Umbra lui Rockefeller deasupra României

images

Trustul-părinte al petroliştilor care presează acum pentru a exploata gazele de şisturi din România a fost destructurat la ordinul Curţii Supreme a SUA. Compania lui Rockefeller a fost găsită vinovată pentru „conspiraţie împotriva concetăţenilor“ americani. Aşa au apărut Exxon şi Chevron

Chevron şi Exxon Mobile, marile companii petroliere americane, nu sunt pentru prima oară interesate de zăcămintele de hidrocarburi din subsolul României. Standard Oil, trustul din care se trag ambii giganţi dornici să exploateze gazele de şisturi din ţara noastră, a atacat (alături de marii bancheri) economic şi politic România în perioada interbelică, pentru a căpăta acces la zăcămintele de petrol. Până atunci, însă, compania fondată de celebrul Rockefeller urcase treptele puterii călcând pe cadavrele concurenţilor, pe interesele concetăţenilor şi pe legile americane. Chevron şi Exxon au apărut pe scena mondială după ce Curtea Supremă a SUA a dat ordinul de a se destructura trustul Standard Oil, găsit vinovat de „conspiraţie“ împotriva poporului american.

Povestea trustului din care s-au născut Exxon şi Chevron este spusă de scriitorul de investigaţii Jim Marrs, în cartea „Guvernarea din umbră“.

Redau câteva fragmente în care este descrisă ascensiunea marilor companii americane care au primit acordul şi sprijinul guvernanţilor României pentru a începe explorarea şi exploatarea zăcămintelor de gaze de şisturi. Rândurile de mai jos constituie elemente de background care pot da o idée asupra modului în care Exxon şi Chevron au făcut afaceri de-a lungul timpului.

„La începutul Războiului Civil american (n.r. – 1861-1865), Rockefeller era un tânăr agent la Bursa de Produse Agricole din Cleveland, Ohio. A realizat repede uriaşul potenţial reprezentat de industria petroliferă aflată pe atunci la începuturi în acele locuri şi, în 1863, împreună cu câţiva asociaţi, a construit o rafinărie. În 1870, a înscris la tribunal Compania Standard Oil din Ohio.
«Banca Naţională Orăşenească din Cleveland, care a fost identificată mai târziu, în cursul unor audieri pe această temă din Congresul SUA, ca fiind una dintre cele trei bănci americane aparţinând familiei Rothschild (n.r. – o familie importantă de bancheri evrei din Europa), i-a asigurat lui John D. Rockefeller banii necesari pentru ca el să poată începe procesul de monopolizare a rafinăriilor de petrol, proces care a dus la formarea companiei Standard Oil», se remarca într-un recent documentar, intitulat «The Money Masters».

Standard Oil, strămoşul direct al companiei Exxon

Rockefeller, care obişnuia să spună «concurenţa este un păcat», şi-a eliminat fără scrupule concurenţii, fie fuzionând cu ei, fie cumpărându-le bunurile. Dacă nu reuşea s-o facă, reducea preţurile atât de mult, până când concurenţii săi erau obligaţi să vândă. El a mai reuşit să încheie acorduri foarte profitabile privitoare la acordarea de rabat la transporturile pe cale ferată, fapt care i-a asigurat un monopol aproape complet asupra transportării petrolului. Standard Oil, strămoşul direct al companiei Exxon, a prosperat enorm şi, prin 1880, Rockefeller fie deţinea, fie controla 95% din totalul producţiei de petrol a SUA.

hh
Necazurile lui au început în 1902, când Ida Tarbell, fiica unui petrolist din Pennsylvania «scos» de pe piaţă de Rockefeller, a publicat o serie de articole în revista «McClure’s Magazine», în care, sub titlul «Istoria companiei Standard Oil», dezvăluia metodele murdare prin care se îmbogăţise Rockefeller. Aceste articole erau rodul a cinci ani de cercetări. Referindu-se la ele, un recenzent spunea că: «Munca sa reprezenta o demascare neînfricată a criminalităţii morale, care purta masca respectabilităţii şi moralei creştine».
Demascarea făcută de Tarbell a avut ca rezultat faptul că atât guvernul, cât şi justiţia au iniţiat acţiuni ce păreau să fi spart monopolul deţinut de Standard Oil asupra extracţiei şi comercializării petrolului. Totuşi, încă din 1882, Rockefeller începuse să-şi mascheze contractele de afaceri, creând prima mare corporaţie americană, Standard Oil Trust. «Trustul îmbrăţişa o adevărată ramificaţie de structuri juridice, fapt care făcea ca afacerile întreprinse să nu poată fi nici înţelese, nici influenţate, atât de anchetatorii de stat, cât şi de marele public», explica «The New Encyclopaedia Britannica».
Manevrele de acest gen au continuat şi, în 1892, Curtea Supremă a statului Ohio a ordonat dizolvarea trustului. În loc de asta, Rockefeller i-a mutat, pur şi simplu, sediul la New York.

