Traficul de droguri alimentează Mafia politică şi militară

masonicBankerDynastyMeme

De John Coleman

A fost nevoie de multă muncă de cercetare din partea mea, pentru a putea face legătura între preţul aurului şi preţul opiului. Obişnuiam să le spun tuturor celor care erau dispuşi să mă asculte: „Dacă vreţi să ştiţi preţul aurului, aflaţi cît costă o livră sau un kilogram de opiu la Hong Kong“. Criticilor mei le răspundeam: „Uitaţi-vă la ceea ce s-a întîmplat în 1977, un an critic pentru aur“. Banca chineză i-a zguduit zdravăn pe magnaţii aurului şi pe acei prognozişti abili, atît de numeroşi în Statele Unite, aruncînd pe piaţă, brusc şi fără nici un avertisment, 80 de tone de aur. Acest lucru a făcut ca preţul aurului să se prăbuşească vertiginos. Singura replică a experţilor la o asemenea bulversare a pieţii a fost următoarea: „N-am ştiut niciodată că statul chinez avea atît de mult aur; de unde-o fi provenind?“. Provenea din aurul plătit Chinei, pe Piaţa Aurului din Hong Kong, pentru marile cantităţi de opiu achiziţionate. Guvernul chinez a păstrat, faţă de Anglia, aceeaşi politică din Secolele XVIII şi XIX. Economia chineză, legată de economia Hong Kong-ului – şi nu mă refer la televizoare, textile, radiouri, ceasuri, casete audio şi video piratate, ci la opiu şi heroină -, ar suferi o lovitură cumplită, dacă n-ar exista comerţul cu opiu, pe care-l coordonează în comun cu Marea Britanie. ,,British East India Company“ nu mai există, dar urmaşii Consiliului celor 300 continuă să facă parte din Comitetul celor 300. Vechile familii de oligarhi britanici, aceleaşi care au condus comerţul cu opiu în ultimii 200 de ani, continuă să o facă şi astăzi. Să luăm, de exemplu, familia Matheson, care este unul din pilonii traficului de opiu. Cînd, în urmă cu cîţiva ani, situaţia păruse puţin cam instabilă, cei din ,,nobila“ familie Matheson au intervenit, acordînd Chinei un împrumut de 300.000.000 de dolari pentru investiţii imobiliare. De fapt, creditul a fost înregistrat ca ,,un joint-venture (asociere în participaţiune) între Republica Populară Chineză şi Banca Matheson“. Cînd am cercetat documentele Oficiului Indian, din Secolul al XVII-lea, am găsit numele Matheson, nume care, de-atunci, a continuat să apară – la Londra, la Beijing, în Dubai, în Hong Kong – adică peste tot unde erau menţionate opiul şi heroina.

Problema traficului de droguri este aceea că a ajuns să reprezinte o ameninţare la adresa suveranităţii naţionale a multor ţări. Iată ce a spus ambasadorul Venezuelei la Naţiunile Unite despre această ameninţare de magnitudine mondială: „Problema drogurilor a încetat deja să mai fie tratată doar ca o problemă socială, sau de sănătate publică. Ea s-a transformat într-un fenomen mult mai serios şi mai amplu, care ne afectează suveranitatea naţională; este o problemă de securitate naţională, pentru că aduce atingere independenţei unei naţiuni. Drogurile, în toate manifestările lor, de la producţie şi comercializare pînă la consum, ne denaturalizează, afectîndu-ne viaţa etică, religioasă şi politică, valorile istorice, economice şi republicane“.

Or, acesta este tocmai modul în care acţionează Banca de Acorduri Internaţionale (Bank of International Settlements – B.I.S.) şi Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.). Daţi-mi voie să afirm – şi o fac fără nici un fel de ezitare – că aceste două bănci sînt nici mai mult, nici mai puţin decît nişte birouri de clearing pentru comerţul cu droguri. B.I.S. subminează orice ţară pe care F.M.I. doreşte s-o scufunde, elaborînd căi şi mijloace pentru scurgerea rapidă a capitalului mobil în afara ei. B.I.S. nu recunoaşte şi nici nu face vreo deosebire între capitalul mobil şi banii spălaţi, proveniţi din droguri.

Modul de acţiune al B.I.S. este tipic gangsteresc. Dacă o ţară nu se supune spolierii patrimoniale decise de F.M.I., B.I.S. răspunde: „Perfect, atunci vă vom distruge cu ajutorul uriaşelor sume de narcodolari pe care le deţinem“. Nu e greu de înţeles de ce aurul s-a demonetizat şi a fost înlocuit cu „dolarul“ de hîrtie, ca rezervă financiară a lumii. Este mult mai dificil să şantajezi o ţară care deţine rezerve de aur, decît una ale cărei rezerve constau în dolari de hîrtie.

F.M.I. a organizat la Hong Kong, în urmă cu cîţiva ani, o întrunire la care a participat şi un coleg de-al meu, care mi-a spus că seminarul s-a ocupat tocmai de această chestiune. De la el am aflat că agenţii F.M.I. declaraseră, la acea întrunire, că puteau, literalmente, să provoace prăbuşirea oricărei monede naţionale, folosind narcodolari, care ar fi precipitat o scurgere de capital. Rainer-Gut, delegat al Crédit Suisse şi membru al Comitetului celor 300, a spus că prevedea apariţia situaţiei în care creditul naţional şi finanţarea naţională să ajungă sub tutela unei singure organizaţii, pînă la sfîrşitul secolului. Chiar dacă Rainer-Gut nu s-a exprimat mai concret, toţi cei prezenţi la seminar au înţeles la ce anume se referea acesta.

Din Columbia pînă la Miami, din Triunghiul de Aur pînă la Golden Gate, din Hong Kong pînă la New York, de la Bogota pînă la Frankfurt, traficul de droguri şi, mai ales, contrabanda cu heroină, constituie MARELE TUN, care se desfăşoară de sus în jos, cu participarea cîtorva dintre cele mai „intangibile“ familii ale lumi, care au, fiecare, cel puţin cîte un reprezentant în Comitetul celor 300. Nu e o bişniţă la colţ de stradă, fiind nevoie de mulţi bani, de influenţă şi de pricepere pentru a menţine în funcţiune o asemenea afacere, în condiţii normale. Mecanismele aflate sub controlul Comitetului celor 300 garantează acest lucru. Asemenea ,,talente“, care să întrunească toate aceste elemente, nu se găsesc în mahalalele şi metrourile din New York. Desigur, dealerii şi traficanţii mărunţi fac parte integrantă din sistem, dar numai la nivelul cel mai de jos, ca plasatori cu jumătate de normă. Spun „cu jumătate de normă“, fiindcă, uneori, sînt prinşi şi arestaţi, sau împuşcaţi, ca urmare a rivalităţilor dintre bande. Numai că acest lucru nu contează. Se găsesc, pe lumea asta, destui înlocuitori.

