Otravirea celulara prin vaccinare

WHO_vaccination
Autor: Dr. rer. nat. Stefan Lanka
-publicat in 2001, in cartea “Vaccinarea, genocid in mileniul trei“-
Toti biologii si evident si autoritatile medicale precum si “specialistii” in vaccinare stiu ca viata nu se bazeaza pe principiul luptei, ci pe cooperare, pe simbioza. Toate celulele noastre, dar in egala masura si cele ale animalelor si plantelor si ciupercilor sunt rezultatul unei simbioze perfecte intre cele mai diferite tipuri de bacterii, care au produs un nou tip de celule tot mai adaptate si performante. Conlucrarea biologica a diverselor bacterii din celulele corpului nostru -sute si chiar mii aflate mai ales in celulele care necesita multa energie, adica neuronii si celulele hepatice- determina capacitatea celulelor de a se specializa. Tipurile de bacterii individuale nu ar putea niciodata reusi asemenea performante. La fel, viata pluricelulara nu este posibila decat atunci cand exista multa energie, obtinuta rapid. Acest lucru este realizat in celulele organismului de catre “agregatele” noastre energetice, bacteriile. Aceste bacterii din interiorul celulelor noastre poarta numele de mitocondrii. Mitocondriile, “uzinele energetice” ale celulelor noastre, prelucreaza oxigenul pe care-l respiram si astfel produc energia de care are nevoie un organism pluricelular ca sa existe.
Aceste mitocondrii, precum si alte structuri bacteriene ale celulelor, poarta numele de endosimbionti. Mitocondriile insa nu mai pot parasi celula, deoarece ele au transferat asupra celulei marea majoritate a functiilor lor. Astfel, cea mai mare parte a acidului nucleic mitocondrial, despre care se pretinde in prezent ca ar fi “substanta genetica”, este depozitata in nucleul celulei, unde poate fi protejata de factorii de stres exteriori si poate fi de asemenea reparata, lucru care in mitocondria insasi, ca si in alte bacterii, nu este posibil. Celula este plina de multe alte bacterii, la care deja nu mai poate fi observat direct ca au fost vreodata bacterii complete. Aceste bacterii si-au predat practic intregul acid nucleic (ADN) celulei si s-au specializat pe anumite functii cum ar fi sinteza materialului de constructie, transportul intra- si intercelular, mobilitatea si diviziunea celulara etc. [Foarte interesant aici de aprofundat cum, iata, in 2013 a fost acordat premiul Nobel pentru descoperiri in domeniul transportului celular – n.m.]
Structurile stabile, pe care le creeaza celula si care pot parasi acea celula, sunt denumite in mod gresit virusuri. Cuvantul virus inseamna in latina otrava. Toti expertii si toate autoritatile medicinei scolastice din secolele XVIII si XIX stiau ca foarte multe boli, mai ales cele care apareau adesea concomitent la grupe de oameni, erau cauzate in principal din cauza otravurilor adunate in apa murdara, dar si din cauza mancarurilor alterate. Stiinta instrumentalizata politic din sec. XIX a pretins apoi ad hoc ca ar exista niste “patogeni” si mai mici decat bacteriile, deci patogeni invizibili, care ar explica aparitia acelor boli la care nu se putea detecta prezenta niciunor bacterii. Cand a fost inventat microscopul electronic in 1931, ipoteza acestor patogeni a fost infirmata, deoarece de atunci si pana acum acestia nu au fost identificati nici inainte, nici in timpul vreunei boli si nici dupa vreo boala. Niciodata. Structurile celulare minuscule care pot parasi celula si care au fost observate adesea la bacterii, la plante mai rar iar la oameni si alte mamifere exclusiv in celule conservate artificial in afara organismului viu, au primit numele negativ de virusuri. Experimentele facute cu bacterii au inceput sa fie interpretate in asa fel incat se dadea vina pe virusuri atunci cand celulele erau distruse in mod artificial si apareau structurile virale care dealtfel sunt create tot de celulele organismului, pentru a ajuta alte celule. Biologia care s-a desprins din paradigma razboiului defineste virusul ca “simbiont redus”, deoarece aceste foste bacterii nu mai pot fi identificate ca bacterii decat cel mult prin acidul nucleic bacterian si prin proteinele specifice. Acidul nucleic bacterian si proteinele, mai ales prin modul cum sunt produse, se deosebesc fundamental de cele ale celulelor complexe, pe care le produce organismul omului, al animalelor, al plantelor sau al ciupercilor.
Astfel, un virus nu poseda metabolism propriu, ci doar o bucata sau doua de acid nucleic, infasurate intr-un invelis proteic si acoperite cu invelisul celulei. Un virus nu este vreo vietate individuala, ci doar un “endosimbiont redus” produs de celule, printre altele in scopul de a pune si la dispozitia altor celule acidul nucleic, proteinele si componentele invelisului celular, atunci cand acestea au nevoie. Sa ne gandim de exemplu doar la puseurile de crestere la copii sau la situatiile in care anumite celule trebuie sa se inmulteasca rapid, pentru a sustine sau restabili starea de sanatate a organismului. Nu exista nicio observatie biologica ce ar justifica supozitia ca aceste virusuri ar face ceva negativ sau rau. Dimpotriva, singurele sisteme virus-gazda care exista pana in ziua de azi au aratat in mod clar ca virusurile formate de organism joaca un rol foarte important in stabilizarea vitala a organismului. In apa marii exista de exemplu foarte multe virusuri si niciodata nu s-a constatat ca baile in mare ar imbolnavi pe cineva. Au fost facute nenumarate experimente cu virusurile existente -si acelea sunt f. putine- si s-a demonstrat ca ele nu provoaca absolut nicio boala.
Evident ca autoritatile medicale si “specialistii” in vaccinare stiu toate astea demult, de aceea nici nu sunt capabili sa raspunda la intrebarea: unde a fost dovedita si documentata existenta virusurilor impotriva carora se vaccineaza. Virusurile sunt foarte stabile si de aceea pot fi deosebite usor de celelalte componente celulare, ale sangelui sau ale altor lichide umorale. Asta se cheama izolare. O tehnica standard pe care o poate invata orice elev de liceu. Cu tehnicile din prezent se pot reprezenta si elementele organice de baza ale vietii (building blocks of life), iar daca acestea ar arata cat o minge de fotbal, in comparatie cu ele virusurile ar arata ca Everestul. Virusurile sunt insa pe de alta parte atat de minuscule incat nu pot fi vazute in microscopul optic, de care stiinta a beneficiat de prin 1673 (Antoine van Leeuwenhoek) si care entuziasmase intreaga societate, inclusiv pe Goethe in sex. XVIII. Totul s-a schimbat insa in sec. XIX, cand dintr-odata (dupa cum am explicat in capitolul “Teoria infectiei si Pasteur, pe urmele cercetarilor prof. Geison“) datorita unor decizii politice s-a intors foaia si autoritatile au inceput sa pretinda -in ciuda tuturor observatiilor si experimentelor- ca bacteriile si microbii, a caror multitudine, frumusete si eficienta provocasera atata entuziasm, ar fi fost dintr-o data cauza tuturor relelor. Intreaga realitate biologica a fost rasturnata cu fundul in sus. Ca sa ma exprim mai drastic: din acel moment si pana in prezent se pretinde ca pompierii ar fi cauza focului pe care ei vin sa-l stinga.
Acestea se intampla in ciuda faptului ca toate experimentele cu bacterii si ciuperci demonstrasera inca de pe atunci ca bolile pe care ei incercau acum sa le explice astfel nu s-au lasat niciodata “transmise” prin experimente de “infectare” si deci a fost demonstrat cu varf si indesat ca acele boli nu sunt transmisibile si microbii nu joaca niciun rol in imbolnavire. S-a demonstrat acest lucru in toate domeniile medicale.

