Retrospectiva Globală

prison planet copy

Sărăcie și exploatare
România: periferie neocoloniala a capitalismului occidental

Care-i locul României în Europa, în raport cu țările dezvoltate și cu centrele de putere economică mondială? Răspunsul la această întrebare nu ridică prea multe controverse. Fie că se constată amar că ”suntem la coada cozii”, fie, mai sec și statistic, că suntem pe ultimul loc la mai toți ”indicii” de dezvoltare socio-economică, locul României e la margine de lume și sistem. Bine stăm doar în statisticile ”macroeconomice”, cele care sunt manufacturate și valorizate pentru că sunt utile guvernelor, ”partenerilor internaționali” (FMI, CE, BM) și marilor companii apusene. Când vine vorba, însă, de a da o explicație pentru acest statut de periferie, viziunile în joc diferă radical.

Pe lângă această viziune dominantă, există mai multe contra-explicații pentru statutul precar al României din prezent. Unele din ele se axează, prin excelență, pe ”trădarea” clasei politice românești, învinovățite de jefuirea țării prin privatizare și de comportament exclusiv slugarnic față de ”stăpânii” adevărați ai țării (FMI, UE, SUA, Bilderberg etc.). Altele pun pe seama ”capitalului” străin intrarea țării noastre într-un malaxor antisocial și provocator de crize structurale, tot mai puternice.

La semi-periferie se află țările în care o parte din economie se află sub controlul puterilor centrale (Italia, Spania, Irlanda, ca exemple), iar la periferie se află țările ce sunt supuse unui regim neocolonialist, în urma căruia resursele acestor țări sunt drenate către centru, iar piețele interne ale acestora sunt destinate a funcționa drept debușeuri pentru producția primelor.

În regimul neocolonialist suveranitatea unei națiuni există doar cu numele, deoarece pârghiile controlului economiei și, ca urmare, politicii acelei țări se află în exterior, în centrul metropolitan. Timp de aproape un secol, între a doua jumătate a sec. XIX și prima jumătate a sec. XX, România a fost o țară periferică, însă nu neapărat în regim neocolonialist. Economia se afla, în bună parte, sub control autohton, ca și procesul politic. Nici măcar crizele bugetare din anii 30 nu au schimbat radical situația, pe atunci România ajungând să se împrumute masiv pentru acoperirea deficitelor bugetare, ci, mai degrabă au prilejuit inițierea unor politici protecționiste și a unei implicări mai mari a statului în economie, ceea ce a contribuit la redresarea situației țării.

Un al doilea factor ce a contribuit la actualul statut al României este situația geopolitică de după 1989. Spre a înțelege importanța acestui factor, să ne gândi că, în perioada interbelică, România se afla pe o piață internațională în care nu existau blocuri ca Uniunea Europeană. După căderea URSS, România s-a aflat în fața unei piețe comune și a unor interese organizate care au instituit un raport de putere total asimetric. Căderea unui pol de putere mondial a dus la prevalența zdrobitoare a polului de putere capitalist, care are, de partea sa, și seria de instituții financiare internaționale care dirijează globalizarea – FMI, BM, OMC. Era limpede că acest raport de putere asimetric a fost agravat de conduita clasei politice post-89 – cel de-al treilea factor de luat în calcul.

Consecințele economice ale acestor evoluții sunt dramatice. Lăsând la o parte lichidarea efectivă a unor industrii întregi, am ajuns în situația în care privatizarea și liberalizarea afectează domenii strategice ca energia, precarizând nu doar nivelul de trai al populației, ci ridicând riscuri chiar și din punctul de vedere al siguranței naționale. Sugestivă este și ”suferința la pompă”, așa cum a fost numit faptul că în România se înregistrează unul din cele mai mari prețuri la benzină din lume, raportat la puterea de cumpărare, în condițiile în care avem resurse naturale.