Nu, nu e o afacere de care să se intereseze Administraţia Firmelor Mici şi Mijlocii. Contrabanda cu droguri este O AFACERE ÎN STIL MARE, un imperiu vast. Din necesitate, este acţionată de sus în jos, în toate ţările lumii. Practic, este cea mai mare întreprindere economică din lumea zilelor noastre, care le transcende pe toate celelalte. Faptul că e protejată de la vîrf se datorează imposibilităţii de a o eradica, asemenea terorismului internaţional, ceea ce ar trebui să dea de înţeles oricărui om zdravăn la cap că o asemenea afacere este condusă de unele dintre cele mai prestigioase nume din cercurile regale, din mediile oligarhiei şi plutocraţiei, chiar dacă o fac prin interpuşi.

Principalele ţări implicate în cultura macilor şi a arbuştilor de coca sînt Birmania (Uniunea Myanmar), China (partea de nord), Afganistanul, Iranul, Pakistanul, Thailanda, Libanul, Turcia, Peru, Ecuador, Bolivia. Aşa după cum se ştie, Columbia nu cultivă coca, dar, fiind situată lîngă Bolivia, e principala rafinatoare de cocaină şi cel mai important centru financiar al traficului cu acest tip de drog. După ce generalul Noriega a fost răpit şi închis de preşedintele Bush, statul Panama a devenit principalul concurent al Boliviei, deţinătoarea supremaţiei în materie de spălare a banilor şi finanţarea cu capital a traficului de cocaină.

Traficul de heroină este finanţat de băncile din Hong Kong şi de cele din Londra, precum şi de unele bănci din Orientul Mijlociu, cum ar fi Banca Britanică pentru Orientul Mijlociu. Libanul avea să devină, cu repeziciune, „Elveţia Orientului Mijlociu“. În distribuţia şi tranzitul heroinei sînt implicate Hong Kong-ul, Turcia, Italia, Monaco, Franţa (prin Corsica şi Marsilia), Libanul şi Pakistanul. În ceea ce priveşte consumul de narcotice, SUA ocupă locul I în lume, cea mai căutată fiind cocaina, urmată de heroină. Europa de Vest şi ţările din Asia de Sud-Vest sînt cele mai mari consumatoare de heroină. În Iran, populaţia este dependentă, într-o proporţie uriaşă, de heroină (în 1991, existau peste 2 milioane de narcomani).

Nu este guvern, în lume, care să nu ştie cu precizie ce se întîmplă, cu adevărat, în privinţa traficului de droguri, dar mulţi dintre cei care deţin funcţii importante în stat sînt manipulaţi de Comitetul celor 300, prin reţeaua de subsidiari pe care acesta o deţine la nivel mondial. Dacă un membru al vreunui guvern se dovedeşte a fi „dificil“, acesta va fi, mai curînd sau mai tîrziu, înlăturat, aşa cum s-a întîmplat, în Pakistan, cu Zulfikar Ali Bhutto, şi, în Italia, cu Aldo Moro. Nimeni nu e ferit de acest atotputernic Comitet, deşi Malayezia a reuşit să-i ţină piept, cu succes, pînă acum. Malayezia are cele mai stricte legi antidrog din lume: posesia chiar şi a unor mici cantităţi de stupefiante se pedepseşte cu moartea.

Majoritatea ţărilor mici participă direct la aceste activităţi criminale. Camioanele Companiei ,,Kintex“, din Bulgaria, spre exemplu, au transportat cu regularitate heroină prin Europa de Vest, sub emblema E.E.C. Triangle Internationale Routier (T.I.R.), aplicată pe întregul parc auto deţinut de firma bulgară. Autovehiculele care afişau această emblemă şi numărul de recunoaştere al E.E.C. nu erau oprite la posturile vamale de frontieră. T.I.R.-urile pot transporta numai produse perisabile. Ele ar trebui să fie inspectate în ţara de origine, iar şoferul fiecărui camion trebuie să poarte asupra lui documentaţia în acest sens. Astfel se desfăşoară lucrurile, conform obligaţiilor impuse prin tratatele internaţionale, iar camioanele ,,Kintex“ îşi puteau încărca stocurile de heroină, prezentînd documente care certificau că transportă „legume şi fructe proaspete“, după care străbăteau Europa de Vest, intrînd chiar şi în bazele de strictă securitate ale NATO, din nordul Italiei. În acest mod, Bulgaria a devenit, la un moment dat, una dintre principalele ţări de tranzit ale heroinei.

În America de Sud, lăsînd la o parte Mexicul, tronează cocaina. Procesul de prelucrare a cocainei e foarte simplu, spre deosebire de cel al producerii heroinei, iar cei dispuşi să-şi asume riscul pentru şi în slujba „celor din vîrful piramidei“ au şanse să adune averi mari. La fel ca în traficul de heroină, noii sosiţi nu sînt priviţi cu ochi buni şi, adesea, sfîrşesc ca victime ale feudelor, în lupta dintre familii. Mafia drogurilor din Columbia este o familie strîns unită. Dar atacul de gherilă al M19 (armata privată a baronilor cocainei) asupra clădirii Justiţiei din Bogota şi asasinarea lui Rodrigo Lara Bonilla, un prestigios procuror şi, apoi, judecător, au generat o publicitate negativă atît de gravă, încît a trebuit să intervină „autoritatea superioară“ şi să remedieze situaţia din Columbia. În consecinţă, familia Ochoas, din Cartelul Medellin, s-a predat, după ce primise asigurări că nu avea să sufere nici o pierdere financiară, nici o vătămare, de orice fel, şi că nu va fi extrădată în Statele Unite. S-a încheiat o înţelegere, prin care, dacă membrii familiei Ochoas repratriau cea mai mare parte a enormelor averi de narcodolari, depunînd cîştigurile în băncile columbiene, împotriva lor nu va fi întreprinsă nici o acţiune punitivă. Jorge şi Fabio Ochoa, împreună cu omul lor de bază, Pablo Escobar, urmau să fie deţinuţi în închisori de lux, cu celule dotate aidoma unor camere de hotel de 5 stele, şi condamnaţi la sentinţe de cel mult 2 ani – pe care să le ispăşească în aceleaşi închisori luxoase. Fraţilor Ochoa li s-a mai garantat şi dreptul de a-şi conduce, în continuare, „afacerile“, din celulele lor selecte.

Dar aceasta nu înseamnă că traficul cu cocaină a fost frînat. Dimpotrivă, el nu a avut de suferit în nici un fel, operaţiunile fiind transferate către Cartelul Cali, unde afacerile merg înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Din cine ştie ce motiv bizar, Cartelul de la Cali, care este egal ca mărime cu cel de la Medellin, a fost – cel puţin pînă acum -, în mare măsură, ignorat de D.E.A. Cartelul de la Cali diferă de cel din Medellin prin faptul că e condus de oameni de afaceri, care evită orice forme de violenţă şi nu-şi încalcă niciodată cuvîntul.

