Mică cateheză electorală pentru mahalagii inepți

10175023_711226958945148_7220378772626900661_n-278x300

Mică cateheză electorală pentru mahalagii inepți. Lecția 1.

În 2014, ca în 1990, există un singur partid mare și lat în România: PSD. Este normal?

-Normal în sens axiologic (adică, „bun„), probabil nu; în sens statistic (adică, „previzibil„), da, este perfect normal. După 1945, ocupația străină a lichidat partidele autohtone și a creat un partid unic, care a rămas la putere până în 1990, la început doar ca stație de transmisie pentru puterea exogenă impusă de facto de la Moscova, iar după sfârșitul anilor 70, cucerind o anumită independență națională. Puciul din 1989 a însemnat o întoarcere la situația anilor 50 și 60, cu Imperiul occidental în rolul, părăsit de URSS, al puterii ocupante. Noul ocupant, făcând ideologic apologia pluralismului, n-a putut să ceară fățiș lichidarea partidului-moștenitor PSD, avatar pluralist al PCR-ului, și a cărui loialitate față de noul suzeran geopolitic i se părea, în mod legitim, îndoielnică. Putea, în schimb, să sprijină apariția altor partide. În mare, totuși, n-a făcut-o, sau doar marginal. De ce?

-Cu ajungerea troțchiștilor preschimbați (cunoscuți și sub numele de „lobby neocon„, deși doctrina lor se auto-denumește „neoliberală„) la putere în Washington, s-a schimbat și doctrina strategică: ascuns timp de decenii sub masca socio-democrată, anti-egalitarismul occidental inspirat de Leo Strauss, adică extrema-dreaptă ca esență a occidentului imperial ajunge fățiș la putere sub numele de anti-totalitarism (reprezentată în România, în mod aproape oficial, de V. Tismăneanu). Scopul „democrației„ nu mai este puterea populară, ci protecția „minorităților„. „Popular„ devine sinonim cu „populist„, deci cu „totalitar„. Se „descoperă„ că orice partid este din fire „totalitar„ (românește: că, oricât de infiltrat ar fi de agenții occidentali, odată la putere, se poate răzgândi și adopta opțiuni suveraniste, ca FIDESZul lui Viktor Orbán în Ungaria).

-Prin consecință, diplomația imperială a Occidentului, în periferia lui colonială, nu mai investește (sau doar marginal) în partide, ci în „societatea civilă„, adică în „ONG„-uri. Ce este un ONG? Un ONG este, de facto, un partid unde militanții sunt înlocuiți de angajați plătiți și fără drept de vot, deci fără control asupra structurii de conducere, care depinde 100% de cei care finanțează ONG-ul (însemnând: 90% instituții financiare și guverne occidentale, cu case regale, fonduri de stat și organizații Soros drept paravan). „Societatea civilă„ realizează deci, și înainte de triumful mesianic al oligarhiei apatride (concretizată în viitor prin dispariția statelor lumii și full scale dominance a juntei militare NATO), visul neoliberal al democrației cenzitare globale (1 dolar = 1 vot). În spațiul politic, misiunea agenților occidentali este deci lichidarea partidelor și a vieții civice, cu înlocuirea alegerilor anonime cu proteste de stradă în care protestatarii vor fi identificați spre binele lor (în cazul protestelor pro-occidentale, cu prezența chiar obligatorie pentru activiștii ONG-iști), sau în scop represiv (când, prin excepție, nu sunt proteste pro-occidentale). Este deci absolut logic ca „dreapta românească„, creată 100% de occidentali după 1990, să nu aibă nici un partid demn de denumirea de partid, ci doar băieți cu telefoane: unul are numărul lui Kerry, altul, numărul lui Reding sau al Angelei Merkel, etc.. Din clipa în care deținătorul numărului magic nu mai ridică telefonul, băiatul respectiv (de pildă: Klaus Iohannis), practic, nu mai există politic. Degeaba ar fi ajuns „la putere„: rămâne cu un mandat gol și niște politici pe care – dacă cumva se îndepărtează de directivele imperiale – oricum nu le poate duce în practică, fiindcă n-are cu cine. Alegerea din turul doi al prezidențialelor 2014 nu este deci o alegere între Ponta și Iohannis, ci între un candidat cât de cât real (ceea ce gândim despre personalitatea lui fiind absolut secundar în contextul de față) și un necandidat, o hologramă de candidat creat de Hollywood-ul diplomatic occidental: între un președinte potențial (oricât de „rău„ sau „corupt„ ar fi el din punct de vedere moral) și un guvernator (sau Gauleiter) impus.

