Dogma democraţiei

democratie-pentru-toti

Democraţia modernă, care este preferată oricăror alte forme de organizare, a ajuns să însemne democraţie electorală, în cadrul căreia conducătorii statului sunt aleşi prin vot secret în cadrul unor plebiscite organizate periodic. Această formă de democraţie a devenit dominantă cu mult timp în urmă şi a ajuns să reprezinte, în mentalitatea comună, singurul sens al democraţiei. În ultimii 100 de ani s-au purtat numeroase războaie în lume pentru a o face mai „sigură“, astfel încât această formă să fie adoptată în cât mai multe părţi ale lumii. Este ca şi cum am porni de la convingerea că un nivel „optim“ de şoc şi groază ar converti cetăţenii Bagdadului în republicani şi democraţi convinşi sau ar transforma Afganistanul într-o suburbie a oraşului Seattle.
Dacă pentru democraţie suntem gata să ucidem şi să murim, atunci această formă de organizare capătă statut de religie, fie şi una seculară. Precum o religie, democraţia electorală are la bază un sacrament, o liturghie şi o dogmă. Sacramentul este votul secret, liturghia, campania electorală, iar dogma este aceea că alegerile reprezintă voinţa poporului.
Dar este această dogmă adevărată? Este „voinţa poporului“ cu adevărat reprezentată de 51% dintre alegători? Evident, nu toţi cetăţenii merg la vot, aşadar, se poate ca voinţa participanţilor la vot să nu reprezinte nici pe departe voinţa poporului. Mi s-ar putea răspunde că tocmai oamenii care s-au prezentat la vot, manifestându-şi în acest mod preocuparea pentru soarta ţării lor reprezintă voinţa poporului. Totuşi, acest argument scapă din vedere faptul că există oameni (ca mine, de pildă) preocupaţi suficient de mult de soarta ţării lor încât să nu se prezinte la vot; oameni pentru care nici un partid nu mai poate fi acceptat sau, şi mai grav, pentru care ambele partide sunt de fapt un singur partid, între ele fiind diferenţe nesemnificative, care au importanţă doar pentru divertismentul şi manipularea publicului.
Dacă pe buletinele de vot ar exista rubrica „nici unul dintre cei de mai sus“ 2, poate că această opţiune ar aduna cele mai multe voturi şi ar fi cea câştigătoare. În orice caz, nu este adevărat că voinţa unei majorităţi slabe de votanţi poate fi uşor echivalată cu „voinţa poporului“.
Mai mult, ne putem întreba dacă o majoritate slabă poate valida cu adevărat o decizie esenţială, care îi angajează pe toţi oamenii să consimtă la acţiuni importante cu implicaţii pe termen lung. De exemplu, este echitabil ca 51% dintre alegători să îi forţeze pe toţi ceilalţi să accepte intrarea într-un război? Sau să fie de acord cu războiul permanent împotriva copiilor, care este avortul? Există, desigur, anumite chestiuni asupra cărora poate decide o majoritate de 51 %, dar problemele fundamentale nu se pot încadra printre acestea.
O altă problemă privitoare la dogma reprezentării este că există două categorii de care nu se ţine cont la alegeri: oamenii care nu mai sunt şi cei care nu s-au născut încă, trecutul şi viitorul. Într-o democraţie electorală, interesele celor care trăiesc în prezent sunt dominante. În privinţa primului grup, unii vor spune că nu ar trebui să ne cramponăm de trecutul mort şi că libertatea pe care trebuie să o câştigăm în primul rând este libertatea faţă de părinţii noştri. Este un grăunte de adevăr şi aici, moartea face şi ea parte dintr-un rost. Totuşi, viaţa nu se reduce la momentul prezent şi nici o generaţie, oricât de avansată ştiinţific ar fi, nu poate cuprinde totalitatea vieţii şi nu poate decide singură care este modul corect de vieţuire în lume.
Lumea de acum este rezultatul deciziilor şi acţiunilor care i-au alcătuit trecutul. Tradiţiile noastre concentrează întreaga înţelepciune a trecutului, referitoare la cum să trăim în lume şi în comuniune unii cu ceilalţi. Este, desigur, o cunoaştere incompletă, iar sarcina noastră este de a o îmbogăţi şi de a o transmite mai departe. Astfel, tradiţia vine din trecut, dar este orientată spre viitor. Democraţiile tind însă să erodeze tradiţiile prin cultivarea dorinţelor prezentului. G. K. Chesterton a numit tradiţia „democraţia celor care nu mai sunt“ 3, iar democraţia reală ţine seama şi de oamenii care nu mai sunt, dar care fac totuşi parte din ea.
Abandonând trecutul, democraţia abandonează şi viitorul. Îi împovărăm pe copiii noştri cu datorii pe care nu le pot plăti, cu războaie pe care nu le pot câştiga, cu obligaţii pe care nu le pot onora. Nu facem nimic pentru a împiedica deteriorarea infrastructurii şi slăbim capacitatea copiilor noştri de a sta pe propriile picioare. Votăm legi care ne asigură pensii mari, crezând că putem trăi din taxele plătite de copii, chiar dacă reducem numărul copiilor pe care îi aveam, lăsând o povară şi mai grea pe umerii celor care rămân.
Prin abandonarea trecutului şi a viitorului, democraţia nu mai poate să reprezinte nici prezentul, pentru că, fără a mai avea drept călăuză trecutul şi fără preocuparea pentru viitor, prezentul îşi pierde realitatea. Momentul prezent este efemer, el devine istorie imediat ce e trăit. Fără tradiţie şi fără o orientare spre viitor, momentul prezent devine un fel de Alzheimer cultural, fără memorie şi direcţie.

