COLONIALISM CULTURAL. CEDO obligativitatea UNIUNILOR HOMOSEXUALE? Universitatea Bucuresti: sustinator al INFANTICIDULUI si ZOOFILIEI, Doctor Honoris Causa

honest-gay-history

Ambasada Statelor Unite ale Americii la București își exprimă solidaritatea și sprijinul pentru comunitatea LGBTI (lesbian, gay, bisexual, transgender și intersex) din România, se arată într-un comunicat de presă, postat pe siteul instituției.

Mesajul vine cu ocazia Pride Bucureşti 2015, care va avea loc între 17-23 mai, la București. Parada Gay de anul acesta va avea loc pe 23 mai.

“Susţinem dreptul acestora de a manifesta în mod paşnic şi legal pentru a atrage atenția asupra problemelor specifice cu care se confruntă aceste comunități”, se arată în mesajul semnat de ambasada SUA și alte 19 delegații prezente în România.

Conform ambasadei americane, mai sunt persoane care sunt discriminate pe baza orientării și identității lor sexuale. Persoanele din comunitatea LGBTI trebuie să se bucure de toate drepturile cetățenilor tuturor națiunilor, afirmă semnatarii.

“Unele persoane se confruntă în continuare cu acte de discriminare, direct sau indirect, din cauza orientării și identității lor sexuale. Guvernele noastre încearcă să combată astfel de acte prin promovarea drepturilor omului. Oricine, inclusiv persoanele din comunitatea LGBTI, trebuie să se poată bucura de drepturile și libertățile prevăzute pentru cetățenii tuturor națiunilor”, afirmă semnatarii.

Declarația a fost semnată de ambasadele Australiei, Austriei, Canada, Cehiei, Danemarcei, Elveției, Finlandei, Franței, Germaniei, Italiei, Israelului, Marii Britanii, Norvegiei, Olandei, Poloniei, Portugaliei, Spaniei, SUA, Suediei, Ungariei.

În România, Codul Civil definește căsătoria drept uniunea dintre un bărbat și o femeie. Recent, proiectul legiferării parteneriatelor civile, inclusiv între persoane de același sex, a primit raport negativ de la Comisia Juridică a Camerei Deputaților, având șanse nule de a fi votat în plen.

    • Cultura Vietii:

    Viena: Reeducare cu „semaforul homosexual”

    Aceia care cred că scopul semafoarelor este să reglementeze traficul se înșeală. Autoritățile din capitala austriacă au instalat semafoare construite specific pentru „promovarea toleranței” și a „gândirii deschise” în rândul participanților la trafic. Deși unii ca noi – mai retrograzi, desigur – ar numi-o „propaganda” sau, mai rău, „reeducare”…

    Uniunile homosexuale și Curtea Europeană a Drepturilor Omului

    Dr. Gregor Puppinck, directorul Centrului European pentru Lege și Justiție, președinte al Comitetului Inițiativei Cetățenești Europene „Unul dintre noi” și expert în mai multe comitete ale Consiliului Europei, explică, într-un articol publicat pe site-ul The Public Discourse, evoluția jurisprudenței CEDO și a percepției la nivelul Consiliului cu privire la parteneriatele homosexuale și posibilitatea căsătoriilor între persoane de același sex.

    Dezbaterea cu privire la căsătoria homosexuală se accentuează – și nu doar în Statele Unite. În ultimii zece ani, Europa de Vest a trecut la redefinirea căsătoriei, dar Europa de Est a reiterat constituționalitatea căsătoriei ca uniune între un bărbat și o femeie. În consecință, continentul european a devenit tot mai divizat. Până în prezent, unsprezece țări europene au redefinit juridic căsătoria, iar în lunile următoare, Curtea Supremă a Statelor Unite va decide cu privire la constituționalitatea legilor statale care definesc căsătoria. Această decizie judecătorească va avea un impact considerabil.

    În Europa de Vest, ca și în SUA, căsătoria homosexuală este, în mare, prezentată ca o chestiune de egalitate și nediscriminare – cu alte cuvinte, în termeni de drepturi ale omului. Consiliul Europei, al cărui scop îl constituie garantarea și promovarea respectului pentru drepturile omului în Europa, conform textului Convenției Europene a Drepturilor Omului, este principalul avocat în această dezbatere. În martie și aprilie 2010, Consiliul a adoptat o recomandare și o rezoluție în care consilia toate statele membre să adopte măsuri împotriva a ceea ce Consiliul percepea drept discriminare pe criteriile orientării sexuale sau identității de gen. Aceste documente nu recomandau crearea căsătoriei homosexuale, dar susțineau explicit parteneriatul civil.