Stomatologul Willoughby Dayton Miller (1853-1907), care a lucrat in laboratorul lui Robert Koch si a incercat sa afle daca o bacterie anume este responsabila pentru imbolnavirea parodontiului, descrie rezultatele cercetarilor lui din anii 1888-1889 intr-o publicatie din 1890 dupa cum urmeaza:

Phyorrhea alveolaris nu este cauzata de o bacterie anume, care apare in fiecare caz de imbolnavire, dar mai multe bacterii pot contribui la aparitia simptomelor, la fel cum intr-un proces supurativ nu gasim doar o singura bacterie, ci mai multe specii de bacterii. De asemenea, din cate se stie, nu exista nicio bacterie care -injectata in gingia cuiva- sa declanseze boala la persoane sanatoase.

Celebrele postulate ale lui Koch au fost (re)formulate dupa cele ale lui Henle, tocmai pentru a masca frauda despre contagiozitatea bolilor. El le-a descris astfel:

  1. Organismul patogen se afla in mod regulat in leziunile cauzate de boala.
  2. Organismul patogen trebuie sa poata fi izolat in cultura pura pe mediu artificial.
  3. O inoculare cu acea cultura la cobai duce la aparitia unei imbolnaviri asemanatoare.
  4. Organismul poate fi gasit de asemenea in leziunile acestor cobai.

Decisiv este aici punctul 3: la cobai trebuie dovedita doar o imbolnavire “asemanatoare“! Pentru ca apoi sa se sustina ca exista patogeni care -prin infectare- cauzeaza la oameni aceeasi boala! Numai ca exact aceeasi boala nu a putut fi niciodata creata sau provocata prin asemenea experimente! [Va amintiti de prof. Max von Pettenkofer care a baut in fata clasei de studenti un pahar cu bacili de holera si apoi i-a trimis lui Robert Koch o scrisoare cu salutari! – n.m.] Aici nu mai vorbim de stiinta sau de cercetare, aici este vorba de frauda, care are ca si consecinta crime si genocid!

De atunci se cresc in mod incestuos milioane si milioane de cobai, pentru a fi macelariti in laboratoare. Se injecteaza mililitri de “extracte” in soricei, ca acestia sa dezvolte “boli asemanatoare”. Aceeasi cantitate convertita pt. greutatea unui om ar rezulta in litri!! Pai e clar ca intr-un organism abuzat intr-un asemenea hal va putea fi dovedita prezenta a ceea ce i-a fost injectat! Cantitati demente de “extracte” sunt injectate in creierul cobailor pentru a demonstra ca exista “tumori” si “cancerul” este contagios, ca exista “SIDA” si ca este “contagioasa”, iar vatamarile nutritive, intoxicarea si inmultirea incestuoasa sunt declarate ca “BSE”, inclusiv “contagiozitatea”. Toate dovezile relevante sunt ignorate si discreditate.

Inca din 1910 s-a inceput publicarea nenumaratelor experimente pe animale facute de Peyton Rous, pe care se bazeaza intreaga “virologie”, din care a rezultat “retrovirologia” (a lui Peter Duesberg, printre altele, unul din cei mai cunoscuti critici ai SIDA). Toti acesti actori reprezinta SS-ul medicinei. In Germania, ei sunt reprezentati de fostul elev al lui Duesberg si Gallo, prof. Reinhard Kurth, fost director al Sectiei Stiintifice a Institutului Robert Koch si ani de zile concomitent (sic!) directorul Centrului Federal de Admitere pe Piata a Medicamentelor din cadrul Institutului Paul Ehrlich!

Asa se cresc prin incest milioane de animale, de preferat embrioni de pui si soricei, fiindca sunt mici si cresc repede, mai sunt si iradiati radioactiv in functie de “necesitati”, astfel incat sa dezvolte anumite simptome, despre care apoi se pretinde ca sunt contagioase. Daca apoi mai sunt si “umflati” (tot in mod “stiintific”, se intelege), ei dezvolta si mai rapid “imbolnavirile asemanatoare”. Si iata cum “stiinta” demonstreaza ca bolile sunt “contagioase”. Iar daca unii cobai pur si simplu nu vor sa dezvolte acele simptome la diferite experimente, atunci la aceste experimente se sustine ca acele boli ar fi “genetice”. La fel cum se poate specula de catre “experti” ca vatamarile postvaccinale nu au legatura cu vaccinurile, ci cu ceva “defecte genetice”.

Sa nu ne mai miram atunci ca in fiecare an cele mai bine dotate premii guvernamentale sunt inmanate prin fundatii asa-zis independente numai celor care reprezinta crème de la crème a escrocilor si infractorilor din medicina actuala. 1998, de exemplu, premiul Robert Koch a fost inmanat unui cuplu de cercetatori, prof. Patrick S. Moore si prof. Yuan Chang, care au pretins ca descoperisera (prin metode genetice indirecte, ca de, nevoia te face creativ!) “virusul de herpes uman nr. 8″. Prof. Georg Klein de la Institutul Karolinka din Stockholm (atentie: premii Nobel!), care a fost de asemenea distins cu medalia Robert Koch, nu s-a jenat sa rosteasca in discursul sau ceea ce stiu toti cei implicati: “Cel mai prost virus este mai destept decat cel mai inteligent virolog“. Nu e nicio gluma, totul poate fi citit in Revista Medicala din 28 octombrie 1998 (Ärzte-Zeitung).

Si acum sa vorbim si despre poliomielita. Dupa 1931, toti “virologii” care in secolul XIX sustineau teoria virusurilor periculoase au tacut malc. In 1931, fizicianul Ernst Ruska inventase chiar in Berlin (centrul mafiotilor epidemiilor de la Institutul Robert Koch) microscopul electronic. Acum virusurile puteau fi facute vizibile! Datorita analizelor fizice anterioare, printre altele cu raze Röntgen, devenise clar ca acele componente celulare denumite “virus” erau prea mici pentru a putea fi vazute in microscopul optic. Dar se vedeau cu microscopul electronic! Brusc, pseudovirologii au tacut malc si au cam disparut de pe scena medicala publica, iar tumultul celui de-al doilea razboi mondial a distras atentia de la experimentele facute de ei in lagarele de concentrare. Cei mai fiorosi dintre acest pseudovirologi au fost primiti cu bratele deschise in SUA, pentru a defini poliomielita (atentie: inflamarea substantei cenusii din maduva spinarii, nu a creierului!!) ca fiind cauzata de un virus si pentru a crea un vaccin. Evident.

Inflamarile substantei cenusii din maduva spinarii, care in realitate erau de cele mai multe ori rezultatul vaccinarilor, au fost ad hoc redenumite in poliomielita virala. S-a pretins ca virusul poliomielitei era atat de mic incat nu s-ar fi lasat fotografiat cu microscopul electronic. Dar cum e cu microscopul electronic perfectionat in anii ’70-’80?? Pana in ziua de azi nu exista nicio fotografie!

Tragedia vaccinala, mascata astfel si “justificata” pseudostiintific prin definitia de “polio”, a dus la reducerea cantitatilor de adjuvanti si substante conservante din vaccinuri. Evident, mai putin in vaccinurile pentru lumea a treia, acolo ele au fost chiar folosite mai mult, astfel s-a reusit cu un numar mai mic de vaccinuri crearea strategica a multor focare si “epidemii” de “polio” (care, evident, trebuiau “combatute” ca si in ziua de azi cu tot mai multe vaccinuri, mereu mai multe vaccinuri – n.m.).