Semnificativ e faptul că acest Cartel de la Cali nu desfăşoară, în prezent, nici o activitate în Florida. Sursa mea informativă mi-a spus că organizaţia e condusă de nişte afacerişti abili, ceea ce reprezintă o noutate în traficul de cocaină, şi că, în opinia sa, respectivii au fost „numiţi în mod expres“, însă nu ştie de către cine. Iată ce mi-a relatat informatorul meu: „Aceşti oameni au grijă să nu iasă niciodată în evidenţă: nu circulă cu maşini de lux străine – cum făcea Jorge Ochoa, care umbla numai într-un Ferrari de culoare roşie –, conştienţi de faptul că, în acest fel, riscă să atragă imediat atenţia autorităţilor asupra lor, fiindcă importul unor asemenea autovehicule e interzis în Columbia“.

Cartelul Cali îşi are pieţele de desfacere ale cocainei în Los Angeles, New York şi Houston, acestea fiind dispuse într-o paralelă strînsă cu pieţele de heroină. Pînă în prezent, Cartelul de la Cali n-a dat nici un semn că ar urmări să se extindă şi în Florida. Un coleg de-al meu, fost agent operativ D.E.A., spunea recent: „Oamenii ăştia de la Cali nu-s de aceeaşi teapă cu fraţii Ochoa: sînt deştepţi şi acţionează ca nişte afacerişti de profesie. Cartelul s-a dezvoltat mai mult decît cel de la Medellin şi cred că vom vedea intrînd în Statele Unite mai multă cocaină ca oricînd. Răpirea lui Manuel Noriega va facilita tranzitul, prin Panama, al cocainei şi al banilor, cu sprijinul tuturor băncilor care funcţionează acolo. Iată cum Operaţiunea «Cauza Dreaptă», a preşedintelui George Bush, n-a făcut altceva decît să-i uşureze şi mai mult viaţa lui Nicolas Ardito Barletta, care a lucrat în subordinea fraţilor Ochoa, şi care, acum, salvează faţa pentru Cartelul de la Cali“. Pe baza experienţei mele în domeniul traficului de heroină, cred că, în acest caz, e vorba de intervenţia Comitetului celor 300, care a preluat sub control întregul comerţ cu cocaină din America de Sud. Nu există nici o altă explicaţie pentru ascensiunea Cartelului Cali, survenită în contextul răpirii lui Noriega. Oare Bush a primit de la Londra ordinele cu privire la Noriega? Toate indiciile converg spre ideea că el a fost, literalmente, SILIT să invadeze Republica Panama şi să-l răpească pe Noriega, care devenise un obstacol serios în calea „comerţului“ din această ţară, mai ales în domeniul afacerilor bancare. Mai mulţi foşti agenţi de informaţii mi-au prezentat opiniile lor, care coincid cu opiniile mele. La fel cum s-a întîmplat în cazul Războiului din Golf, care a urmat invaziei din Panama, abia după mai multe telefoane primite de la ambasadorul britanic la Washington, Bush a căpătat suficient curaj ca să înceapă această acţiune, total ilegală, împotriva generalului Noriega. Faptul că a fost susţinut de presa britanică şi de ziarul „The New York Times“, publicaţie manipulată de Serviciile britanice de Informaţii, este cum nu se poate mai grăitor. Înainte, Noriega fusese răsfăţatul Administraţiei de la Washington. Era extrem de familiar cu William Casey şi Oliver North, iar cu preşedintele Bush s-a întîlnit de cel puţin două ori. Noriega a fost văzut adesea la Pentagon, unde era tratat la fel cum erau trataţi potentaţii arabi, iar la sediul C.I.A., din Langley, Virginia, era aşteptat, întotdeauna, cu covorul roşu. Documentele atestă că Serviciile informative ale Armatei americane şi C.I.A. i-au plătit 320.000 de dolari. Apoi, la orizont au început să se adune nori grei, de furtună. Se întîmpla cam în aceeaşi perioadă în care Cartelul Cali prelua traficul de cocaină de la fraţii Ochoa şi Pablo Escobar.

În cea mai mare parte a lor, familiile ce alcătuiesc Stabilimentul Liberal Estic, între acestea figurînd cele mai bogate familii din SUA, şi-au obţinut averile fie din comerţul cu bumbac, fie din traficul de opiu – iar în unele situaţii, din amîndouă. Un exemplu grăitor în acest sens îl oferă familia Lehman. Dacă ne referim la averile acumulate exclusiv din comerţul cu opiu în China, primele nume care ne vin în minte sînt Astor şi Delano. Soţia preşedintelui Franklin D. Roosevelt provenea din familia Delano.

John Jacob Astor a făcut o avere enormă din comerţul cu opiu din China, iar cu banii murdari obţinuţi din aceste tranzacţii a achiziţionat vaste proprietăţi imobiliare în Manhattan, devenind, astfel, un om de afaceri respectabil. În timpul vieţii, Astor a jucat un rol important în deliberările Comitetului celor 300. De fapt, Comitetul celor 300 era cel care hotăra cine primea permisiunea de a participa la profitabilul comerţ cu opiu din China, derulat prin „British East India Company“, deţinătoare a monopolului în acest domeniu, iar beneficiarii mărinimiei lor rămîneau legaţi pe vecie de Comitetul celor 300. De aceea, după cum vom descoperi, majoritatea proprietăţilor din Manhattan aparţin diverşilor membri ai Comitetului, încă de pe vremea cînd a început Astor să le cumpere. Beneficiind de accesul la unele documente, intangibile pentru cei din afara comunităţii informative britanice, am descoperit că Astor a lucrat mult timp, în Statele Unite, pentru Serviciile engleze de Informaţii. Faptul că l-a finanţat pe Aaron Burr, asasinul lui Alexander Hamilton, constituie o dovadă clară în acest sens.

Fiul lui John Jacob Astor, Waldorf Astor, s-a bucurat, în plus, şi de onoarea de a fi numit în Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale (R.I.I.A.), organizaţie prin care Comitetul celor 300 controlează toate faţetele vieţii noastre, a celor din Statele Unite. Se presupune că familia Astor este aceea care l-a ales pe Owen Lattimore pentru a duce mai departe asocierea lor cu traficul de opiu, asociere realizată de acesta prin intermediul Institutului pentru Relaţiile din Pacific (Institute for Pacific Relations – I.P.R.), finanţat de Laura Spelman. I.P.R.-ul a fost cel care a supervizat intrarea Chinei în comerţul cu opiu nu doar în calitate de furnizor, ci şi ca partener cu drepturi egale. Acelaşi I.P.R. a netezit drumul pentru atacul japonez de la Pearl Harbor. Încercările de a face din japonezi consumatori de opiu s-au soldat cu un eşec un lamentabil.

Pe la începutul Secolului XX, plutocraţii oligarhici ai Marii Britanii ajunseseră precum vulturii ghiftuiţi de pe Cîmpia Serengeni, pe vremea Marşului anual Wildebeest. Cîştigurile realizate de ei din traficul chinez cu opiu depăşeau veniturile lui David Rockefeller cu cîteva miliarde de dolari pe an. Documentele istorice pe care le-am obţinut de la British Museum din Londra, de la India Office şi din alte surse – foşti colegi ajunşi în funcţii importante – o dovedesc cu prisosinţă.

