice cu generaţiile trecute şi în acelaşi timp să se simtă ideea că, deşi toate se schimbă, Biserica este aceeaşi, Dumnezeu este acelaşi, şi nimic nu s-a schimbat în raportul Dumnezeu-om, chiar dacă lângă biserici sunt coteţe, bănci, câmpii sau zgârie-nori.

Bineînţeles că Biserica, urmând principiul ,,acomodării”, adică al preluării şi încreştinării elementelor locale în acţiunea de propovăduire a creştinismului, nu impune o unică arhitectură pe tot globul, dar nici nu consideră că modernizarea, ca şi în cazul dogmaticii, este soluţia pentru o mai eficientă misiune. Lăcaşul de cult creştin ortodox are un anumit simbolism, izvorăşte dintr-o anumită dogmatică, care-l deosebeşte net de alte ,,spiritualităţi” şi confesiuni[87] şi de aceea este necesar ca în facultăţile de teologie şi la centrele eparhiale să existe oameni care să cunoască foarte bine această predanie, parte a cugetului ortodox de veacuri. Şi în acest domeniu, revine fiecărei generaţii responsabilitatea de a aprofunda şi duce mai departe moştenirea bimilenară creştină.

Raportul despre libertatea religioasă din România, emis de Statele Unite ale Americii în 2006, este şi el un exemplu despre dorinţa de a impune slujitorilor Bisericii un anumit comportament. În acest raport, diversele ,,biserici” şi ,,confesiuni” creştine sunt numite religii şi Biserica Ortodoxă este acuzată că pe unele dintre ele le numeşte secte şi că declară prozelitismul protestant ca fiind nociv oamenilor. Folosirea cuvântului religie în loc de confesiune credem că nu este o scăpare datorată neştiinţei (deoarece confesiune apare în alte locuri ale raportului), ci este folosit cu bună ştiinţă, pentru a pune pe acelaşi plan – al religiilor care ar trebui să se bucure de aceleaşi drepturi – Biserica Ortodoxă cu alte organizaţii ce pretind şi ele că propovăduiesc învăţătura Mântuitorului Hristos. Aşadar nu vom spune sectă sau confesiune creştină, pentru că de aici reiese evident faptul că una este cea adevărată şi celelalte nu, ci vom spune religii, termen neutru, ,,corect politic”, sub care îşi găsesc legitimitatea toate acestea.

Folosirea termenului de religie în loc de cel de confesiune s-ar putea să mai aibă şi un rol psihologic, de mare impact, deoarece, dacă se adună la un loc numărul tuturor celor care se pretind creştini, atunci creştinismul ar fi pe primul loc în lume ca număr de credincioşi, pe când, separaţi, vor fi (prin romano-catolicism) pe locul 2 după islamism.

Tot din acest raport se observă munca asiduă care se duce de către organismele politice internaţionale pentru a ridica la rang de religie orice învăţătură care are câteva minime caracteristici ce ar putea-o nominaliza pentru acest titlu ambiguu. Prin aceste demersuri vrăjmaşul mântuirii noastre nu face decât să creeze o confuzie teribilă în minţile oamenilor, aruncând multă îndoială în inimile contemporanilor noştri cărora le este aproape imposibil să mai discearnă unde este adevărul în această puzderie de religii.

Se propune tolerarea tuturor rătăcirilor, pentru a se elimina deosebirea dintre adevărul dumnezeiesc şi minciuna omenească, ca apoi criteriile creştine de discernământ fiind uitate, oamenii fiind cu totul dezorientaţi, să se impună alte criterii, ale celor ce tăgăduiesc pe Domnul Iisus Hristos. Toleranţa este astăzi noul nume al anti-creştinismului. Pentru că în discursul noii toleranţe, nu intoleranţa este ţinta, ci creştinismul. Această luptă împotriva intoleranţei, mai ales în România, este una virtuală, pentru că aici, după cum au afirmat mai mulţi cercetători nu există intoleranţă. Iată câteva mărturii, chiar occidentale, citate de Mircea Eliade într-un studiu: ,,Caracteristicile dominante ale sufletului românesc sunt bunătatea, toleranţa şi ospitalitatea. Cine a suferit demult din cauza intoleranţei şi cruzimii altora se apără şi se purifică prin cultivarea virtuţilor contrare. ‘Ţăranul român este omul cel mai tolerant din Europa’, scrie Lucien Romier (Paris, 1931). Sir Ernest Baker, rectorul King’s College, numeşte ‘olandeză’ toleranţa românilor”[88].

Războiul împotriva ,,intoleranţei” este unul importat din spaţiul occidental, unde într-adevăr, prin catolicism şi alte învăţături greşite, s-a ajuns la unele manifestări nepotrivite ale celor credincioşi. Dar dacă cineva ar cerceta viaţa de zi cu zi din România nu cred că ar găsi forme de intoleranţă, pentru că românul ortodox nu şi-a asuprit niciodată vecinul de altă credinţă, după cum s-a dovedit de-a lungul istoriei. Iată, de exemplu, ce se spunea într-un articol despre istoria evreilor din România, apărut în anul 1901, într-o revistă americană: ,,Clerul ortodox era de obicei mai puţin neprietenos şi foarte adesea favorabil evreilor”[89].

Toleranţa, ca şi activitatea socială, nu are de ce să fie propovăduită unor creştini ortodocşi, deoarece ea este inclusă în creştinism. Ea poate că are rost să fie propovăduită în spaţiul apusean, unde nu încetează luptele catolicilor cu protestanţii, sau în alte ţări unde există diverse conflicte[90]. Ceea ce trebuie propovăduit ,,cu timp şi fără timp” este o vieţuire după poruncile Domnului.

Cu mult realism descria Eminescu această tragică stare de lucruri – a preluării fără discernământ în spaţiul ortodox a unor soluţii occidentale pentru probleme occidentale – încă de acum peste 100 ani: ,,De câte ori un creştin se apucă la noi să scrie un rând, ca să lumineze neamul, de atâtea ori pune mâna-n raft şi scoate la iveală o carte nemţească sau una franţuzească şi răsfoieşte până ce găseşte ce-i trebuie. Precum ni se aduc toate de-a gata din străinătate şi n-avem alt chin decât să băgăm mâinile în mânecile paltonului venit de la Viena şi piciorul în cizma pariziană, tot astfel facem şi cu cunoştinţele; le luăm frumos din cărţi străine, le aşternem pe hârtie în limbă păsărească şi facem ca negustorul care nu-şi dă nici el seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învăţaţii noştri, când vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinătăţii, dl. X sau Y a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neapărat adevărat şi să se potrivească, pentru că a ieşit dintr-o minunată morişcă de creier. Să fie sănătos dl. X, împreună cu toată casa sa, dar de se potriveşte, e altă căciulă !”[91]

Noua toleranţă nu este decât o ,,momeală” pentru a ne face să muşcăm din anti-creştinism. Astfel se pregăteşte terenul pentru acceptarea religiei antihristice, care va părea ca o izbăvire din toate aceste îndoieli, fiindcă va fi una globală şi unificatoare, dar, din nefericire, nu şi mântuitoare. Cei care propovăduiesc cu atâta fervoare noua toleranţă sunt prea inteligenţi pentru a nu-şi da seama de neajunsurile unei astfel de ,,politici” religioase. De aceea credem că noua toleranţă este doar un mijloc, şi nicidecum ţinta finală. Dacă prin comunism s-a încercat distrugerea fizică a creştinismului, acum în aşa-numita democraţie care promovează cât mai multe religii, se tinde spre acelaşi scop, numai că într-o variantă mai ,,soft”, mai non-violentă. Atunci se combătea pe faţă creştinismul, acum aceasta se face indirect, prin înăbuşirea creştinismului autentic cu mii de secte şi religii puse pe acelaşi plan.