Apoi a aparut in aprilie 1955 celebrul Jonas E. Salk cu vaccinul lui cu “virus inactivat de polio”, vaccin impus pe piata printr-un sir de fraude incredibile cu colaborarea constienta a guvernului american si a “specialistilor” in vaccinare, vaccin care a fost administrat peste noapte la milioane si milioane de copii americani, ceea ce a dus la o catastrofa perfecta, care a cauzat aparitia a tot mai multe si tot mai grave cazuri de “polio”. Din nou pentru a masca si musamaliza tragedia, s-a manipulat masiv definitia poliomielitei si s-a pretins inventia unui vaccin “mai bun”.

Astfel, de prin 1960, vaccinul Salk nu a mai fost folosit in SUA si nici in Germania, aliatul de baza. Din 1960 a fost introdus un vaccin “mai putin periculos”, vaccinul oral, despre care s-a pretins ca ar fi fost inventat de Albert B. Sabin. Acest vaccin ar fi continut virusuri “vii” dar “atenuate”, impreuna cu doze reduse de conservanti si adjuvanti. Mda, cam cel mai inofensiv vaccin al tuturor timpurilor. Otravirea e dulce.

In timpurile moderne in care se vorbeste despre reticenta crescanda la vaccinare, nici nu e de mirare ca din 1998 “infectologii” recomanda iar vechiul vaccin al lui Salk, cu “virusuri moarte” (sic!). Pai daca nu apar mancarimi si roseata la locul injectiei, daca nu apar cazuri de deces dupa vaccinare, inseamna ca vaccinul nu e bun de nimic. In emisiunea din 7 noiembrie 2000 de pe ARD, dr. Nassauer de la Institutul Robert Koch s-a pronuntat despre copiii paralizati, handicapati sau morti in urma vaccinarii cum ca ei ar fi “sacrificiile parintilor ca un serviciu in slujba societatii“. Aceste lucruri sunt posibile pentru ca oamenii le permit. Evident ca dr. Nassauer, la fel ca toti cei implicati, stie exact ce s-a intamplat in istoria poliomielitei. La fel si prof. Alexander Langmuir, responsabil pentru vaccinarea antipolio si “eradicarea” poliomielitei. Cu alte cuvinte pentru a “eradica” prin vaccinare o catastrofa medicala cauzata in cea mai mare parte de vaccinare.

Toate acestea le puteti citi in publicatiile originale ale oricarei biblioteci universitare medicale sau de asemenea in cartea scrisa de Simone Delarue – Vaccinare/protectie: mit sau realitate? (1992). La pagina 147 putem citi traducerea din cartea lui Louis Pollen “De ce nu vor fi vaccinati?”:

“O analiza stiintifica a datelor, explica prof.  Greenberg (Univ. Carolina de Nord), precum si modul cum acestea au fost manipulate, duc la concluzia ca eficienta vaccinului Salk a fost extrem de supraestimata.”
“In 1954 si 1955, la introducerea vaccinului, imediat dupa publicarea studiului-pilot [cand, absolut intamplator bineinteles, producatorul deja avea vaccinul gata!! – nota Stefan Lanka], s-au schimbat brusc si radical bazele de diagnosticare a poliomielitei. Inainte de introducerea vaccinului nu era nevoie de teste de laborator si nici de o perioada indelungata de paralizie pentru a pune diagnosticul polio. Un pacient era declarat bolnav de polio cand era examinat o singura data si cand avea aceleasi simptome si dupa 24 de ore.”
“De la introducerea vaccinului, doar persoanele care ramaneau paralizate 60 de zile mai primeau diagnosticul de polio. Toti cei la care paralizia disparea mai devreme nu au mai fost luati in calcul in statisticile de dupa introducerea vaccinului. Acest truc a creat iluzia ca prin vaccinare cazurile de polio se redusesera enorm, ba chiar in ziua de azi trebuie sa ne miram ca cifrele nu au fost si mai mari! Prof. Greenberg descrie de asemenea cum -in cazul cand un copil vaccinat se imbolnavea de polio- i se mai faceau o intreaga serie de analize pentru a elimina orice dubiu, in timp ce la un copil nevaccinat se facea intotdeauna o examinare f. sumara.”

Acestea fiind spuse despre frauda cu “virusul” poliomielitei, ajungem la lectia de biologie pe care studentii la medicina nu o invata niciodata. Veti incepe sa intelegeti ce ar putea sistemul medical sa stie daca ar vrea si de ce autoritatile fie nu va raspund, fie va raspund agresiv in momentul in care cereti dovezile stiintifice in baza carora se vaccineaza.

In ultimele decenii, biochimia s-a dezvoltat fulgerator. Sa ne gandim de exemplu la Johanna Budwig. Celebra biochimista germana a revolutionat intreaga stiinta cu privire la grasimi si uleiuri. Descoperirile ei sunt decisive pentru intelegerea tuturor functiilor corpului, mai ales a functiilor neuronilor si producerii de energie in corp prin mitocondrii, a transportului de energie si substante din sange, prin matricea celulara, pana la celule. Aceasta matrice celulara, asa-zisul organ superior care integreaza si controleaza toate functiile hormonale, neuronale, electrice si imunitare ale corpului, a fost analizata sistematic de medicul austriac Pischinger. Prof. Hartmut Heine a dus mai departe studiile lui Pischinger si a publicat rezultatele muncii sale de cercetare in cartea sa “Manual de medicina biologica. Sistematizare si matrice extracelulara – Principii fundamentale si sistematica“. Aceste lucrari sunt premise de baza esentiale pentru analiza stiintifica a functiilor vitale, pentru a le intelege mai bine. De asemenea, pentru a intelege si repara vatamarile cauzate de vaccinare.

Premisa decisiva pentru a intelege toate aceste informatii este asadar “biochimia” ultimei jumatati a secolului trecut. Concret, este vorba in mod special de un gaz diatomic care are un rol crucial in toate functiile vitale organice: oxidul nitric. In 1998 a fost acordat, in mod exceptional, premiul Nobel pentru o descoperire corecta: oxidul nitric; insa din motive gresite: Viagra.

Acest gaz, care are simbolul NO, este implicat in toate functiile celulare esentiale, inclusiv la organismele care nu dispun de functii imunitare, nervoase sau hormonale. Ca atare -si asta nu mira pe nimeni- oxidul nitric joaca un rol imens in tensiunea arteriala. Viagra are ca efect indirect inhibitia descompunerii de NO, prin aceasta relaxarea musculaturii netede a vaselor si deci influxul sangelui in penis – plus in general o scadere a tensiunii arteriale.

In 1997 a aparut la Cambridge University Press un manual despre descoperirile uluitoare referitoare la oxidul nitric din a doua jumatate a secolului trecut: “Nitric oxide in health and disease”, de J. Lincoln, C.H.V. Hoyle si G. Burnstock. In acest manual se arata cum oxidul nitric in cantitati prea mari influenteaza si vatameaza pe termen lung toate functiile organismului uman, dar in special productia de energie din mitocondrii. Aceste vatamari se transmit de la mame la copii, stiut fiind ca “mitocondriile se formează prin diviziune. Genele din ADN-ul lor se transmit ereditar, pe linie materna (aceasta ereditate se numeste materna sau matroclina)“. Astfel, toate substantele chimice injectate in organismul uman au un efect devastator: datorita lor corpul incepe sa genereze el insusi constant cantitati tot mai sporite de oxid nitric si de asemenea functiile ficatului sunt atacate si vatamate, nemaiputand sa anihileze cantitatile tot mai mari de oxid nitric produse de organism.