De altfel, emigrarea a fost încurajată – o masă de șomeri ar fi fost, pentru guvernanți, un mare risc de tulburări sociale. A mai fost încurajată pentru că întărea egoismul social ca atitudine alimentată deliberat (”scapă cine poate”). Experiențele – documentate – amare ale românilor plecați la muncă în străinătate (nu vorbim aici despre ”exodul creierelor”, ci de oameni simpli, dar nu numai) arată că la mijloc este vorba de o exploatare lipsită de umanitate, care trădează o lipsă de solidaritate pe plan european.

Pe de altă parte, nivelul salarial, în țară, este menținut deliberat la un nivel cât mai mic, tendința fiind mai degrabă de a încuraja un fel de muncă forțată. În anul ce tocmai a trecut, problema salariilor mici a fost, pe de o parte, conștientizată chiar și în unele publicații apropiate de interesele capitalului privat, pe de altă parte, a suscitat cazuri-școală de propagandă în care lenea românilor care nu vor să muncească pe salarii de mizerie era înfierată într-un mod jenant pentru ideea de ”presă”.

Datele mari care contribuie la statutul României de periferie neocolonială a capitalismului neoliberal nu se vor schimba pe termen scurt sau mediu. O serie de contradicții sociale se vor adânci: interesele capitalului privat de a menține salariile mici, precum și de a crește, totodată, costurile facturilor/produselor, vor împinge la limită rezistența socială a românilor; un mare semn de întrebare este legat de soarta românilor care muncesc în străinătate și care vor suferi, probabil, condiții tot mai grele de lucru.

După aplicarea politicilor austerității, care în România au cunoscut o brutalitate deosebită, valul ”socialist” care a câștigat o parte din alegerile țărilor europene s-a dovedit a fi lipsit de substanță. Este foarte posibil ca, în urma unor crize militare sau economice, să se revină la încă un val de austeritate-șoc, care, în periferie, va fi aplicat mai sălbatic. Soluțiile colective nu vor lipsi – însă ele se vor baza pe constrângere, ”dereglementare”, ”reducerea cheltuielilor bugetare” și accelerarea globalizării în beneficiul marilor jucători mondiali: adică pe același model în care costurile crizelor și deficitelor vor fi suportate de oamenii simpli.

Asistăm și la alte tendințe contradictorii: uneori, prioritățile geopolitice evidențiază necesitatea existenței unui stat mai puternic sau a controlului etatic asupra domeniilor cheie – energie, petrol, distribuție. În ciuda unor scandaluri majore înregistrate tocmai în aceste domenii, viziunea dominantă a rămas aceea a capitalismului dereglementat sau, așa cum l-a numit Ilie Șerbănescu, a ”capitalismului odios.”

Alături de interesele strict economice ale marilor corporații din domeniu (Chevron, Gazprom, ExxonMobile ș.a.m.d.) există și interesele geopolitice ale marilor puteri: Statele Unite ale Americii, Germania, Uniunea Europeană.

Aceste interese străine prevalează cu mult asupra celor naționale, acest lucru fiind evident atât din perspectiva intereselor economice propriu-zise, cât și, ceea ce e mai grav, a drepturilor cetățenești. Istoria gazelor de șist din România a înregistrat deja un mare abuz: instituirea zonei de siguranță speciale din Pungești, adică instaurarea unui fel de stări de urgență pe un teritoriu delimitat, ce constă în suspendarea unor drepturi cetățenești de bază (libertatea de circulație, de pildă) și în desfășurarea unor forțe de ordine suplimentare. Totul în beneficiul companiei private Chevron, care și-ar fi încheiat, în 2014, etapa de explorare a bazinelor gazelor de șist.

În 2014 am asistat la câteva ”dezvăluiri”. Lobbyul american pentru exploatarea gazelor de șist a fost documentat inclusiv la nivel național, fiind relevate presiunile exercitate de fostul ambasador Gitenstein. Unii oficiali români și chiar fostul șef al NATO, Rasmunssen, în schimb, au acuzat implicarea rușilor în acțiunile de protest față de fracturarea hidraulică. Afirmațiile nu au fost, însă, probate.

cuvantul-ortodox.ro

Ce se întampla, de fapt, în Ucraina, si cum ne afecteaza pe noi, in România?

