Influenta corporatiilor, Samsung, Chevron, Royal Dutch Shell, Exxon Mobil etc.

images

În ultimul timp marile corporatii au ajuns sa depaseasca aproape toate statele de pe glob in materie de resurse, conexiuni sau influenta. Da, aceste organizatii private au mai multa putere decat majoritatea statelor lumii. Gratie globalizarii, ele se bucura de flexibilitate, mobilitate si spatiu de manevra, iar slabele lor legaturi nationale le permit ca atunci cand nu le convine ceva, de exemplu nivelul taxelor dintr-o tara, sa rezolve scurt problema mutandu-si pur si simplu investitia in alta tara.

Mai avem si alte exemple de asemenea super-puteri mondiale: HSBC, cu 7.500 de birouri in 87 de tari, Citi, care gestioneaza conturile a 200 de milioane de clienti, Berkshire Hathaway (a lui Warren Buffett), care a inregistrat in 2011 un profit de 13 miliarde $, mai mult decat cheltuielile bugetare ale statului Panama, JP Morgan Chase, cu active de 2.300 miliarde $, adica triplul rezervelor valutare si de aur detinute de Uniunea Europeana, plus alti grei ca General Electric, ConocoPhillips, Procter & Gamble, Microsoft, AT&T.

Fenomenul puterii coporatiste nu este insa unul nou. Sa ne amintim de Compania britanica a Indiilor de Est care a condus practic subcontinentul indian in perioada 1757-1858, gestionand totodata una dintre cele mai mari forte armate din lume, sau de industriasul american Andrew Carnegie (1835-1919), care a construit un intreg oras pentru muncitorii sai.

Sunt exemple de calibre diferite, dar care ilustreaza foarte bine faptul ca afacerile si, mai general, interesele economice modeleaza de mult timp felul in care se intampla lucrurile si ca ele joaca de fapt rolul determinant. Si fac asta in moduri diverse, care merg de la influentarea politicii externe a unei tari (vezi campania prin care Exxon Mobil a determinat SUA sa nu ratifice Protocolul de la Kyoto, referitor la reducerea emisiilor poluante) si pana la asumarea de catre gigantii afacerilor a unor roluri similare celor ale statului.

Se poate spune deci, fara teama de a gresi, ca aceste companii sunt adevarate elite care misca pietele, ignora granitele, fac sau desfac politicieni si, pana la urma, conduc de fapt lumea. E o afirmatie dura, dar perfect logica, si care la fel de logic naste o intrebare interesanta:

Daca aceste companii conduc de fapt lumea,
care mai este atunci rolul statului?

NOTA

Economia de tip neoliberal  care a dus la corporatizarea democratiei si a capitalismului, transformat intr-un “socialism pentru bogati si capitalism pentru saraci”o exprimare plastica pentru a defini deplasarea costurilor crizei si a structurii pe umerii celor de la baza piramidei puterii in profitul celor putini din varf. Acesti cei putini sunt sistemul bancar, vazut la originea capitalismului neoliberal, prin metoda fabricarii banilor “falsi” (adica creditele create de banci, credite care inseamna pur si simplu multiplicarea unor bani inexistenti in piata si, astfel, generarea unui efect de inflatie).

Propaganda superputerii care promoveaza democratie si prosperitate prin economia de piata in lume, se afla aceleasi metehne sangeroase, cinice si nemiloase specifice oricarui imperialism. Un tipar de interventie abuziva se poate identifica din cazurile prezentate: acolo unde interesele economice sau geopolitice sunt amenintate, SUA declanseaza o agresiune propagandistica prin care realitatea e falsificata (inventand pericole imaginare), infatisand conflictul ca o amenintare la adresa democratiei (sau, nu-i asa, a statului de drept) si a libertatii economice (a corporatiilor proprii, desigur). 

Ar trebui arata ipocrizia celor care iau la huo Biserica pentru ca e exceptata de la taxe si care nu zic nimic, in schimb, despre giganti ca OMV-Petrom care fac miliarde din petrolul romanesc! Oare de unde ar veni mai multi bani de la buget, de la taxarea Bisericii sau de la niste redevente de tara normala puse pe exploatarea gazelor si petrolului?!

De ce nu sunt performante multinationalele in economia romaneasca? Pentru ca rolul lor, aici, nu este sa faca economie, productie, si sa contribuie, astfel, la bunastarea locala, ci sa dreneze venituri si resurse catre tarile de origine. 

Faptul ca si multinationalele de la noi practica un tip de evaziune si de drenaj similar celui din Africa a fost semnalat de economistul Ilie Serbanescu:

[…] Din structura PIB-ului reiese însă că masa profitului este de vreo 65-70 miliarde de euro la nivelul actual al PIB-ului României. Unde sunt sau unde dispar anual 50-60 miliarde de euro până ca profitul să ajungă a fi impozitat?! Este vorba de aproape jumătate din PIB!

