Decembrie 1989, amintiri de la revoluţie

orig_romania-decembrie-1989-978-973-8966-91-8

Se împlinesc 26 de ani de la acel decembrie însângerat. Pe vremea aceea eram un puşti de 21 de ani, care terminase armata de câteva luni şi trudeam într-una din fabricile patriei, mai precis „Uzina de maşini electrice Bucureşti” (U.M.E.B).

Deoarece, înainte de stagiul militar, nu intrasem la Politehnică, la Facultatea de Electronică şi nu reuşisem nici să mă pregătesc pentru sesiunea din acel an, singura opţiune viabilă fusese să mă alătur clasei muncitoare biruitoare.

Lucram cu tot felul de unelte şi utilaje grele, iar accidentele de muncă erau destul de numeroase. Destui tineri de vârsta mea se alegeau cu membre amputate, sau chiar mureau, iar fetele erau practic scalpate în anumite cazuri, când îşi agăţau părul în diverse componente în mişcare, ale utilajelor pe care lucrau, cot la cot cu bărbaţii.

Aici am aflat pentru prima dată despre „revoluţie”. Cam pe 16 – 17 decembrie s-a auzit, printre muncitori mai întâi, ca un zvon, apoi pe la megafoane, unde Ceauşescu ţinea discursuri despre „agenturili străine” şi „elementele huliganice” care vor să destabilizeze ţara. Oamenii lucrau cu urechile ciulite la difuzoarele răspândite prin hale, sau se adunau în grupuleţe şi comentau cu înfrigurare evenimentele. „N-auzi bă, că îl dă jos pe Ceauşescu?!” „E groasă rău de tot! La Timişoara e răscoală, mor oamenii pe stradă!”

Secretarul de partid, un individ trecut de 50 de ani, înalt, masiv, cu o căciulă de astrahan pe cap şi încălţat cu nişte cizme de piele groasă, aşa cum purtau ofiţerii  de armată, patrula agitat de colo-colo prin secţii. În zilele sale bune obişnuia adesea să urle la muncitori că „el este Ceauşescu în această fabrică”. Pe mine mă sancţionase cu mustrare, pentru că pe vremea aceea eram rocker şi aveam părul lung, lucru care nu se încadra în morala tinerilor din societatea socialistă multilateral dezvoltată.

Acum „micul Ceauşescu” se dezumflase şi simţea că îi cam fuge pământul de sub picioare, ba chiar aveam impresia că se teme ca nu cumva muncitorii să se revolte împotriva lui şi să îl linşeze.

Pe 21 decembrie eram schimbul doi, aşa că dimineaţa eram acasă. Stăteam turceşte pe covor şi mă uitam la televizor, la mitingul unde Nicolae Ceauşescu încerca să „dreagă busuiocul” în ceasul cel de pe urmă. La un moment dat imaginea a început să tremure, Ceuaşescu a rămas blocat de uimire cu mâna în aer şi dinspre mulţime s-a auzit un vuiet de ţipete şi huiduieli care acopereau uralele şi aplauzele înregistrate pe bandă şi difuzate la megafoane.

A fost al doilea moment de şoc pentru telespectatorul român de atunci, după prima ştire, în stil Pro TV, din istoria României, aceea cu sinuciderea generalului Vasile Milea. Au urmat celebrele „Alo, alo…” ale lui Ceauşescu şi anunţul de toată jena, cu majorarea salariilor şi pensiilor cu 100-200 de lei. La nici o jumătate de oră de la acest eveniment incredibil, am simţit că îmi îngheaţă sângele în vene. Din stradă se auzea un zgomot infernal, aşa cum nu mai auzisem niciodată, nici la meciurile de fotbal, nici la mitingurile populare la care eram scos cu forţa. Aveam impresia că trăiesc într-un film de război sau ceva de acest gen. „Jos comunismul!”, „Jos Ceauşescu!”, Jos Dictatorul!” Cine ar fi avut curajul să strige aşa ceva pe stradă în urmă cu câteva zile???

Mi-am urmat totuşi programul normal şi am plecat la serviciu, ca de obicei. Acolo mai toată lumea era adunată în secţie şi aştepta să primească semnalul de plecare. Am fost preluat imediat, împreună cu alţi câţiva tineri colegi şi am fost dus la comandamentul „Gărzilor Patriotice” din cadrul uzinei. Pentru cine nu ştie, „Gărzile patriotice” erau un fel de armată civilă
din care făceau parte practic toţi cetăţenii români de vârstă adultă, de regulă bărbaţi. Uniforma era aproape identică cu cea a armatei, cu singura diferenţă că, în loc de vestita bonetă, membrii gărzilor purtau un fel de bască sau beretă, aşa ca la vânătorii de munte.

Ajunşi acolo am primit imediat uniforme, iar pe post de armă câte o lopăţică rabatabilă de campanie, aceea pe care soldaţii o poartă la centură şi este folosită la săpatul tranşeelor. Am fost informaţi că vom merge în Piaţa Universităţii pentru a apăra ţara de huliganii unguri de la Timişoara care au venit să devasteze Bucureştiul. Lopăţelele în cauză erau destinate pocnirii în cap a acestor huligani.

Înainte să fiu îmbarcat în autobuzul cu destinaţia Piaţa Universităţii am aflat ce s-a întâmplat de fapt la mitingul care a declanşat rebeliunea de la Bucureşti, de la colegii din schimbul de dimineaţă care fuseseră trimişi acolo de liderii de  la partid. La un moment dat cineva din mulţime a aruncat o petardă, care a creat panică în rândul participanţilor. Femeile au început să ţipe şi mulţimea început să se îmbulzească şi să se calce în picioare. În situaţia creată, nişte băieţi mai solizi şi cu ochii albaştri au început să strige „Jos Ceauşescu!”, „Jos Comunismul!” şi alte asemenea lozinci agitând participanţii neavizaţi. Şi aşa a început nebunia!