gg
În 1906, guvernul american a acuzat Standard Oil de violarea Legii Antitrust a lui Sherman. Cu toate că apologeţii săi susţineau că Standard Oil era victima unui val emoţional provocat de nemulţumirea publică în legătură cu excesele marilor companii, la data de 15 mai 1911, Curtea Supremă a SUA a formulat hotărârea în aceşti termeni limpezi: «Şapte bărbaţi şi o corporaţie pusă la punct de ei au conspirat împotriva intereselor concetăţenilor lor. Pentru siguranţa ţării, hotărâm acum că această periculoasă conspiraţie trebuie să înceteze până la 15 noiembrie anul curent».

Opt dintre companiile formate în urma dizolvării au menţinut denumirea Standard Oil în numele lor, dar chiar şi ele au fost curând modificate, pentru a prezenta publicului imaginea diversităţii.
> Standard Oil Company din New York a fuzionat mai întâi cu trustul Vacuum Oil, pentru a forma Socony-Vacuum, care, în 1966, a devenit Mobil Oil Corporation.
> Standard Oil din Indiana s-a unit cu Standard Oil din Nebraska şi Kansas, iar prin 1985 deveniseră Amoco Corporation.
> În 1984, fuziunea dintre Standard Oil din California şi cea din Kentucky a condus la crearea Chevron Corporation.
> Vechea Standard Oil din New Jersey a devenit, în 1972, Exxon Corporation.
> Alte foste companii ale lui Standard Oil cuprind Atlantic Richfield, Buck-eye Pipe Line, Pennzoil şi Union Tank Car Company.

Continuarea deţinerii controlului de către Rockefeller asupra acestor companii a fost confirmată în ultima parte a anilor 1930 de singurul studiu privitor la cine sunt adevăraţii proprietari ai celor mai mari corporaţii din SUA întocmit vreodată de către Comisia de Valori Mobiliare”
Jim Marrs,
autorul cărţii „Guvernarea din umbră“, despre adevăratul proprietar al companiilor care, în acea perioadă, declanşaseră un război mediatic şi financiar împotriva României, pentru a obţine preluarea zăcămintelor de petrol

Concurenţi în aparenţă, parteneri în realitate
Ironia face ca «spargerea» lui Standard Oil să nu-şi fi atins scopul iniţial, ci doar să fi contribuit la creşterea averii lui Rockefeller, care acum deţinea o pătrime din acţiunile fiecăreia dintre cele 33 de companii diferite, create prin «spargerea» lui Standard Oil. La puţin timp după începutul secolului al XX-lea, Rockefeller a devenit primul miliardar al SUA.
Continuarea deţinerii controlului de către el asupra acestor companii a fost confirmată în ultima parte a anilor 1930 de singurul studiu privitor la cine sunt adevăraţii proprietari ai celor mai mari corporaţii din SUA întocmit vreodată de către Comisia de Valori Mobiliare. Studiul, intitulat «The Distribution of Ownership in the 200 Largest Nonfinancial Corporations» (n.r. – Distribuţia Proprietarilor în cele mai mari 200 Corporaţii Nonfinanciare), a fost publicat în 1940. Acest studiu conchidea că «proprietăţile Rockefeller, cu toate că aparent erau mici, căci, în cea mai mare parte a cazurilor, ele se situau sub 20% din totalul acţiunilor respectivelor companii care se aflau pe piaţă, totuşi, când erau comparate cu averile celorlalţi proprietari, ce erau dispersate, erau considerate suficiente pentru «a-i asigura familiei Rockefeller posibilitatea de a controla companiile unde era acţionară».