Singurul lucru cert este că sunt sume care nu ajung să fie fiscalizate ca profit şi deci nu sunt impozitate ca profit. Probabil, cea mai mare parte iau calea străinătăţii sub diferite forme dintre care grosul reprezintă transferuri camuflate de valori în reţelele internaţionale de producţie şi comercializare ale corporaţiilor multinaţionale. Produse şi servicii realizate de multinaţionale în România, în valoare de zeci de miliarde de euro, sunt subfacturate în proporţii de până la 50% când sunt scoase ca exporturi din România, în timp ce produse şi servicii realizate de multinaţionale în afara ţării sunt suprafacturate în proporţii tot până la 50% când sunt aduse ca importuri în România.

Cu această foarfecă neiertătoare a subfacturării la export şi suprafacturării la import, multinaţionalele execută transferuri masive de zeci de miliarde de euro spre străinătate de sevă economică – de valoare adăugată – realizată în România. Să nu ne amăgim că asemenea cifre ar fi propagandă, stigmatizată desigur ca naţionalistă sau comunistă! După studii efectuate chiar de investitorii străini din România, participarea acestora la cifra de afaceri totală ajunge spre 40%, în timp ce contribuţia la bugetul României este doar de 20%. Repetăm, sunt calcule făcute chiar de investitorii străini!

CATO Institute l-a proclamat pe Traian Băsescu drept „următorul Ronald Reagan”.

În viziunea neoliberalilor sau libertarienilor agresivi de la CATO, Băsescu e un nou Reagan pentru că susţine ideea neoliberală a „statului minimal” şi a reducerii pensiilor, ajutoarelor sociale şi salariilor bugetarilor.

Mai ales că vin de la persoane precum Patrick Basham, afiliate unor think tankuri precum CATO Institute, Democracy Institute sau Fraser Institute. Toate, obişnuite să lucreze cu materialul clientului.

Fraser Institute (Vancouver) a primit 120.000 de dolari de la Exxon Mobil pentru a „cerceta” chestiunea încălzirii globale. Deloc surprinzător, rezultatele cercetării celor de la Fraser Institute au fost că încălzirea globală e o gogoriţă a ecologiştilor.

Ca atare, Fraser Institute a promovat opera soţilor Phelim McAleer şi Ann McElhinney, autori de filme documentare precum „Not Evil Just Wrong” (2009, film care contrazice ideea încălzirii globale), „FrackNation” (2013, film care susţine exploatarea gazelor de şist) şi „Mine Your Own Business” (2006). „Mine Your Own Business” a fost finanţat de Gabriel Resources şi susţine că toţi cei care se opun proiectului exploatării cu cianuri a aurului de la Roşia Montana sunt nişte agenţi străini şi nişte obscurantişti opuşi progresului şi bunăstării aduse de Roşia Montana Gold Corporaţion. Şi RMGC şi Exxon Mobil au contracte de exploatare a resurselor naturale ale României: RMGC, în Apuseni, Exxon, la Marea Neagră.

Înfiinţarea lui Fraser Institute a fost sprijinită de Anthony Fisher, fondatorul lui The Institute of Economic Affairs (Londra), unul din think tankurile de bază ale lobby-ului pro-tutun. Ca atare, Fraser Institute a primit bani nu doar de la industria extractivă, ci şi de la cea a tutunului. The Institute of Economic Affairs a organizat conferinţe de susţinere a lucrărilor pro-industria tutunului semnate de Basham şi de Luik. Ca şi Fraser Institute, The Institute of Economic Affairs a primit bani (cel puţin 50.000 de dolari) de la Exxon Mobil, prin intermediul organizaţiei The American Friends of the Institute of Economic Affairs. În 2006, The Institute of Economic Affairs a promovat în Anglia filmul pro-RMGC „Mine Your Own Business”. Mark Littlewood, actualul director al IEA, a vorbit la ambasada României de la Londra, iar în vara lui 2013 a participat în calitate de profesor/mentor la o şcoală de vară neoliberală din Bled, Slovenia. Din partea României a participat o membră a Noii Republici, partid de butonieră care cere privatizarea tuturor resurselor subsolului. Nu întâmplător, în darea ei de seamă pe blogul partidului, reprezentanta Noii Republici se declara emoţionată de „profesorii şi mentorii” de la CATO şi IEA care au vorbit tinerilor care, asemenea ei, „şi-au făcut din libertate o religie”.

Cât despre libertatea exportată de mentorii de la CATO, ajunge să precizez două lucruri. John Yoo, autorul celebrelor „Memorii ale Torturii” prin care administraţia Bush Jr justifica tortura prin „waterboarding”, detenţia fără condamnare în justiţie (la Guantanamo) şi ascultarea convorbirilor telefonice fără mandat, era membru al colegiului revistei de studii juridice a lui CATO Institute la vremea când lucra pentru administraţia Bush. Roger Pilon, vicepreşedinte al lui CATO pentru probleme legale şi fondator al Centrului de Studii Constituţionale al lui CATO, a susţinut şi el interceptările telefonice fără mandat.