    Câteva luni mai târziu, în iunie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a emis hotărârea în cauza Schalk și Kopf c. Austriei. Pentru prima oară, curtea a hotărât că relația dintre doi parteneri de același sex se încadrează în noțiunea de „viață de familie” și nu doar viață privată, „la fel ca relația unui cuplu heterosexual”. Această hotărâre garanta cuplurilor homosexuale ceea ce CEDO percepea drept tratament egal cu privire la protecția vieții de familie. În sfârșit, în septembrie 2011, șase state membre au susținut crearea unui „proiect LGBT” în cadrul Consiliului Europei.

    Această serie de documente și decizii a angajat ferm Consiliul Europei în promovarea drepturilor LGBT. Cu toate acestea, în chestiunea recunoașterii uniunilor între persoane de același sex, dezbaterea este departe de a fi încheiată. Pe de o parte, Curtea a declarat clar că Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu impune o redefinire a căsătoriei pentru a include relațiile homosexuale. Pe de altă parte, pare să contureze un drept la „recunoaștere juridică” pentru cuplurile homosexuale.

    Cu privire la căsătoria homosexuală: niciun drept

    În ultimii câțiva ani, unsprezece state europene au redefinit căsătoria ca instituție indiferentă la gen: Olanda, Belgia, Spania, Suedia, Norvegia, Portugalia, Islanda, Danemarca, Franța, Anglia și Țara Galilor și Luxemburg. Treisprezece alte țări au întărit definiția căsătoriei în constituțiile proprii, ca fiind uniunea dintre soț și soție: Belarus, Bulgaria, Croația, Ungaria, Letonia, Lituania, Moldova, Muntenegru, Polonia, Serbia, Slovacia, Ucraina și, de curând, Macedonia.

    Cele mai recente amendamente constituționale au ca scop prevenirea redefinirii căsătoriei, fie prin legislație, fie prin jurisprudență. De aceea, acestea definesc căsătoria drept „o uniune unică între un bărbat și o femeie” (Slovacia), în loc de a garanta pur și simplu „bărbaților și femeilor” dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ultima formulare a permis Curții Constituționale din Spania, în urma indicației CEDO în cauza Schalk și Kopf, să decidă că fraza „bărbați și femei” nu implică obligativitatea definirii căsătoriei ca fiind exclusiv rezervată cuplurilor heterosexuale.

    La lecturarea hotărârii judecătorești din 2010 pentru Schalk și Kopf, este tentant să concluzionăm că Curtea pava calea către stabilirea unui drept la căsătorie pentru cuplurile homosexuale. Curtea a aplicat Articolul 12 (care garantează „bărbaților și femeilor” dreptul la căsătorie) la cuplurile homosexuale, deoarece acesta „poate fi interpretat ca neexcluzând căsătoria între doi bărbați sau două femei”. Cu toate acestea, având în vedere contextul și intenția autorilor Convenției, Curtea a recunoscut că acest articol trebuie să fie interpretat ca garantând numai „bărbatului și femeii” dreptul de a se căsători și a întemeia o familie. Prin urmare,având în vedere situația, chestiunea de a permite sau nu căsătoria homosexuală este lăsată spre reglementare de către legislația națională a statului contractant”. Curtea a adăugat „că nu trebuie să se grăbească să substituie propria judecată în locul judecății autorităților naționale”, deoarece țările membre sunt „în continuare libere […] să limiteze accesul la căsătorie la cuplurile heterosexuale”.

    Formularea Curții din 2010 sugera că „propria judecată” ar fi fost să extindă garantarea drepturilor la căsătorie conferite de Articolul 12 la toate cuplurile, indiferent de complementaritatea sexuală. Această hotărâre judecătorească, Schalk și Kopf, a reprezentat un fel de promisiune, creând premisele pentru evoluția ulterioară a jurisprudenței.

    Din 2010 însă, divergența crescândă dintre țările europene a determinat Curtea să se distanțeze de interpretarea evolutivă a Convenției, aceasta recunoscând absența oricărui drept la căsătorie homosexuală conform Convenției.