Liturghia“ democraţiei
Dacă dogma este greşită, “liturghia” – deci campania electorală – dă bătăi de cap. De fapt, alegerile sunt pieţe care stabilesc preţuri foarte mari de intrare. Pentru a intra într-o campanie prezidenţială şi a fi susţinut de un partid, un candidat ar trebui să aibă 50 de milioane de dolari în buzunar doar pentru a fi credibil. Această sumă nu reprezintă toate cheltuielile pe care va fi nevoit să le facă, ci doar un avans. Suma nu îi cumpără pe alegători, asigură doar credibilitatea, iar fără această credibilitate (i.e. banii) candidatul nu va putea avea susţinere din partea presei. Cheltuielile totale vor ajunge la o sumă mult peste avans.
La alegerile din 2008, costul campaniei s-a ridicat la suma impresionantă de 5,3 miliarde de dolari, iar aceste cheltuieli au fost doar pentru cursa electorală la nivel naţional. Sunt foarte puţine surse de finanţare a unei campanii, iar procesul politic trebuie să fie, inevitabil, dominat de aceste surse. Corporaţiile şi organizaţiile care finanţează alegerile văd în acest lucru o investiţie, aşteptându-se să le aducă un câştig substanţial. Câştigul vine sub forma subvenţiilor, a legilor şi reglementărilor favorabile, a accesului la înalţii oficiali şi a scutirilor de taxe. Aceasta poate fi cea mai mare investiţie pe care o pot face corporaţiile. Însă toate acestea conduc direct la oligarhie, contrariul democraţiei, la instaurarea unei Republici a comitetelor de acţiune politică [„a Republic of PACs“] 4 în locul unei forme de guvernare în care puterea o deţine poporul.
Dar de ce este nevoie de atât de mulţi bani? Pentru că arta politică în democraţie nu este cea a deliberării şi convingerii [prin prezentarea unor soluţii viabile], care sunt relativ necostisitoare, ci este arta manipulării şi a propagandei, pentru care sunt irosiţi extrem de mulţi bani. Aproape niciodată nu se face apel la inteligenţă, ci la latura pur emoţională. În democraţie, calea spre putere şi modalitatea de a câştiga loialitatea din partea susţinătorilor este exagerarea micilor diferenţe dintre partide. Candidaţii trebuie să găsească o modalitate prin care să creeze impresia că sunt diferiţi unul de celălalt, chiar (sau mai ales) dacă sunt într-un profund acord. Cu cât sunt mai iraţionale argumentele în favoarea unui candidat, cu atât mai uşor se produce manipularea. Problemele reale pot constitui subiectul unor argumente reale, care pot fi convingătoare pentru alegători, ceea ce ar diminua devotamentul fanatic pe care îl cer politicienii. Astfel, vor găsi, de pildă, că e mai important să dezbată problema dacă Obama este sau nu musulman decât dacă acesta înţelege mecanismele care declanşează o criză financiară. Prima chestiune face subiectul unei dezbateri emoţionale şi care nu are legătură cu faptele, în timp ce a doua presupune cunoaştere şi inteligenţă.
Metoda cea mai utilizată în manipularea democratică este crearea unui „celălalt“ demonic. Membrii altui partid sunt portretizaţi nu ca oameni care pornesc de la premise diferite şi ajung la concluzii diferite, ci ca personaje care urmăresc, în mod deliberat şi malefic, să distrugă ordinea socială şi politică. Raţiunea este înlocuită de teamă, iar dacă oamenii se tem de celălalt partid, performanţa celor care îl demonizează nu mai are importanţă. Oricât de incompetent se dovedeşte un partid, el va apela mereu la strategia demonizării celuilalt partid. Există, fără îndoială, idei şi opinii care pot conduce la distrugerea unei societăţi, dar sunt (dacă sunt) puţini oameni care îşi propun anihilarea ordinii sociale; mai curând, ei au o viziune diferită sau, adesea, eronată asupra modului cum ar trebui să arate această ordine.
Tendinţa demonizării se observă cel mai clar atunci când democraţia este impusă unor naţiuni cu elemente etnice, culturale şi religioase diferite. Deşi există mereu o anumită tensiune socială în aceste naţiuni, sub regi, imperii sau chiar sub dictaturi, oamenii găsesc o modalitate de a trăi împreună într-o pace relativă. Dar atunci când apare democraţia electorală în aceste naţiuni, fiecare grup şi trib îl demonizează pe celălalt, rezultatul fiind războiul civil, epurare etnică şi genocid. Într-adevăr, epurarea etnică a devenit cel mai periculos act al ordinii democratice. Nu îmi vine în minte nici o excepţie de la această regulă. Am vrut sa construim o lume democratică sigură; din nefericire, am făcut din democraţie o primejdie pentru lume.