Directorul departamentului de politici sociale al lui CATO e Jose Pinera, fost ministru al Muncii şi Protecţiei Sociale şi ministru al Minelor în timpul dictaturii militare a Generalului Pinochet. Ca ministru al Muncii sub Pinochet, Pinera a distrus puterea sindicatelor. După care a privatizat fondurile de pensii şi sistemul de sănătate. La CATO Institute, Pinera nu este doar co-preşedinte al lui Project on Social Security Choice, ci şi fondator şi preşedinte al Centrului Internaţional pentru Reforma Pensiilor. În această ultimă calitate, Pinero urmăreşte să convingă cât mai multe state să îşi privatizeze sistemele de pensii, după modelul pus în practică de el însuşi în Chile, sub Pinochet. Preşedintele Bush Jr l-a recrutat pe Pinera împreună cu alţi experţi CATO pentru a privatiza sistemul de pensii american. Nu i-a reuşit. Dar Pinera şi CATO au reuşit să privatizeze sistemul de pensii din Slovacia, în 2003, în timpul guvernării creştin-democratului Mikulas Dzurinda. În 2005, ambasadorul Americii lui Bush Jr în Slovacia împreună cu un alt membru CATO au publicat un articol foarte elogios despre programul de reforme pus în aplicare de Dzurinda sub bagheta celor de la CATO. Ulterior, au ieşit la iveală uriaşe scandaluri de corupţie legate de privatizarea patrimoniului statului slovac.

Dl Pinera a lucrat din 2000 până în 2007 şi la privatizarea fondului de pensii din România. Ne-a vizitat ţara. În 2007, dl Pinera a felicitat România Preşedintelui Băsescu pentru că a adoptat sistemul de pensii private. Cu acea ocazie, Pinera îi asigura pe români că sunt „pe calea cea bună” alăturându-se unui „club select” de alte 31 de ţări cu fonduri private de pensii. Între timp, în 2012, guvernul slovac a redus contribuţiile la fondurile private de la 9% la 4% din salariul brut. În 2011, Polonia a procedat la fel, reducând contribuţiile de la 7,3% la 2,3% din salariul brut. Ungaria lui Orban a naţionalizat de-a dreptul fondurile private de pensii, echilibrând astfel bugetul Ungariei. Până şi Chile a abandonat sistemul lui Pinera şi a început să revină la vechiul sistem al pensiilor de stat, după ce atât chilienii obligaţi să contribuie la fondurile private de pensii, cât şi un raport al Băncii Mondiale au constatat că planul lui Pinera redistribuia banii în favoarea celor bogaţi şi oferea pensii extrem de modeste.

De ce era Preşedintele Băsescu lăudat de CATO Institute drept un al doilea Reagan, pentru că a deschis corporaţiilor şi speculanţilor la bursă posibilitatea de a pustii România şi din punctul de vedere al pensiilor?

Ce putem înţelege din toate aceste încrengături? Că nimic, mai ales elogiile de la afiliaţi ai think tankurilor neoliberale, nu vine gratis. Totul se plăteşte. De obicei, din buzunarul public. Noi îi plătim cu bucăţi de ţară, ei ne dau în schimb vorbe. Oamenii politici de mâna a doua îşi cumpără laude de la think tankuri iar corporaţiile îşi cumpără politicieni şi ţări prin intermediul think tankurilor, fundaţiilor şi altor fronturi care menţin iluzia „pluralismului”. Sunt, cu toţii, oameni politici corupţi şi think tankuri de închiriat, interdependenţi.

Atunci de unde insistenţa Preşedintelui Băsescu şi a Premierului Ponta pe ideea de „independenţă energetică” a României? Şi Ponta şi Băsescu susţin că de contractul cu Chevron pentru exploatarea gazeor de şist depinde „independenţa energetică” a României. Mai ieri, Băsescu ne spunea că România trebuie să cedeze „masiv” suveranitate către Europa dacă vrea să îi fie bine.De unde atunci fixaţia de acum pe „independenţă”, fie ea şi energetică? Cum pot micile caractere duse în lesă de marile corporaţii să ne vorbească de independenţă? Cum putem fi independenţi cu miniştri sau prim-miniştri care sunt fie ei înşişi, fie membri apropiaţi ai familiilor lor, pe statele de plată ale corporaţiilor şi fundaţiilor stăine?