-A devenit urgent ca românii să se trezească din visul-mitul excepționalismului românesc. Situația mai sus descrisă este cea a majorității țărilor din lumea a treia în care există încă un potențial de suveranitate națională, exploatat ca atare (în Venezuela, Iran etc.) ori nu (în Ucraina înainte de război, Republica Moldova, etc.). Faza următoare în evoluția actuală dinspre stat spre teritoriu e reprezentată de țări unde au dispărut și ultimele potențialități de putere autohtonă, cum ar fi Somalia, Libia sau Ucraina de azi. Prin deciziile adoptate de electorat peste câteva zile, și în cazul unei victorii mari pentru Ponta/PSD, și de structurile PSD peste câteva luni, România se poate îndepărta de modelul somalian-libian, evoluând din nou, încetul cu încetul, spre modelul venezuelian, și cam atât. A visa la orice alt gen de câștig pe termen scurt înseamnă ori rea-credință, ori infantilism.

-Oricine își dorește o viață politică pluralistă în România trebuie deci să înțeleagă în primul rând că în acest scop trebuie să existe partide în România – iar, în această perspectivă, și existența unui partid unic este de preferat față de situația în care n-ar mai exista nici un partid. Evoluția „partid unic > pluralism„ e bine documentată în istoria politică a omenirii, pe când, pentru evoluția „partid unic > haos feodal > pluralism„, nu dispunem de nici un exemplu.

-În fața aceleiași alegeri foarte ingrate s-au aflat și românii din 1990: aveau de ales între un autoritarism izolaționist, ușor șovin și destul de tâmpit, și o „revoluție„ organizată din afara și în beneficiul unor puteri și interese economice străine. Este deci destul de logic ca cei care au ieșit cu câștig din loteria antisocială organizată pe perioada 1990-2014 (în mare: căpșunărimea și „societatea civilă„ plătită de Occident) să se alăture, votând holograma Iohannis, campaniei anti-PSD camuflată în „vot anti-Ponta„. Și ca cei rămași dependenți de strategiile de bunăstare colectivă anatemizate de 24 de ani sub numele de „comunism„ (deși erau larg folosite, și cu succes, în Occidentul social-democrat înainte de revoluția neoliberală…) să facă alegerea opusă: pensionari, țărani, salariați la privat precum și la stat, chiar și micii întreprinzători activi pe piața internă, care, cu un pic de luciditate, au înțeles de mult diferența dintre o birocrație post-comunistă ușor sufocantă și o dictatură a multinaționalelor care te extermină fără cea mai mică șansă de scăpare.

-Aflat în plină prăbușire economico-financiară, Occidentul, evident, n-are de unde să-și plătească destui activiști („ONG-iști„) pentru a compensa electoral această masă enormă de oameni care trăiesc obiectiv mai prost decât în 1989 și par în sfârșit dispuși să tragă lecții din acești 24 ani de „tranziție„ (spre lumea a treia). Efectivele (anti-)partidului ONG-ist se regăsesc grosso modo în scorul electoral, destul de ridicol, al Monicăi Macovei, care a și prezentat programul cel mai sincer și explicit anti-popular și liberal-libertar (thatcherism cu LGBT și anticreștinism vădit, dictatura de tip bolșevic a „societății civile„, ca elita revoluționară a… omenirii eliberate de granițe statale și de moșteniri culturale). Prin consecință, obiectivul tactic al rețelelor occidentale în campania în curs nu a fost să împiedice victoria lui Victor Ponta, ci doar să rămână cu o victorie cât de slabă se poate și să-și înceapă mandatul cu o majoritate cât se poate de subțire, așa fel ca să rămână 100% controlabil, fiindcă:

-1. Din greșelile comise în Ungaria anilor 2004-2010, Occidentul a învățat cât de periculos poate să fie pentru el orice încercare de a opri procesul alternanței la putere (oricât de iluzorie ar fi ea) în „democrații tinere„ populate de oameni încă naiv însetați de libertatea politică formală la care au acces de mai puțin de 30 de ani.