În 1905, guvernul chinez, profund preocupat de creşterea, alarmantă, a numărului consumatorilor de opiu din China, a încercat să obţină ajutorul comunităţii internaţionale. Marea Britanie s-a prefăcut a fi cooperantă, dar n-a luat nici o măsură pentru a pune în practică protocoalele pe care le semnase în 1905. Mai tîrziu, guvernul Maiestăţii Sale a făcut stînga-mprejur, sugerîndu-i, astfel, Chinei că era mult mai bine să i se alăture în afacerile cu opiu, decît să încerce să le pună capăt.

Pînă şi Convenţia de la Haga a fost tratată cu dispreţ de către britanici. Delegaţii la acest eveniment stabiliseră ca Marea Britanie să respecte protocoalele pe care le semnase; potrivit acestor documente, Londra era obligată să reducă drastic cantităţile de opiu vîndute în China şi în alte zone ale lumii. Deşi, formal, au acceptat cerinţele, britanicii nici nu se gîndeau să renunţe la exploatarea mizeriei umane, care includea şi aşa-numitul „comerţ porcesc“.

Sluga lor, preşedintele George Bush, vinovat de războiul crud contra naţiunii irakiene, un adevărat genocid, declanşat EXCLUSIV pentru şi în sprijinul intereselor britanice, şi-a manifestat, şi el, dispreţul faţă de Acordul de la Haga, încălcînd dispoziţiile referitoare la bombardamentele aeriene, precum şi o serie întreagă de convenţii internaţionale la care Statele Unite erau semnatare, inclusiv TOATE Convenţiile de la Geneva.

Doi ani mai tîrziu, cînd s-au înaintat dovezi – mai ales de către japonezi, care începuseră să devină foarte îngrijoraţi de contrabanda cu opiu derulată de britanici în ţara lor – dovezi ce demonstrau că vînzările de opiu crescuseră, în loc să regreseze, delegatul Maiestăţii Sale la cea de a 5-a Convenţie de la Haga a oferit un set de statistici, total diferite de cele pe care le furnizase Japonia. Delegatul britanic a replicat, spunînd că existau argumente foarte convingătoare pentru legalizarea vînzărilor de opiu, care ar fi avut efectul de a anihila ceea ce numea el „piaţa neagră“. A propus, din partea guvernului Maiestăţii Sale, ca Guvernul japonez să deţină, în continuare, monopolul şi controlul deplin asupra comerţului cu opiu. Era acelaşi argument pe care-l avansaseră oamenii-paravan ai celor ce făceau parte din familia Bronfman, precum şi ai altor traficanţi de droguri pe scară largă: legalizarea cocainei, a marijuanei şi a heroinei, pentru ca, apoi, Guvernul Statelor Unite să deţină monopolul asupra lor şi, astfel, să nu mai cheltuiască miliarde de dolari pe falsul război contra drogurilor.

În perioada 1791-1894, numărul fumoarelor de opiu autorizate, din cadrul Aşezămîntului Internaţional Shanghai, a crescut, de la 87, la 663. În acelaşi timp, s-au înmulţit şi cantităţile de opiu care intrau în Statele Unite. Simţind că riscau să aibă unele probleme în China, acum, cînd, îngrijorarea lumii întregi îi scosese în evidenţă, plutocraţii din Ordinul Jartierei şi cei din Ordinul Cavalerilor Sfîntului Ioan şi-au îndreptat atenţia către Persia (Iran) unde urmau să-şi transfere o parte din afacerile oneroase cu droguri.

Alte măsuri avute în vedere de Comitetul celor 300 pentru instituirea noii ordini a lumii, sub conducerea unui Guvern Mondial Unic:

t Eutanasia pentru bătrîni şi pentru bolnavii în fază terminală va fi obligatorie. Numărul de locuitori va fi stabilit, pentru fiecare oraş în parte, la o anumită cifră, care va fi respectată cu stricteţe, aşa cum se arată în lucrările lui Kalgeri. Muncitorii absolut necesari din domenii de importanţă esenţială vor fi mutaţi în alte localităţi, dacă oraşul în care muncesc devine suprapopulat. Muncitorii consideraţi neesenţiali vor fi aleşi la întîmplare şi trimişi în zonele nepopulate, pentru acoperirea ,,cotelor” stabilite.

t Cel puţin 4 miliarde de ,,consumatori de hrană inutili” vor fi eliminaţi pînă în anul 2050, pe calea războaielor limitate, a epidemiilor provocate, a bolilor cu acţiune rapidă, precum şi prin înfometare. Energia, alimentele şi apa vor fi menţinute, pentru cei ce nu fac parte din elite, la niveluri de strictă subzistenţă. Concret, vor fi vizate, mai întîi, populaţiile albe din Europa de Vest şi America de Nord, trecîndu-se, apoi, la celelalte rase. Populaţia Canadei, a Statelor Unite şi cea a Europei de Vest vor fi decimate mai rapid decît locuitorii din celelalte continente, pînă cînd întreaga populaţie a lumii va atinge nivelul stabilit, de 1 miliard. Din această cifră, 500 de milioane vor fi cei din rasele chineză şi japoneză, alegerea lor fiind motivată prin faptul că reprezintă grupe demografice care au fost înregimentate timp de secole şi care sînt obişnuite să se supună, fără împotrivire, autorităţii.

t Din cînd în cînd, se vor produce penurii de hrană şi apă, controlate artificial, precum şi crize în domeniul asistenţei medicale, pentru a le reaminti masselor că însăşi existenţa lor depinde de bunăvoinţa Comitetului celor 300.

t După distrugerea industriei grele, a siderurgiei şi a industriei constructoare de maşini, toate celelalte ramuri industriale cărora li se va mai îngădui să existe vor rămîne sub conducerea Clubului de la Roma şi a NATO. Progresele ştiinţifice şi cele din domeniul explorării spaţiului, limitate la nivelul elitei, se vor afla sub controlul Comitetului celor 300. Armele spaţiale ale tuturor fostelor naţiuni vor fi distruse odată cu armele nucleare.

t Toate produsele farmaceutice, esenţiale şi neesenţiale, numele medicilor, stomatologilor şi ale personalului de îngrijire a sănătăţii vor fi înregistrate în baza de date a computerului central. Totodată, nici un medicament şi nici o asistenţă medicală nu vor fi recomandate, fără permisiunea expresă a controlorilor regionali, responsabili pentru fiecare oraş, sau sat arondat.

t SUA vor fi invadate de masse de oameni din culturi străine, care, în cele din urmă, vor covîrşi America ,,albă”. Toate aceste persoane, neavînd nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă Constituţia Statelor Unite, nu vor face nimic ca să o apere. În mintea lor, concepte precum libertatea şi justiţia sînt atît de confuze, încît, pentru astfel de oameni, ele nu înseamnă nimic. Principalele lor griji vor fi să-şi asigure un adăpost şi hrana zilnică.