Comisia Europeană împotriva rasismului şi intoleranţei după ce ,,notează cu îngrijorare că, deşi nu are statutul unei religii de stat, Biserica Ortodoxă, care constituie religia majoritară în România, deţine poziţia dominantă în societatea românească”, recomandă autorităţilor române ,,apărarea principiului egalităţii între toate denominaţiunile religioase” şi ca aceleaşi autorităţi să ,,iniţieze un dialog echitabil între Biserica Ortodoxă şi minorităţile religioase astfel încât să fie încurajat respectul reciproc (…) şi să fie conduse campanii de informare pentru a promova ideea unei societăţi multidenominaţionale”[92]. Aceasta este o tactică binecunoscută despre care ne vorbeşte Domnul, când zice că sunt oameni care primesc sămânţa cuvântului evanghelic şi-l ascultă, dar spinii ideilor veacului şi înşelăciunile minciunilor pătrunzând în ei îneacă cuvântul şi se face neroditor (Marcu 4, 19).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 78/iulie-august 2013

Omenirea trece printr-o perioadă extrem de frământată şi tulbure; pretutindeni au loc războaie, conflicte interreligioase, neînţelegeri, prefaceri, pare a se instala haosul. În vreme ce acest vârtej cuprinde întreg globul, politicienii şi ocultiştii zămislesc o aşa-zisă soluţie globală la problemele omenirii: o nouă ordine mondială. Aceasta se doreşte a aduna toate naţiunile sub conducerea unui guvern mondial, cu instituţii mondiale, cu o etică, educaţie, ştiinţă şi cultură unice, cu o societate de indivizi uniformi atât ca mentalitate cât şi ca aspect exterior. Însă, fără o religie unică, această unificare a lumii este nedesăvârşită, astfel că la acest proces au fost invitaţi să se alăture conducătorii tuturor religiilor.

Ei sunt chemaţi să strige cu tărie noua religie, pentru ca toate limbile, popoarele, neamurile şi seminţiile să se închine aceluia pe care îl vor ridica strategii noii ordini mondiale. Secolul al XX-lea a marcat începutul propovăduirii deschise a acestei religii, fiind presărat cu conferinţe, întruniri, acţiuni practice, crearea de noi şi noi organizaţii, de noi şi noi reţele de confesiuni, religii, unele îmbinate cu organizaţii politice, pentru a prinde ca într-un năvod imens întreaga lume. A însemnat o prefacere fără precedent în istorie a moralei, filozofiei, psihologiei şi sociologiei, urmărindu-se de-a dreptul, premeditat sau nu, preschimbarea firii umane.

În prezent, prelaţi creştini şi vrăjitori, hinduşi şi budişti, musulmani şi evrei, păgâni şi atei deopotrivă au devenit apostolii şi ritorii acestei religii unice. De la un capăt la celălalt al pământului, ei lucrează necontenit pentru a o promova şi se străduiesc din răsputeri să nu scape din nada lor nici un credincios, nici cel mai neînsemnat om.

Am cugetat toate acestea urmărind evenimentele lunii septembrie, care ne-au condus într-un periplu în miniatură, cu ‘escale’ în timp şi spaţiu în câteva puncte importante de pe frontul campaniei de impunere a religiei unice.

Un apologet de frunte al transformării Bisericii Ortodoxe Ruse într-o filială a religiei mondiale: Mitropolitul Nicodim al Leningradului (1929-1978)

Regimul comunist a avut ca ţel declarat distrugerea credinţei şi instituţiei Bisericii din ţările ortodoxe aflate în estul Europei. În Rusia, dar şi în celelalte ţări unde a fost introdusă această ideologie atee, s-a dus o luptă grozavă împotriva Bisericii ca instituţie şi a bisericii din inimile credincioşilor: lăcaşurile de cult au fost închise şi prădate de comorile lor – sfintele icoane şi sfintele moaşte ale plăcuţilor lui Dumnezeu, iar episcopii, preoţii, dar şi monahii şi mirenii au fost prigoniţi crunt.

Comuniştii au vrut să distrugă din temelii cugetul creştin şi să îngenuncheze Biserica şi credincioşii ei în faţa noii orânduiri politice. În urma acestei lucrări satanice, Biserica Ortodoxă Rusă a fost înlocuită cu o instituţie apostată, condusă de pseudo-ierarhi, membri ai serviciilor de securitate, care au promovat ceea ce li s-a dictat de către conducătorii lor laici, adică o învăţătură străină de creştinism, vătămătoare, menită a distruge orice urmă de credinţă din sufletul rusului de rând.

O persoană care a avut o contribuţie însemnată la acest proces teribil, alături de mitropolitul Serghie Stragorodski (a se vedea articolul ,,Simbioza dintre Biserica Ortodoxă ca instituţie a statului şi ateism nu a luat sfârşit”), este mitropolitul Nicodim Rotov, al Leningradului şi Novgorodului (1929-1978; mitropolit între anii 1963-1978; foto).

Pe 5 septembrie 2008 s-au împlinit 30 de ani de la trecerea sa la cele veşnice, prilej cu care la Academia Teologică din Sankt Petersburg a avut loc un colocviu pe tema lucrării sale de păstorire şi s-a slujit o panihidă la mormântul său, aflat în Lavra Sfântul Alexandru Nevski din oraşul de pe Neva. Ucenicii săi, actualii conducători ai Patriarhiei Moscovei l-au elogiat în chip deosebit, vorbind de ,,lucrarea titanică” şi ,,viaţa jertfelnică” puse în slujba Bisericii, socotindu-l ,,unul dintre cei mai iluştri episcopi ruşi ai secolului al XX-lea”. Patriarhul Alexie al II-lea a evidenţiat ,,rolul imens jucat de mitropolitul Nicodim în viaţa Ortodoxiei ruse din epoca teribilă a persecuţiilor sovietice”, ajutând Biserica ,,să supravieţuiască în această epocă dureroasă”. Însă toate cuvintele frumoase rostite de ucenicii săi pălesc înaintea realităţii … Să vedem ce a consemnat istoria cu privire la mitropolitul Nicodim Rotov.

Mitropolitul Nicodim s-a născut în 1929 la Frolovo, în sud-vestul Rusiei, a fost călugărit în 1947, iar în 1955 a absolvit Academia Teologică din Leningrad, având o ascensiune fulgerătoare în ierarhia rusă. Din 1957 a condus Misiunea Spirituală Rusă de la Ierusalim, iar în 1960 a fost hirotonit episcop de Podolsk, vicar al Eparhiei Moscovei. În 1963, a fost promovat mitropolit al Leningradului, devenind la numai 33 de ani al doilea om din ierarhia Patriarhiei Moscovei. În perioada 1960-1972 a condus Departamentul pentru relaţii externe şi Departamentul editorial al patriarhiei.

El a fost cel care a condus delegaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse la întrunirile pan-ortodoxe din anii ‘1960, care au decis alinierea Bisericii Ortodoxe la mişcarea ecumenistă. În 1961, a reuşit să pună în practică dorinţa regimului comunist, de înscriere a Ortodoxiei ruse în Consiliul Mondial al Bisericilor. Din 1974, mitropolitul Nicodim a fost numit exarh al Patriarhiei Moscovei în Europa Occidentală, iar din 1975, preşedintele Consiliului Mondial al Bisericilor.

Pe 17 martie 1968, la Geneva, la deschiderea conferinţei Comisiei ,,Credinţa şi structura Bisericii”, el afirma: ,,Când mişcarea ecumenistă va ajunge la desăvârşire, oecumena creştină va putea fi considerată ca nimic altceva decât Trupul mistic al lui Hristos, adică Biserica Sa”.

Abaterea lui de la Ortodoxie s-a făcut simţită nu numai în cuvintele sale, ci şi în fapte, în întreaga sa atitudine. El a iniţiat ,,dialogul iubirii” cu Vaticanul, şi mai mult decât atât, a intrat în comuniune cu ierarhia catolică. Mitropolitul Filaret, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (1903-1985; întâistătător între anii 1964-1985), aducea mărturie despre acest lucru: ,,Întrecându-l până şi pe patriarhul Athenagora, mitropolitul Nicodim, reprezentantul Patriarhiei Moscovei, i-a împărtăşit pe clericii romano-catolici în Bazilica Sfântul Petru pe 14 decembrie 1970. El a slujit dumnezeiasca liturghie acolo, încălcând canoanele, a cântat un cor de studenţi de la Colegiul Pontifical, iar clericii latini au primit împărtăşania din mâinile sale”.