Dezinformări și perspective geopolitice: la mijloc este “democrația” sau hegemonia regională?
O retrospectivă a principalelor evenimente, a actorilor implicati și a aspectelor geopolitice.

De departe cel mai important dosar este cel al conflictului din Ucraina. Atât pentru că ne privește în mod direct, vulnerabilizându-ne și expunându-ne unei zone de turbulențe care ne afectează direct și grav existența ca stat și națiune, cât și pentru că asistăm la o ciocnire care afectează întreaga lume, pregătind terenul pentru o posibilă conflagrație mondială.

Conflictul din Ucraina este, de fapt, unul din punctele cele mai fierbinți ale unei confruntări care devine tot mai fățișă între puterile euro-atlantice (formal, țările NATO, real, SUA, Marea Britanie și, cu agenda proprie, Germania, Franța etc.), și Rusia, care încearcă să creeze un spațiu de influență eurasiatic, să-și creeze o serie de aliați din Europa (Ungaria, Serbia, Bulgaria, Cehia), sau de aiurea (Venezuela), și să-și întărească legăturile cu puterile ”emergente” (China, India). Alt punct fierbinte al acestei confruntări geopolitice este Siria.

Motivele acestui conflict sunt diverse, însă ele se pot reduce la agenda hegemonică a SUA, care caută să-și consolideze statutul de putere mondială, și la un proces, mai greu de înțeles, care se petrece în Rusia, unde regimul putinian caută să recapete, pe de o parte, statutul pierdut de putere imperială, pe de alta încearcă să pună bazele unui nou sistem intern.

Ca evenimente, enumerăm, pentru anul 2014, pe repede înainte, debarcarea lui Ianukovici de la putere în Kiev, în urma ”revoluției” Maidanului, ascensiunea noii puteri ucrainiene pro-atlantiste și anti-ruse, anexarea Crimeei de către Rusia, legitimarea noii puteri de la Kiev și a opțiunii sale vestice prin alegeri legislative și prezidențiale, războiul din Estul Ucrainei, cu precădere din Donbas, armistițiul cu rebelii, summitul NATO, sancțiunile SUA și UE împotriva Rusiei, alegerile din Moldova.

Ca tipologie a confruntării, am asistat la un ”război altfel”, numit și ”război hibrid”. Acesta constă, pe de o parte, într-o serie de acțiuni ale Rusiei prin care caută influențarea și subminarea demersurilor și legitimității agendei euro-atlantice (folosirea puterii și conexiunilor financiar-economice, finanțarea mișcărilor politice occidentale anti-SUA sau anti-UE, propagandă), pe de altă parte, în războiul concret de pe teren dus într-o manieră informală. Practic, Rusia a alimentat războiul civil din Estul Ucrainei, a luptat cu armata kieveană, însă neoficial, neadmițând că ar fi avut trupe pe teren, ceea ce ar fi însemnat să declare război Ucrainei. Tot parte a ”războiului hibrid” sunt și acțiunile de infiltrare a agenților provocatori/mercenarilor pentru a crea destabilizarea unor zone potențial sau real favorabile Moscovei.

Puterile euro-atlantice au reacționat cu decizii luate la Summitul NATO: crearea unor structuri regionale de comandă/coordonare (încă nu s-au concretizat centrele, însă unul va fi și în România) și a unei forțe mobile de reacție rapidă. De asemenea, în declarația oficială a Summitului ”războiul hibrid” a fost enumerat ca amenințare, însă nu e clar ce decizii militare va antrena această poziționare politică. Au fost destui comentatori care au opinat că Summitul nu a rezolvat problema țărilor din Estul Europei expuse contra-ofensivei rusești. Flancul estic este, în continuare, slab apărat, deși este cel mai expus. În orice caz, trebuie punctată poziția nuanțată a Germaniei, care a ținut ca Tratatul de bază NATO- Rusia să nu fie încălcat prin înființarea unor baze permanente NATO în țările est-europene, și și-a precizat destul de clar opoziția față de o eventuală aderare a Ucrainei la Tratatul Nord-Atlantic (Kievul a renunțat, la finele anului 2014, la statutul de țară neutră).