De unde până unde îngrijorarea dlui Basham faţă de influenţa foarte mare pe care o are George Soros în România?Ştie dl Basham câţi dintre actualii promotori ai neoliberalismului, neoconservatorismului, statului minimal şi privatizării patrimoniului naţional au fost ani de zile pe statul de plată şi în structurile de conducere ale Fundaţiei Soros din România? Nu e „piaţa globală liberă” promovată pe banii corporaţiilor de dl Basham parte a „societăţii deschise” vestite în întreaga lume de dl Soros? Dacă vrea să ajute România să iasă din sfera de influenţă ideologică şi instituţională a unora dintre marile fundaţii, dl Basham ar trebui să efectueze pro bono un studiu referitor la influenţa fundaţiilor germane Konrad Adenauer şi Hans Seidel în România. Institutul de Studii Populare al PDL şi Fundaţia Creştin-Democrată a îmbătrânitului în băsism Teodor Baconsky sunt sprijinite şi inspirate de aceste două fundaţii germane.

Dl Basham ar putea cere informaţii de la celălalt iubitor de România, dl Pinera. În anii ’60-’70, în America Latină, chiar şi în Chile, ţara de baştină a dlui Pinera, Fundaţia Konrad Adenauer era cunoscută ca şi conductă a fondurilor CIA către politicienii. CIA i-a ajutat pe oamenii de afaceri şi economiştii chilieni care au complotat la înlăturarea în 1973 a preşedintelui Salvador Allende (democratic ales) să întocmească planul pentru transformare a economiei chiliene conform teoriilor lui Milton Friedman. În SUA, monetarismul represiv al neoliberalilor reprezentaţi de un Pinera şi oblăduiţi de Pinochet a fost considerat un mare succes, iar junta militară a lui Pinochet a primit de la băncile americane împrumuturi de peste un miliard de dolari la nivelul anilor ’70. Printre băncile care au susţinut regimul Pinochet s-a numărat şi Chase Manhatan, deţinută ca şi Exxon de familia Rockefeller. Exxon a devenit primul mare investitor în Chile sub dictatura militară a lui Pinochet, cumpărând o mină de cupru care fusese iniţial naţionalizată de Salvador Allende (în Chile, corporaţiile străine au obţinut în perioada 1922-1968 un profit net de 2 miliarde de dolari de pe urma unor investiţii de circa 30 de milioane.

Privatizarea sectorului de stat din Chile sub miniştrii neoliberali ai lui Pinochet s-a numit „tratamentul de şoc” (vă amintiţi de expresia similară apărută ca din senin la începutul anilor ’90 în dezbaterile referitoare la viitorul economiei româneşti?). Pentru reuşita reformei neoliberale a economiei, junta militară a procedat la depolitizarea societăţii, la îngenuncherea vocilor interesate de binele public şi de democraţia participativă.

În 1982, Chile era o ţară falimentară, cu un sistem bancar corupt şi şomaj de peste 20%. Din 1982, pentru a reface economia statului, Pinochet a fost silit să re-naţionalizeze industriile care fuseseră naţionalizate sub Allende.

Printre cei îmbogăţiţi de pe urma privatizărilor lui Pinochet s-a numărat, conform documentelor CIA obţinute de presa chiliană, şi clanul, poziţionat strategic la confluenţa dintre Ambasada Statelor Unite, Curtea Supremă de Justiţie din Chile şi Pinochet. Sebastian Pinera, fratele lui Juan, e actualul preşedinte de „centru-dreapta” în Chile, are o avere estimată la aproape un miliard de dolari, deţine un club de fotbal şi reţele de televiziune. E considerat un „Berlusconi de Chile”. Victoria lui în alegeri a fost salutată de Fundaţia Konrad Adenauer drept „începutul unei noi ere în Chile”. Cu alte cuvinte: „business as usual”. „Începutul unei noi ere” nu e decât revenirea uneia vechi. Iar „independenţa energetică” nu e decât înrobirea totală.

Dacă ne uităm cu atenţie, în ultmii ani, regimul Băsescu s-a sprijinit tot pe lobby-ul Amabasdei SUA şi al Creştin-Democraţilor germani (Angela Merkel şi Fundaţiile Konrad Adenauer şi Hans Seidel) şi pe Curtea Supremă de Justiţie. Şi au privatizat tot ce au putut. Până şi rezultatele referendumului din vara lui 2012.

Cât despre securitatea energetică a României, conform chiar schiţei Acordului de Parteneriat al României cu UE (2014 – 2020) din octombrie 2013 rezultă că am putea, cu puţintică răbdare şi bunăvoinţă, să atingem acest obiectiv apelând la foarte importantul potenţial energetic regenerabil al României, mai ales la cel hidroelectric şi la cel bazat pe biogaz. Dar securitatea noastră energetică nu e totuna cu profitul şi comisioanele veşnic regenerabile ale altora.