t Nici o bancă centrală, în afară de Banca de Acorduri Internaţionale şi Banca Mondială, nu va mai fi lăsată să funcţioneze. Băncile private vor fi scoase în afara legii. Remuneraţia pentru munca prestată se va înscrie într-o grilă uniformă, determinată dinainte, sub coordonarea Guvernului Mondial Unic. Nu vor fi permise revendicări salariale, nici abateri de la standardele uniforme de plată, stabilite de Guvernul Mondial Unic. Cei care încalcă legea vor fi executaţi pe loc.

t Nu vor exista bani lichizi în mîinile non-elitei. Toate tranzacţiile vor fi efectuate cu cardul de debit, care va purta numărul de identitate al deţinătorului. Orice persoană care încalcă, în vreun fel, regulile şi reglementările Comitetului celor 300 va avea cardul suspendat pentru un interval de timp variabil, în funcţie de natura şi gravitatea contravenţiei. Persoanele din această categorie vor constata, dacă se duc la cumpărături, că le-a fost trecut cardul pe ,,lista neagră” şi, ca atare, nu vor mai putea achiziţiona nici un produs şi nu vor mai obţine nici un fel de servicii. Tentativele de a schimba ,,vechile” monede – adică banii de metal, sau de hîrtie, ai fostelor naţiuni, de-acum defuncte – vor fi tratate ca nişte delicte capitale, pasibile de pedeapsa cu moartea. Toate monedele de acest gen vor trebui să fie predate într-un interval de timp limitat, împreună cu autoturismele personale şi orice fel de arme (puşti, pistoale), muniţie, explozibili etc. Numai elita şi funcţionarii de nivel superior ai Guvernului Mondial Unic vor avea dreptul să deţină bani, arme şi mijloace de transport private. În cazul comiterii unui delict grav, cardul va fi confiscat la punctul de control unde este prezentat.

Drept urmare, persoana în cauză nu va mai putea primi alimente, apă, adăpost, loc de muncă şi servicii medicale, ea fiind declarată, oficial, în afara legii. Astfel, vor apărea numeroase bande de proscrişi, care vor trăi în regiuni unde îşi vor putea asigura supravieţuirea, toţi cei din rîndul lor fiind, însă, vînaţi şi expuşi împuşcării, fără somaţie. Persoanele care îi ajută pe cei scoşi în afara legii vor fi, de asemenea, împuşcate. Proscrişii care nu se predau Poliţiei sau Armatei, după trecerea unui termen-limită, vor fi pedepsiţi, prin alegerea, la întîmplare, a unui membru de familie, care să fie închis, în locul lor.

Printre foştii şi actualii membri ai Comitetului celor 300 se numără: Sir Mark Turner, Gerald Villiers, Samuel Montague, familiile Inchcape, Keswick, Pease, Schroeder, Airlie, Churchill, Fraser, Lazar şi Jardine Matheson. Ei sînt aceia care i-au ORDONAT preşedintelui Wilson să pornească la luptă împotriva Germaniei, în primul război mondial; acelaşi Comitet i-a ORDONAT lui Roosevelt să provoace atacul japonez de la Pearl Harbor, cu scopul de a implica Statele Unite în al II-lea război mondial.

Tot oamenii Comitetului celor 300 i-au impus naţiunii americane războaiele din Coreea, Vietnam şi din Golful Persic. Adevărul indubitabil este că Statele Unite au luptat, pe parcursul ultimului secol, în 5 războaie, pentru şi în folosul infamului Comitet al celor 300. Se pare că, doar cu puţine excepţii, nimeni n-a stat să se întrebe: „DE CE LUPTĂM ÎN ACESTE RĂZBOAIE?“. Marele tam-tam al „patriotismului“, cu muzică marţială şi cu drapele fluturînd în vînt, a adus o mare naţiune în situaţia de a părea că şi-ar fi pierdut minţile.

La a 50-a comemorare a atacului de la Pearl Harbor, a fost declanşată o nouă campanie de ură la adresa Japoniei, nu de către Institutul pentru Relaţiile din Pacific (Institute of Pacific Relations – I.P.R.), ci, în modul cel mai direct şi neobrăzat – de către Congresul American şi Administraţia Bush. Scopul e acelaşi ca atunci cînd Roosevelt a inspirat atacul de la Pearl Harbor – şi anume, de a-i prezenta pe japonezi în ipostaza de agresori şi de a declanşa un război economic, timp în care ne pregătim forţele pentru etapa următoare: agresiunea armată împotriva Japoniei.

Planul s-a pus deja în aplicare; este doar o chestiune de timp pînă cînd alţi fii şi fiice ale poporului nostru vor pleca să moară în slujba seniorilor feudali, din Comitetul celor 300. Ar trebui să strigăm de pe acoperişul caselor: „Nu pentru libertate şi nici din iubire de Patrie vom muri, ci pentru un sistem tiranic care, în scurt timp, va cuprinde întreaga lume!“.

Această organizaţie ţine Marea Britanie în mîinile sale atît de strîns, încît 95% dintre cetăţenii britanici au fost siliţi, din Secolul al XVIII-lea încoace, să accepte faptul că le revine un procent mai mic de 20% din avuţia naţională a ţării. Asta înseamnă, în accepţiunea seniorilor oligarhici ai Angliei, conceptul de „democraţie“. Gentlemenii aceştia, amabili şi distinşi, sînt, în realitate, complet lipsiţi de scrupule – ceea ce au făcut în India, Sudan, Egipt, Irak, Iran şi Turcia se va repeta în toate ţările lumii, sub Guvernul Mondial Unic, al Noii Ordini Mondiale. Se vor folosi de toate naţiunile şi de bogăţiile lor, pentru a-şi proteja modul de viaţă privilegiat. Averile acestei categorii de aristocraţi britanici sînt legate, inevitabil, de traficul de droguri, de comerţul cu aur, cu diamante şi armament, de operaţiunile bancare, de schimburile comerciale, de afacerile cu petrol, de mass-media şi de industria de divertisment.

Cu excepţia membrilor Partidului Laburist (dar nu şi a liderilor acestuia), majoritatea conducătorilor politici sînt descendenţi ai familiilor nobiliare, titlurile fiind moştenite, de la tată, de primul născut dintre fii. Acest sistem garantează că nici un „străin“ nu poate aspira la puterea politică în Anglia. Totuşi, unii „outsideri“ au reuşit să se strecoare în interiorul ei. Să luăm, de exemplu, cazul Lordului Halifax, fostul ambasador britanic la Washington, omul care a transmis guvernului american ordinele Comitetului celor 300, în timpul celui de-al II-lea război mondial. Fiul lui Halifax, Charles Wood, s-a căsătorit cu o anume Primrose, rudă de sînge a lui Rothschild. Sub numele de Lord Swaythling se ascunde Montague, directorul Băncii Angliei, sfătuitorul şi confidentul deţinătoarei pachetului majoritar de acţiuni la Shell Oil Company, regina Elizabeta a II-a. Toţi cei menţionaţi sînt membri ai Comitetului celor 300. Cîteva dintre vechile bariere au fost doborîte. În zilele noastre, titlul nobiliar nu mai e singurul criteriu de admitere în Clubul de la Roma.