Însă puterile euroatlantice au răspuns mai viguros și mai periculos pentru Rusia prin sancțiunile economice. După o perioadă de tergiversări din cauza intereselor diverselor trusturi și state occidentale, o sancțiune informală a lovit mai dur Rusia: scăderea prețului petrolului pe baza unei înțelegeri dintre SUA și Arabia Saudită. Sancțiunile formale au lovit în alte sectoare, mai ales cele financiare, iar această combinație a pus în dificultate Rusia, care a devalorizat rubla și a interzis importul de alimente din statele occidentale.

Românii sunt în prima linie a acestui conflict și sunt primii vizați. În primul rând, etnicii români din Ucraina au fost implicați într-un scandal urât. Protestele familiilor care și-au văzut fiii încorporați în armata kieveană au fost folosite ca pretext pentru etichetarea acestora ca o ”coloană a cincea”. Românii din Ucraina trăiesc războiul pe pielea lor, fie că participa efectiv, fie că sunt supuși presiunilor de ambele părți.

Micuța republică a Moldovei este, la rândul ei, văzută de mai mulți analiști drept următorul poligon pentru războaiele altfel ale Moscovei, pentru strategii de destabilizare și de incitare a separatismelor, pe lângă junghiul cronic al Transnistriei existând și situația din Găgăuzia. Moldova a semnat, în 2014, tratatul de asociere cu UE și a avut alegeri legislative, în urma cărora partidele pro-europene a câștigat cu o majoritate destul de debilă

Situația rămâne fluctuantă și scenariile de destabilizare ale Rusiei rămân, în continuare, o amenințare mai degrabă iminentă. Moldova este, poate, cea mai ”atractivă” potențială breșă pentru Rusia în flancul de sud-vest. În ce ne privește, cel mai izbitor și (prost) dezbătut lucru referitor la România este starea precară militară. Cu o armată ”reformată” astfel încât să fie utilă doar marginal, ici-colo, pe teatrele unde se mai apucă SUA să înființeze vreo democracy, România nu are, practic, argument autonom de putere hard pe care să-l contrapună Rusiei, iar protecția asigurată de ”aliații euro-atlantici” este relativă și strict dependentă de interesele lor, nu ale noastre. Însă principala amenințare din partea Rusiei, pentru România, nu pare a fi, în primul rând, de natură strict militară, ci mai degrabă ține tot de strategii de destabilizare pe care Rusia le va încerca, prin sau în paralel cu cele din Moldova.

De altfel, una din consecințele acestui conflict a fost transformarea Estului Europei, a periferica atât prin raportare la puterile euroatlantice, cât și la zona eurastiatică, în zonă de influențe și contra-influențe geopolitice, într-un teren de întrecere între SUA și Rusia.

SUA, sub pretextul ”luptei anticorupției”, a întărit și dezvoltat pârghii de control politic și social intern într-o serie de state – cu precădere în România. Rusia, în schimb, alimentează un fel de nou curent al ”nealiniaților”, al statelor care ar căuta o cale proprie față de cea euroatlantică. Ungaria, Serbia, Slovacia poate că sunt exemplele cele mai evidente în acest sens. Pe plan ideologic/propagandistic, confruntarea se traduce, de o parte, într-o mascaradă anti-rusească cu Dughin pe post de nou Rasputin și Putin pe post de nou Stalin, iar de cealaltă parte, de prezentare a Vestului ca o nouă Sodomă.

Pe același plan, dar ca identitate pozitivă, blocul euroatlantic se autodefinește ca epicentru al democrației, capitalismului și valorilor (în condițiile în care sistemul occidental e tot mai antidemocratic și antisocial), iar cel rusesc drept un pol conservator și alternativ pe plan moral și social (în condițiile în care nu există, practic, un model structural rusesc de economie și societate). În ciuda acestei prezentări succinte și dihotomice, lucrurile, la nivel de propagandă și percepții publice, stau însă mult mai amestecat și mai degrabă am putea vorbi de un regim al confuziei.