    În cazul de referință Hämäläinen c. Finlandei, Marea Cameră a CEDO a hotărât foarte clar, în iulie 2014, că nici Articolul 8, care protejează viața de familie, nici Articolul 12, care garantează dreptul la căsătorie, nu pot fi înțelese „ca impunând o obligație asupra statelor contractante de a acorda cuplurilor homosexuale acces la căsătorie”. Curtea a clarificat că dreptul la căsătorie și întemeierea unei familii „consacră conceptul tradițional al căsătoriei ca fiind între un bărbat și o femeie”. O afirmație atât de clară tinde să pună capăt dezbaterii, în prezent și în viitor.

    Două organisme cu autoritate din cadrul Consiliului Europei – Comitetul Miniștrilor și Comisia de la Veneția – au adoptat recent poziții similare. Acestea au decis că introducerea în constituție, în CroațiaMacedonia și Ungaria, a definiției căsătoriei ca fiind exclusiv o uniune monogamă între soț și soție și nerecunoașterea în consecință a cuplurilor homosexuale drept căsătorii nu încalcă normele europene.

    Pare clar că normele Consiliului Europei nu impun statelor membre să acorde cuplurilor homosexuale acces la căsătorie, și nici nu le împiedică pe acestea să definească căsătoria ca fiind exclusiv uniunea dintre un bărbat și o femeie. Totuși, există o altă întrebare care necesită răspuns: există o obligație pozitivă ca statele membre să ofere o altă formă de recunoaștere juridică cuplurilor homosexuale?

    Au cuplurile homosexuale dreptul la uniuni civile?

    Capacitatea a doi indivizi de orice sex de a încheia un parteneriat civil este adeseori prezentată ca o alternativă la accesul la căsătorie. Conform legislației europene actuale, nu există niciun drept la recunoașterea juridică a cuplurilor homosexuale. Cu toate acestea, din 1989, douăzeci și trei din cele patruzeci și șapte de state membre ale Consiliului au adoptat un cadru juridic pentru uniunile civile homosexuale, încă două fiind în curs de a face acest lucru.

    Trebuie menționat că mișcarea pentru uniuni civile este condusă nu numai de militanții pentru recunoașterea socială a homosexualității, ci și de aceia care contestă dimensiunea instituțională și socială a căsătoriei înseși, în favoarea unui mod de angajament mai privat. În Franța, 95% dintre parteneriatele civile sunt încheiate între cupluri heterosexuale și se celebrează două uniuni civile la fiecare trei căsătorii.

    În hotărârea pentru Schalk și Kopf, Curtea a evaluat consensul european crescând către recunoașterea juridică a cuplurilor homosexuale, dar a remarcat că:

    nu există încă o majoritate a statelor care prevăd recunoașterea juridică a cuplurilor homosexuale. Domeniul în chestiune trebuie, prin urmare, să fie în continuare considerat ca unul al drepturilor în curs de evoluție, fără consens stabilit, în care statele trebuie să beneficieze de o marjă de apreciere în ceea ce privește momentul introducerii modificărilor legislative.

    În cauza Vallianatos și alții c. Greciei din 2013, Marea Cameră a CEDO a hotărât că este discriminatoriu ca legislația elenă să limiteze uniunile civile la cuplurile heterosexuale. Marea Cameră nu s-a folosit de această ocazie pentru a declara un drept convențional la recunoaștere juridică pentru parteneriatele homosexuale. Cu toate acestea, Curtea a făcut apel la legislativele europene ca, în emiterea de legislații cu privire la familie, să aleagă măsuri care „iau în considerare evoluțiile din societate […], inclusiv faptul că nu există o singură cale sau o singură alegere în ceea ce privește desfășurarea vieții de familie sau a vieții private a individului.”

    În acest stadiu, Curtea invită – dar nu impune – ca statele membre să recunoască juridic uniunile și, posibil, chiar căsătoriile homosexuale. Același lucru este valabil pentru Recomandarea CM (2010) a Consiliului Miniștrilor și pentru Rezoluția 1728 (2010)a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

    Provocările din viitor

    În lunile următoare, numărul de state membre care recunosc juridic cuplurile homosexuale va atinge o majoritate în cadrul Consiliului Europei. Acest lucru ar putea avea un impact decisiv asupra hotărârilor următoare ale CEDO în trei cauze noi, aflate în așteptare (Oliari și A. c. Italiei, Felicetti și alții c. Italiei și Francesca Orlandi și alții c. Italiei). În aceste cauze, mai multe cupluri homosexuale atacă imposibilitatea de a obține recunoașterea juridică a relației lor prin căsătorie sau prin orice alte mijloace juridice. Acestea invocă Articolele 8, 12 și 14 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