In clipa cand corpul este tot mai lipsit de energie, energie care este masurabila in electroni si tensiune, ca de ex. in situatii extreme de stres (accidente, operatii etc.) sau in puseurile de crestere la copii, se naste usor un cerc vicios: prin vatamarea produsa se elibereaza tot mai mult oxid nitric. Corpul incearca evident sa-si obtina energia pe alte cai – asa apare de pilda amiotrofia, dar la fel de bine si paraliziile partiale sau totale. In creier de exemplu, in conditii normale cresterea cantitatii de oxid nitric in timpul noptii determina deconectarea axonilor responsabili cu memoria de scurta durata, care astfel a doua zi sunt pregatiti sa inmagazineze din nou informatii; prin aceasta, omul si in mod special copilul este capabil sa invete. In cazul unor concentratii constant mari de oxid nitric, creierul nu mai este capabil sa invete si sa asimileze normal, ceea ce poate rezulta intr-o paralizie a sistemului nervos central. Acelasi lucru este valabil si pentru maduva spinarii, iar frauda consta tocmai in faptul ca inflamarea substantei cenusii din maduva -in ciuda cunostintelor avansate de biologie si biochimie- este diagnosticata ca “poliomielita virala”.

Dogma teoriei infectiei a deturnat puternic orice fel de descoperire in domeniul “imunologiei”. Descoperirile din acest domeniu anuleaza insa total “paradigma razboiului” si “gandirea medicala in termeni de razboi” pe care o propaga lingaii vaccinarii. In prezent, oricine poate intelege ca lipsa de energie intr-un organism inseamna lipsa de electroni, lucru prin care organismul (sau anumite tesuturi) se afla in stare de stres oxidativ. Oxidativ inseamna “acid” atunci cand ne referim la valorile pH si la echilibrul acido-bazic. Astfel se explica in mare parte si asa-zisele alergii si reactii autoimune. Asa cade si ipoteza “raspunsului imun specific” si de asemenea si minciunile despre “anticorpii specifici”. Asa cade intreaga constructie frauduloasa a vaccinarii.

In speranta ca articolul biologului Stefan Lanka v-a mai deschis putin ochii la pericolele vaccinarii si va va determina sa faceti si voi cercetari aprofundate pe baza materialelor furnizate in articol, va doresc ca intotdeauna multa sanatate si intelepciune!

Virusurile patogene

Izolarea virusurilor
Prin izolarea unui virus se înţelege izolarea lui din celule, lichide umorale sau culturi de celule şi eliberarea (curăţarea) lui de orice fel de particule străine lui. Acesta este primul pas în izolarea virusurilor şi este o procedură simplă din două motive:
   În primul rând, spre deosebire de celulele vii, virusurile au de felul lor întotdeauna aceeaşi dimensiune şi aceeaşi formă. Ele pot fi uşor separate de celelalte fragmente celulare datorită “consistenţei” lor sau a proprietăţilor de sedimentare.
   În al doilea rând, există deja de mult timp substanţe lichide speciale, ca de exemplu “biluţele de silicon”, care nu exercită presiuni osmotice şi care permit astfel păstrarea intactă a virusurilor în “izolare”. Pentru reprezentare şi cunoaştere, virusurile pot fi fotografiate cu microscopul electronic, iar în acest caz trebuie să arate exact la fel ca şi particulele observate în celule, în lichidele umorale sau în culturile celulare. Căci deseori în placentă, în ţesuturile cancerigene, dar şi, deseori spontan, în culturile celulare pot fi observate particule care sunt “asemănătoare” cu virusurile, dar care în realitate nu sunt virusuri.

În continuare trebuiesc separate, în funcţie de mărimea lor, în câmp electric, proteinele care constituie membrana virusului şi înconjoară substanţa genetică. În aceasta etapă trebuiesc de asemenea efectuate fotografii cu microscopul electronic. Acelaşi lucru trebuie în continuare făcut cu ADN-ul sau ARN-ul virusului, al cărui acizi nucleici trebuiesc separaţi şi fotografiaţi.

   
  Abia în momentul în care aceste trei etape sunt documentate, iar virusul analizat se deosebeşte în componenţa proteinelor şi a substanţei sale genetice de alte virusuri cunoscute, se poate vorbi despre un nou virus.
Nu are nici o importanţă de unde anume a fost recoltat acest virus: lichide din corp, culturi de celule, plasma sau ser.
Despre fotografiile cu virusuri aşa-zis izolateÎn legătură cu toate fotografiile trebuie spus că acestea, respectiv autorii nu pot pretinde că prezintă un virus, atâta timp cât nu există publicaţii ştiinţifice unde să se menţioneze şi să se descrie că respectivul virus a fost găsit, văzut şi unde anume şi cum a fost izolat acesta.  Aceste publicaţii pentru virusuri, despre care medicina pretinde că ar exista, nu există şi de aceea nici nu pot fi citate ca lucrare ştiinţifică doveditoare.
Pentru oricine este uşor de verificat această afirmaţie, dacă va solicita publicaţia respectivă. Nu o va primi, caci nu are de unde să o primească.

Fotografia unui virus izolat? În cadrul unei astfel de publicaţii (unde ne este prezentat un virus izolat) este simplu pentru oricine să verifice dacă este ceva izolat acolo sau nu, deci dacă se va pretinde că există un virus, că acesta a fost cercetat şi este “accesibil” pentru alte experimente, de exemplu pentru crearea unui vaccin.

Definiţia unui agent patogen după postulatul lui Koch:
1. să fie găsit în leziunea unei boli;
 
2. să fie izolat de la gazda infectată și crescut într-o cultură pură;
 
3. inocularea unui asemenea agent într-o altă gazdă ar trebui să iniţieze boala;
 
4. să fie recuperat din nou de la a 2-a gazdă.
În realitate, nu există în întreaga literatură medicală nici măcar o singură publicaţie în care, pentru virusurile revendicate de medicina scolastică, să fie îndeplinit fie şi doar primul postulat al lui Koch. Adică o publicaţie în care să apară dovada că în organismul oamenilor cu o anumită afecţiune (boală) au fost văzute şi izolate virusurile care provoacă respectiva afecţiune. Şi cu toate acestea, astfel de lucruri sunt susţinute în public de către virologi sau autorităţile medicale.
În legătură cu fotografiile care, fără a se specifica sursa (verificabilă), se pretinde că ar reprezenta virusuri, trebuiesc spuse următoarele: în primul rând, multe fotografii sunt colorate, ceea ce dovedeşte că un designer s-a „jucat“ de-a fotograful. Fotografiile făcute cu microscopul electronic sunt întotdeauna alb-negru (respectiv tonuri de gri, logic).
 
Foto virusuri de variola

De exemplu aşa-zisele fotografii ale virusurilor HIV, rujeolă (Masern) şi variolă (Pocken) arată clar că avem de-a face acolo cu celule în care se găsesc virusuri. Aceasta înseamnă (logic, nu?) că virusurile nu au fost izolate!Fotografiile arată celule în interiorul cărora se pot vedea substanţe proprii celulelor de tot felul. Aceste structuri sunt foarte cunoscute şi folosesc de exemplu pentru “transportul” în şi în afara celulelor. Aceste particule sunt, spre deosebire de virusuri (care sunt întotdeauna de aceaşi mărime şi forma în cadrul unui anumit tip de virus), diferite ca mărime, formă şi compoziţie şi de aceea nu pot fi, spre deosebire de virusurile existente, izolate şi caracterizate biochimic.

 
Foto virus oreion
 
Foto virus pojar

De exemplu, pentru copiile virusurilor de oreion (Mumps) şi rujeolă (Masern) se dau numai indicii despre “încercări de transmitere-infectare pe maimuţe (1934)”, “creşterea şi izolarea virusurilor în eclozare (1945)” şi “culturi celulare (1954 şi 1955)”, dar nu există niciun citat despre vreo izolare a virusurilor! În publicaţiile din 1945, 1954 şi 1955 nu este menţionată nici măcar o singură etapă de izolare sau caracterizare a acestor virusuri.