-2. După ce „agenda societală„ a globalismului (latura lui libertară) a fost dusă la capăt în mare parte de „dreapta„ românească (tocmai pentru că o opoziție „de stânga„ gen Critic Atac rămâne de obicei fără arme critice față de o dreaptă cu astfel de politici), urmează pe plan economic o fază de prădare colonială intensificată, pentru care stăpânii coloniali ai României au neapărat nevoie (din motive simetric identice) de alibiul unei conduceri fanariot-complice de stânga. Așa au procedat și în Europa de Vest, lăsând munca murdară de Sozialausbau „socialiștilor„ francezi ai lui Mitterand, lui „New Labor„ în Anglia și SPD-ului versiune Schroeder în Germania. Să nu uităm că decredibilizarea accelerată a vieții politice clasice nu este o „pierdere colaterală„ în agenda neoliberală, ci chiar un scop în sine, și chiar unul prioritar.

-Ei bine, Ponta oare (și mai ales PSD-ul, în spatele lui în Parlament) va accepta să poarte responsabilitatea acestei serii de crime economice? Dacă obține o putere destul de slabă pentru a putea invoca, și pentru el și pentru partid, alibiuri de neputință, atunci, probabil, da.

-Iată de ce, în timp ce sicofanții pro-occidentali din intelectualitatea românească (cu A. Blandiana în frunte) întrețin isteria în jurul unei iminente „dictaturi„ PSD-iste, stăpânii lor aflați la volanul diplomației secrete/discrete n-au făcut nimic pentru a stimula apariția unei candidaturi unice la dreaptă, sau măcar a unui candidat credibil. Funcția candidaților susținuți de Occident (Macovei pe axa Washington-București și Iohannis pe filiera Bruxelles-Berlin-Muenchen-Cluj) nu a fost să câștige alegerile, ci:

-A. să slăbească anticipat noua putere care se va contura în București din ianuarie, și
-B. să reprezinte, fiecare în modul lui și în perspectiva unor acțiuni destabilizatoare de tip diferit, balize strategice, adică mine anti-regim care vor putea fi activate în viitor. Pe acest aspect din urmă o să revin curând într-un alt articol.

Autor: Raoul Weiss

votati-ma-300x208

Mică cateheză electorală pentru mahalagii inepți. Lecția 2

Trecând peste candidatura ușor folclorică a Elenei Udrea, respinsă masiv de un electorat, în sfârșit, decis să pună capăt farsei portocalii, și peste candidaturile PR propuse de minorități etnice sau de partide „tematice„, rămânem cu trei candidați-proiecte, din care doi se vor înfrunta în turul doi: M. Macovei, K. Iohannis și V. Ponta.
Diabolizat de sectoarele pro-occidentale din presă și de intelectualitatea anticomunismului instituționalizat, Victor Ponta e un motiv de îngrijorare pentru stăpânii coloniali ai României, și anume, nu doar din cauza, expusă în lecția anterioară, că doar el are în spate structuri (PSD, singurul partid de masă din România, și potențial și BOR) capabile să reziste unui maidan, ci și din cauza imaginii sale personale. Imaginea lui V. Ponta arată trăsături de reprezentativitate democratică de stil modern, adică vechi: etnic, confesional, sociologic, chiar și fizic, este un om cu care prea ușor se poate identifica, în mod neideologic sau protoideologic, o majoritate din popor. Așa sunt și Putin, Orbán, Ahmadinejad, așa era și Chávez. Din acest punct de vedere, chiar și lipsa lui relativă de carismă poate deveni un factor de identificare pentru un popor văzut din afară și chiar autodefinit ca neviolent, meditativ și blând. În Occidentul postmodern, acest tip de reprezentativitate „totalitară„ se tolerează doar la femei (A. Merkel); de altfel, este necesar ca primul om în stat să aibă legături măcar cu o minoritate rasială (Obama), sexuală (di Rupo) sau confesională (Sarkozy, Hollande), conform reinterpretării democrației drept „protecția minorităților„ (în loc de expresia voinței majoritare).

