Ortodoxia română la răscruce

70025_ortodoxia1

Strategia istorică bine cunoscută a Bisericii Ortodoxe Române (precum și altor biserici ortodoxe autocefale), de alianță la orice preț cu puterea politică dominantă în fiecare epocă, cu condiția să fie cât de cât creștină și/sau națională, a fost, pe termen lung, o strategie înțeleaptă și productivă. Scopul principal era, în mod evident, prezervarea lanțului euharistic, într-o Românie care rămăsese, până într-un trecut relativ apropiat, una dintre puținele țări din lumea creștină unde ideea de conservatism încă nu era absolut goală: unde conservatismul încă avea ce să conserve.

Astăzi, strategia respectivă mi se pare, din păcate, perimată. Când deja se otrăvesc pământurile, devine absurd să consimți la orice compromis cu otrăvitorii sub pretextul că sămânța trebuie ocrotită. Degeaba cred unii că atlantismul ar fi doar o furtună ca multe altele din trecut, devastatoare dar trecătoare, după care pastorii refugiați în peșteri își vor aduna din nou oile rătăcite, fiindcă ceea ce va distruge integrarea României în postmodernitatea occidentală este însuși temeiul antropologic al vieții tradiționale – nu doar al creștinismului. Românii trecuți prin spălătoarea de creiere atlantistă vor fi la fel de inadaptați islamului cât și creștinismului în orice variantă tradițională. Nici nu mai vorbim, deci, despre decreștinizare (ideologică), ci despre dezumanizare (antropologică). Prin urmare, dacă vrea să supraviețuiască în contextul postmodernității, și să supraviețuiască în calitate de Biserică a Neamului, nu doar ca o „entitate asociativă„ deservind un public de nișă (ca Biserica Catolică actuală în Europa de Vest), Biserica, din conservatoare, trebuie să devină, în sensul nobil (da, da, nobil) al cuvântului, reacționară.

Ce înseamnă aici „reacția„? Desigur nu moralizare pietistă, sfaturi sexuale și alte epifenomene ale unei religiozități în cel mai bun caz naive – când nu este importată, ca tipar cultural, din neoprotestantismul de peste ocean, și apoi grosolan adaptată realității ortodoxe. Ci, într-un sens și mai larg, și mai profund: un radicalism creștin și o luptă la moarte cu liberalismul modern. Iar această luptă implică – desigur în contradicție cu tradițiile bisericești de neutralitate diplomatică – o poziționare geopolitică clară, lumea multipolară fiind singurul scenariu post-război în care o astfel de luptă se poate duce cu minime șanse de succes.

Nu putem, din păcate, decât să constatăm superficialitatea cu care „lobby„-ul ortodox din România abordează această luptă inegală cu gigantul postmodern. Din cauza copacilor, nu vede pădurea: din cauza avorturilor supra-tematizate (încă o dată în strânsă legătură cu agenda mediatică neoprotestantă americană…), nu vede pădurea feminismului instituționalizat. Dar cum să reproșăm avortul unor femei crescute (și anume chiar în acele școli atât de „naționale„ unde se „predă religia„) în cultul carierei, în religia neo-păgână a „performanței„, în disprețul sistematic față de maternitate, apoi intoxicate mediatic, publicitar, artistic, de cultul corpului, de cultura de dating, de individualismul competitiv pe piața sexuală? Avortul este doar ultima consecință dintr-un cerc vicios care începe cu generalizarea capitalistă a muncii salariate. Să ceri de la Cezar (deși nu este deloc treaba lui), în numele lui Dumnezeu, interdicția tehnicilor de avort fără să ridici un deget împotriva cauzelor de avort este, în cel mai bun caz, o dovadă de stupizenie obraznică – în cel mai rău, un păcat, pe care, nefiind teolog, prefer să nu încerc să-l caracterizez aici.