    În mod cert, Curtea nu va sprijini un drept la căsătorie, dar poate construi pe marginea hotărârii sale în cauza Vallianatos. Conform hotărârii respective, interesul cuplurilor homosexuale „de a le fi recunoscută juridic relația” a fost considerat un element al vieții private și de familie a acestora, protejat de Articolul 8 al Convenției. Chiar dacă Articolul 8 nu poate fi interpretat drept conținând, propriu-zis, o obligație pozitivă de a oferi o atare recunoaștere, acest refuz poate fi considerat discriminator în ceea ce privește posibilitatea acordată cuplurilor heterosexuale de recunoaștere a relației lor prin căsătorie. Curtea s-ar putea baza pe constatările sale în cauzaVallianatos, în care a judecat că „cuplurile homosexuale sunt la fel de capabile ca și cuplurile heterosexuale de a încheia relații stabile de angajament” și că acestea au „aceleași necesități în ceea ce privește sprijinul și asistența reciprocă ca și cuplurile heterosexuale”.

    Dacă Curtea va hotărî că Italia discriminează prin neoferirea recunoașterii juridice cuplurilor homosexuale, Italia nu va trebui în mod necesar să redefinească căsătoria, dar va trebui să creeze un cadru juridic pentru uniunile civile homosexuale. O astfel de hotărâre ar obliga toate țările europene care nu prevăd căsătoria homosexuală să stabilească uniuni civile, care să fie deschise cuplurilor homosexuale.

    Desigur, aceasta va naște chestiunea justificării diferenței între căsătorie și uniunile civile. În Schalk și Kopf, Curtea „nu a fost convinsă” de argumentul că drepturile atașate căsătoriei și parteneriatului civil trebuie să fie echivalente, menționând că „statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește statutul exact conferit de formele alternative de recunoaștere”.

    Însă diferența de drepturi și obligații va trebui să reflecte diferența de scop dintre căsătorie și parteneriatul civil. Scopul căsătoriei este întemeierea unei familii (Sheffield și Horsham c. Regatului Unit), în timp ce scopul unui parteneriat civil este organizarea vieții private, corespunzând aproximativ diferenței dintre Articolele 12 și respectiv 8 ale Convenției Drepturilor Omului.

    În general, este clar că evoluția parteneriatului civil reflectă o schimbare de atitudine care, în detrimentul căsătoriei, tinde să prefere un tip de uniune contractual și ușor revocabil. Aceasta este expresia unei societăți care nu percepe familia, ci individul drept unitatea naturală și fundamentală a societății. Parteneriatele civile, chiar dacă sunt limitate la cuplurile heterosexuale, au un impact negativ la fel de puternic asupra societății ca și redefinirea căsătoriei. Existența lor demonstrează să Europa acceptă un tip de uniune fragil, individualist și ușor dizolvat, care nu este orientat pe întemeierea unei familii.

    Căsătorie sau parteneriat la pitirea averilor?

    Monica Basarab

    Parteneriatul între persoane fizice = legiferarea căsătoriei între homosexuali, dar și punerea la adăpost a averilor ilicite

    Camera Deputațílor urmează să voteze Legea parteneriatului civil indiferent de sex (desigur, în proiect nu se spune chiar așa, ci se face trimitere la o altă lege în care se exclud discriminările, inclusiv cele legate de sex).

    Contractul de parteneriat civil este contractul încheiat între două persoane fizice.

    Dar la noi există și „persoane fizice autorizate”. Și acestea vor putea încheia parteneriate civile, ca să se întrajutoreze? 

    Ce ar aduce această lege – așa cum ne-a fost prezentată ea la televizor de însuși inițiatorul ei, cunoscutul Remus Cernea?

    Pe scurt, partenerii civili vor avea exact aceleași drepturi ca și cei căsătoriți civil, mai puțin (deocamdată) dreptul de a adopta copii. Desigur însă că acestă excepție va fi eliminată apoi tocmai pentru că partenerii vor fi considerați ca formând familii exact ca cele ale celor căsătoriți.

    Se va spune că această excepție constituie o discriminare și că trebuie înlăturată, pentru ca și persoanele aflate în „uniune civilă” să poată adopta copii.

    Este chiar prevăzută în proiectul de lege posibilitatea modificării contractului de parteneriat prin act adițional. încheiat tot la notar.