Macovei și Iohannis, în schimb, sunt candidați tipic postmoderni, incarnații ale unor mesaje ideologice, întruparea unor „narațiuni„. Narațiunea celor doi candidați ai „dreptei„ este, în esență, aceeași, sprijinită pe mitul colonial al „civilizației„ propagate de la apus spre răsăritul sălbatic. Este axa mitică a lumii atlantiste/unipolare, unde există popoare și state (occidentale, bineînțeles) luminate care se luptă, inclusiv militar, dar dezinteresat, pentru valori, când restul lumii rămâne scufundat în bezna mafiotă a intereselor de „clan„ – sau și mai rău: în „fascism„, însemnând orice abatere față de agenda transhumanistă a globalismului (individualism, LGBT, abolirea tuturor solidarităților neideologice, etc.). Pe urmă, fiecare marionetă articulează diferit mitul fondator comun.

Marioneta Macovei reprezintă o adaptare calibrată special pentru tineret și Regat/Banat: lipsit de rasism, discursul ei arată trăsăturile bolșevice clasice ale unui prozelitism universalist și mesianic. „Înapoierea„ cu care se luptă e specific culturală, identificată preponderent în mediul rural (unde, într-adevăr, n-a votat-o practic nimeni) și cauzată, înainte de toate, de „obscurantismul religios„ (în principal ortodox, dar nu numai). Soluția, adică calea spre lumină și adevăr, tipic anglosaxonă, este judiciarizarea integrală a vieții politice (proiect coerent cu thatcherismul ei, organele executive devenind, cu excepția poliției, inutile) și o armată de justițiarițe, în rochiță sau blugi, gonind – fără niciun fel de violență! – „corupția„, adică puterea așa cum o concepe omenirea „patriarhală„, deci înapoiată: masculină și violentă.

Iohannis, în schimb, declină mitul civilizației într-o versiune vădit mai înrădăcinată, mai centro-europeană, tehnicistă, ordoliberală și potențial hitleristă. În discursul lui Iohannis, lumina tot de la Vest a venit, dar nu par avion și ca mana divină accesibilă oricui, ci cu trenul austro-ungar al progresului habsburgic, care se merită. Aici deja progresul are ADN, și anume, nemțesc. Este vorba despre un discurs calibrat special pe burghezia micilor și marilor parveniți urbani din Ardeal, imitată de un proletariat urban convins că doar „lenea miticilor„ îl împiedică să se ridice și el pe culmile progresului faianțat cu gresie și termopan – adică tocmai stratul cel mai aculturat din societatea ardelenească, oamenii care știu și simt câtuși de puțin despre Transilvania (al cărei suflet se păstrează mai degrabă la sat), habar n-au de Gábor Bethlen (care înțelesese că primejdia cea mare pentru Transilvania nu era atât Poarta, decât imperialismul austriac) sau de prințul Rákóczy (care își scria jurnalul în franceză), dar mai regurgitează compulsiv din propaganda anticomunistă-rusofobă răspândită în anii 30 de Germania hitleristă și de aliații ei, cu câteva vulgarități pseudo-folklorice din secolul XIX pe post de alibi cultural. Cum să nu iubească ordinea un om cu o frizură atât de strictă? „Nu vorbe. Fapte!„ Care fapte? O dezvoltare-vitrină făcută pe credit și cu subvenții din Luxemburg? Oare merge asta și la Brăila? Sau chiar la Miercurea Ciuc? Dar nu contează: Așa cum Arbeit macht frei, îți spune logica că nemunca te face corupt. De la „lupta anticorupție„ a anilor portocalii și de la moralismul-judiciarismul macovian, accentul alunecă deci spre propuneri de tratare mai radicală a bolii înapoierii, prin „eliminarea paraziților„, cum spunea recent un coleg de breaslă ucrainean al lui Iohannis/Clișco despre oamenii din Donbas. Și uite că în România, profilaxia e și mai ușoară, parazitul fiind de obicei un Untermensch („mitic„ sau de-a dreptul „țigan„) scund și brunet. Multiculturalitatea ardelenească este reinterpretată ca un fel de united colors ale „civilizației vestice„ – esențialul în „identitatea transilvană„ (după ce oricum sașii și evreii s-au dus, iar tineretul secui își realizează emanciparea națională prin curățare de WC-uri londoneze) fiind: să nu fii român și ortodox, ci un hiperboreal harnic, sclav neoliberal exemplar, bun de vize în SUA.
Tandemul anti-Ponta, Macovei-Iohannis, reproduce deci, în tente mai discrete, scenariul ucrainean al euro-maidanului, cu alianța aparent ciudată (și de fapt perfect logică) a hipsterimii LGBT cu extrema dreaptă rasistă, împotriva aceluiași dușman: ortodoxia, „comunismul„ și „agenții Moscovei„.