În 1974, urmând învăţătura ecumenistă ce nu permite convertirea de la o confesiune la alta şi exemplul dat de Patriarhia Constantinopolului în această privinţă, mitropolitul Nicodim, în calitate de exarh al Europei Occidentale, a refuzat să primească în jurisdicţia sa mai multe parohii catolice din Sardinia care doreau trecerea la Ortodoxie.

A iniţiat dialogul ecumenist cu protestanţii şi monofiziţii şi a jucat un rol cheie în ridicarea anatemelor împotriva credincioşilor de rit vechi; astfel, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, întrunit între 30 mai – 2 iunie 1971 la Moscova, sub preşedinţia locţiitorului de patriarh Pimen, a hotărât ridicarea anatemei date de Sinodul din 1666 împotriva credincioşilor de rit vechi, precizând că ,,ortodocşii ruşi pot utiliza de acum înainte practici şi rituri diferite la săvârşirea cultului” (n.r.: o astfel de măsură este încă o dovadă – care se alătură celor prezentate de Boris Talantov, în eseul său ,,Patriarhia Moscovei şi serghianismul” – a faptului că cei care conduceau Ortodoxia rusă în acei ani aveau drept scop subminarea Bisericii lui Hristos prin orice mijloace, inclusiv legitimizarea ereziilor în sânul ei).

Într-un mod asemănător cu mitropolitul Serghie, despre care s-a spus că a salvat Biserica Ortodoxă Rusă – prin Declaraţia de loialitate faţă de guvernul sovietic din 1927, mitropolitul Nicodim este considerat de urmaşii săi un soi de salvator al Bisericii Ortodoxe Ruse în perioada anilor ‘1960-1970, anii prigoanei teribile a preşedintelui sovietic Nichita Hruşciov (1894-1971) – prin pactizarea cu KGB-ul şi Vaticanul. În plus, lucrarea de ‘înnoire’ a ierarhiei ruse – necesară în urma curăţirii temeinice de către comunişti a Bisericii de preoţii şi ierarhii credincioşi Ortodoxiei – iniţiată de mitropolitul Serghie la începutul anilor ‘1940, a fost desăvârşită în anii ‘1960-1970 de acelaşi mitropolit Nicodim.

Ca urmare, mulţi dintre ierarhii ruşi de astăzi au fost hirotoniţi de el, printre aceştia numărându-se actualul patriarh Alexie al II-lea, Mitropolitul Chiril de Smolensk şi Kaliningrad, ucenicul şi urmaşul său la conducerea Departamentului pentru relaţii externe al Patriarhiei Moscovei, arhiepiscopul Hrisostom Martishkin, alt ucenic al său, care propovăduieşte cu tărie catolicismul şi comuniunea dintre ortodocşi şi catolici în Lituania. De asemenea, el a hirotonit o întreagă generaţie de preoţi, care constituie astăzi baza Patriarhiei Moscovei; aceştia cunoşteau influenţa considerabilă pe care o avea colonelul KGB Nicodim Rotov şi alegeau să fie hirotoniţi de el, mulţi dintre ei fiind la rândul lor membri ai securităţii sovietice.

Un alt obiectiv urmărit de el l-a constituit dezvoltarea şcolilor teologice, reînnoirea corpului de profesori, creşterea numărului de studenţi şi implicarea lor în contacte ecumeniste şi relaţii cu universităţile teologice heterodoxe din occident. Ulterior, absolvenţii şcolilor de teologie ruse remodelate după cugetul mitropolitului apostat deveneau preoţi şi profesori ai următoarelor generaţii, răspândind precum o epidemie învăţătura găunoasă primită pe băncile seminariilor şi academiilor. Un loc special în această lucrare de propovăduire a apostaziei l-a avut Academia Teologică din Leningrad, pe care mitropolitului Nicodim îi plăcea s-o numească ,,laboratorul ecumenismului”.

La sfârşitul anilor ‘1970, el l-a adus la academie pe preotul iezuit Michael Arranz, pentru a preda liturgică ortodoxă. Acesta a primit o licenţă în teologie ortodoxă de la mitropolit, şi, cu binecuvântarea lui, se îmbrăca în odăjdii, slujea liturghia ortodoxă şi se împărtăşea în biserica Academiei, avându-l ca diacon pe actualul mitropolit Chiril de Smolensk şi Kaliningrad.

Devotamentul său fanatic faţă de regimul comunist este imortalizat remarcabil în tâlcuirile sale la Sfânta Scriptură. De pildă, el interpreta parabola celor doi fii (Matei 21, 28-31), afirmând că fiul ascultător doar în cuvânt sunt creştinii (!), iar fiul care a refuzat iniţial, dar care a făcut apoi voia tatălui său ar fi comuniştii atei, care declarau că obiectivul lor este crearea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Ideile sale despre împărăţia pământească a lui Dumnezeu şi fuziunea creştinismului cu comunismul au fost preluate de mulţi clerici în  predicile lor. În plus, el cerea deschis revizuirea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, considerând că acestea reprezintă ,,astăzi un fel de piedici în calea realizării de către Biserică a nobilei sale misiuni luminătoare în lume”.

Un alt aspect al supunerii sale faţă de regimul comunist a fost faptul că a condus negocierile cu Vaticanul, semnând un pact, cunoscut în istoria contemporană ca pactul de la Metz, în urma căruia episcopii catolici nu au condamnat comunismul la Conciliul Vatican II în schimbul participării unor observatori ortodocşi ruşi la sesiunile acestuia (a se vedea articolul ,,Din culisele colaborării Bisericii Catolice din Polonia cu securitatea”, partea a II-a).

Veşmintele sale de mitropolit ortodox (stânga), alături de cele ale unui alt mitropolit ortodox, Ioan Snichev (dreapta), expuse într-un muzeu din Sankt Petersburg

Scurta sa biografie ar fi incompletă dacă nu am aminti de zvonurile care circulau în timpul vieţii sale şi care s-au confirmat după moartea sa. Potrivit acestora, Mitropolitul Nicodim al Leningradului era episcop catolic în secret. La jumătatea anilor ‘1970, credincioşii moscoviţi îl alungau din bisericile lor strigând: ,,Pleacă ereticule, catolicule !” Presa catolică a confirmat în mai multe rânduri acest fapt, susţinând că Papa Paul al VI-lea fusese cel care-l numise în această funcţie şi-i dăduse în grijă întreaga jurisdicţie catolică din Uniunea Sovietică.

De altfel, istoria consemnează că el s-a împărtăşit de 2 ori în public din potirul romano-catolic şi a aprobat comuniunea dintre ortodocşi şi catolici, provocând reacţiile virulente ale celorlalte Biserici Ortodoxe. Atitudinea lui pro-catolică a creat un curent în epocă, cei care au urmat linia lui filo-unionistă şi ecumenistă fiind numiţi ,,nicodimiţi”.

Activitatea sa extrem de controversată – ca ofiţer KGB, episcop catolic, mitropolit ortodox, militant de vază al mişcării ecumeniste – a fost curmată brusc, pe când se afla într-o audienţă specială la Papa Ioan Paul I (n.r.: cel care a domnit vreme de 33 de zile, între 26 august şi 28 septembrie 1978). Martori oculari au afirmat că, la 5 septembrie 1978, în timpul discuţiei cu papa, el s-a prăbuşit pe neaşteptate de pe scaunul pe care stătea. După câteva momente, era mort. Papa a fost cel care i-a rostit rugăciunea de dezlegare de păcate. Avea doar 49 de ani. Aşa s-a sfârşit una dintre cele mai funeste pagini din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane …

Vaticanul întinde noi nade lumii contemporane

Vaticanul este unul dintre stâlpii lucrării de introducere a religiei unice pretutindeni pe glob. Animat veacuri de-a rândul doar de supremaţia lumească, el s-a străduit neîncetat să realizeze o fuziune nefirească între împărăţia cerească şi cea pământească, între cârja episcopală şi sceptrul imperial. Pentru a-şi atinge ţelul suprem, el a căutat să introducă noi şi noi inovaţii prin care să câştige teren şi să ofere o gamă cât mai largă de momeli pentru oameni de toate felurile, creştini şi necreştini deopotrivă.