Sacramentul“ democraţiei
Cu minore excepţii, democraţia se desfăşoară în spaţiul „sacru“ reprezentat de cabina de votare, corespunzând stranei unde se face spovedania. Acesta este locul unde alegătorul, singur şi izolat, îşi mărturiseşte credinţa sa adevărată. Este, probabil, cea mai înaltă expresie a filozofiei individualiste a omului modern. Dar ne putem întreba dacă acest individualism este compatibil cu democraţia însăşi sau cu orice formă rezonabilă de comunitate. Conform filozofiei utilitariste moderne, nu există un bine comun, nu există nici lucruri care să fie considerate în mod obiectiv bune. „Bun“ înseamnă doar „bun pentru mine“, iar votul, doar o expresie a interesului egoist. Prin urmare, o problemă precum, să spunem, avortul nu este „bună“ sau „rea“ în sine, ci doar „bună pentru mine“, iar alegerile nu fac decât să totalizeze lucrurile care sunt considerate bune în mod privat.
Dar votul secret nu este singura formă de vot. Există forme deliberative: reuniunea preelectorală, întrunirea alegătorilor pentru rezolvarea treburilor obşteşti, întrunirile de grup, care sunt mult mai potrivite pentru realizarea binelui comun. Votarea în aceste cazuri este publică, iar un spaţiu este rezervat pentru deliberare şi convingerea publicului. În astfel de adunări, argumentul „acest lucru e bun pentru mine“ nu este convingător; doar argumentele de genul „acest lucru este bun pentru noi“ sau, mai simplu, „acest lucru este bun“ pot convinge.
Este adevărat că orice grup poate fi la fel de iraţional sau chiar mai iraţional decât sunt indivizii izolaţi. Totuşi, într-un grup există mereu posibilitatea ca oameni lucizi şi chibzuiţi să îi poată convinge pe ceilalţi cetăţeni cu privire la un program inteligent şi să înlăture tendinţa naturală a democraţiei de a recurge la emoţie şi iraţionalitate.
În timp ce cabina de votare se aseamănă stranei unde se face spovedania, întrunirea de grup este similară mai mult comuniunii.

Este democraţia democratică?
Ne putem întreba dacă ordinea politică actuală este cea pe care ne-am dorit-o cu adevărat, dacă voinţa reală a poporului este reprezentată de instituţiile noastre. Atât republicanii, cât şi democraţii, liberalii şi conservatorii au serioase îndoieli că aşa stau lucrurile. De fapt, acesta poate fi singurul punct în care ambele părţi cad de acord: cele două grupuri ajung împreună la concluzia că lucrurile au evoluat într-o direcţie greşită.
Sugerez că răspunsul se află în absolutismul modern. Un lucru este cunoscut prin ceea ce îl limitează în mod firesc, iar un lucru care nu are limite devine opusul lui însuşi. În acest fel, democraţia, sacralizată şi absolutizată, se transformă în contrariul ei, într-o oligarhie prost deghizată, care foloseşte toate mijloacele de propagandă pentru a convinge publicul că votul fiecăruia contează. Astfel de degenerări au precedent în istorie. Imperiul Roman de Apus a păstrat forma şi funcţiile republicane. Funcţiile de consul, chestor, edil şi tribun s-au menţinut şi aveau loc campanii încinse şi extrem de costisitoare pentru ocuparea acestora. Armata nu mărşăluia nu sub steagul împăratului, ci sub cel al SPR (Senatul şi Poporul Romei). Dar totul era un simulacru; puterea se afla, de fapt, în mâinile împăratului şi ale armatei şi clasei de comercianţi/proprietari de pământ ale căror interese le reprezenta, în timp ce voturile plebei erau cumpărate cu mijloacele celui mai mare stat al bunăstării din lume. Dar, cel puţin, romanii îşi puteau vedea împăratul, îi cunoşteau numele, îl puteau iubi sau urî. Nouă nu ni se permite să îi vedem pe adevăraţii noştri conducători şi nu ni se îngăduie niciodată să îi numim. Un simulacru de democraţie acoperă o realitate oligarhică.
Acestea fiind spuse, ne putem însă întreba: „Ar fi fost mai bine dacă am fi rămas sub conducerea regelui George 5? Domnia sa nu pare să-i fi ajutat pe britanici, popor care nu seamănă cu nici un alt popor mai mult decât cu cel american“. Această afirmaţie, deşi îi va ofensa pe prietenii mei englezi, conţine totuşi un sâmbure de adevăr şi ridică o întrebare la care trebuie răspuns. Pentru că, într-adevăr, noţiunea de monarhie a cunoscut, în acea vreme, o deviere spre absolutism, care a transformat-o în contrariul ei, iar regii de naţionalitate germană ai Angliei au favorizat o astfel de evoluţie fiindcă au tolerat acumularea puterii oligarhice.
Pentru a ne forma o idee clară despre monarhie, va trebui să ne întoarcem în timp, nu doar până în Evul Mediu, ci chiar până în vremea lui Aristotel. Însă acesta va fi subiectul unui alt articol.