De aici, putem reveni la întrebarea sugerată în lecția anterioară: ce rol au Macovei și Iohannis în scenariul imperial pentru alegerile în curs? Răspuns: rolul de a controversa victoria lui V. Ponta. Nu de a împiedica victoria lui (Doamne ferește! Dacă acesta ar fi fost scopul, probabil Imperiul nu recurgea la candidaturile unei femei greco-catolice și unui sas luteran), doar de a crea pentru V. Ponta imaginea unui „lider controversat„, conform clișeului favorit al prestituatelor occidentale când vorbesc despre țările din „axa răului„. În ce scop?
Cu toții am văzut filme de război în care un soldat dintr-o unitate de elită e parașutat la câteva sute de metri de obiectiv, scoate niște aparate de măsură, un laptop, mai pianotează puțin acolo, și peste câteva minute obiectivul e distrus de o rachetă: soldatul respectiv a instalat (fizic sau electronic) o baliză.

Macovei și Iohannis sunt balize politico-simbolice preparate pentru eventualitatea în care procesul democratic din România, văzut din perspectiva Imperiului Occidental, ar trebui oprit. De intensitatea „abaterii„ care ar duce la o astfel de decizie va depinde și tipul de rachetă folosit pentru distrugerea „regimului totalitar Ponta„: dacă trebuie doar admonestat sau dacă pare atât de slab, încât ar putea fi doborât cu instrumente pașnice, o rachetă „Maidan„ va fi de ajuns, ghidată de baliza Macovei. Dacă un astfel de scenariu nu mai pare posibil, sau după ce ar fi fost încercat fără succes, atunci s-ar lansa pe Transilvania o rachetă separatistă de tip „Kosovo„, ghidată de baliza Iohannis – desigur nu în beneficiul Ungariei, care probabil ar refuza jenată, așa cum și Putin frânează din răsputeri inițiativele anexioniste în Donbass, ci pur și simplu în scopul de a destabiliza regimul sau, dacă destabilizarea nu merge, de a „salva tot ce poate fi salvat„ din punct de vedere teritorial pentru axa binelui.

Ce se ascunde sub metafora balizelor?