Una dintre cele mai colosale momeli ale Vaticanului o constituie presupusele apariţii ale Maicii Domnului în diferite locuri din lumea catolică (a se vedea serialul ,,Apariţiile Maicii Domnului: intervenţie dumnezeiască sau înşelare ?”, ca şi articolul ,,Martie 2008. Ştiri din lumea catolică, Deschiderea unui nou front de luptă ecumenist: rolul ‘sfinţitor’ al femeii în Biserică”). Datorită lor, prestigiul Bisericii Catolice a crescut fenomenal pretutindeni în lume. Însă, dincolo de prestigiu şi strângerea de fonduri impresionante de pe urma pelerinilor din toate colţurile lumii, ele au jucat un rol crucial în promovarea unor învăţături sincretiste, menite să stea la baza unei religii unice.

La aniversarea a 150 de ani de la apariţiile de la Lourdes, Franţa, între 4-8 septembrie 2008, s-a desfăşurat cel de-al 23-lea congres al Academiei Mariane Pontificale Internaţionale. Acesta a avut o ,,semnificaţie specială”, cei 22 de experţi prezenţi dezbătând ,,fundamentele dogmatice ale apariţiilor mariane”. Vicenzo Battaglia, preşedintele Academiei Mariane, afirma: ,,Importanţa şi relevanţa temei discutate stau în marele interes al specialiştilor şi opiniei publice faţă de un fenomen ce ridică multe semne de întrebare, datorită numărului mare de apariţii adevărate sau presupuse ce au avut loc în trecut şi continuă să aibă loc şi astăzi”.

Acesta pare a fi un prim pas către introducerea unei noi dogme care să ateste apariţiile mariane şi să ridice la nivel de învăţătură a Bisericii idei străine creştinismului. Totodată, el reprezintă încă o piatră pusă la edificiul religiei mondiale …

Un alt domeniu care trebuie remodelat după cerinţele veacului: arta religioasă

După ce, vreme de secole, s-au distanţat de arta creştină a primului mileniu, în încercarea de a genera curente atrăgătoare, sau mai bine zis mode, catolicii zilelor noastre sunt în căutare de … noi designeri. Arhitectura bisericilor, statuile şi tablourile religioase caracteristice catolicismului au nevoie de un suflu nou, care să surprindă contemporaneitatea şi să aducă din nou în prim plan papalitatea.

Astfel, Vaticanul a anunţat recent că ,,a început o cercetare de piaţă cu scopul de a-i găsi pe cei mai potriviţi artişti pentru redefinirea şi reinventarea artei religioase moderne”. Monseniorul Gianfranco Ravasi declara: ,,Am făcut progrese foarte mari cu designul noilor biserici realizate de arhitecţi de vârf ai momentului. Acum avem nevoie de lucrări de artă de nivelul celor care ne-au inspirat cu secole în urmă. Trebuie să reînviem spiritul anilor 1500”.

Urmând această linie, ierarhii catolici apelează la arhitecţi modernişti şi cer ca lăcaşurile de cult să aibă o arhitectură pe măsura aşteptărilor acestei lumi. Aşa se face că noile catedrale catolice încep să-şi piardă aspectul creştin şi se transformă în adevărate temple păgâne, reci, goale, parcă pregătite pentru primirea unui nou duh.

Un exemplu îl constituie noua catedrală a diocezei catolice Oakland, sfinţită pe 25 septembrie 2008. Acest lăcaş de cult, care a costat 190 milioane dolari, a fost numit Catedrala lui Hristos Lumina şi are o arhitectură extravagantă (foto): în exterior arată ca un stadion de sport sau ca un loc de aterizare pentru farfurii zburătoare, iar înăuntru este extrem de rece şi neprimitoare. Altarul este un loc înălţat, cu un bloc de granit ca masă a altarului. Crucea nu mai este amplasată în spatele său, ci lateral, iar în lăcaş nu există decât o imagine uriaşă cu Mântuitorul şi nici una cu Maica Domnului.

Catedrala Doamna noastră a Îngerilor, din Los Angeles, construită de

Cardinalul Roger Mahony şi sfinţită la 2 septembrie 2002

Deasupra intrării în catedrală se află o statuie a Maicii Domnului. De fapt, se afirmă

că această statuie o reprezintă pe Maica Domnului, căci altfel ea nu dă nici un

indiciu cu privire la persoana pe care o întruchipează

În plus, biserica are 4 capele lipite de corpul central, care cuprind ‘opere de artă’. Zidurile capelelor sunt goale, nu există locuri unde ar putea fi aprinsă o lumânare, sau unde credincioşii ar putea îngenunchea pentru a se ruga. Una dintre capele dezvăluie cu limpezime caracterul şi destinaţia interreligioasă ale edificiului. În ea se află un simplu suport pe care sunt aşezate 3 cărţi: Tanachul – cartea sfântă evreiască ce cuprinde Torah, Proorocii şi Aghiografia, apoi Coranul şi Noul Testament. Într-un articol care anunţa terminarea construcţiei se spunea simplu: ,,Catedrala exprimă credinţa viitorului” …

Biserica Ortodoxă Română promovează religia unică

Şi conducerea Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu patriarhul Daniil, este implicată în campania mondială de susţinere a religiei unice (a se vedea articolul ,,Februarie 2008. Ştiri, 29 februarie 2008. ,,Ritorul” religiei unice, patriarhul Daniil doreşte îndoctrinarea copiilor din fragedă pruncie”).

Speculând într-un mod josnic toleranţa de care a dat dovadă întotdeauna românul faţă de cei de alte naţii, ierarhii ortodocşi au promovat în ultimii ani construirea unor lăcaşuri de cult interreligioase. Primul de acest fel a fost complexul monstruos de la Vulcana-Băi, judeţul Dâmboviţa, care se numeşte ,,Centrul internaţional ecumenic” şi funcţionează sub egida UNESCO. El cuprinde 3 lăcaşuri de cult pentru cele 3 religii monoteiste ale ‘fiilor lui Avraam’: creştină, iudaică şi islamică.

La inaugurarea acestui centru a participat oficial un ierarh ortodox român. În plus, în materialul pus la dispoziţia participanţilor la manifestările de la Vulcana din august 1998, se vorbeşte despre ecumenism ca fiind ,,religia secolului XXI, religia speranţei, afirmându-se că nu se vrea un parlament al religiilor, ci un chip sustras dogmelor, un chip viu şi convingător”. Să mai menţionăm legăturile strânse dintre acest centru şi Banca Internaţională a Religiilor, cu cunoscute relaţii la nivel politic şi ocult.

Şeful Departamentului Culte din cadrul Băncii Internaţionale a Religiilor, părintele Ilie Costescu, continuă lucrarea apostată începută la Vulcana-Băi. În prezent, el este preot la parohia Înălţarea Sfintei Cruci din cartierul bucureştean Titan şi a ridicat o biserică impunătoare cu cupole aurite, cu hramul Sfântul Ilie. Parcă pentru a mai pune o cărămidă la templul religiei mondiale, preotul ortodox a plasat la intrarea în biserică, pe pardoseală, simbolul creştinismului – sfânta cruce, încadrat de simbolul religiei islamice – semiluna cu stea şi simbolul religiei iudaice – steaua lui David.