Dar să ne imaginăm că în loc de a apela la vecinul său, fermierul merge la bancă. Spre deosebire de vecin, banca nu are nici grâu, nici bani pentru a-l împrumuta. În schimb, aceasta „împrumută“ credite pe care ea însăşi le creează, credite care au puterea de a decide bogăţia altor oameni. Aceste credite nu reprezintă o muncă, ci doar puterea monopolului legal de care dispun băncile. Dar puterea financiară pe care o are monopolul va fi mult mai mare decât puterea unui fermier, întrucât un fermier poate crea bogăţie doar prin munca sa, în timp ce banca creează un simulacru de bogăţie prin apăsarea câtorva butoane la un computer, iar durata producerii acestei bogăţii este incomparabil mai mică decât durata de care are nevoie un fermier pentru a produce grâu. Oamenii care creează bogăţie reală nu pot intra în competiţie cu cei care produc, ex nihilo, bogăţie financiară.

Băncile îşi pot însă înmulţi profiturile prin acordarea împrumuturilor pentru consum (de ex., carduri de credit) sau a împrumuturilor pentru speculaţii financiare. În acest mod, ele creează mai mulţi bani decât este nevoie pentru producţie, conducând, în acelaşi timp, la instalarea unei tendinţe sistematice spre speculaţie şi consumerism.

“Ceea ce nu înţeleg majoritatea experţilor, politicienilor, lobbiştilor, bancherilor şi a societăţii civile cu privire la criza economică din Europa şi din restul lumii occidentale este strânsa legătură dintre criză şi politicile anti-viaţă și anti-familie.

Creşterea dimensiunilor statului, monopolul deţinut de corporaţiile uriaşe asupra resurselor lumii, dependenţa tot mai mare de stat a omului obişnuit, datoriile incredibil de mari şi imposibil de acoperit atît ale statelor, cît si ale cetăţenilor privaţi sunt rezultatul slăbirii politicilor de protejare a familiei ca unitate de bază a societăţii, spune economistul John Medaille.

Economia nu este o gnoză mistică accesibilă doar cîtorva iniţiaţi. Ea se bazează pe oameni şi pe nevoile lor. Pe scurt, are loc o stagnare a creşterii populaţiei în ţările cele mai avansate economic, susţinerea avortului legal şi a măsurilor contraceptive determinând scăderea ratei totale a fertilităţii cu mult sub nivelul de înlocuire. Mai puţini oameni, familii destrămate şi un număr tot mai mic de căsătorii înseamnă, în mod firesc, mai puţină stabilitate economică, o cerere mai scăzută de bunuri şi servicii şi o capacitate mai slabă de producere a acestora.

Cinci lucruri stau la baza economiei: problema demografică, proprietatea asupra pămîntului, resursele naturale, munca şi banii. Prejudicierea oricăruia dintre ele conduce la prejudicierea tuturor celorlalte.
Greşeala pe care o fac statele moderne este că înlocuiesc sau elimină funcţiile care erau iniţial îndeplinite de familie.

Ei nu înţeleg de ce interesele naţionale ale statelor membre sunt sacrificate de dragul menţinerii zonei euro. Ei nu înţeleg de ce UE accelerează tocmai politicile care au declanşat iniţial această criză.”

Surse articol

1, https://irinamonica.wordpress.com/2011/07/24/despre-democratie-si-regi/

2, https://irinamonica.wordpress.com/2011/11/12/declinul-familiei-si-criza-economica/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s