Câte ţări din Africa sau din America Latină şi-au câştigat independenţa economică pe bază de industrii extractive? Nu putem vorbi de independenţa, fie şi energetică, a României, atât timp cât suntem conduşi de slugi la mai mulţi stăpâni. Oricât de multe exploatări miniere am deschide, nu vom ajunge independenţi energetic fără a fi mai întâi suverani politic. Degeaba extragem cu cianuri aurul din munţi şi „fracturăm” radioactiv dealurile dacă nu găsim în noi şi în cei care ne conduc nici o fărâmă de demnitate. Orice negociere cu marile corporaţii şi orice laudă adusă liderilor noştri de marile think tankuri americane trebuie privite în lumina celebrului Memo PPS23 scris la 28 februarie 1948 de George Kennan, unul din principalii arhitecţi ai structurilor de securitate americane postbelice:

„Avem cam 50% din bogăţia lumii şi doar 6,3% din populaţia globului […] Principala noastră sarcină în perioada care urmează e să punem la punct un model de relaţii internaţionale care să ne permită să menţinem această poziţie de disparitate fără a pune în pericol securitatea naţională. Pentru a face acest lucru va trebui să abandonăm orice sentimentalism şi aiureală şi va trebui să ne concentrăm atenţia, în toate ocaziile, pe interesele naţionale concrete. Nu putem să ne auto-iluzionăm cum că ne putem permite luxul altruismului şi al bunăstării globale […] Trebuie să abandonăm dorinţa de a fi «plăcuţi» sau de a fi priviţi ca apărători ai idealismului şi altruismului internaţional […] Trebuie să încetăm să vorbim despre obiective vagi şi ireale precum drepturile omului, ridicarea standardelor de viaţă şi democratizarea. Nu e departe ziua când va trebui să operăm folosind conceptele puterii pure. Cu cât ne împiedicăm mai puţin în sloganuri idealiste, cu atât mai bine”.

Deocamdată, cu actuala clasă politică, am tot exportat resurse şi am tot importat sloganuri. Am dat aur pe mărgele de plastic. De câte ori mai citiţi că Băsescu e un nou Reagan şi că Ponta e un nou Blair, să vă gândiţi la acest lucru.

Cotidianul

În 1954, CIA declanșează operațiunea de intervenție în Guatemala, sub forma unei “revoluții de eliberare anticomuniste”, în realitate o lovitură de stat condusă de colonelul Carlos Castillos Armas și finanțată și organizată de CIA. Ajuns la putere, Armas retrocedează proprietățile confiscate, instaurează un sistem represiv drastic împotriva susținătorilor lui Arbenz și instalează o birocrație coruptă, strâns legată de interesele firmelor americane.

Anularea reformei agrare va destabiliza puternic țara și va provoca numeroase revolte ale populațiilor rurale. În 1960, guerile de stânga se organizează și iau amploare pe întreg teritoriul Guatemalei, fiind susținute de majoritatea populației, care revendica reformă agrară şi drepturi administrative şi culturale pentru comunităţile indigene maya. Consecinţele: 36 de ani de război civil; 200.000 de morţi şi dispăruţi; escadroane ale morţii organizate de guverne în numele combaterii comunismului; masacre şi deplasări forţate de populaţii indigene; trafic de drog și de arme; tortură.

De partea cealaltă a baricadei, UCF a continuat să prospere în America Centrală și Guatemala, influențând peste tot politica locală pentru a-și apăra interesele economice. Nici compania, nici Allen sau John Dulles, nici Edward Bernays nu au fost trași la răspundere pentru campania lor de dezinformare, care a legitimat lovitura de stat și a determinat în mod inderent mai târziu izbucnirea războiului civil. Rămân în spate sutele de mii de victime și moștenirea unui conflict violent generat atunci când corporația a putut să facă legislația.

Washington și Bruxelles negociează un tratat care ar permite investitorilor sa atace Statele. O evoluție majoră puțin mediatizată pentru moment.

După ani de discuții între înalți funcționari, industriași și financiari, Statele Unite si Comisia europeană au oficializat, prin urmare, negocierile privind un nou tratat care ar acoperi atât comerțul cât și investițiile. Un text cu bătaie foarte lungă care ar trebui să modeleze lumea în anii următori. Barack Obama l-a inițiat în februarie 2013, în discursul său privind starea Uniunii. Imediat, José Manuel Barroso, președintele Comisiei Europene, instituția care negociază pentru cele 28 de țări ale Uniunii Europene (UE) a declarat “intenția sa de a progresa rapid. Contextul economic actual ne cere să ne unim forțele (…)”. A urmat imediat Parlamentul European care a votat în favoarea deschiderii acestor negocieri, iar președintele său, Martin Schulz, a prevăzut chiar că “un final fericit ar avea, pentru ambele părți, beneficii imense”.

Aceste riscuri sunt reale, dar proiectul de Tratat transatlantic conține în plus o adevărată bombă, bombă care însă a trecut neobservată de către publicul larg : americanii și europenii doresc să dea întreprinderilor dreptul de a traduce Statele în fața justiției. Astfel, trei arbitri ar tranșa în mod suveran “diferendele dintre State și investitori”, în jargonul de la Bruxelles.