Crucea este plasată chiar pe culoarul de acces, astfel că orice persoană care intră în lăcaşul de cult este nevoită să calce pe ea, într-o încălcare flagrantă a canoanelor bisericeşti – canonul 73 de la Sinodul Trulan afirmă explicit că sfânta cruce nu poate fi închipuită pe ,,faţa pământului” sub pedeapsa cu afurisirea; în plus, la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, Sfinţii Părinţi au declarat că Sfintei Cruci i se cuvine aceeaşi cinste ca icoanelor – şi batjocorire a jertfei Mântuitorului. Ca să nu mai vorbim despre faptul că simpla aşezare a crucii între semilună şi steaua lui David este o ofensă adusă Mântuitorului !

Duminică 20 iulie 2008, la praznicul Sfântului Ilie, patriarhul român a participat la liturghia săvârşită în noua biserică, apoi a binecuvântat începerea lucrărilor şi a pus piatra de temelie la Aşezământul socio-diaconal ,,Sfântul Apostol Andrei” al parohiei. El l-a lăudat pe preot şi i-a acordat distincţia onorifică de sachelar ,,pentru strădaniile duhovniceşti de a întemeia o parohie, precum şi pentru osârdia filantropică concretizată în multe acţiuni sociale îndreptate către cei neputincioşi din comunitate”. Este posibil – am adăuga noi – ca distincţia să-i fi fost oferită şi pentru ‘minunea’ pe care a făcut-o pe pardoseala bisericii …

Credincioşii s-au necăjit din pricina ‘minunii’ sale: unii au afirmat că nu vor mai intra în biserică câtă vreme crucea se află acolo, alţii i-au cerut să înlăture însemnele de pe podeaua lăcaşului, fapt refuzat cu vehemenţă de preot. Iniţiative de acest gen nu sunt singulare printre preoţii ortodocşi români, alt exemplu fiind biserica din staţiunea Eforie Sud, unde crucea este plasată afară, la intrarea în lăcaş, şi toată lumea care intră în biserică calcă pe ea.

Lăcaşuri de cult ecumeniste, cu simbolurile mai multor religii, sunt pregătite pentru cei ce doresc să se roage împreună

Un alt pas către instituirea unei religii unice la nivel mondial este reprezentat de întrunirile interreligioase la care credincioşii diferitelor religii se roagă împreună. Pe lângă faptul că scornesc mereu noi ţeluri ‘nobile’ pentru astfel de întruniri, promotorii acestora caută să inculce participanţilor că ei cred în acelaşi Dumnezeu, că diferenţele dintre religiile lor sunt nesemnificative şi că trebuie să-şi dea mâna pentru a ajunge să trăiască într-o lume a păcii şi speranţei.

Şi pe acest front, Biserica Catolică îşi face simţit aportul. La 1 septembrie 2008, în ajunul începerii ramadanului, luna sfântă a islamismului, Arhiepiscopul Sako de Kirkuk, nordul Irakului (care aparţine de Biserica caldeană, unul dintre riturile orientale ale Bisericii Catolice), a organizat o ceremonie specială de rugăciune la catedrala din Kirkuk. La aceasta au participat creştini şi musulmani (sunniţi şi şiiţi; arabi, kurzi şi turkmeni) care s-au rugat împreună pentru pace şi coexistenţă cu imne, psalmi, ectenii şi fragmente din Scriptură. Au fost prezenţi conducători religioşi, politici şi militari.

Arhiepiscopul Sako declara: ,,Această întrunire în ajunul ramadanului este un apel pentru a posti, a ne ruga, a fi deschişi la convertire şi a lucra pentru pace şi reconciliere. În acest fel spiritual special putem învinge violenţa şi astfel să întărim armonia şi frăţia”. Despre ce fel de convertire vorbeşte arhiepiscopul catolic, căci în lume se propovăduieşte că toate religiile sunt egale şi toate pot conduce la mântuire, iar convertirea este interzisă ? Se referă el oare la convertirea tuturor oamenilor la religia unică ?

Cu un an în urmă, la începutul ramadanului, acelaşi arhiepiscop trimitea un mesaj către musulmani şi îi invita pe creştini ,,să se unească în rugăciune cu musulmanii pentru unitate, stabilitate, viaţa şi demnitatea tuturor irakienilor” pe parcursul acestei luni. În plus, el menţiona că dioceza catolică a publicat un calendar al riturilor musulmane caracteristice acestei perioade pe care l-a distribuit la peste 3.000 de familii creştine din oraş. El i-a îndemnat pe creştini ,,să respecte sentimentele cetăţenilor musulmani şi să nu mănânce şi să bea în public în această lună şi să nu poarte haine indecente”. Cu alte cuvinte, să respecte preceptele altei religii decât cea proprie.

În alt colţ al lumii, în districtul Orange, California, pe 26 septembrie 2008, zece mii de credincioşi catolici, protestanţi, budişti şi de alte religii au participat la o priveghere de protest la lumina lumânărilor. Patruzeci de conducători budişti din diferite tradiţii împreună cu preoţi catolici şi conducători ai altor credinţe au condus rugăciunile pentru catolicii din Hanoi, capitala Vietnamului, şi au cerut guvernului vietnamez să înceteze persecuţiile împotriva lor şi să respecte drepturile omului.

Ca la orice întrunire de acest gen, au fost prezenţi politicieni – membri ai Senatului şi Adunării statului California şi alţii – care au promis sprijin pentru a face presiuni la nivel internaţional ca Vietnamul să înceteze persecuţiile.

O altă piatră de temelie a religiei unice: negarea moralei creştine

Deoarece religia este împletită cu morala ei într-un mod indisolubil, pentru implementarea unei noi religii, fireşte anti-creştine, este vitală izgonirea moralei creştine din societatea omenească.

În 1946, când Statele Unite ale Americii au intrat în UNESCO (organizaţia pentru cultură, ştiinţă şi educaţie a ONU), preşedintele american Harry S. Truman (1884-1972) afirma: ,,Educaţia trebuie să stabilească unitatea morală a omenirii”. În deceniile care s-au scurs de atunci, s-a putut vedea cu limpezime alungarea moralei creştine din cultură, ştiinţă şi educaţie, şi zămislirea unei noi etici, globale.

În timp, politicienii au predat ştafeta promovării acestei etici globale conducătorilor religioşi ai planetei. În septembrie 1993, la Parlamentul Religiilor Lumii, cei peste 150 de lideri care au condus sesiunile acestui for au semnat ,,Declaraţia către o etică globală”, schiţată de teologul catolic Hans Kung. Aceasta cuprindea ,,principiile etice de bază ale religiilor lumii, gândite să fie acceptate şi de persoanele nereligioase”.

Pe 30 noiembrie 1999, agenţia de ştiri Reuters relata că scopul întrunirii Parlamentului Religiilor Lumii din 1999 a de ,,a facilita înţelegerea şi dialogul interreligios şi a chema instituţiile guvernamentale să se îndrepte către o etică globală”.

Între 28-31 august 2000, a avut loc la ONU, summitul Pacea Mondială a Mileniului la care au participat peste 1.000 de conducători religioşi din întreaga lume. Ei au continuat discuţiile despre instituirea unei etici globale, definită ca ,,minimul de valori şi atitudini comune care pot fi confirmate de toate religiile şi susţinute de necredincioşi”. Teologul catolic Kung exprima poziţia conducătorilor politici şi a celor religioşi potrivit căreia etica globală ,,trebuie să se concentreze asupra omului şi universului pentru a cuprinde principii umaniste şi religioase”, adică o sumă de principii recunoscute şi de atei …

Această etică globală este numită de Vatican, spre amăgire, ,,legea morală naturală”, făcând referire la cuvintele Sfântului Apostol Pavel (Romani 2, 14-15). Astfel, la 18 aprilie 2008, în discursul rostit înaintea Adunării Generale a ONU, Papa Benedict al XVI-lea declara: ,,Drepturile omului sunt prezentate tot mai mult ca limbajul comun şi substratul etic al relaţiilor internaţionale. Este evident că drepturile recunoscute şi expuse în Declaraţia universală a drepturilor omului se aplică tuturor pe baza originii comune a persoanei. (…) Ele se întemeiază pe legea naturală înscrisă în inimile oamenilor şi prezentă în diferite culturi şi civilizaţii”.