    Oricum, se vorbește în proiectul de lege despre „cheltuielile legate de creșterea și educarea copiilor aflați în întreținerea acestora”. Deci nu se exclude posibilitatea ca în cuplurile de homosexuali să fie copii (poate ai lor- proveniți din inseminări artificiale, ori de la „mame purtătoare” de închiriat, ori poate chiar naturali, în cazul celor bisexuali, ori adoptați din țări în care acest tip de adopții este permis)

    Dar la drepturile copiilor se gândește cineva?

    Pentru că adopțiile se fac (teoretic) spre binele copiilor, nu pentru satisfacerea dorințelor părinților adoptivi. Care părinți, în cadrul acestei „uniuni civile” ar putea fi și persoane de același sex.

    Doar că un copil, prin firea lucrurilor, învață în primul rând prin imitarea comportamentului părinților, chiar dacă nu îl înțelege la vârste fragede și abia mai târziu din sfaturile pe care i le dau aceștia. De mici, copiii se identifică instinctiv cu părinții de același sex cu ei. Ce vor face însă când părinții vor fi homosexuali? Se vor considera și ei homosexuali, desigur.

    Numai că procentul persoanelor care se nasc cu impulsuri homosexuale este mult mai mic decât al celor ce se nasc heterosexuali. Este de presupus deci că și copiii adoptați vor fi, cel mai probabil, heterosexuali. Dar sexualitatea se dezvoltă târziu, în adolescență, în timp ce comportamentele s-au imprimat deja de la vârsta cea mai fragedă. Copiii adoptați în asemenea condiții se vor găsi prin urmare în fața unei profunde contradicții între natura lor intimă și comportamentul cu care s-au obișnuit de mici, iar asta va fi în perioada cea mai vulnerabilă, aceeea a adolescenței, în care oricum fiecare este prada profundelor schimbări hormonale și  de toate felurile care pot duce la adevărate crize existențiale.

    Unde se va ajunge în acest fel?

    Oameni uniți civil cu cimpanzei

    Legea propusă prevede uniunea persoanelor, fără discriminări.

    Pe de altă parte, tot Remus Cernea a propus nu demult ca delfinii și alte animale inteligente să intre în categoria „persoanelor”. Pentru moment legea aceea nu a fost votată favorabil la noi, dar în SUA, de pildă, s-a recunoscut dreptul a doi cimpanzei de a fi considerați „persoane”.

    Prin urmare, conform proiectului de lege al „uniunii civile”, această pseudocăsătorie ar fi posibilă și între cimpanzei, ori între oameni și companzei sau alte animale inteligente.

    Animalele și-ar putea exprima consimțământul prin gesturi, iar faptul că nu știu să citească nu ar fi un impediment. Doar la noi există și mulți oameni care nu știu să citească.

    Care ar fi argumentele pentru adoptarea acestei legi

    Conform celor explicate de Remus Cernea, acestea ar fi:

    1. Faptul că există cupluri care trăiesc în concubinaj pentru că declară că nu au nevoie de acte. Dar atunci ar încheia actul de parteneriat civil? Doar și acesta e tot un act.
    2. Parteneriatul civil nu ar presupune neapărat relații sexuale, ci ar putea fi încheiat și între prieteni în vârstă, sau între prieteni care decid să locuiască împreună dar nu fac sex între ei. Dar ce, în cazul unei căsătorii civile te obligă cineva să faci sex, dacă nu vrei? Dacă ambii soți sunt de acord să nu facă sex, nu e nici o problemă cu asta. De pildă, Mahatma Gandhi i-a comunicat la un moment dat soției lui că nu mai intenționează să aibă relații sexuale, pentru că dorește să-și păstreze toate forțele pentru lupta sa pentru independența Indiei. Soția lui a fost de acord și cu asta- basta.  Sigur, dacă unul dintre soți e nemulțumit, poate divorța. La fel și în cazul „uniunii civile”- sper. 
    3. Parteneriatul civil nu se poate încheia între rudele în linie dreaptă, precum și cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv (de ce, dacă nu se presupun relații sexuale? De ce, adică, nu ai decide să locuiești cu un nepot, ori cu un văr de gradul patru, pentru întrajutorare? De ce să fie discriminate rudele în felul acesta și implicit îndepărtate de la moștenire?) 
    4. Bunurile dobândite în timpul „uniunii” vor fi comune, în devălmășie, cu excepția cazului în care partenerii au decis altfel. (Exact ca în cazul „contractului prenupțial” în care se specifică separarea bunurilor- dar ce se întâmplă dacă unul dintre parteneri decide să se căsătorească ? Nefiind căsătorit, în principiu ar trebui să aibă dreptul să facă asta, nu? Și ar putea alege pe altcineva, desigur. odată ce el a ales să locuiască – să zicem- cu un prieten din copilărie, poate la un moment dat ar vrea să aibă totuși o soție și ar aduce-o în casa în care stă cu partenerul. De ce nu? )
    5. O prevedere interesantă: „bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre cei doi parteneri” – e tare, nu? Numai bună pentru ascunderea averilor celor amenințați cu confiscarea sau pentru evitarea rambursării datoriilor. Adică, unul dintre parteneri face, de pildă, un credit la bancă, se iau în calcul veniturile ambilor parteneri și cumpără să zicem o casă, ca apoi să nu plătească ratele. Banca nu va putea să-i scoată casa la vânzare decât după ce va cere împărțirea bunurilor comune ale celor doi parteneri, ceea ce desigur va dura mult, în condițiile în care termenele de judecată se stabilesc și după mai mult de un an de la depunerea dosarului de chemare în judecată. În timpul acesta, multe se pot întâmpla…)
    6. De altfel la alt articol se spune clar că „niciunul dintre parteneri nu poate fi ținut răspunzător pentru obligațiile contractate de cealaltă parte”. Adică la drepturi înainte, dar la răspundere înapoi. Vorba ceea, dai un ban, (la notar) , dar face!
    7. Veniturile celor doi parteneri vor fi considerate împreună la calculul venitului minim garantat (asta nu va fi pe placul multora dintre beneficiarii acestor drepturi, care și le vor vedea periclitate, încă un motiv deci să nu facă nici un fel de acte, nici pe acesta)
    8. Partenerii vor putea lua credite bancare pe baza veniturilor cumulate. (Dar și acum ei ar putea cumpăra împreună o casă, de pildă, prin urmare ar putea să facă fiecare un împrumut pentru jumătate din suma necesară și cu asta problema se rezolvă de la sine)
    9. Serviciile medicale pentru partenerul ce nu are asigurare medicală se pot acorda pe baza asigurării celuilalt partener. (Oricum pachetul de servicii medicale oferit persoanelor asigurate tinde să se apropie de pachetul de servicii oferite și celor care nu au asigurare, așa că nu prea ar mai conta.)
    10. La spitalizarea unuia dintre parteneri, celălalt va fi considerat aparținător. (Eu una n-am văzut ca la spital să-mi ceară cineva certificatul de căsătorie ca să-mi vizitez o rudă sau să stau de vorbă cu medicul. Nici când m-au trimis noaptea să cumpăr antibiotice, nici când am venit cu sufertașele cu mâncare, nici când m-am dus să cer rezultatele analizelor care nu mai soseau  nu mi-a cerut nimeni să dovedesc cu acte gradul de rudenie).
    11. În cazul decesul unuia dintre parteneri, celălalt ar avea drept de moștenire chiar dacă există oricare altă clasă de moștenitori , drept de moștenire special asupra mobilelor și obiectelor din gospodărie și asupra darurilor primite, precum și drept de habitație asupra casei de locuit. (Păi atunci parteneriatul ăsta e mai tare decât căsătoria, pentru că în cazul persoanelor căsătorite copiii sunt moștenitori rezervatari, adică nimeni nu le poate lua dreptul la moștenire. Iar dacă soții nu au copii, frații au drept de moștenire asupra tuturor bunurilor decedatului, putând cere mobile, parte din casă etc). Pe de altă parte și în situația actuală oricare prieteni își pot lăsa reciproc bunuri prin testament . S-a spus că un astfel de testament se poate contesta în justiție. Dar și testamentele pe care și le-au făcut soții între ei au fost contestate în justiție de către copiii naturali aflați acum în altă familie . Se dorește deci ca uniunea aceasta civilă să fie mai tare decât căsătoria.
    12. Se spune că există cazuri în care persoane care au trăit mult timp în concubinaj se trezesc la moartea unuia dintre ei fără drepturi asupra bunurilor celuilalt. Dar ei au știut cu siguranță acest lucru și totuși nu și-au oficializat relația, adică nu au încheiat măcar o căsătorie civilă. Asta înseamnă, desigur, că nu au dorit să facă asta- fiindcă dacă ar fi vrut nu i-ar fi costat nimic să o facă, ba ar mai fi luat eventual și o sumă de bani, cum am văzut că se mai practică pe la unele primării. Cei doi au știut foarte bine ce fac și au dorit să trăiască în acest fel. Care e problema?
    13. „Parteneriatul civil” s-ar încheia la notar, cu plata taxei stabilite de Uniunea Notarilor Publici . (E clar că va fi destul de costisitor, taxele notarilor fiind în general mari. Căsătoria civilă în schimb e gratis, și tot sunt unii care nu o vor. Cine va prefera atunci „parteneriatul civil”? Evident, cei care nu au dreptul de a se căsători, adică cei homosexuali.)
    14. Partenerul supraviețuitor va avea drept la pensie de urmaș. (Vra să zică decedatul nu a dorit să-și considere concubinul /concubina drept soț/soție, dar statul va fi obligat să facă asta!) .
    15. Partenerul va avea drept la întreținere . la încetarea parteneriatului, cei doi vor decide asupra situației copiilor născuți pe perioada parteneriatului (parcă nu era vorba despre sex- ni se explica la televizor?)
    16. Se spune că parteneriatul civil reprezintă „ un sprijin și o plasă de siguranță pentru persoanele care se iubesc. Păi, dacă se iubesc, de ce nu se căsătoresc ? Nu cumva pentru că sunt homosexuali? Și atunci această lege nu reprezintă de fapt aprobarea căsătoriei civile între persoane de același sex?
    17. Persoanele aflate în „parteneriat civil” ar putea să aibă același nume de familie (și prin ce s-ar mai deosebi de persoanele căsătorite civil? Sau, tocmai ăsta e scopul, să nu fie nici o deosebire?) 