Se impune să prezentăm o vedere panoramică a scopurilor şi obiectivelor Comitetului celor 300, înainte de a trece la interfaţa sa vastă, cuprinzătoare şi complexă, de bănci, companii de asigurări, corporaţii etc. Următoarele informaţii sînt rezultatul unor ani îndelungaţi de cercetări şi investigaţii, ele fiind compilate din sute de documente şi din propriile mele surse, ce mi-au deschis accesul la cîteva dintre hărţile în care sînt ascunse detaliile acestor planuri.

Comitetul celor 300 are în componenţă o serie de specialişti în informaţii, operaţiuni bancare, în toate faţetele activităţilor comerciale, dar şi în domenii aparte, inclusiv cultus diabolicus, drogurile de modificare a stărilor mintale, precum şi experţi în asasinarea prin otrăvire. Este necesar să fie menţionaţi şi unii foşti membri (decedaţi între timp), pentru rolul pe care l-au avut în trecut, dar şi pentru faptul că poziţiile acestora au fost preluate de rude sau de alţi indivizi, consideraţi ca fiind demni de o asemenea onoare.

Din Comitetul celor 300 fac parte vechile familii ale ,,Nobilimii Negre” europene, ale Stabilimentului Liberal Estic american (în ierarhia Francmasoneriei şi Ordinul Capului de Mort), Iluminati, sau „Vîntul cuceritor Mariah”, Grupul Mumma, Consiliul Naţional şi Mondial al Bisericilor, Cercul Iniţiaţilor, ,,Cei 9 Bărbaţi Necunoscuţi”, Trustul Lucis, „Teologii Eliberării Iezuite“, Ordinul Bătrînilor Sionului, Prinţii Nasi, Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Quator Coronati, din Marea Britanie, Loja masonică P2, din Italia (mai ales cei din ierarhia Vaticanului), Agenţia Centrală de Informaţii (CIA), personalul ales al Institutului Tavistock. Acestora li se adaugă diverşi membri ai principalelor fundaţii şi companii de asigurări, şi anume: Banca din Hong Kong şi Shanghai, Grupul Milner, Masa Rotundă, Fundaţia Cini, Fondul german Marshall, Fundaţia Ditchley, NATO, Clubul de la Roma, Ordinul Sfîntului Ioan de la Ierusalim, Biserica Guvernului Mondial Unic, Internaţionala Socialistă, Ordinul Negru, Societatea Thule, Anenherbe-Rosiercrucianist (Ordinul Rozicrucian) şi alte sute de organizaţii.

Să fie vorba, oare, de o adunătură eteroclită, de indivizi cu idei ciudate? În nici un caz! Comitetul celor 300 a cuprins, de-a lungul istoriei sale de 150 de ani, unele dintre cele mai strălucite minţi care au fost reunite vreodată, cu scopul de a forma o ,,nouă” societate, cu un caracter eminamente totalitar şi supusă, în întregime, unui control absolut. Numai că o astfel de societate nu este tocmai nouă, întrucît ea îşi revendică majoritatea ideilor din Cluburile Cultului Diabolic. Cultus Diabolicus căuta, şi el, să pună bazele unui Guvern Mondial Unic, descris, destul de bine, de unul dintre membrii săi, H.G. Wells, în lucrarea comandată de Comitet şi pe care autorul a intitulat-o, cu îndrăzneală, ,,The Open Conspiracy – Plans for a World Revolution” (,,Conspiraţia Deschisă – Planuri pentru o revoluţie mondială”). Era o curajoasă declaraţie de intenţii, dar nu chiar atît de curajoasă pe cît ar putea să pară, întrucît pe Wells nu-l credea nimeni, în afară de Înalţii Superiori, adepţii Anenherbe şi de aceia pe care, astăzi, i-am numi ,,oamenii din interior”.

Iată un extras din proiectul propus de H.G. Wells: ,,Conspiraţia Deschisă va apărea, mai întîi, ca o organizaţie de oameni inteligenţi şi, în unele cazuri, bogaţi, ca o mişcare cu scopuri sociale şi politice clare, ignorînd, în mod declarat, cea mai mare parte a aparatului de control politic, sau folosindu-l numai ca pe un accesoriu incidental, în unele etape; va fi o simplă mişcare, îndreptată într-o anumită direcţie, ai căror adepţi vor descoperi, cu oarecare surprindere, scopul comun spre care se îndreaptă cu toţii. În diverse modalităţi, ei vor influenţa şi vor controla guvernul oficial”.

La fel ca în romanul ,,1984“, al lui George Orwell, descrierea lui H.G. Wells reprezintă un apel în massă la un Guvern Mondial Unic. Pe scurt, intenţia şi scopul Comitetului celor 300 sînt acelea de a crea următoarele condiţii, necesare apariţiei ,,noii societăţi“:

– Un Guvern Mondial Unic şi un sistem monetar unic, conduse de oligarhii ereditari permanenţi care se autoaleg din rîndurile lor, sub forma unui sistem feudal, ca acelea care existau în Evul Mediu. În această entitate mondială unică, demografia va fi controlată prin restricţii impuse asupra numărului de copii în fiecare familie, prin boli, războaie şi foamete, pînă cînd totalul populaţiei mondiale se va fixa la 1 miliard de oameni, consideraţi utili clasei conducătoare, în zone definite clar şi cu stricteţe.

– Nu va exista o clasă de mijloc, ci doar stăpîni şi sclavi. Toate legile vor fi uniforme, sub un sistem legal de tribunale mondiale, care vor practica acelaşi cod de legi unificat, susţinut de o forţă poliţienească a Guvernului Mondial Unic şi de o armată unificată a întregii lumi. Rolul acestora va fi acela de a apăra legislaţia, prin forţă, în toate fostele state, între care nu vor mai exista graniţe naţionale. Sistemul se va baza pe un stat al asistenţei sociale; cei ascultători şi supuşi Guvernului Mondial Unic vor fi răsplătiţi cu mijloace de subzistenţă; rebelii vor fi lăsaţi să moară de foame, sau vor fi declaraţi în afara legii, ajungînd, astfel, la discreţia oricui doreşte să-i ucidă. Se va interzice deţinerea armelor, de orice fel, de către populaţie.

– Nu va fi permisă decît o singură religie, cu o Biserică aflată sub conducerea Guvernului Mondial Unic. Cultul lui Satan, al lui Lucifer şi vrăjitoria vor fi recunoscute ca programe legitime ale Guvernului Mondial Unic, fără să existe şcoli private sau cu profil bisericesc. Toate bisericile creştine vor fi fost deja subjugate, iar creştinismul va aparţine trecutului.