Cuvintele sale sunt întregite de cele ale lui Connaught Marshner, preşedintele catolic al Coaliţiei Pro-Familie: ,,Legea naturală este independentă de revelaţia dumnezeiască, căci principiile sale fundamentale sunt comune omenirii ca întreg, accesibile prin raţiune”. Prin urmare, se doreşte instaurarea unei etici globale, independente de revelaţia dumnezeiască, adică de creştinism. Pe lângă faptul că acest lucru este în sine un regres, ne îndoim amarnic că această etică globală este, într-adevăr, legea firii de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel.

În pofida acestor evidenţe, atât conducătorii Bisericii Catolice, cât şi cei ai Bisericii Ortodoxe nu scapă nici o oportunitate – mesaje cu ocazia diferitelor sărbători necreştine, pretexte ‘nobile’ pentru a chema la rugăciune în comun – pentru a propovădui cu tărie existenţa unor ‘valori’ şi a unei ‘etici’ comune pentru creştinism şi celelalte religii ale lumii. Dar ce părtăşie are Hristos cu Veliar ?

Rolul important al Consiliului Mondial al Bisericilor în introducerea religiei unice

Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a fost înfiinţat în 1948, în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, când se puneau bazele organizaţiilor menite să realizeze unificarea mondială sub toate aspectele. Alături de o serie de instituţii religioase internaţionale de factură dubioasă, acest for urma să se ocupe de latura religioasă a unificării.

Încă de la apariţia sa, la conducerea acestui consiliu s-au perindat lideri religioşi care aparţineau sau masoneriei, sau serviciilor de securitate din diverse ţări (SUA, URSS), care au avut ca ţel distrugerea învăţăturii autentic creştine şi adunarea confesiunilor creştine sub stindardul apostaziei. Astfel, una dintre preocupările de bază ale CMB este introducerea în sânul creştinismului a tot felul de concepte şi rituri păgâne, în paralel cu subordonarea lui în faţa lumii politice.

De exemplu, între CMB şi ONU există o relaţie destul de strânsă, iar consiliul religios are un Birou de colaborare la ONU. Preşedintele Biroului de colaborare, pastorul Christopher Ferguson – împreună cu Comitetul Menonit Central, Comitetul de serviciu al prietenilor americani, Biroul Quakerilor de la ONU şi Religii pentru pace – organizează din 2006 încoace o serie de întruniri internaţionale de dialog între conducătorii religioşi şi cei politici pentru ,,construirea de punţi”. Pastorul Ferguson afirma: ,,Scopul acestui dialog este de a construi punţi de pace şi înţelegere, potrivit cu menirea comunităţilor religioase de a juca un rol central în tratarea provocărilor mondiale şi construirea unor societăţi paşnice”.

Martie 2008. Ban Ki-Moon, secretarul general al ONU (dreapta), în vizită la cartierul general al CMB,

întâmpinat de secretarul general al acestui for religios, pastorul Samuel Kobia (stânga)

Cea mai recentă întrunire a avut loc pe 25 septembrie 2008 la New York, la care au participat 300 de reprezentanţi religioşi creştini, evrei, musulmani, zoroastrieni, budişti şi din alte tradiţii religioase. Printre politicienii prezenţi s-au numărat: preşedintele Iranului – Mahmoud Ahmadinejad, preşedintele Adunării Generale a ONU – preotul catolic Miguel d’Escoto, fostul prim-ministru norvegian – pastorul Kjell Bondevik şi conducătorul mişcării de reînnoire evreiască – rabinul Lynn Gottlieb.

Întrunirea a respectat principiile de bază ale CMB, de unificare religioasă la nivel mondial. Tema acestei reuniuni a fost ,,Nu un Dumnezeu ne-a creat ? Semnificaţia contribuţiilor religioase la pace”, iar în sală, în spatele prezidiului a fost plasat un panou cu simbolurile religiilor creştină, mozaică şi musulmană (foto). Pentru ca cei prezenţi să se obişnuiască cu obiceiurile diferitelor religii, pe care să le considere asemănătoare, evenimentul a cuprins un dineu special, gândit după tradiţia musulmană, de întrerupere a postului musulman Ramadan – Iftar.

De asemenea, înainte de începerea dialogului, au fost rostite rugăciuni din diferite tradiţii, iar conducătorii politici şi religioşi au folosit textele sfinte ale mai multor religii pentru a arăta cu ce contribuie fiecare în parte la lupta pentru eliminarea sărăciei, nedreptăţii, încălzirii globale şi războiului.

Însă, în vreme ce astfel de întruniri încearcă să dovedească asemănarea şi apropierea dintre religii, ca şi puterea acestora de a face ceva concret, realitatea demontează cu multă uşurinţă această imagine. Ele au doar menirea de a genera o aparenţă care să înlesnească propovăduirea neîncetată a aceleiaşi idei: noua ordine mondială …

Consiliul Mondial al Bisericilor susţine … comunismul

Unul dintre participanţii marcanţi la întrunirea din 25 septembrie 2008 de la New York a fost preotul catolic Miguel d’Escoto Brockmann, care în iunie 2008 a fost ales preşedinte al Adunării Generale a ONU pe o perioadă de un an. Cine este Miguel d’Escoto Brockmann ?

În 1979, în urma războiului civil care a avut loc în Nicaragua, puterea a ajuns în mâinile comuniştilor. Între anii 1979-1990, preotul catolic Miguel d’Escoto Brockmann – unul dintre conducătorii revoluţiei sandiniste din Nicaragua – a fost ministru de externe în guvernul comunist al lui Daniel Ortega. La acea vreme, părintele d’Escoto şi ministrul Educaţiei, iezuitul Ernesto Cardenal, reprezentau ineditul victoriei sandiniste: pentru prima oară în istorie, doi preoţi catolici erau miniştri într-un guvern marxist.

Anul acesta, numele său a fost propus de tovarăşul său Ortega pentru postul de preşedinte al Adunării Generale a ONU, fiind primit cu aclamaţii de cei 192 de membri ai adunării. Biruinţa sa a fost recunoscută cu mult entuziasm de revista iezuită America, care, la 8 septembrie 2008, numea alegerea sa ,,un transplant de inimă” pentru ONU. Această nouă ,,inimă” a ONU bate cu tărie pentru idealurile socialiste şi marxiste ale teologiei eliberării …

Teologia eliberării este o ideologie iniţiată de personalităţi marxiste şi activişti ai noii ordini mondiale, care au realizat – în cadrul acestei teologii – o simbioză nefirească între învăţătura creştină şi comunism. Ea a apărut în sânul protestantismului şi s-a răspândit apoi în Biserica Catolică, iezuiţii propovăduind cu efervescenţă principiile sale. Teologia eliberării nu vorbeşte decât de umanitatea lui Hristos şi susţine crearea unei împărăţii a lui Dumnezeu pe pământ, făcute de om, o nouă ordine de factură socialistă, numită şi Millenium.

Treptat, această teologie a eliberării şi-a croit drum în Consiliul Mondial al Bisericilor. Începând din anii ‘1960-1970, sub pretexte umanitare, CMB şi-a folosit fondurile pentru a finanţa cu milioane de dolari organizaţii marxiste revoluţionare din Africa, America de Nord şi Sud şi Orientul Îndepărtat, în timp ce nu a protestat în nici un fel împotriva prigonirii ortodocşilor din ţările comuniste. ,,Acest mariaj între religie şi politică revoluţionară este fundamental marxist”, afirma Earnest W. Lefever, preşedintele fondator al Centrului pentru interes public şi etică de la Washington.

În iulie 1968, la cea de-a IV-a Adunare Generală a CMB, desfăşurată la Uppsala, Suedia, participanţii şi-au luat angajamentul de a ajuta la crearea unui guvern mondial – angajament repetat ulterior – şi au decis să finanţeze ,,mişcările de eliberare” din lumea a treia. Rachel Tingle, director al Centrului pentru studii creştine din Londra, declara: ,,CMB a aruncat activitatea misionară creştină şi a înlocuit-o cu acţiune politică desemnată să stabilească un nou fel de ordine mondială”.