    În concluzie:(după părerea mea, desigur, pe baza analizei de mai sus)

    Se desprind două motive pentru aprobarea acestei legi:

    1. Aprobarea căsătoriei civile între homosexuali (motivul evident)
    2. Punerea la adăpost a averilor ilicite prin prevederea că „niciunul dintre parteneri nu poate fi ținut răspunzător pentru obligațiile contractate de cealaltă parte”.

    Adică „partenerii” ar urma să se bucure de toate avantajele căsătoriei, inclusiv de dreptul de a dispune fiecare de averea comună, dar nu li s-ar putea confisca bunurile comune, pentru confiscarea unei părți din acestea fiind necesare procese juridice laborioase, care cer timp, între timp celălalt partener putând dosi averea „familiei”…

    de Ştefana Totorcea

    Ceva e în neregulă cu lumea: şi-a ieşit din ţâţâni, vorba unui celebru personaj shakespearian. Mai ales cea universitară. Centrul de Cercetare în Etică Aplicată de la Universitatea din Bucureşti, care anul trecut l-a invitat în România pe filosoful Julian Săvulescu, acordându-i şi titlul de Doctor Honoris Causa al universităţii, recidivează, invitându-l să conferenţieze la Bucureşti chiar pe Peter Singer, maestrul lui Săvulescu şi conducătorul tezei de doctorat a acestuia.

    Anul trecut scriam că gândirea lui Săvulescu, elev al lui Singer, se încadrează în mod declarat în tiparele eugenismului, pe care îl împinge la extreme – o atitudine care de altfel reprezintă consecinţa firească a darwinismului adoptat cu frenezie religioasă şi de el, şi de „maestrul” său. El susţine interzicerea obiecţiei de conştiinţă la medici, lărgirea definiţiei de moarte pentru a putea colecta organe de la pacienţi vii cu prognostic foarte rezervat şi „obligaţia morală” a părinţilor de a naşte numai copii cu un scoring genetic excepţional.

    Conform minutei şedinţei Senatului Universităţii din Bucureşti din data de 17.12.2014 (punctul 23), lui Peter Singer i se va acorda de către respectiva instituţie bucureşteană titlul de Doctor Honoris Causa.

    Surse online informează că ceremonia va avea loc pe 21 mai, în Aula Magna a Universităţii din Bucureşti, a doua zi după conferinţa susţinută de acesta la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Facultăţii de Filosofie, conferinţă intitulată: „The most good you can do with applied ethics” („Cum poţi face cel mai mult bine cu etica aplicată”).

    Două observaţii cu privire la titlul conferinţei şi la numele Centrului de Cercetare în Etică Aplicată:

    • e greu să faci distincţii şi afirmaţii cu pretenţie ştiinţifică atunci când percepi binele ca pe ceva mai mult sau mai puţin prezent într-o acţiune; lucrurile sunt mult mai clare dacă adopţi o etică în care binele nu are grade de comparaţie, ci este înţeles ca prezent sau absent
    • transformarea eticii în „etică aplicată” dă de înţeles că principiile morale depind de context

    Scrierile lui Peter Singer, modelul academic al lui Săvulescu, justifică moral avortul şi infanticidul şi vorbesc despre om ca despre un „animal non-uman”. Prezentăm mai jos câteva extrase din opera sa.