– Pentru a crea un stat în care nu mai supravieţuiesc nici o libertate individuală şi nici un concept al libertăţii, nu vor mai exista valori, precum sistemul republican, suveranitatea şi drepturile omului. Mîndria naţională şi identitatea rasială vor fi eradicate, iar în faza de tranziţie, pînă şi menţionarea propriei origini rasiale va fi drastic penalizată.

– Fiecare persoană va fi complet îndoctrinată, în sensul că va accepta, pe deplin, ideea că este o fiinţă total aservită Guvernului Mondial Unic, cu un număr de identitate marcat, într-un loc vizibil, pe trup, astfel încît să fie lesne remarcat. Acelaşi număr va figura în computerul central al NATO, din Bruxelles. De acolo, numărul respectiv va putea fi accesat, instantaneu, de orice agenţie a Guvernului Mondial Unic. Bazele de date ale CIA, FBI, ale departamentelor de Poliţie locale şi statale, ale IRS (Fiscul), FEMA şi ale Securităţii Sociale se vor extinde enorm şi vor forma baza dosarelor personale ale tuturor locuitorilor din Statele Unite.

– Căsătoria va fi scoasă în afara legii şi nu va mai exista viaţă de familie, aşa cum o cunoaştem. Copiii vor fi luaţi de lîngă părinţii lor încă de la o vîrstă timpurie şi vor fi crescuţi în cămine, ca proprietate a statului. Un asemenea experiment s-a desfăşurat în Germania de Est, sub conducerea lui Erich Honnecker, cînd copiii erau luaţi de la părinţii pe care statul îi considera cetăţeni neloiali. Statutul femeilor va fi supus unui proces de degradare continuă, prin sporirea rolului mişcărilor de ,,emancipare a femeilor“. Sexul liber va fi obligatoriu. Nerespectarea acestei reguli, cel puţin o dată pînă la vîrsta de 20 de ani, va fi pasibilă de pedepse grave. Autoprovocarea avortului va deveni o metodă pe care femeile vor trebui să o cunoască şi pe care să o practice după naşterea a 2 copii; aceste date se vor păstra în dosarul personal al fiecărei femei, dosar aflat în computerele regionale ale Guvernului Mondial Unic. Dacă o femeie rămîne gravidă după ce a născut 2 copii, aceasta va fi dusă cu forţa la o clinică specializată în avorturi, pentru întreruperea sarcinii, urmată de sterilizare.

– În toate sălile de cinema va fi promovată şi difuzată, obligatoriu, pornografia, inclusiv cea homosexuală şi lesbiană. Folosirea drogurilor ,,recreative“ va fi, şi ea, obligatorie, fiecare persoană avînd alocate doze de drog, care vor putea fi achiziţionate de la magazinele Guvernului Mondial Unic, din întreaga lume. Utilizarea drogurilor pentru controlul minţii va fi extinsă, iar consumul lor va deveni obligatoriu. Ele vor fi administrate prin hrană şi/sau prin apa potabilă, fără cunoştinţa şi consimţămîntul populaţiei. Se vor înfiinţa localuri pentru consumul de droguri, care vor fi conduse de angajaţi ai Guvernului Mondial Unic, unde cei din pătura sclavilor îşi vor putea petrece timpul liber. În acest mod, massele neelitiste vor fi reduse la nivelul comportamental al unei turme controlate, fără voinţă proprie, uşor de înregimentat şi de manipulat.

– Sistemul economic, care se va baza pe clasa conducătoare a oligarhilor, va fi astfel conceput încît să permită producerea de alimente şi servicii doar în limita necesară menţinerii în funcţiune a lagărelor de muncă înfiinţate pentru categoria sclavilor. Toată avuţia va fi concentrată în mîna membrilor de elită ai Comitetului celor 300. Fiecare individ din societate va fi îndoctrinat astfel încît să înţeleagă că supravieţuirea sa este total dependentă de stat. Lumea va fi condusă prin Decretele executive emise de Comitetul celor 300 şi ele vor căpăta, instantaneu, putere de Lege. Boris Elţîn a folosit decretele Comitetului celor 300 pentru a impune Rusiei voinţa acestuia, cu titlu de încercare. În locul tribunalelor de justiţie vor exista doar tribunale de pedeapsă.

– Industria va fi complet distrusă, împreună cu sistemele energetice nucleare. Numai membrii Comitetului celor 300 şi elita lor vor avea dreptul la oricare dintre resursele naturale ale Planetei. Agricultura se va afla exclusiv în mîinile Comitetului celor 300, care va controla, cu stricteţe, producţia de hrană. Pe măsură ce aceste programe vor începe să-şi producă efectele, grupuri demografice tot mai numeroase din zonele urbane vor fi dislocate forţat în regiuni îndepărtate, iar cei care refuză să se conformeze vor fi exterminaţi în aceeaşi modalitate pe care Guvernul Mondial Unic a experimentat-o în Cambodgia, prin intermediul lui Pol Pot şi al regimului acestuia.

Comitetul celor 300 a inclus, în planul vizînd instituirea noii ordini a lumii, sub conducerea unui Guvern Mondial Unic, şi aceste măsuri:

Divergenţele dintre facţiunile şi grupările rivale – precum cele dintre arabi şi evrei, ori dintre diversele triburi africane – vor fi exacerbate şi lăsate să degenereze în războaie de exterminare reciprocă, sub ochii NATO şi ai observatorilor ONU. Aceleaşi tactici se vor folosi în America Centrală şi în America de Sud. Astfel de războaie de uzură vor avea loc înainte ca Guvernul Mondial Unic să preia puterea şi ele vor fi provocate pe toate continentele unde trăiesc grupuri numeroase de oameni, de religii şi etnii diferite, cum ar fi populaţia sikh şi hinduşii, din India, pakistanezii musulmani ş.a. Tensiunile etnice şi religioase vor fi amplificate şi exacerbate; se vor încuraja şi cultiva conflictele violente, ca metode de ,,soluţionare” a disensiunilor.

Toate Serviciile de Informaţii şi întreaga presă se vor afla sub controlul Guvernului Mondial Unic. Metoda spălării creierului va fi aplicată constant în rîndul populaţiei, sub forma producţiilor culturale de ,,divertisment”, aşa cum el deja se practică, devenind, astăzi, în Statele Unite, chiar o formă rafinată de ,,artă”. Tinerii separaţi de ,,părinţii denaturaţi” vor primi o educaţie specială, menită să-i abrutizeze. Tineretul de ambele sexe va fi instruit pentru a putea lucra ca gardieni, în sistemul lagărelor de muncă, instituit de Noua Ordine Mondială.