Principalele provocări/tendințe care pot fi intuite de acum:

Încercările Rusiei de a depăși strânsoarea sancțiunilor și de a-și ”reforma” economia. În ce măsură vor reuși greutățile economice și sociale să provoace măcar o diminuare a suportului popular acordat lui Putin? În ce măsura sancțiunile vor provoca o criză puternică, cum ar vrea SUA, sau, dimpotrivă, vor forța un sistem economic autonomizat, propriu, așa cum ar vrea regimul putinian?

Ce va face Ucraina? Puterea kieveană a votat un buget de austeritate și va intra în programele FMI de ”restructurare” a economiei. Rămâne de văzut ce impact va avea acest lucru; rămâne de văzut, de asemenea, dacă ajutorul militar al SUA va schimba ceva în raportul cu implicarea militară a Rusiei.

Moldova și, prin urmare, România, se vor afla în imediatul strategiilor de destabilizare pe care Rusia le va pune în aplicare. Pe planul puterii hard, România are scut antirachetă și suntem definiți drept risc la adresa securității Rusiei. Pe planul puterii soft, România e, tot mai mult, prezentată drept un fel de ”succes story” al ”reformelor” euroatlantice (stat de drept, anticoruptie, capitalism – dar fără vize SUA și fără Schengen).
În loc să ne îmbătăm cu apă rece că suntem protejați de scut, de NATO și țară exemplară, ar fi bine să conștientizăm că această vizibilitate, dacă nu e umplută de un conținut autohton, real, concret, nu înseamnă decât că suntem o țintă (facilă?) de primă mână pentru ruși. Așa cum au demonstrat ceva când au invadat Georgia, așa și acum ar putea demonstra ce se alege de elevii silitori ai americanilor și europenilor, dând cu ei de pământ.
La acest capitol, președintele Băsescu punea sare pe rană. Nu se știe ce va însemna și ce va aduce nou, dacă va aduce, noua președenție Iohannis.

Sunt de urmărit evoluțiile politice din vecinătate. Ce va face Ungaria lui Orban?
Aflat într-un conflict fățiș cu administrația SUA, Orban a jucat dur și viclean. Se remarcă și o încercare de reprofilare a Ungariei dintr-un stat revizionist într-un lider regional care caută aliați pentru a defini o politică autonomă de Washington și Bruxelles a statelor din Centrul și Sud-Estul Europei – în beneficiul Rusiei. Serbia este câștigată definitiv de Rusia. Este de văzut ce evoluții se vor înregistra și în Bulgaria, Polonia, dar și ce se va mai întâmpla cu Grecia.

Conflictul din Ucraina rămâne primul pe agenda internațională și în anul 2015, deoarece consecințele antrenate sunt capitale și vor zgudui lumea – poate definitiv.

Tragedia anului este, evident, continua și mai aprinsa prigoană a creștinilor din Orientul Apropiat, cu precădere din Siria și Irak. Lucrul în sine nu e noutate, însă, prin înființarea așa-zisului ”califat” al Statului Islamic, prin apariția acestei noi mișcări jihadiste care a aruncat în haos întreaga regiune, oricum instabilă și zguduită de războaie, prigoana a atins noi cote genocidale: orașe sau chiar regiuni întregi evacuate, martirizarea clericilor, oamenilor simpli, chiar a copiiilor, răpiri, siluiri, ucideri în masă (raderea de sate întregi).

Cui aparține responsabilitatea morală a acestor acte? Aici răspunsul nu prea mai suportă nuanțe: politica SUA de reconfigurare a Orientului Apropiat, de incitare a războaielor civilizațiilor, de destabilizare a statalităților irakiene și siriene

Noutățile Statului Islamic: sunt prima mișcare jihadistă care are control teritorial și o agendă proto-statală; au o propagandă deosebit de bine pusă la punct, foarte …postmodernă, lucru care explică succesul racolării de aspiranți la statutul de decapitatori de meserie din multe țări Occidentale (Marea Britanie, Germania).

În orice caz, vaietul occidental și regional cu privire la pericolul ISIS stă foarte prost în tablou alături de unele realități: susținerea, de către SUA, a așa-zisului ”război civil” din Siria, finanțând armate de mercenari care au îngroșat, ulterior, armatele Statului Islamic.