Din nou, existenţa consiliilor de administraţie întrepătrunse permitea atât familiei Rockefeller, cât şi altora, să menţină controlul asupra industriei petrolifere. «Cele mai mari opt companii petrolifere au fost unite în 1972 prin intermediul băncilor comerciale mari, fiecare dintre ele fiind obligată să facă afaceri cu cel puţin una dintre companiile membre ale grupului de elită», scria dr. John M. Blair, fost economist-şef adjunct al Comisiei Federale de Comerţ. «Exxon avea patru astfel de ramificaţii de afaceri cu Mobil, Standard Oil din Indiana, Texaco, ARCO. Mobil avea, la rândul său, astfel de ramificaţii cu Exxon, Shell, Texaco şi ARCO, iar Texaco avea ramificaţii de afaceri cu Exxon, Mobil, Standard Oil din Indiana, iar compania Shell cu compania Mobil. Ori de câte ori toate aceste şase (dintre cele mai mari) bănci comerciale, exceptând Bank of America şi Western Bank Corporation, ţin şedinţele consiliilor de conducere, directorii primelor opt companii petroliere, exceptând Gulf şi SoCal, se întâlnesc în medie de 3,2 ori cu directorii unora dintre cei mai importanţi concurenţi ai lor».
Ironia sorţii face ca, la începutul secolului al XXI-lea, vechiul monopol deţinut în domeniul industriei petroliere de către Standard Oil să fi fost constituit iarăşi prin anticipata fuziune a două dintre cele mai mari companii petroliere din lume: Exxon şi Mobil. Această mega-afacere, valorând 7,5 miliarde de dolari, a fost repede denumită de ziare «răzbunarea lui Rockefeller»“.

john_D_rockefeller_y_Standard_Oil_difusion

Ironia sorţii face ca, la începutul secolului al XXI-lea, vechiul monopol deţinut în domeniul industriei petroliere de către Standard Oil să fi fost reconstituit prin anticipata fuziune a două dintre cele mai mari companii petroliere din lume: Exxon şi Mobil. Această mega-afacere, valorând 7,5 miliarde de dolari, a fost repede denumită de ziare «răzbunarea lui Rockefeller»”
Jim Marrs
în cartea „Guvernarea din umbră

Autorul cărţii – scriitor, reporter de investigaţii, membru al unităţilor de spionaj în războiul din Vietnam

Mitul „independenţei energetice“ a României şi scopul real al alianţei politicieni–petrolişti contra populaţiei

Politicienii români şi agenţii de influenţă ai companiilor petroliere fac eforturi să convingă opinia publică de faptul că ţara va deveni independentă energetic dacă s-ar porni exploatarea gazelor de şisturi. În cazul de faţă, cei care susţin acest lucru mizează pe tendinţa naturală spre superficialitate a publicului, căruia îi livrează concluzia fără să-i expună, fie şi succint, argumentaţia. Propoziţia „România şi-ar obţine independenţa energetică“ nu este urmată, în niciunul din cazuri, de explicaţii. Un enunţ şi atât.

În fapt:

a) Exploatarea gazelor de şisturi NU ar aduce independenţa energetică a ţării noastre pentru simplul motiv că resursele nu vor fi exploatate de companii autohtone. Concret: România nu va mai cumpăra gazul rusesc, ci pe cel aflat în proprietatea firmelor străine care-l vor extrage din subsolul autohton. Chevron, Exxon, Petrom-OMV, LukOil, Gazprom şi celelalte companii care au luat în concesiune perimetre şi urmează să exploateze resursele de gaze şi petrol din România vor dispune, conform legii, după cum doresc de cantităţile extrase. Singura companie de stat care participă la aceste operaţiuni este Romgaz.
Conform articolului 47 din Legea Petrolului, titularul contractului de concesionare „are dreptul să dispună asupra cantităţilor de petrol ce îi revin, conform clauzelor acordului petrolier, inclusiv să le exporte“. De menţionat că gazele naturale sunt incluse, din punctul de vedere al legii, în noţiunea „petrol“ şi li se aplică aceleaşi reglementări. Aşadar, „independenţa energetică“ va consta în faptul că banii plătiţi până acum către Rusia le vor fi viraţi altor companii străine. Sau, altfel spus, România va cumpăra propriile resurse naturale de la americani, ruşi, austrieci şi alţii.
Iar pentru această „independenţă energetică“ nu există nicio pârghie legală să se obţină un tarif preferenţial. Nimeni şi nimic nu poate obliga moştenitoarele imperiului lui Rockefeller (Exxon şi Chevron sunt două dintre companiile rezultate din fragmentarea trustului Standard Oil al lui Rockefeller, ca urmare a unei decizii a Curţii Supreme a SUA care a stabilit, în 1911, că respectivul trust a conspirat împotriva intereselor poporului american) să le vândă românilor gazul la preţuri mai bune. Iar un cartel cu Gazprom (de care OMV a şi fost acuzată) ar duce la situaţia extremă ca România să-şi cumpere propriile gaze la preţuri mai mari decât cele mondiale.
Sigur că, din perspectivă economică, pentru companiile care vor exploata gazul românesc va fi preferabil să-l vândă în ţară sau în apropiere (transportul prin reţeaua de conducte la distanţe mari ar mări preţul gazului). Dar, legal, statul n-are nicio posibilitate să împiedice firmele care vor scoate gazul românesc să-l exporte în totalitate către – de exemplu – Ungaria, Ucraina, Bulgaria sau Serbia.

b) Pentru o lungă perioadă de timp de acum înainte, interval măsurabil măcar în decenii, România nu are capacitatea de a consuma şi gazele de şisturi (a căror exploatare se estimează că va începe în 2018).
Potrivit ANRE (Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei), anul trecut producţia internă de gaze a României a asigurat 75,68% din consumul ţării, diferenţa de 24,32% fiind asigurată de importurile din Rusia. În luna aprilie, Petrom a anunţat că din perimetrul Neptun, de pe platforma continentală a Mării Negre aflată în apele teritoriale româneşti, ar putea extrage anual, împreună cu Exxon, circa 6,5 miliarde metri cubi de gaz, ceea ce înseamnă 50% din consumul României în acelaşi interval. Producţia se aşteaptă să înceapă în 2017.
După cum lesne se poate observa din cifrele prezentate mai sus (şi care sunt furnizate oficial chiar de autorităţi şi de firmele implicate), necesarul de gaze al României va fi satisfăcut chiar cu excedent, începând din 2017, prin exploatarea convenţională. Dacă intenţiile Exxon-Petrom despre care am vorbit la început nu se vor concretiza, iar conducta de gaze din perimetrul Neptun va fi direcţionată spre malul românesc (şi nu cel turcesc, de exemplu), atunci pe teritoriul României va ajunge, din extracţiile convenţionale, o cantitate de gaze mai mare decât putem noi consuma acum.
Pentru că guvernul României nu a făcut, nu face şi nici nu se întrevede că ar fi capabil să facă, într-un orizont de timp oarecare, un proiect viabil şi coerent de dezvoltare a economiei, creşterea acestui consum de gaze naturale nu are cum să „explodeze“ peste noapte. Cel mai probabil, presupunând (optimist) că firmele româneşti vor depăşi pe cont propriu criza mondială, consumul de hidrocarburi va creşte şi el lent în deceniile următoare, odată cu dezvoltarea „naturală“ a ţării.

Adevărul

Aici se devoalează falsitatea expresiei „independenţă energetică“ repetată metodic de Traian Băsescu, Victor Ponta şi, în cor cu ei, de politicienii şi agenţii de influenţă disimulaţi în societatea civilă şi plătiţi de firmele interesate. România va avea soluţii alternative la gazul rusesc înainte de 2018 şi fără să fie nevoie de exploatarea gazelor de şisturi. Conform datelor oficiale, piaţa internă va fi incapabilă să absoarbă surplusul de materie primă care va proveni din exploatările prin metoda fracturării hidraulice – metodă controversată, interzisă ferm în Franţa, prin lege, chiar luna trecută.
În aceste condiţii, devine evident că scopul real pentru care preşedintele ţării, premierul şi toată clasa politică se arată hotărâţi să încalce legile şi să reprime prin violenţă protestele nu este cel de a obţine „independenţa energetică“.

Surse : mateiudrea.wordpress.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s