Autobuzul a fost parcat pe o stradă laterală în zona hotelului „Intercontinental” şi ni s-a spus să aşteptăm ca la momentul potrivit să primim semnalul de atac împotriva „huliganilor”. Am stat aşa vreo 2 – 3 ore, timp în care oamenii care treceau prin zonă, fie ei revoluţionari, fie huligani şi terorişti, ne arătau gestul acela cu degetul, ne înjurau, ne făceau bulangii
sau ne băteau obrazul.

Marele meu noroc, pentru care, poate, astăzi sunt încă în viaţă, a fost faptul că nu am primit acel de semnal şi după un timp, nu mai ştiu exact, ori liderul de sindicat ne-a dat drumul, ori am hotărât eu să cobor din autobuz şi m-am îndreptat spre casă.

Stau şi acum şi mă chinui să îmi amintesc cum am reuşit să mă strecor prin mulţime, fără să fiu linşat, fără să fiu udat de tunurile cu apă şi fără să primesc un glonte în cap. Am ajuns la metro şi am pornit spre casă cu convingerea tot mai clară că nu era vorba de o revoluţie populară ci de ceea ce mai târziu aveam să aflu că se numeşte lovitură de stat.

În vagoane erau o mulţime de oameni, mulţi în perechi, uzi până la piele şi surprinzător, unii dintre ei erau foarte veseli râzând de parcă se întorceau de la un film sau spectacol distractiv.

Pe 22 decembrie nu m-am mai dus, am stat acasă şi am urmărit evenimentele la televizor, încă nefiind sigur dacă ce se întâmplă este real, sau doar visez. Am aflat în zilele următoare de la un coleg foarte entuziast, care fusese non-stop în Piaţa Palatului (acum parcă se numeşte Piaţa Constituţiei), cum zeci de puştani şi gură-cască de pe acolo fuseseră omorâţi de gloanţele, trase de soldaţii în termen, care ricoşau din pereţii clădirilor şi îi nimereau din greşeală.

M-am întors la muncă pe 23 sau pe 24 decembrie. În acele zile în Bucureşti domnea cu adevărat teroarea. Nu acea teroare închipuită din vremea regimului comunist, ci o teroare izvorâtă din teama pentru propria viaţă. Se auzeau peste tot vorbe că te poţi trezi oricând, în timp ce mergi liniştit pe stradă, cu un glonţ în cap, tras de lunetişti.

Am ieşit de la metrou, ca de obicei la staţia „Politehnica”, vis-a vis de complexul studenţesc „Leu” şi am luat-o pe bulevardul Ho Şi Min, actualul Vasile Milea, unde se afla uzina în care lucram. Am zărit un Oltcit avariat proptit într-un stâlp. Avea parbrizul şi un geam lateral făcute praf şi caroseria ciuruită de gloanţe. M-am apropiat şi am văzut la volan un bărbat corpolent îmbrăcat cu un pulover tricotat de mână cum se obişnuia pe vremea aceea, vânăt la faţă şi cu capul căzut într-o parte. Era mort. M-am mirat singur de faptul că nu eram deloc îngrozit, practic nu simţeam nicio emoţie. Am trecut mai departe şi m-am grăbit puţin pentru că din depărtare încă se mai auzeau rafale de arme automate.

Oamenii de prin zonă spuneau că bietul om din maşină fusese doborât de gloanţele lunetiştilor de pe acoperişul Academiei „Ştefan Gheorghiu” sau „Şcoala de partid”, cum se mai numea şi care avea sediul în apropiere. Apoi am aflat, tot din auzite, că a fost omorât de nişte muncitori idioţi din uzină, care au primit arme de la „Gărzile Patriotice”. Au început să se joace de-a războiul şi să someze trecătorii. Omul de la volan s-a speriat şi a acelerat, cineva a început să strige „Teroristul” şi au început să tragă în el până l-au omorât.

Câteva zile nu a mai muncit nimeni. Nu ştiam cine ne conduce, nici pentru cine muncim. Stăteam în curtea fabricii şi discutam evenimentele petrecute, ne dădeam cu părerea. În peretele unei hale vizibil ciuruit de misterioşii trăgători de elită, am observat un glonte mai puţin obişnuit. Era foarte lucios şi bine finisat şi nu era din bronz, ca de obicei, ci dintr-un oţel în genul celui folosit la cuţitele de strung. Era celebrul glonţ cu cap vidia. Am încercat să-l scot din zid dar nu am reuşit. Am plecat să caut ceva unelte ca să-l extrag, dar când m-am întors deja dispăruse.

A urmat execuţia lui Ceauşescu, de Crăciun şi un Revelion trist şi tăcut, când îmi amintesc că au fost interzise petradele, pocnitorile şi artificiile pentru a nu fi confundate cu focurile de armă ale teroriştilor.

Treptat, după aceea, viaţa a început să revină la normal. Ziarele au început să se înmulţească şi să publice cu frenezie, cele vechi şi-au declarat independenţa şi libertatea şi şi-au schimbat denumirile comuniste. Iliescu şi ai lui au format Frontul Salvării Naţionale (FSN).

Eram liberi. Sau cel mult aşa credeam atunci…

Sursa articol : danl33.wordpress.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s