 
Foto virus Influenza
 
Foto virus Ebola
 
Foto virus herpes simplex
În cazurile virusurilor de Influenza, Ebola, herpes şi gripă deseori este prezentată doar o “bucăţică” din presupusul virus, despre care nimeni nu susţine că ar fi o particulă izolată. Aceste particule sunt componente celulare, respectiv artefacte, deci structuri apărute spontan în urma operaţiilor de extragere, fixare şi uscare a probelor în vederea studierii acestora cu microscopul electronic. (În acest context este relevantă declaraţia lui Luc Montagnier în interviul deja celebru luat de Djamel Tahi, în care recunoaşte că nu a efectuat niciodată curăţarea virusului HIV).
 
Foto cu “virusul polio”

În cazul fotografiei virusului poliomielitei care “pare” izolat este în fapt vorba de particule create artificial prin “aspirarea” unei mase preparate artificial printr-un filtru foarte fin într-un vacuum, particule ale căror caracteristice structurale lipsesc. Intenţia de falsificare şi înşelăciune este în acest caz deosebit de clară. Trebuie menţionat aici că nicăieri, în nici o publicaţie de specialitate nu poate fi găsită o caracterizare biochimică a presupusului virus izolat.

 
Foto virus hepatita B

În fotografia care ar reprezenta virusul hepatitei B nu sunt prezentate structuri izolate, ci este vorba de un aglutinat. Sub acest nume omul de ştiinţă înţelege o acumulare de proteine (chist) din sânge, care sunt tipice de exemplu în procesele de coagulare. În timpul coagulării apar în mod tipic structuri rotunde şi uneori cristaline, în funcţie de starea probei de sânge.