În țările occidentale și în straturile cultural occidentalizate din societățile din lumea a treia, mitul „puterii morale„, pe care se bazează toate strategiile de soft power, este încă foarte puternic. Asentimentul dat de aceste mase de oameni necumpărați la diversele manifestații (politico-diplomatice, și chiar militare) ale intervenționismului occidental, reprezintă un capital prețios. În momentul de față, când au loc aceste alegeri „controversate„, România apare probabil pe ecranul minții la 5-10% din populația respectivă, conform și spațiului mediatic acordat evenimentului în mass-media occidentală. Ei bine, dacă peste un an se vor multiplica în presa anglofonă declarațiile incendiare ale lui Tony Blair, și ale lui Bernard-Henri Levy în presa francofonă, despre „situația îngrijorătoare a drepturilor omului în România„, proporția celor atenți se poate ridica la 15-20%; pentru diferența de 10-15%, adică pentru naivii exponențiali care se vor trezi cu „un mic Putin în interiorul granițelor comunitare„, riscul sfielii față de matrix-ul mediatic va trebui combătut printr-o muncă de analiză retrospectivă a „rădăcinilor răului„, sub formă de documentare ARTE subtitrate și cu muzică de fond sugestivă. Iar această nevoie de justificare, inclusiv retrospectivă, va crește drastic dacă, peste 2 ani, i se explică opiniilor publice occidentale (electrizate până la 50% rating de mirosul de sânge) că este nevoie de peace-keeping militarizat în Transilvania, fiindcă „dictatorul Ponta își bombardează propriul popor„.

Prin acest mecanism, Imperiul occidental controlează guvernele țărilor colonizate fără să aibă practic nevoie de niciun fel de comunicări conspirative cu amenințări clare, formulări cinic-mafiote etc.. De fapt, citind dimineața presa mainstream din Occident, orice lider răsăritean, african sau din America latină, după o decodare relativ ușoară, află cu precizie la ce distanță se află de un maidan, de un accident de avion sau de un puci central sau regional/separatist. Pentru a înțelege lumea în care trăim, trebuie să ni-l imaginăm pe Al Capone proprietar al cam tuturor gazetelor din Chicago, în care nu s-ar vorbi aproape deloc despre crimele sale, și anunțând rău-plătitorii prin intermediul editorialelor care magazine vor fi arse sau care mașini vor exploda dacă nu ajunge plicul promis.

În primul caz, personajul principal al seriei va fi, evident, „Politovskaia din București„, o femeie exemplară care, prin toamna 2014, încercase degeaba să „alerteze opinia internațională asupra pericolului Ponta„ – cu probabila omitere a faptului că femeia exemplară lucra deja în justiție în timpul dictatorului precedent, un anumit N. Ceaușescu. Timp de câteva săptămâni, hipsterimea din Vest nu va putea dormi de dragul bieților români asupriți de Ponta; căpșunărimea, până atunci universal detestată și controlată strict de organele competente, va deveni brusc o elită de exilați eroici; Dan Alexe, în sfârșit, ar putea avea șanse la Cannes.

În cel de al doilea caz, publicul-țintă se mută spre dreapta eșichierului politic . Chiar și „disidența identitară„ a țărilor din Europa occidentală (bazată pe islamofobie) ar putea pune botul la eposul tragic al „sasului care a vrut să salveze Transilvania„ împotriva gărzilor roșii ale evreului Ponta-Naumovici. Și e mai bine așa, fiindcă și genul spectacolului a cam evoluat: în loc de Victoria Nuland împărțind niște prăjituri unor mascați în Piața Universității, vedem orașe bombardate, gropi comune (atribuite în totalitate regimului Ponta, inclusiv în regiunile – întâmplător bogate în gaze de șist – unde vor fi pline de cadavrele alegătorilor săi), torturi (de asemenea atribuite regimului, deși cu particularitatea ciudată de-a arăta metode identice cu cele documentate în Siria, Irak și cam peste tot unde Black Water/Academi a trimis mercenari), linșări etc.. Și aici, câteva detalii vor fi omise, de pildă faptul că nimeni n-a putut să determine identitatea autorilor „masacrului de la Miercurea Ciuc„ (când, în vara 2015, 13 manifestanți autonomiști și 8 polițiști români sunt omorâți de niște lunetiști misterioși). Hipsterimea occidentală, deși mai puțin entuziastă decât în vremurile maidaneze, tace complice. Ungaria și Bulgaria (ca și recent Polonia și Lituania după „lecția„ ucraineană) înțeleg mesajul și mai dau câte o comandă de unități balistice super scumpe la NATO, văzând cât de periculoasă este lumea de azi.

Autor: Raoul Weiss

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s