Spre finalul anului 2014, au apărut mărturii care arată că închisorile americane din Irak au fost, de fapt, laboratoarele unde s-a copt buboiul ISIS (Islamic State of Iraq and Syria, prima denumire a Statului Islamic); anterior, vicele Biden acuzase Turcia și Qatarul ca au sponsorizat și susținut armatele jihadiștilor. Răspunsul SUA a fost, de asemenea, foarte relevant: sub pretextul atacului aerian asupra unor grupări ”mai periculoase decât ISIS”, dar, care, de fapt, nu prea existau, americanii au bombardat instalații petroliere ale Siriei.

O evoluție importantă a reprezentat-o victoria lui Erdogan în alegerile locale și prezidențiale din Turcia.
Supus unei puternice presiuni care părea că îl va ruina politic, Erdogan a rezistat și a prevalat. ”Otomanizarea” Turciei, adică politica de consolidare și de afirmare a rolului de putere regională, va continua sub conducerea acestui lider care se afirmă tot mai mult cu un discurs anti-occidental și cu o agendă autonomă. Și în Siria au fost alegeri, câștigate, evident, de Bashar al-Assad, însă nerecunoscute internațional. În orice caz, Assad nu se mai află sub aceeași presiune de acum doi ani, din cauza apariției Statului Islamic.

Israelul s-a remarcat printr-o ofensivă brutală în Fâșia Gaza și trece prin turbulențe politice interne. Aripa dură, naționalist-religioasă, care nu s-ar supăra de niscaiva epurări etnice în regiune și de distrugerea tuturor puterilor relevante din regiune (Iran, Turcia), joacă tare și pe plan extern, și pe plan intern.

Cu siguranță, prima problemă pe agenda Orientului Apropiat va fi gestionarea situației create de Statul Islamic. Se va intra, până la urmă, cu trupe în Siria, așa cum cere și Ankara? În orice caz, prigoana creștinilor sau a altor nefericiți aflați în calea mercenarilor nu va înceta…

Am completat tabloul evoluțiilor geopolitice cu câteva tendințe globale. Reprezentativ pentru tendințele secesioniste, care nu se rezumă doar la acest caz, am reamintit de încercarea eșuată a Scoției de a obține independența prin referendum.

Pentru instabilitatea socială și contestarea, uneori violentă, a unor regimuri autoritare, am reținut protestele anti-Orban din Ungaria. În fine, tensiunile social-rasiale din SUA sunt și ele notabile și par ca sunt abia la început.

Ca practici de putere, am reținut tendințele, aceleași din SUA până în Rusia, trecând prin Marea Britanie, de restricționare a libertății de exprimare pe internet și de control/spionaj electronic, precum și a unui stat care funcționează tot mai mult digital și algoritmic.

Scandalul torturilor folosite de CIA a marcat sfârșitul anului 2014 și ne-a implicat direct și pe noi, România găzduind una din închisorile în care s-au practicat torturi. Metodele folosite de agenții CIA, detalii care au ieșit la iveală despre gratuitatea unor astfel de ”tratamente” șochează și aruncă o sumbră perspectivă asupra lumii de mâine.

Pe plan economic, este notabil Parteneriatul Trans-Atlantic : o încercare de instituire a unei piețe comune americano-europene ale cărei condiții sunt negociate, netransparent, de grupuri puternice de interese. O cale largă și liberă pentru corporațiile transaționale, care vor avea o piață uriașă, mai degrabă dereglementată, și, din câte se pare, o justiție favorabilă. Negocierile pentru TTIP arată că presiunile sunt tot mai mari spre o și mai mare liberalizare a comerțului, subordonare a socialului și politicului economicului – adică marilor jucători mondiali, financiari sau industriali.

După ce criza economică a trecut în plan secund din cauza conflictelor sângeroase, sfârșitul anului a adus o reactualizare a unui mai vechi coșmar manufacturat de eurocrați și oligarhii financiari: posibilul ”faliment” al Greciei, de aceasta dată în urma unei crize politice.

cuvantul-ortodox.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s