Din cauza copacilor LGBT, nu vede pădurea secularizării generale a vieții. Ca cetățean, poți în mod justificat să pui la îndoială legitimitatea căsătoriilor unisexuale, din motive aparținând de sfera raționalității seculare, pe care le-am și expus altundeva. Ca creștin, orice pas făcut în această direcție este o apropiere de capcană, fiindcă demonizarea religioasă a „căsătoriilor„ (prin definiție civile) homosexuale nu poate să nu implice tacit o consfințire la fel de religioasă a „căsătoriilor„ civile (desigur heterosexuale, dar tot civile) în general, deci a ideii profund necreștine că taina cununiei ar putea fi înlocuită „ergonomic„ de un act ștampilat de vreo autoritate lumească, fie ea stat național sau imperiu multinațional, dar și a asocierii tipic moderne între conceptele de sexualitate, de dragoste și de căsătorie – deschizând larg ușile creștinătății către iusnaturalismul iluminist.

În general, obsesia creștinismului militant de azi cu temele sexuale (pe care sfânta Evanghelie abia le pomenește) este și într-o relație de simetrie mimetică inconștientă cu hipersexualismul occidental propagat de secta LGBT, și într-o relație de disproporție absolută cu lipsa lui de interes, aproape totală, pentru ceea ce s-a numit (într-un mod, în opinia mea, greșit și reductor), „latura socială„ a Evangheliei. Și aici, discursul aparent anti-secularist al pietiștilor pornește, din păcate, tocmai de la niște premise absolut seculariste. Lăudând zgomotos Biserica pentru „investițiile„ ei în sănătate, educație, etc., aprobăm tacit transformarea Bisericii într-un stat subsidiar, care, ca orice stat de când există capitalismul, nu poate fi decât complicele jafului liberal, prin colectivizarea (prin milă, în loc de „interes național„) a pagubelor aduse societății de capitalism – în timp ce beneficiile rămân, firește, privatizate. Dacă se dorește neapărat implicarea Bisericii în societate, prima sarcină ar fi înființarea unui sistem bancar (și de asigurare) alternativ (după modelul islamic: fără dobândă), datorită căruia un creștin trăind în România n-ar mai fi luat ostatic de cămătăria legală a băncilor, deci n-ar mai fi forțat, la orice pas din viața economică, să încalce poruncile lui Hristos.

Există dezbateri teologice aprinse despre rolul și legitimitatea predicii în liturghie. Un lucru, totuși, mi se pare cât se poate de sigur: presupunând că predica are un rost, dacă popa se poate pronunța ex catedra împotriva consumului de tutun (nu prea reglementat ca atare nici de Evanghelie, nici de patristica), ar trebui să-și facă publică, cu aceeași solemnitate, și opinia despre firmele Schweighofer sau Napolact/Friesland, a căror politică este cel puțin le fel de dăunătoare pentru enoriașii lui decât fumatul.

Iar pe plan cultural-istoric, luptând cu mici epifenomene liberale gen Lucian Boia, patrioții români ortodocși sar inconștient în apărarea unei mitologii protocroniste neo-păgâne concepute de la bun început în scopuri pro-occidentale și uniate, împotriva ortodoxiei, apoi reumflată de propaganda lui Ceaușescu, desigur cu intenții relativ nobile (în slujba voinței lui de independență față de sovietici), dar minciuna tot minciună rămâne. Esența soft power-ului imperial, pe care, din păcate, patrioții români, în marea lor majoritate, încă nu l-au înțeles, este de a influența evoluția politică a unei țări, nu prin impunerea unor elemente de conținut, ci prin controlul ordinii de zi: Imperiul încearcă doar aparent să ne spună ce trebuie să gândim; de fapt victoria lui este consumată din clipa în care a reușit să ne impună tematica, să decidă despre ce vorbim. Oare chiar crede cineva că intenția lui Soros, promovându-l pe Lucian Boia, ar fi fost să convingă (prin argumente, de altfel, de multe ori adevărate și puternice) protocroniștii români să se lepede de crezul lor mitologic? Este ca și cum ai încerca să convingi un îndrăgostit că iubita lui este urâtă. În realitate, cauza pentru care nu poți fi profet în țara ta este că predica politică, aproape întotdeauna, atinge doar (pre)convinși. Dimpotrivă, trebuie înțeles faptul că intenția camarilelor imperiale, când i-au promovat mediatic pe Lucian Boia și alți iconoclaști oportuniști, era, în mod exact invers, de a promova cei mai idioți din semidocții protocroniști, cei mai patologici din xenofobi, în „fruntea„ mișcării patriote, pentru că exact așa arată dușmanul pe care Imperiul și-l dorește în fiecare colonie: atât de certat cu vecinii lui cei mici și la fel de resentimentari încât nici nu poate fi în vecii vecilor un pericol pentru Imperiu, atât de dornic de a reporni războaie civile („anti-comuniste„ sau „anti-bozgorești„) încât o să se ocupe el însuși de a distruge țara în caz de rebeliune, fără să mai pună bugetul US Army la contribuție.