În concluzie, trebuie spus că în cazul acestor fotografii este vorba de tentative premeditate de fraudă, la care iau parte autorităţile, cercetătorii şi medicii în momentul în care ei susţin că aceste reprezentări fotografice ar fi virusuri, mai ales virusuri izolate.
Orice persoană care începe să investigheze pe cont propriu va da destul de repede peste afirmaţii şi indicii prin care literatura medicală confirmă că primul postulat al lui Koch nu poate fi aplicat la virusuri. (De ex. Grossgebauer: “Eine kurze Geschichte der Mikroben”, 1997 – O scurtă istorie a microbilor”).
Extrasele şi citatele din manuale, de exemplu cele ale lui Portsmann, Collier and John, Fields et al. etc. care sunt mereu invocate de institutele medicale, nu răspund la întrebarea despre dovezile existenţei virusurilor.
Un manual nu este o lucrare ştiinţifică, ci foloseşte printre altele la indicarea lucrărilor ştiinţifice prin care sunt certificate cunoştinţele prezentate în manual. Din aceste manuale lipsesc trimiterile la publicaţii ştiinţifice care să facă dovada izolării şi caracterizării respectivelor virusuri.
A vorbi despre structuri şi părţi componente ale unui virus fără a exista în prealabil o izolare şi caracterizare a virusului respectiv este o fraudă cu urmări fatale. Acele virusuri care există şi a căror existenţă este dovedită, asupra cărora sunt efectuate şi publicate studii, de exemplu virusurile bacteriilor (fagele sau bacteriofagele) şi virusul Ectocarpus siliculosus, pe care l-am izolat şi publicat eu (dr. Lanka), nu s-au dovedit niciodată a fi patogene.Dogma bolilor infecţioase şi a patogenităţii microbilor, dezvoltată de Robert Koch in 1882 prin fraudă ştiinţifică, comandă politică şi interese financiare, avea mare nevoie de inventarea virusurilor patogene. Devenise clar tuturor că bacteriile “patogene” nu produc toxine decât în mediu complet anaerob, în cadavre sau în ţesuturile necrozate ale organismului, deci era nevoie să se postuleze existenţa unor patogeni “invizibili” sub microscop.
Având la bază teoriile din sec. XIX despre infecţii, autorităţile, institutele de medicină şi epidemiologie, profesorii universitari bine plătiţi ca şi consilieri ai concernelor farma, prin teoriile pe care le susţin şi deciziile pe care le iau, pentru a ne referi aici de exemplu doar la vaccinuri şi “terapiile” antivirale şi cu citostatice, cauzează de decenii daune sănătăţii pacienţilor, suferinţă şi moarte (prin fanteziste virusuri cauzatoare de cancer, hepatite, AIDS, Ebola, prin testele genetice inventate şi prin administrarea de otrăvuri chimioterapeutice).Virusurile au fost de la bun început acuzate de o patogenitate pentru îmbolnăviri care erau de fapt fie vătămări postvaccinale, fie consecinţa sărăciei extreme, a foametei, a intoxicaţiilor de orice fel… Interesant este în acest context că de exemplu hepatita B a fost descrisă şi considerată ca epidemie pentru prima oară în 1885 când a avut loc vaccinarea contra variolei, iar a doua oară, când fusese deja aproape uitată, în 1938 ca urmare a campaniei de vaccinare în masă contra rujeolei. Nemaivorbind de celebra „gripă spaniolă“ care a apărut ca urmare a isteriei vaccinurilor din timpul primului război mondial. Documentele statistice au fost întotdeauna „duşmanul de moarte“ al invenţiilor şi minciunilor medicale.
Repet, Robert Koch şi colaboratorii săi, plus prof. Rush, prof. Max von Pettenkofer, prof. Virchow şi alţii au arătat prin experimente şi aplicarea postulatelor Henle-Koch că prin transmiterea de bacterii, presupusul „contagium vivum“ nu a provocat niciodată o boală, nemaivorbind de declanşarea aceleiaşi boli ca în organismul de unde au fost recoltate. Dacă în noul organism-gazdă nu există ţesuturi necrozate, cu ce se vor hrăni respectivele bacterii? Ele nu vor avea condiţii pentru o înmulţire exponenţială, iar un sistem imunitar funcţionabil le va elimina în cel mai scurt timp. Tocmai de aceea a reformulat Robert Koch ulterior cel de-al treilea postulat, care stipulează că o bacterie poate fi considerată ca agent patogen infecţios când provoacă simptome asemănătoare în teste pe cobai. (vezi Großgebauer: O scurtă istorie a microbilor)În cele din urmă trebuie încă o dată subliniat că toate publicaţiile dinainte de începutul anilor ’70, care vorbesc de existenţa şi caracterizarea virusurilor nu sunt altceva decât fraude, deoarece abia de la începutul anilor ’70 biochimia a dezvoltat tehnica pentru a dovedi existenţa virusurilor, izolarea lor parţială, caracterizarea proteinelor şi substanţei genetice (acizii nucleici).
Lucrurile acestea erau ştiute şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii; în 1971, când OMS a căzut de acord asupra criteriilor de dovedire a virusului variolei, procedurile biochimice de certificare nu erau încă dezvoltate. În consecinţă, s-au stabilit doar criterii biologice: morfologia variolică a membranei coriollantois a embrionului de găină. Formulare ciudată, dar care nu înseamnă altceva decât apariţia unor pete şi în final necrozarea respectivei membrane (care este cea de a treia membrană din imediata vecinătate a cojii unui ou şi pe care embrionul o foloseşte printre altele şi ca organ respirator). Aceasta era deci conform OMS DOVADA existenţei virusului variolei şi totodată SIMPTOMUL variolei în experimentele pe animale. Curat murdar, monşer!
Virusurile: de unde vin? Ce fac ele? Care există cu adevărat? 
   În cadrul interviurilor, seminariilor sau lucrărilor scrise am descris (dr. Lanka) de mai multe ori rolul pe care virusurile îl joacă în viaţa biologică, de unde provin aceste virusuri şi care virusuri anume există în realitate.
După ce în 1931 fizicianul berlinez Ruska a creat microcroscopul electronic, cu care pentru prima oară exista posibilitatea de a vedea concret structuri atât de mici precum un virus, au tăcut brusc o mare parte a “savanţilor” din medicină care până atunci teoretizau despre tot felul de virusuri care ar fi provocat tot atâtea feluri de boli. Nici unul dintre presupusele virusuri de până atunci nu au putut fi efectiv vizualizate cu ajutorul noii tehnologii, atât în animale cât şi în oameni, fără a mai pomeni aici de vreo izolare, curăţare şi certificare a existenţei acestor virusuri. Domeniul de „cercetare“ al acestor savanţi era (şi din păcate mai este încă) experimentarea pe animale, savanţii noştri sunt specialişti în injectarea a tot felul de lichide în creierul animalelor (vezi cercetarea turbării), în stomac, plămâni sau în embrioanele din ouă (vezi cercetarea cancerului).
Întrucât în toate lichidele nu se puteau releva bacterii, încă de la Pasteur medicii au rămas atârnaţi de ideea fixă cum că dacă nu-i bacterie, trebuie ca “agentul patogen” să fie ceva mai mic, mult mai mic, foarte mic, ca şi inexistent. Ceva atât de mic că nu se vede. O otravă (virus în latină = otravă). [Nota qui bono: Numai că, ei bine, acum s-ar fi putut vedea şi tot nu se vede. Ca la Eminescu, era pe când nu se vedea, acuma nu-i şi… tot nu se vede.]
În vremurile sinistre ale celui de-al treilea Reich, au fost făcute experimente direct pe “sub-umani”: evrei, ţigani, slavi, homosexuali, copii etc. Iar după război, americanii au luat ce nu trebuia să ia de la nemţi. Pasiunea pentru experimente dezgustătoare. Astfel în 1972 s-a efectuat un mare studiu pe membrii unei secte religioase din deşertul Nevadei, care se oferiseră voluntari (1200 de persoane – proiectul “White-coat”). Cercetătorii americani au injectat în aceştia tot ce se putea imagina că poate fi agent patogen mai periculos, dar, dar …. tot nimic, măi frate!! Bolile nu se transmiteau infecţios. Da, da, ştiu că am învăţat cu toţii la şcoală chestia asta cu molipsirea, epidemiile etc. Dar mai ştiu că tot la şcoală am mai învăţat încă multe alte tâmpenii de care acum râdem sau clătinăm din cap a silă.
Până în ziua de azi, structurile certificate şi documentate ştiinţific care sunt numite virusuri şi care toate îndeplinesc sarcini pozitive nu au fost dovedite decât la bacterii (bacteriofage), la unele alge verzi unicelulare de apă dulce şi la două alge filiforme de apă sărată. În cazul acestor virusuri avem de a face cu structuri care nu au metabolism propriu, acesta fiind asigurat de celule, care prin intermediul acestor virusuri livrează altor celule energie şi „material de construcţie“.Pentru ca bacteriile să producă aceste particule, este necesară încălzirea sau radierea acestora (la bacterii virusurile sunt denumite fage). Dacă aceste bacterii mor, ele ajută la formarea altor bacterii prin noi fage stabile, care păstrează şi transportă substanţa energetică (ADN) şi substanţa de construcţie (proteinele). Cu ajutorul virusurilor bacteriene (fagelor) este transportată şi substanţa informaţională în forma ADN pentru formarea de noi proteine, care ajută alte bacterii să înlocuiască şi completeze informaţiile pierdute sau defecte. O acţiune negativă a acestor virusuri nu a fost încă observată.
În algele filiforme de apă sărată, din care am reuşit ca şi student (dr. Lanka) să izolez virusuri, au fost de asemenea observate numai acţiuni pozitive (transport de informaţie, energie şi material de construcţie). În organele algelor, în care în mod normal se formează sporii şi gameţii, se pot forma virusuri doar atunci când algelor le este “prea cald”. Virusurile vor fi preluate numai de spori sau gameţi, căci ele nu posedă membrană, şi cu ajutorul acestora ajung în celule.
   Toate celulele care posedă un nucleu sunt rezultatul evolutiv al convieţuirii a mai multor feluri de celule şi/sau bacterii, cum este cazul de exemplu şi în unirea dintre ou şi spermatozoid. Doar aşa, împreună, pot realiza mai mult decât bacteriile sau celulele izolate. În biologie acest proces este denumit endosimbioză. (Vezi şi Teoria simbiozei celulare a dr. Heinrich Kremer).
Mitocondriile
În celulele umane, doar mitocondriile, care au un rol esenţial în respiraţie, arată ca şi bacteriile. O altă parte componentă a celulei, centrozomul, nu mai arată ca o bacterie şi chiar şi-a „predat” ADN-ul nucleului celulei. Centrozomul se dublează înaintea diviziunii celulare şi joacă un rol foarte important în desăvârşirea diviziunii celulare. În celulele muşchilor, centrozomul, care provine fără îndoială din bacteriile spiralate, s-a transformat în fusul neuromuscular, în celulele nervoase din filamentele nervoase, şi de aceea celulele din muşchi şi cele nervoase nu se mai pot diviza. Şi alte părţi ale celulei umane sunt evident de origine bacteriană, dar la unele dintre ele acest lucru nu mai este atât de evident.
Din două motive, virusurile sunt în mod evident factori ai endosimbiozei:
  1. Au o misiune pozitivă, transportă energie, „material de construcţie” şi informaţie, în timp ce îşi menţin „independenţa”, putând să părăsească celula-gazdă. Proprietăţi negative nu au fost observate la virusuri niciodată. Experimentele de laborator cu celulele bacteriilor şi virusurilor (fagelor), care la o privire superficială par a avea acţiune negativă, sunt în fapt rezultatul cultivării forţate în condiţii extreme de laborator, care în mod normal în natură nu apar şi au fost niciodată observate.
  2. ADN-ul lor este întotdeauna circular, la fel ca ADN-ul tuturor bacteriilor. ADN-urile din celulele cu nucleu celular sunt însă întotdeauna filiforme.
Modelele virusurilor „patogene” din lexicoane, manuale sau de pe diverse site-uri din Internet sunt doar construcţii artificiale, inventate.Imaginile luate cu microscopul electronic, care „chipurile” arată virusuri, ne prezintă în realitate fie părţi componente din celule special preparate în eprubetă (tratate cu diferite substanţe, care provoacă stress fiziologic celulelor, astfel încât acestea elimină anumite particule) sau particule care fac parte din procesul de import şi export (transport intercelular) dintre celule. În cazul virusului polio sau al altor virusuri despre care se susţine că ar provoca tumorile cancerigene, există imagini făcute cu microscopul electronic. Particulele cristaline create „artificial” în vacuum sunt în mod fals desemnate ca fiind virusuri!