Acest nou mecanism legal ar fi în măsură să “liniștească piețele financiare”. Ceea ce, tocmai, nu este neapărat liniștitor. Numărul proceselor este în creștere în Statele Unite, Canada și Mexic de la adoptarea în 1994 a Acordului de Liber Schimb Nord American (NAFTA) . De exemplu, compania Metalclad a primit compensații de milioane de dolari pentru refuzul de către autoritățile mexicane de a autoriza activitățile sale de îngropare a deșeurilor toxice pe un teren pe care-l cumpărase. De asemenea, compania americană Lone Pine Resources reclamă Quebecului 250 milioane dolari, pentru interzicerea exploatării gazelor de șist prin fracturare hidraulică.

“Statele Unite ar putea căuta să impună acest model în timpul negocierilor cu UE”, recunoaște Pascal Kerneis.

Bazat la Bruxelles, acesta din urmă a participat la pregătirea negocierilor transatlantice, alături de alte organizații, cum ar fi Business Europe, care regrupează organizațiile patronale din întreaga UE. Ce se spune la aceste întâlniri? Informația este confidențială. Două asociații care scrutează activitățile de lobbying de la Bruxelles -Observatorul Europei întreprinderilor (Corporate Europe Observatory, CEO ) și Institutul transnațional (Transnational Institute, TNI) – au folosit o procedură administrativă care le-a permis să primească documente interne ale serviciilor Comisiei europene ce pregătesc acest tratat. Ele sunt edificatoare (raportul în limba engleză al CEO și al TNI : A Transatlantic Corporate Bill of Rights este disponibil la http://www.corporateeurope.org sau http://www.tni.org). Astfel, într-un e-mail pe care La Vie l-a consultat, un funcționar de rang înalt raportează colegilor săi declarații pe care le-ar fi făcut același Pascal Kerneis, la 8 iulie 2011, la o întâlnire cu o delegație a Camerei Americane de Comerț pe lângă UE : “protecția investițiilor nu ar trebui să fie sacrificată pentru obiective de politici publice, inclusiv drepturile omului și dreptul muncii”.

Întrebat, Pascal Kerneis nu-și amintește, pe moment, de acestă întâlnire, dar asigură că “nu a spus niciodată asta. Mai ales că atribuțiile mele nu au nimic de-a face cu dreptul muncii …” Pentru el , poziția Fes este clară : tratatul nu ar avea nici un interes dacă sectoare de activitate precum transportul aerian sau maritim, de exemplu, ar fi excluse de la protecția investițiilor în timpul negocierilor tradiționale care vor puncta elaborarea textului.

Da, dar raportul al CEO și al TNI include alte declarații similare. Astfel, Peter H. Chase, vice-presedintele Camerei de Comerț Americane din Europa consideră că , în cadrul negocierilor, “partea americană ar trebui să fie în măsură să explice clar de ce este nevoie de o definiție largă a investițiilor, precum și pericolele scutirilor inutile dorite de către Parlamentul European în domeniul social, în materie de mediu și de reglementare”. Prin urmare, sub aspectul tehnic al acestui tratat, este vorba în cele din urmă de viața fiecăruia. După cum remarcă Pia Eberhardt, cercetător la CEO : “De ce ar trebui ca legislatorii să atribuie lumii de afaceri un instrument capabil să apese atât de mult asupra interesului public?”.

Un tratat similar respins de Franța în 1998

Acum 15 ani, în octombrie 1998, Lionel Jospin a anunțat retragerea Franței din negocierile purtate de către țările bogate în scopul adoptării Acordului multilateral privind investițiile (Ami). Acest text prevedea deja liberalizarea sporită a schimburilor comerciale și mai ales, posibilitatea pentru companiile multinaționale de a traduce în fața justiției Statele care le-ar fi lezat “investițiile”. Prin acest gest politic, cel care era atunci primul-ministru al lui Jacques Chirac, a dat lovitura de grație unui text care fusese negociat în secret timp de mulți ani și care, în multe aspecte, folosește astăzi ca model pentru viitorul Tratat transatlantic. Ami coalizase împotriva lui deputați europeni, oamenii de cultură, sindicate, asociații ecologiste, de solidaritate între Nord și Sud, de apărare a drepturilor omului, etc .

Să zicem că cineva, pornind de la ideea că sectorul privat este mai eficient şi mai rentabil decât sectorul public, ar ajunge la ideea că, în numele eficienţei şi al rentabilităţii, totul ar trebui privatizat. Totul. Nu doar autostrăzile, spitalele, şcolile, salubritatea, ci şi pompierii, poliţia, serviciile secrete, fiscul, armata. Sună ca un vis pueril, ducă-s-ar cu noaptea? Nu. E un coşmar. A fost deja experimentat în câteva locuri. Şi e în plină desfăşurare. Ce au în comun: Chile în timpul dictaturii lui Pinochet, Argentina în perioada juntei militare, Bolivia anilor ’80, Filipine în perioada lui Ferdinand Marcos, Uruguay în a lui Juan Maria Bordaberry, Polonia după ce Solidaritatea a câştigat alegerile, China din vremea Pieţei Tienanmen, Africa de Sud în anii preşedinţiei lui Nelson Mandela, Rusia lui Boris Elţîn.