    Copiii nenăscuţi şi bebeluşii sunt non-persoane şi ar putea chiar să aibă o viaţă mai puţin valoroasă decât a unui animal:

    Dacă savanţii nu ar fi pregătiţi să experimenteze pe nou-născuţi umani, atunci disponibilitatea lor de a utiliza animale non-umane dezvăluie o formă nejustificată de discriminare pe bază de specie, din moment ce maimuţele, măgarii, câinii, pisicile, şoarecii şi alte animale adulte sunt mai conştiente de ceea ce li se întâmplă, mai capabile de auto-gestionare şi, după cât ne putem da seama, sunt cel puţin la fel de sensibile la durere ca şi nou-născuţii umani.

    Peter Singer, “Tools for Research” („Instrumente de cercetare”),
    în Writings on an Ethical Life („Scrieri despre o viaţă etică”), Harper Collins, London, 2000, p. 52

    Odată ce dăm la o parte hocus-pocusul religios care înconjoară termenul de «uman», putem continua să-i vedem pe membrii speciei noastre ca fiind înzestraţi cu raţionalitate, conştiinţă de sine, capacitate de comunicare şi aşa mai departe într-o mai mare măsură decât cei ai oricărei alte specii, dar nu vom mai privi ca sacrosanctă viaţa fiecărui membru al speciei noastre indiferent de capacitatea sa de viaţă inteligentă sau chiar conştientă.

    Peter Singer, “Sanctity of Life or Quality of Life?” („Sanctitatea sau calitatea vieţii?”),
    în revista Paediatrics, 1983, 72:1, 128-9

    …ar trebui să admitem faptul că, dacă o fiinţă este umană şi vie, nu înseamnă de la sine că este greşit să-i luăm viaţa

    Din Rethinking Life and Death: The Collapse of Our Traditional Ethics
    („Regândirea vieţii şi a morţii: prăbuşirea eticii noastre tradiţionale”)

    Copiii umani nu au conștiință de sine și nu sunt capabili să priceapă faptul că există. Nu sunt persoane.

    Din Practical Ethics („Etica practică”), ediţia întâi,
    Cambridge University Press, 1979, pp. 122–123

    Ştiţi ceva, eu nu vreau să plătesc mai mult pentru asigurarea de sănătate doar pentru a oferi nişte tratamente scumpe unor bebluşi care oricum experimentează o calitate a vieţii de nota zero.

    “Aaron Klein Investigative Radio”, 19 aprilie 2015, citat la wnd.com

    Justificarea morală a zoofiliei:

    Unul câte unul, tabuurile au căzut. (…) Dacă unele religii încă mai învaţă că masturbarea înseamnă «abuz de sine», aceasta dovedeşte cât sunt de desprinse de realitate. Sodomia? Face parte din bucuria sexului, recomandată cuplurilor în căutare de varietate erotică. (…) Dar nu toate tabuurile au căzut. (…) Sexul cu animale continuă clar să rămână tabu. (…) Suntem primate mari. Aceasta nu face ca bariera sexuală între specii să fie normală, nici naturală, orice ar însemna aceste două cuvinte de care se face prea mult uz, ci înseamnă că nu mai este o ofensă adusă statutului şi demnităţii noastre ca fiinţe umane.

    Din „Heavy Petting”, în revista Nerve, 2001

    Într-o lume normală, o gândire ca a lui Singer şi a lui Săvulescu ar fi calificată drept anti-socială şi boicotată în mod unanim. Dar, cum „lumea şi-a ieşit din ţâţâni”, vorba lui Hamlet, gâdirea acestui pontif al culturii morţii este aclamată de instituţii internaţionale de prestigiu.

    Astfel, poate că Universitatea din Bucureşti nu este atât de condamnabilă pentru atitudinea ei, dacă ne gândim că Peter Singer este profesor la o instituţie de prestigiu precum Princeton University (SUA) şi a primit din partea statului australian, al cărui cetăţean este,  cea mai înaltă distincţie, cea de Companion of the Order of Australia (AC).

    Probabil că noile elite create în laboratoarele universităţilor lumii trebuie să aibă chipul unor astfel de guru.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s