Fotografiile din broşurile informative care cu foarte mare dărnicie ni se pun la dispoziţie de către Casele de sănătate, Ministerul Sănătăţii, institutele de cercetări sau broşurile care duc campanii pro-vaccinare, şi despre a căror „sursă” nu ni se dau niciodată explicaţii (studiu sau lucrare ştiinţifică publicate în jurnalele de specialitate şi recunoscute de specialişti), se deconspiră singure ca fiind simple fraude, deoarece culturile de celule respective au fost special „preparate” în laborator, iar particulele prezentate în imagini sunt artificiale, lipsind cercetarea şi certificarea compoziţiei lor structurale precum şi certificarea oricărei patogenităţi.Astfel, orice „amator” poate verifica singur dacă o anumită ipoteză asupra existenţei unui anumit virus cauzator de boală este fundamentată ştiinţific sau nu, în momentul în care va solicita autorităţilor de sănătate o listă cu studiile şi lucrările ştiinţifice publicate în literatura de specialitate pe tema respectivă şi în care se face dovada izolării, curăţării, fotografierii, cercetării şi descrierii biochimice a structurii proteinice şi a ADN-ului, respectiv ARN-ului unui virus patogen

Toate articolele şi studiile din jurnalele ştiinţifice asupra virusurilor patogene se bazează pe metode de identificare indirecte, de exemplu pe relevarea unei anumite proteine sau a unui fragment de ADN (ARN) care se „presupune” că ar proveni de la virusul „X” sau „Y”, fapt care este considerat a fi, prin consens, „izolarea” virusului. Dar dovezi cum că aceste proteine şi fragmente sunt într-adevăr părţi componente ale unui anumit virus NU EXISTĂ.Virusurile sunt definite ca particule (corpuri) foarte mici, care sunt produse în celule, care pot părăsi celula şi organismul şi pot pătrunde din nou într-o altă celulă, în care se înmulţesc din nou. Particula (corpul) unui virus constă din membrană (formată din proteine) care conţine o bucată de acid nucleic. Acizii nucleici ai virusurilor care într-adevăr există constau din două lanţuri ADN care se închid circular. În cazul virusurilor care într-adevăr există nu s-a observat niciodată o patogenitate a acestora. Dimpotrivă.
   Atunci când este undeva, de către cineva, pretinsă existenţa unui virus, acest fapt nu se poate rezuma doar la cuvinte. Este nevoie de a se aduce şi dovezile respective, dovezi şi probe care sunt clar stipulate în virologie. (Faptul că mare parte din virologi nu le respectă, este altă poveste). Astfel, numai lucrările şi dovezile publicate în revistele de specialitate, care pot fi consultate, pot fi luate în considerare. Orice alt fel de speculaţii, scrieri, articole fanteziste etc. nu mai poate fi considerat ştiinţă. Desigur că într-o publicaţie de specialitate, lucrarea care prezintă şi pretinde descoperirea unui nou virus, trebuie însoţită şi de imaginile luate cu microscopul electronic.
   