Printre multele mecanisme de subjugare a ţărilor aflate în curs de dezvoltare, unul dintre cele mai eficace a fost “şocul datoriilor” sau “criza datoriilor”. Statele Unite au împrumutat multe dintre aceste ţări, după care au crescut unilateral în aşa măsură rata dobânzilor, încât pentru a face faţă plăţilor, acestea au fost nevoite să contracteze noi împrumuturi. Situaţia a fost atât de dezastruoasă încât datoria Braziliei, de exemplu, a explodat, dublându-se de la 50 la 100 de miliarde, în numai 6 ani. În aceeaşi perioadă, datoria Nigeriei a crescut de la 9 la 29 de miliarde. De fiecare dată, împrumuturile erau acordate de către FMI şi Banca Mondială cu condiţia ca cel împrumutat să subscrie la o listă de axiome considerate ca fiind minimul necesar pentru sănătatea economică. Această mascaradă prezentată ca fiind ceva tehnic şi dincolo de orice dubiu, include pretenţii ideologice de genul “întreprinderile de stat trebuie să fie privatizate” şi “barierele care împiedică intrarea firmelor străine trebuie să fie abolite”. Cu alte cuvinte : vrei să-ţi salvezi ţara ? Atunci vinde-o.

Şi dacă tot e să-ţi vinzi ţara, atunci neapărat e s-o faci la preţul pieţei, adică pe nimic.

Printre multele mecanisme de subjugare a ţărilor aflate în curs de dezvoltare, unul dintre cele mai eficace a fost “şocul datoriilor” sau “criza datoriilor”. Statele Unite au împrumutat multe dintre aceste ţări, după care au crescut unilateral în aşa măsură rata dobânzilor, încât pentru a face faţă plăţilor, acestea au fost nevoite să contracteze noi împrumuturi. Situaţia a fost atât de dezastruoasă încât datoria Braziliei, de exemplu, a explodat, dublându-se de la 50 la 100 de miliarde, în numai 6 ani. În aceeaşi perioadă, datoria Nigeriei a crescut de la 9 la 29 de miliarde. De fiecare dată, împrumuturile erau acordate de către FMI şi Banca Mondială cu condiţia ca cel împrumutat să subscrie la o listă de axiome considerate ca fiind minimul necesar pentru sănătatea economică. Această mascaradă prezentată ca fiind ceva tehnic şi dincolo de orice dubiu, include pretenţii ideologice de genul “întreprinderile de stat trebuie să fie privatizate” şi “barierele care împiedică intrarea firmelor străine trebuie să fie abolite”. Cu alte cuvinte : vrei să-ţi salvezi ţara ? Atunci vinde-o.

Şi dacă tot e să-ţi vinzi ţara, atunci neapărat e s-o faci la preţul pieţei, adică pe nimic. În paralel, în Statele Unite, giganticul Halliburton, după ce a tratat guvernul SUA drept bancomat personal, câştigând numai din războiul din Iraq peste 20 de miliarde USD.

Propaganda si actiune al neoliberalismului care a inspirat si inspira politicile SUA, FMI, Banca Mondiala, Uniunea Europeana. Socul, dezastrul, criza sunt, de fapt, OPORTUNITATI si chiar METODE de actiune, mijloace folosite in vederea unui SCOP; cel mai adesea, socul e menit sa distruga vechea ordine a lucrurilor si sa instaureze una noua.

Aceasta idee nu este nicidecum doar de apanajul neoliberalismului. Ea se regaseste in toate programele, filosofiile si ideologiile politice ale modernitatii revolutionar-utopice;

In cazul regimurilor “soft”, prin reforma perpetua, in urma carora oamenii au fost scosi din vechile lor randuieli si transformati in forta de munca ieftina, platitori de taxe si de credite pentru stat si banci.

Cui apartine insa ideea de a provoca si de a profita de criza? Este o idee luciferica, de sorginte masonica.

Se mai cuvin a fi facute cateva precizari:

Neoliberalismul este o ideologie si o teorie economica. In calitatea sa de ideologie, e pura fictiune: vorbeste despre piata libera, privatizare, competitie etc. In realitate, in timpul nostru, asa ceva nu mai exista. Sistemul in care traim este unul de stranse conexiuni intre stat si corporatii private, intre stat si diferite complexe de putere: complexul bancar, industrial, militar etc. Aceste complexe actioneaza, in directiile majore, in functie de  de strategiile discutate in cercurile “think-tankurilor” de tip Bilderberg sau Comisia Trilaterala, de pilda.