Teologia eliberării continuă să fie extrem de apreciată de conducătorii religioşi implicaţi în procesul de unificare a lumii. În octombrie 2007, sinodul diocezan al episcopului Dulleep de Chickera, de Colombo, Sri Lanka, el însuşi un susţinător al acestei ideologii, a pledat pentru a urma calea socialismului creştin şi a promova ,,o sinteză între învăţăturile lui Iisus şi Karl Marx”, pentru a deveni ,,o comunitate a lui Iisus cu resurse comune, cu deciziile luate în comun şi activităţi comune”. Este de remarcat că acest episcop a fost ales de conducătorul Comunităţii Anglicane, Arhiepiscopul Rowan Williams de Canterbury, să rostească un cuvânt la ceremonia de deschidere a Conferinţei Lambeth, care a avut loc la sfârşitul lunii iulie 2008. În acest cuvânt, episcopul de Colombo a vorbit despre ,,nevoia de activism social şi politic din partea Bisericii” şi l-a încheiat cu un cântec budist …

ONU – organizaţia care centralizează şi coordonează eforturile de implementare a religiei unice

Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a fost creată cu scopul de a coordona unificarea lumii pe toate planurile: politic, economic, social, cultural, educativ şi nu în ultimul rând religios. John Huxley, primul director general al UNESCO (Organizaţia pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură a ONU), afirma răspicat: ,,Sarcina care stă înaintea UNESCO … este de a ajuta la apariţia unei culturi mondiale unice, cu propria sa filozofie şi temelie de idei şi cu propriul scop larg. Acest lucru este oportun, pentru că este prima oară în istorie când scheletul şi mecanismele pentru unificarea lumii au devenit disponibile şi, de asemenea, prima oară când omul are mijloacele … de a pune temelia universală pentru bunăstarea fizică minimă a întregii specii umane”. Potrivit spuselor sale, filozofia pe care trebuie să se întemeieze cultura mondială unică este ,,un umanism mondial ştiinţific, global ca întindere şi evoluţionist în fond”.

Clădită pe umanism şi având ţeluri evident anti-creştine, ONU coordonează numeroase reţele de organizaţii care împânzesc lumea şi lucrează febril pentru împlinirea ţelurilor sale. Printre acestea, un loc important îl ocupă reţelele interreligioase, ce se întrepătrund, şi promovează cu tărie introducerea religiei unice şi colaborarea credincioşilor cu politicienii pentru binele lumii.

Una dintre campaniile cele mai reuşite pentru această colaborare este Millenium Development Goals – Ţelurile de dezvoltare a mileniului, lansată prin rezoluţia din 8 septembrie 2000 a Adunării Generale a ONU. Această rezoluţie a fost adoptată de toate statele membre ONU şi în prezent este susţinută de creştinătate şi alte religii, care s-au implicat puternic în realizarea ei.

Într-o declaraţie de sprijinire a acestei campanii se spune: ,,Reafirmăm solemn, cu această ocazie istorică, că ONU este casa comună indispensabilă a întregii familii umane, prin care vom căuta să realizăm aspiraţiile noastre universale pentru pace, cooperare şi dezvoltare”. Însuşi fostul secretar general Kofi Annan a admis că ,,adoptarea Ţelurilor de dezvoltare, din Declaraţia Mileniului a ONU, a fost un eveniment crucial în istoria acestei organizaţii. Ea constituie o promisiune fără precedent a conducătorilor lumii de a trata, în mod unitar, pacea, securitatea, dezvoltarea, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”.

În aceeaşi perioadă în care avea loc întrunirea la nivel înalt a liderilor politici, în august 2000, la ONU se desfăşura întrunirea conducătorilor spirituali ai majorităţii tradiţiilor religioase, care au semnat ,,Angajamentul pentru pacea globală”. Prin acesta, ei s-au obligat ,,să colaboreze cu ONU”, ,,să trezească în toţi oamenii şi comunităţile un simţ al responsabilităţii împărtăşite pentru binele familiei umane”, subscriind practic la campania pentru împlinirea ţelurilor.

Cele 8 ţeluri de dezvoltare a mileniului sunt: 1. eradicarea sărăciei şi foametei extreme; 2. educaţie primară universală; 3. promovarea egalităţii genurilor şi împuternicirea femeilor; 4. reducerea mortalităţii infantile; 5. îmbunătăţirea sănătăţii materne; 6. combaterea HIV/SIDA, malariei şi altor boli; 7. asigurarea durabilităţii mediului şi 8. dezvoltarea unui parteneriat global pentru dezvoltare.

Ele au fost expuse într-un mod îndeajuns de general şi nu au abordat făţiş probleme delicate, încât să nu stârnească nemulţumirea şi opoziţia unor state membre ONU. În plus, au fost gândite să facă apel la instincte nobile şi compasiunea oamenilor. Însă, sub aparenţa plină de milă şi iubire faţă de aproapele se află o reţea masivă de scopuri şi principii care sunt plasate la temelia edificării controlului mondial a tuturor aspectelor societăţii umane.

Citind printre rânduri, se remarcă faptul că ,,promovarea egalităţii genurilor şi împuternicirea femeilor” implică acceptarea sodomiei, atât la nivelul societăţii per ansamblu, cât şi de către comunităţile religioase, şi învestirea femeilor în funcţii laice şi ecleziastice. În continuare, ţinând cont de curentele existente în societatea contemporană, ,,educaţia primară universală” presupune îndoctrinarea copiilor cu conceptele ideologiei unice care va sta la temelia noii ordini mondiale, fenomen care-şi face simţită deja prezenţa în şcolile de pe mapamond; apoi, ,,reducerea mortalităţii infantile” şi ,,îmbunătăţirea sănătăţii materne” sunt folosite pentru promovarea avortului şi infanticidului; ,,asigurarea durabilităţii mediului” aduce cu sine ideologia încălzirii globale şi a închinării la natură, ş.a.m.d..

De exemplu, în septembrie 2008, Thoraya Obaid, directorul executiv al Fondului pentru populaţie al ONU (UNFPA), a cerut suplimentarea fondurilor pentru programele destinate populaţiei, între care a inclus ,,un angajament reînnoit pentru susţinerea politicilor de control a populaţiei, precum promovarea familiilor cu un număr mai mic de membri” (n.r.: familii cu 1-2 copii). Ea a menţionat avortul ca ,,metodă de bază” pentru realizarea celui de-al 5-lea ţel şi a afirmat că ,,naţiunile trebuie să lupte mai tare împotriva stigmatizării şi discriminării” în prevenirea SIDA, făcând referire directă la sodomie.

În orbirea lor duhovnicească, nevăzând sau nedorind să vadă aceste dedesubturi murdare, bisericile şi reţelele interreligioase s-au alăturat campaniei globale de susţinere a lor. Nici un alt program nu a legat mai tare confesiunile creştine de ONU, nici un alt program nu i-a atras mai eficient pe creştini în procesul gândit să manipuleze masele, să submineze valorile tradiţionale, să-i reducă la tăcere pe opozanţi, să transforme gândirea individuală în gândire colectivă şi să antreneze cetăţenii noii ordini mondiale să slujească ,,măreţului întreg”.

Reţele de biserici, organizaţii şi slujbe religioase pentru susţinerea Ţelurilor de dezvoltare a mileniului

Campania de popularizare a Ţelurilor de dezvoltare a mileniului atrage tot mai mulţi creştini de pretutindeni, ca şi organizaţii creştine de întrajutorare şi dezvoltare. În plus, ea a însemnat elaborarea unui nou tip de slujbe religioase, în care nu se mai vorbeşte de mântuire şi viaţa veşnică, ci de rezolvarea problemelor sociale şi împărăţia omului pe pământ.

Pe 11 septembrie 2005, peste 30 de conducători ai denominaţiilor creştine s-au adunat în catedrala naţională din Washington, pentru a sprijini împlinirea Ţelurilor mileniului. Evenimentul, numit Consultaţia conducătorilor religioşi despre sărăcia globală, s-a deschis cu o serie de slujbe de închinare şi conferinţe în catedrală.