   (Nota Qui bono: Mulţi se întreabă de ce nu se mai fac fotografii cu microscopul electronic unor virusuri foarte „actuale” cum ar fi HIV sau HCV. Motivul este simplu. Între 1971, când preşedintele Nixon a declanşat „războiul contra cancerului” şi aproximativ 1983, când a devenit clar că cercetarea şi încercările virologilor de a descoperi “virusul cancerului” au dat greş, prin microscopul electronic nu s-a relevat absolut nici un virus! Astfel că pentru virologi, acest lucru prezenta un foarte mare pericol şi inconvenient. Riscau să rămână pe drumuri, lipsiţi de obiectul muncii. Tocmai de aceea începând din anii 80, virologii au renunţat din ce în ce mai mult la folosirea microscopului electronic – efectuarea unei fotografii dureaza circa 20 de minute şi costă doar cateva sute de dolari – precum şi la legile clasice ale virologiei, începând să facă „construcţii fanteziste” care să fie probate cu DOVEZI INDIRECTE şi acceptate prin consens).
Interesant este că, în fapt (vezi postulatele lui Koch!!), nu există în literatura ştiinţifică medicală nici o fotografie a unui virus care să provoace o boală (patogen), fie el izolat sau fotografiat în interiorul corpului, în celule, ţesuturi sau lichide.
În cadrul prezentării dovezilor pentru existenţa unui virus, un rol principal îl ocupă descrierea caracteristicilor proteinelor (membrana) şi al acizilor nucleici (ADN sau ARN). În lipsa descrierii exacte a acestor caracteristici, nici un test de relevare a prezenţei virusului respectiv într-un organism NU POATE FI STANDARDIZAT! (Este vorba aici de aşa-numitul „Standard de aur”).
Caracteristicile proteinelor si ale acizilor nucleici se pot studia cu ajutorul unui procedeu care se numeşte gel-electroforeză. În cadrul acestui procedeu, proteinele sunt „despărţite în lungime” şi colorate. Se obţine astfel un tipar format din fâşii, care oferă informaţii asupra numărului şi mărimii proteinelor diferite din care este format virusul. Este absolut necesar ca această procedură şi rezultatele ei să fie parte componentă a studiului ştiinţific de relevare a respectivului virus. Pentru niciunul dintre virusurile considerate a fi patogene nu există astfel de analize prezentate în lucrările ştiinţifice.
Prin aceeaşi procedură de gel-electroforeză sunt şi acizii nucleici separaţi de proteine şi analizaţi. Se naşte astfel un alt model de benzi colorate, care reprezintă acizii nucleici ai virusului. Aceste benzi mai sunt denumite şi „amprenta genetică” a virusului. Desigur că şi aceste rezultate ale analizei acizilor nucleici trebuiesc fotografiate şi prezentate în lucrarea respectivă.
Toate aceste proceduri sunt în fapt atât de simple, încît şi un amator, dacă respectă indicaţiile procedurilor, în două zile poate obţine caracteristicile biologice ale unui virus. Şi totuşi nu există în nicio lucrare ştiinţifică ce pretinde existenţa unui virus patogen o astfel de documentare a caracteristicilor biochimice.
Virusurile de acelaşi fel au toate aceeaşi mărime şi greutate. În cazul în care într-o fotografie sunt prezentate particule de diferite mărimi, acestea nu sunt virusuri.
Prin metode indirecte de relevare a unui virus (de exemplu aşa-zisele teste anticorpi) nu pot fi relevate proteine care nu au fost în prealabil relevate direct de către cercetători în virusuri. Şmecheria este foarte străvezie în acest caz: proteinele din sânge (globulinele) sunt declarate a fi anticorpi. În funcţie de condiţiile la care acestea sunt supuse în laborator, globulinele „se leagă” la anumite substanţe sau nu. În cazul unei „legări” se consideră că aceasta este o dovadă indirectă a existenţei virusului (hopa!!). Această prezumţie este o fraudă istorică ce are consecinţe dramatice.
În zilele noastre este foarte des folosită metoda PCR, prin care se pot multiplica acizii nucleici ai unor virusuri. Această metodă poate avea sens numai în cazul în care ar exista o cantitate foarte mică de virusuri în organism. Prin metoda de testare indirectă PCR, pe care virologii o consideră arbitrar ca fiind directă, se pot face tot felul de manipulări. Spre exemplu testul PCR care este folosit pentru gripa aviară apare pozitiv sau negativ după … poftă. În fapt acest test este întotdeauna pozitiv pentru oameni şi animale, căci acizii nucleici (secvenţa genetică) care sunt în acest caz căutaţi şi relevaţi ca fiind specifici gripei aviare se găsesc în toate animalele şi de asemenea în om. Şi pisicile sunt testate pozitiv la H5N1! Şi pentru big pharma este bine aşa, căci va trebui să ne vaccinăm mereu, nu numai noi, dar şi câinii, pisicile, hamsterii şi peştii din acvarii. Asta da afacere!
Ce sunt anticorpii şi ce se măsoară de fapt atunci când se face un test anticorpi?
Conform definiţiei lui Pschyrembel anticorpii sunt „o posibilă reacţie a sistemului imunitar. Anticorpii nu apar în mod natural.” Această definiţie a fost aleasă deoarece se ştie că persoanele care au o mare concentraţie de anticorpi pot fi bolnave, iar cele cu o concentraţie mică pot fi sănătoase. (Vezi situaţia la SIDA, unde pacienţii “bolnavi”au o cantitate uriaşă de anticorpi). Medicina scolastică diferenţiază între anticorpii „străini” (pentru bacterii patogene, toxine şi virusuri) şi cei proprii corpului (pentru celulele tumorale). În timp ce nouă ni se povesteşte că după un vaccin prin formarea de anticorpi organismul va fi protejat, în medicina scolastică sunt descrise şi cazuri în care prezenţa anticorpilor reprezintă un dezavantaj pentru organism. Astfel de cazuri sunt alergiile, reacţiile de respingere a unor transplanturi precum şi bolile autoimune.
Institutul Robert Koch afirmă că o concentraţie mărită de gamaglobulină în serum indică în marea majoritate a cazurilor afecţiuni alergice. Valori ridicate pot însă fi constatate şi în cazul infecţiilor cu paraziţi sau al tumorilor maligne. Dacă după un vaccin vor fi relevaţi anticorpi, medicina scolastică susţine că persoana respectivă este de acum înainte protejată, pardon “imunizată”. Dar se uită să se menţioneze că în ciuda anticorpilor prezenţi unele persoane se îmbolnăvesc, iar altele care nu au anticorpi rămân sănătoase. O mare contradicţie avem aici în cazul anticorpilor HIV, un test „pozitiv” însemnând practic o „condamnare la moarte” (în ciuda anticorpilor prezenţi, şi asta într-o cantitate extrem de mare), în timp ce în cazul anticorpilor contra variolei prezenţa lor însemnând că persoana este „imună”. He?
„Anti” înseamnă că imunoglobulina se poate „lega” numai la anumite proteine. Ceea ce nu este adevărat. Căci dacă are loc o „legare” sau nu, aceasta depinde de starea şi mediul în care se află proteinele: acidă sau bazică, oxidat sau redus. Iar aceste lucruri sunt cunoscute oricărui cercetător care a facut astfel de experimente. Dar ce se petrece de fapt în laborator?
În primul rând din sânge se separă celulele şi proteinele mari. Acest lucru se obţine de exemplu cu ajutorul unei centrifuge. 99% dintre teste se efectuează cu serumul pacientului, adică cu „apa din sânge” care rămâne în urma separării. În continuare i se spune laborantului ce anume trebuie testat prin anticorpi. Pentru aceasta sunt folosite anumite teste produse de concernele farmaceutice, teste ale căror substanţe componente sunt păstrate secret (Legea concurenţei. Secrete industriale. Cu argumentul că alţi producători ar putea copia formula. Acelaşi lucru se petrece în fapt şi în cazul vaccinurilor sau medicamentelor. În realitate practic nici un medic care prescrie un medicament nu ştie EXACT ce anume se află în el. Desigur că substanţa activă, de bază, este scrisă pe cutia medicamentului, dar ce anume mai conţine, asta nu ştie decat firma producatoare. Deci, teoretic, poate conţine orice! – nota quibono).
Dacă se ajunge la o reacţie măsurabilă în cadrul testului, acesta va fi calificat drept „pozitiv”. Până nu demult se considera că prin relevarea prezenţei anticorpilor specifici unui agent patogen este relevată automat o „acţiune de protecţie” imunitară, organismul căpătând prin aceasta imunitate. Totuşi, de când cu SIDA, lucrurile stau exact pe dos, prezenţa anticorpilor HIV reprezentând practic “garanţia” bolii. Astfel, nu este de mirare faptul că nu există un standard ştiinţific pentru titerii anticorpilor (cantitatea de anticorpi), iar măsurătorile testelor nu sunt niciodata comparabile. Şi mai puţin trebuie să ne mire faptul că nu există nici un fel de criterii ştiinţifice în privinţa cărui titer (de la ce cantitate de anticorpi în sus) în sistemul imunitar se poate spune că reprezintă ceva, şi ce anume.
Laborantului i se spune că în setul de testare (primit de la compania farmaceutică) există mai multe proteine care corespund exact structurii unui anume microb (cel bănuit şi căutat). Ori acest lucru este cel puţin ciudat, căci proteinele „cuprinse” în testul respectiv nu mai au nimic comun cu proteinele aşa cum se găsesc ele într-un organism viu, şi deci ele nu au cum să fie la fel cu cele ale unui microb viu din sângele (serul) unui pacient.
ACESTE TESTE NU POT FI CONSIDERATE TESTE DIRECTE SI NICI REPREZENTATIVE SAU STANDARDIZATE!
În aceste teste este vorba (şi chiar acest termen este folosit) de o denaturare a proteinelor. Aceste proteine ţinute secret sunt numite „antigene”. Iar anticorpii se vor „lega” la ele, căci aceleaşi proteine existau în organism în momentul în care acesta a început producerea de anticorpi (contra acestor proteine). În seturile de teste mai există de asemenea coloranţi şi alte substanţe, care ajută la „sporirea sau multiplicarea” unui semnal pozitiv. Aparatura cu care se efectuează testele este şi ea standardizată pentru aceleaşi proteine ţinute secret de către producător. (Remarcaţi vă rog că prin aceasta se realizează o „monopolizare” absolută a medicinii şi laboratoarelor, care în fapt depind de ceea ce le livrează concernele farma).
Cum se face oare că la aprox. 5% din populaţia lumii în testele de laborator nu se observă nici un fel de imunoglobuline? Despre aceasta nu se discută nicăieri şi nici nu s-au făcut studii şi cercetări. În urma vaccinărilor, aceste persoane vor fi declarate ca „non-responder” adică lipsiţi de reacţia de răspuns. Interesant este că aceste 5% sunt practic toţi deţinători ai grupei sangvine AB.
Acum, despre multe lucruri din teoria scolastică a anticorpilor se ştie deja că nu sunt adevărate. Doar că toată lumea are groază să se apuce să „schimbe biologia”. Şi totuşi acest lucru se va întâmpla, şi probabil că intr-un viitor nu foarte îndepărtat. Fizica s-a schimbat de când cu teoria cuantică, chimia este în plină schimbare datorită schimbărilor din fizică. Doar biologia, care ar trebui să se bazeze pe chimie, şi implicit medicina, care se bazează pe biologie, rămân înţepenite.
Astfel, dacă ar exista anticorpi specifici, componenţa florei intestinale nu ar avea voie să se schimbe! Ori ea se schimbă în funcţie de diferite condiţii. Apoi, anticorpii ar trebui să atace fetusul, sau laptele matern (care conţine anticorpi) ar trebui să otrăvească sugarul. Desigur că este foarte simplu formulată această fraza, dar …
Pe de alta parte în evoluţia unui om, ca urmare a îmbătrânirii sau a unor şocuri, apar proteine noi, sau de exemplu hormoni în perioada de pubertate, care ar trebui să fie atacaţi de sistemul imunitar, ceea ce ar provoca automat alergii, afecţiuni autoimunitare, dereglări de tot felul care ar putea conduce chiar la deces. Toate acestea bineînţeles că nu se întâmplă. Iar atunci când se întâmplă (ca urmare a unui dezechilibru între celulele ajutătoare Th1 şi Th2) ni se spune că din nou este la lucru nu ştiu ce fel de virus.
Anticorpi împotriva virusurilor care, cel puţin ştiinţific conform regulilor mai sus prezentate, nu există, bineînţeles că nu au cum să apară. Imunoglobulinele care sunt relevate prin teste sunt capabile de a se „lega” cu alte proteine, formând „corpuri”. Dar nu anti-corpi.
Definiţia medicinei scolastice precum că „Anticorpii se formează în cazurile de boli infecţioase iar relevarea anticorpilor este o dovadă de protecţie (imunitate) împotriva bolii” este contrazisă în fiecare zi de însăşi medicina scolastică. Căci altfel cum se poate ca în cazul pacienţilor cu SIDA, care au un număr foarte mare de anticorpi (şi asta ar mai fi încă o întrebare: anticorpi contra… ce?), tocmai prezenţa anticorpilor atestă “boala” (!!). La fel şi în cazul altor infecţiuni virale. Definiţia a fost pe tăcute modificată în: „Daca ai anticorpi înseamnă că eşti bolnav!” Aşa se joacă domnii cu diagnosticele cu teoria anticorpilor după cum le convine lor, doar ca să iasăsocoteala. Financiară, evident!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s