Cel mai bun lucru pe care avem sa il facem este sa renuntam la gandirea ideologica. Piata libera, justitia sociala, initiativa privata, privatizarea, drepturile sociale, sunt toate un bla-bla in spatele caruia se ascund strategii de putere. Important nu este doar mijlocul folosit de aceste strategii, ci SCOPUL.

A fost de ajuns un raport alarmist (nici singurul, nici cel mai alarmist) scos pe piata de ONU, coroborat cu mesajele panicarde legate de criza datoriilor eurozonei si SUA ca presa romaneasca sa se trezeasca, brusc, in fata subiectului fierbinte al “marii crize” ce va veni.

Dupa toate semnalele care puteau fi identificate din timp, dupa toate declaratiile si tendintele vizibile pentru oricine zaboveste mai mult de o zi asupra evenimentelor din acest domeniu, sa preiei in acest mod tema arata, ne temem, o stare deplorabila a mass-mediei. Humsterizarea jurnalismului este mai mult decat reusita si ne temem ca nici macar nu mai e nevoie de directive secrete dupa care redactiile sa brodeze propagandistic pe teme ale unor agende anume. S-a ajuns la o asemenea stare incat e suficienta aruncarea pe piata vorbelor si imaginilor a unor teme ca presa – scrisa, video, online – si nu doar ea, sa le reproduca mai departe, pe nemestecate si pe negandite. Practic, am ajuns intr-un stadiu in care fenomenul viralelor s-a generalizat, ca o metastaza ce cuprinde ”corpul” opiniei publice globale. Acum, aproape orice tema, oricat de serioasa este, se raspandeste viral – adica pe negandite, pe nemestecate, luata drept ”buna”, drept ”adevar”, fara a mai fi cernuta prin filtrul spiritului critic, al discernamantului.

Temele aproape obsesive care au fost preluate din mass-media internationala in cea autohtona, fara pic de reflectie si spirit critic, sunt: marea criza ce va veni (de parca a trecut vreodata criza), noua ordine mondiala si chiar si revolutia mondiala realizata prin internet. Evident, nu poate fi intamplatoare aceasta avalansa de titluri legate de cele trei teme, din care noi am selectat doar pe cele mai reprezentative. Ea arata faptul ca evenimentele se precipita, nu doar titlurile de ziar, oricat de mult calcul de rating este implicat in alegerea unor astfel de sintagme mai ”spicy”.

După căderea dictaturii militare în 1983, guvernele liberale venite la putere au lansat o serie de reforme cu scopul declarat de a transforma Argentina în economia cea mai liberă și mai prosperă din lume. Mai puțin de douăzeci de ani mai târziu, argentinienii au pierdut, practic, totul: companiile naționale majore au fost vândute cu mult sub valoarea lor reală unor corporații străine; câștigurile din privatizări au fost deturnate în buzunarele oficialilor corupți; Noua legislație a muncii elimină drepturile angajaților; într-o țară exportatoare tradițională de alimente, malnutriția atinge cote alarmante; milioane de oameni sunt șomeri și se afundă în sărăcie, iar economiile lor au dispărut odată cu falimentul sistemului bancar autohton.

La aceasta operatiune si-a dat largul concurs si mass-media, care a dus mai departe propaganda “productivitatii”, “privatizarii” si tot bla-blaul neo-globalist al FMI si al politicii economice neo-liberale sau neo-conservatoare. Austeritatea, alaturi de “reforma statului”, a avut putini oponenti in momentul de varf al aplicarii, deoarece opozitia putea atrage riscuri asupra propriei vieti, cum s-a intamplat chiar cu realizatorul acestui documentar…

In ceea ce priveste datoria publica a tarii, pe langa celelalte, se reintalneste inca un punct comun cu problema noastra: rolul cheie jucat de banca centrala si filosofia neoliberala – adica de tip FMI – dupa care a fost guvernata tara. Dar si celelalte sunt aproape identice, inclusiv figura presedintelui depravat si a “tampirii” poporului prin valul de emisiuni tv ce promoveau degradarea morala si desfranarea.

Dupa cum stim, pe agenda demantelarii statului social se afla privatizarea sistemului sanitar si renuntarea la sistemul de pensii public (prin privatizarea sa completa, cel mai probabil).

Avorturile, starea sistemului sanitar, modelele anti-familiale propagate neincetat prin propaganda si mass-media au dus efectiv la macinarea familiei romanesti. Cum sa iti inchipui ca, din punct de vedere social, te poti baza pe familia romana cand nu ai facut efectiv nimic pentru a intari comunitatea si a sprijini familia, ba chiar le reduci indemnizatiile?

In fine, dupa ce au aratat ca pensia de stat va scadea continuu, autorii au venit si cu solutia. Ca toata analiza obiectiva, ea apartine unui agent de asigurari de pensii… private. Asadar, solutia este ca romanii sa apeleze tot mai mult la pensiile private, la asiguratorii privati, ca si in cazul sanatatii.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s