De fapt, și dacă fanteziile protocroniste croite în romantism și scoase din naftalină de Ceaușescu ar fi perfect adevărate, ce ne spune, în sine, predominanța (repet: dorită de Imperiu) a temelor istorice în discursul naționalist român contemporan? Ne spune că mulți naționaliști sunt nesinceri, lași și onanici. Fiind de fapt negri supuși stând la taifas în birtul lagărului, în loc să se răscoale efectiv, se refugiază într-un trecut pentru care ei nu poartă nici o responsabilitate (dacă era criminal), și nu-i revine nici un merit (dacă era glorios), după chipul artistului ratat care se tot laudă cu străbunicul său care a fost general. Este adevărat că cine n-are trecut, cel mai des, nu va avea nici viitor. Însă există și varianta în care de la mult trecut idealizat și onanic reactualizat în loc de acțiune prezentă, vei pierde și ultimele șanse de viitor pe care le aveai. În loc să vorbim despre codul silvic, firma Schweighofer, legea Big Brother și trupele de ocupație prezente pe teritoriu, ne dăm în cap de dimineață până seară cu Ștefan cel Mare. Ei bine, Ștefan cel Mare – indiferent de versiunea, protocronistă sau boiască, în care îl abordăm – cum a ajuns atât de mare? Scriind tratate istorice ditirambice despre Burebista și Decebal, sau războindu-se cu Imperiul necreștin (pe atunci, otoman)? Răspunsul la această întrebare vă și spune, dragi protocroniști, cum și de ce veți rămâne voi la fel de mici ca Lucian Boia – și un pic mai proști.

Pe termen scurt, însă, cea mai gravă greșeală este probabil simpatia manifestată de anumite sectoare ortodoxe pentru calul troian pravisectorist numit Bogdan Diaconu. Pe plan teologic, cum vor ei să împace universalitatea (ca să nu folosesc termenul grecesc corect de „catolicism„, uzurpat de secta papistă) creștină cu etnicismul (maghiarofob, țiganofob, rusofob) mișcării respective? Iată un mister cât se poate de mare. Iar pe plan politic: oare dezbinarea etnicistă operată, dinspre sectoare ale majorității etnice, de pravisectorismul român este mai bună decât dezbinarea etnicistă operată dinspre sectoare minoritare de agenții de influență ai galaxiei Soros? Chiar nu vede nimeni perfecta complementaritate dintre discursul liberal „anti-discriminații„ și mentalitatea de indigenat colonial propagată de Bogdan Diaconu și clica lui? Lecția din Ucraina oare n-a fost de ajuns?

Din păcate, naționalismul român în curs de renaștere pare dispus să reproducă toate greșelile lui Ceaușescu (indigenism protocronist, paranoia xenofobă etc.), lepădându-se în schimb de toate aspectele pozitive (suveranitate, dreptate socială, independență economică etc.) ale guvernării pre-decembriste, dar cu circumstanța agravantă că – spre deosebire de regimul pseudo-marxist anterior – o face de multe ori chiar uzurpând numele lui Hristos.

Autor: Raoul WeissGandeste

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s