În noiembrie 2005, în Asia, a avut loc o întrunire interreligioasă pe aceeaşi temă. La aceasta au participat peste 20 de organizaţii reprezentând diferite credinţe, printre care Arta de a trăi, Brahmakumaris, Misiunea Ramakrishna, World Vision India, Bharat Sokagakkai, Adunarea Naţională Spirituală Baha’i, UNESCO Parza şi Forumul interreligios mondial.

Reţeaua Miheea, sau Micah Challenge, este o coaliţie creştină globală care adună sute de biserici şi organizaţii creştine ce militează pentru a ,,mobiliza bisericile şi creştinii împotriva sărăciei prin gesturi unice”. Printre alte măsuri, această organizaţie a instituit ca în luna octombrie să se prăznuiască Duminica Miheea (n.r.: în Biserica Ortodoxă, Sfântul Prooroc Miheea este prăznuit pe 14 august), la care iau parte mii de creştini din 20 de ţări. Sunt organizate serbări, slujbe de rugăciune, expoziţii pentru a răspândi informaţii despre ţeluri şi sărăcie.

În octombrie 2007, Alianţa Evanghelică Naţională din SUA l-a invitat la întrunirea anuală, ca oaspete de onoare, pe secretarul general al ONU, Ban Ki-Moon. Preşedintele alianţei, Richard Cizik, declara: ,,Unii oameni vor spune că creştinii evanghelici l-au invitat pe antihrist la Cina de taină”, însă a continuat spunând că l-a invitat tocmai pentru a vorbi despre Ţelurile mileniului, fiindcă ,,majoritatea evanghelicilor vor susţine acele valori”, chiar dacă aparent va fi nevoie de o guvernare mondială pentru a le împlini.

În iunie 2008, conducătorul Bisericii Anglicane, Arhiepiscopul Rowan Williams de Canterbury a invitat mai mulţi conducători spirituali membri ai altei coaliţii, Religii pentru pace, al cărei co-preşedinte este, să discute despre ,,puterea colaborării multireligioase pentru a combate sărăcia şi a împlini Ţelurile de dezvoltare a mileniului”. Printre participanţi s-au numărat creştini, evrei, musulmani, budişti, jainişti, sikh, zoroastrieni şi administratori internaţionali ai reţelei Religii pentru pace din Europa, Africa, Asia, America de Nord şi Orientul Mijlociu. Religii pentru pace promovează parteneriate multireligioase pentru pace printr-un consiliu mondial de conducători religioşi, consilii şi grupuri interreligioase regionale şi naţionale şi reţele de femei şi tineri credincioşi.

,,Când conducătorii importanţi ai tuturor credinţelor, precum arhiepiscopul de Canterbury, îşi exercită autoritatea morală vorbind şi acţionând împreună, ei pot avea un impact hotărâtor asupra unor probleme precum conflictele violente, sărăcia extremă globală şi deteriorarea securităţii hranei”, a spus clericul ortodox Leonid Kishkovsky, moderator al reţelei Religii pentru pace şi director pentru probleme externe al Bisericii Ortodoxe din America.

Pe 24 iulie 2008, în cadrul Conferinţei Lambeth 2008 care îi reuneşte pe episcopii anglicani din întreaga lume, a avut loc un eveniment deosebit: 650 de episcopi anglicani, cu soţiile lor, conducătorii mai multor religii din Marea Britanie, peste 1.500 de credincioşi şi diplomaţi au participat la un Marş al mărturiei la Londra, pentru a-şi dovedi angajamentul faţă de împlinirea Ţelurilor de dezvoltare a mileniului. Prim-ministrul britanic Gordon Brown a descris manifestaţia ca fiind ,,cea mai mare demonstraţie de credinţă publică”.

Arhiepiscopul Rowan Williams a vorbit despre realizarea unei dreptăţi – ce-i  drept, o dreptate înţeleasă după cugetarea lor pământească: ,,Să căutăm sisteme în lumea noastră care să dea fiecăruia dintre noi ceea ce merită în ochii lui Dumnezeu” – şi a cerut guvernului britanic să ,,facă presiuni asupra guvernelor din toată lumea pentru a primi provocarea care le stă înainte”, adică intrarea în hora mondialistă. Inventivi când vine vorba de orice altceva decât de creştinism, episcopii anglicani au născocit o ,,perioadă de 10 zile de reflecţie şi post”, care a fost lansată pe 14 septembrie 2008 printr-o slujbă specială la Catedrala Sfântul Pavel din Londra.

O altă scorneală este U2charist, o liturghie anglicană modernă – care ar putea fi numită, fără a exagera, o batjocorire a euharistiei creştine –, folosită pentru a-i convinge pe oamenii din ziua de astăzi şi diferitele organizaţii de pe mapamond să împlinească Ţelurile mileniului. Ea a apărut prima oară în 2005 în Biserica Anglicană din SUA (n.r.: numită Biserica Episcopală) şi a fost ulterior adoptată de alte confesiuni creştine, fiind săvârşită în prezent în Australia, Noua Zeelandă, Hong Kong, Olanda şi mai multe biserici din Marea Britanie.

Afiş de prezentare a liturghiei anglicane: U2charist – focul de neuitat. O euharistie penticostală (cincizecimică) pentru dreptate, pe muzica formaţiei U2. Duminică, 27 mai, ora 5 p.m., Catedrala Sfântul Marcu. Sponsorizată de http://www.apostleschurch.org, 100 % din prinoasele aduse spre beneficiul Ţelurilor mileniului ale ONU. Înainte de slujbă, între orele 1-4,30 p.m., informaţii despre Ţelurile de dezvoltare a mileniului

În cadrul slujbei, credincioşii ascultă melodiile formaţiei U2, pe care le pot urmări pe ecrane uriaşe plasate în biserică. Tot pe aceste ecrane se derulează imagini ale sărăciei şi suferinţei umane. Bono, conducătorul formaţiei U2, este ambasador mondial pentru Ţelurile de dezvoltare a mileniului şi este implicat într-o serie de acţiuni din campaniile de unificare a lumii.

Un alt afiş de prezentare a U2charist, care alătură – în cadrul cuvântului ,,coexist” – simbolurile celor 3 mari religii monoteiste ale lumii: religia mozaică, creştină şi islamică

Pe 24 septembrie 2008, în ajunul întrunirii ONU pentru a discuta despre campania de realizare a ţelurilor, arhiepiscopul de Canterbury a dat publicităţii un mesaj, în care afirma: ,,Este necesară crearea unui orar pentru realizarea Ţelurilor de dezvoltare până în 2015. Conducătorii noştri trebuie să investească şi să-şi întărească parteneriatul cu Biserica de pretutindeni, pentru ca reţeaua sa vastă de transmitere a educaţiei şi îngrijirii sănătăţii, împreună cu cele ale altor credinţe, să fie pe deplin utilizată pentru eradicarea sărăciei extreme” …

Precum în vremea lui Navuhodonosor, oamenii erau îndemnaţi de glasul trâmbiţei şi al fluierului şi al alăutei şi al surlei şi al canonului şi al organului şi al versurilor şi a tot felul de cântare a se închina chipului de aur înălţat de împărat în câmpul Deira, tot astfel astăzi, conducătorii spirituali au preluat rolul de strigători, chemându-i pe credincioşi cu predici, slujbe U2, muzică şi tot felul de cântări ademenitoare, asemenea celor ale sirenelor, să se închine celui pe care l-a prevestit împăratul Babilonului prin chipul de aur.

Toţi aceştia au transformat creştinismul într-o nadă cu care să prindă în năvoadele reţelelor mondiale cât mai mulţi oameni, toţi aceştia zidesc cu înfrigurare templul celui care se pregăteşte să se arate lumii în chip înşelător, ca prinţ al păcii, şi cu strălucirea amăgitoare a chipului său de aur să-i facă pe toţi să i se închine ca unui dumnezeu …

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 45/noiembrie-decembrie 2008

Ioachim Arnăutu

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s