Este evident, din capul locului, că mai e mult de lucru pînă să se poată ivi zorii Noii Ordini Mondiale. Comitetul celor 300 a pus la punct, de mult, planurile de destabilizare a civilizaţiei, aşa cum o cunoaştem, unele dintre acestea fiind făcute publice în clasica lucrare a lui Zbigniew Brzezinski ,,Era Tehnotronică” şi în scrierile lui Aurelio Peccei, fondatorul Clubului de la Roma, mai cu seamă în cartea sa ,,Prăpastia din faţă”. Peccei a expus, în volumul menţionat, planurile Comitetului celor 300 privind ,,îmblînzirea” omului, pe care el îl numea ,,inamicul”. Autorul cita ceea ce i-a spus odată Felix Dzerjinski lui Sydney Reilly, la apogeul Terorii Roşii, cînd erau masacraţi milioane de ruşi: ,,De ce să mă intereseze cîţi mor? Pînă şi Biblia creştină spune: ce e omul, pentru ca lui Dumnezeu să-I pese de el? Pentru mine, omul nu e decît un creier, la un capăt, şi o fabrică de rahat, la celălalt”.

Din această viziune abrutizantă despre fiinţa umană S-a ivit Emmanuel Christosul să salveze lumea. Sydney Reilly era agentul operativ trimis de MI6 să urmărească activităţile lui Dzerzinski. Se spune că acesta ar fi fost împuşcat de prietenul său, Felix, în timp ce încerca să fugă din Rusia. Acest complot elaborat a fost pus la cale cînd unii membri ai Parlamentului britanic au început să protesteze şi să ceară, tot mai sonor, socoteală cu privire la activităţile lui Reilly în Rusia. Exista, astfel, riscul ca el să divulge rolul Comitetului celor 300 în dobîndirea controlului asupra zăcămintelor petroliere din Baku şi importanţa majoră pe care o avusese în sprijinirea lui Lenin şi a lui Troţki pe parcursul revoluţiei bolşevice.

Pentru ca adevărul să nu fie aflat de la Reilly, MI6 a considerat că era mai convenabil să-i însceneze moartea. Reilly şi-a trăit restul vieţii în huzur, într-o vilă din Rusia, rezervată, de regulă, elitei bolşevice. Susţinînd că se va produce haosul dacă America post-industrială nu va fi condusă de ,,Alianţa Atlantică”, un eufemism pentru Comitetul celor 300, Peccei a propus o triere malthusiană la scară globală. El a imaginat o coliziune între aparatul ştiinţifico-tehnologico-militar al Uniunii Sovietice şi lumea occidentală. Astfel, ţările Pactului de la Varşovia aveau să beneficieze de o convergenţă cu Vestul, sub Guvernul Mondial Unic, pentru a participa la afacerile globale, pe baza a două componente: administrarea crizelor şi planificarea mondială.

În mod similar, învăţămîntul se erodează într-un ritm alarmant. Şcolile private sînt silite să îşi închidă porţile, prin tot felul de stratageme şi din lipsă de fonduri. Standardul de învăţămînt în Statele Unite a scăzut la un nivel deplorabil, astfel că, în prezent, nici nu mai poate fi numit învăţămînt. Totul decurge conform planului: aşa cum am spus, Guvernul Mondial Unic nu vrea ca tineretul nostru să fie bine instruit. Distrugerea identităţii naţionale merge din plin. Nu mai e un lucru bun să fii patriot – decît dacă te afli în slujba vreunui proiect al Guvernului Mondial Unic, cum ar fi războiul de genocid declanşat împotriva naţiunii irakiene, sau distrugerea iminentă a Libiei. Mîndria rasială este privită, acum, chiorîş, fiind considerată ilegală, în multe părţi ale lumii, inclusiv în SUA, Marea Britanie, ţările Europei de Vest şi Canada, toate aceste state avînd cele mai mari concentrări de rasă albă.

Condusă de societăţile secrete din America, distrugerea formelor republicane de guvernămînt se desfăşoară în ritm accelerat, de la sfîrşitul celui de al II-lea război mondial încoace. Lista guvernelor distruse de SUA este lungă, iar celor neavizaţi le e greu să accepte că guvernul unei ţări care se declară republică, sub o Constituţie unică, s-ar angaja într-o asemenea acţiune, numai că faptele vorbesc de la sine. Acest scop a fost fixat cu mai bine de un secol în urmă de Comitetul celor 300. Statele Unite au condus atacurile contra guvernelor de acest gen şi continuă să procedeze astfel, chiar în timp ce baza republicană a SUA este subminată constant. Începînd cu avocatul lui Jimmy Carter, Lloyd Cutler, un comitet de jurişti specializaţi în drept constituţional lucrează la transformarea Congresului Statelor Unite într-un sistem parlamentar non-reprezentativ. Lucrările la proiectul acestei schimbări au demarat în 1979, iar Cutler, datorită devotamentului dovedit faţă de cauză, a fost primit în Comitetul celor 300. Proiectul final al tipului parlamentar de guvernămînt a fost programat să-i fie prezentat Comitetului la sfîrşitul anului 1993.

În noul sistem parlamentar, membrii acestuia nu vor mai răspunde în faţa alegătorilor, ci numai în faţa liderilor de grupuri parlamentare, şi vor vota aşa cum li se va spune să voteze. Astfel, prin subversiune judiciară şi birocratică, libertăţile individuale şi Constituţia vor dispărea. Degradarea, planificată dinainte, a omului, prin practici sexuale licenţioase, se va accentua. Chiar în momentul de faţă, Coroana Britanică pregăteşte noi culte sexuale degenerate, acţionînd prin intermediul serviciilor S.I.S. şi MI6. După cum ştim deja, toate cultele care acţionează, astăzi, în lume, sînt produse ale Serviciilor de Informaţii britanice, la ordinele liderilor oligarhici.

Aţi putea crede că această fază, de creare a unui cult cu totul nou, bazat pe un comportament sexual degenerat, e încă departe, dar, din informaţiile mele reiese că, începînd cu 1992, această tendinţă se va accentua. Prin 1994, va fi aproape banală vizionarea de ,,live sex show”-uri în cele mai prestigioase cluburi şi localuri de divertisment. Acest gen de ,,distracţie” e deja pe cale să aibă imaginea reabilitată şi avantajată. În curînd, marile nume de la Hollywood şi din lumea divertismentului vor recomanda clubul cutare, sau cutare, ca fiind ,,obligatoriu” de frecventat pentru ,,live sex show”-uri. Nu vor figura în program lesbianismul şi homosexualitatea. Noul ,,divertisment” acceptabil în societate va consta în spectacole heterosexuale şi va fi consemnat în cronici de presă ca acelea pe care le citim azi despre ultimele premiere cinematografice sau de pe Broadway.

În 1992, se va lansa, din plin, un asalt fără precedent asupra valorilor morale. Pornografia nu va mai fi numită astfel, ci ,,divertisment sexual pentru adulţi”. Sloganurile vor fi prezentate sub forma: ,,De ce să ne ascundem, cînd toată lumea o face? Să renunţăm la ideea preconcepută că imaginile publice ale sexului ar fi indecente şi urîte”. Cei cărora le place acest gen de patimă sexuală deşănţată nu vor mai fi nevoiţi să se refugieze în saloane porno sordide. În schimb, night-club-urile exclusiviste şi localurile preferate ale celor bogaţi şi celebri vor expune public această formă de divertisment, de o ,,înaltă valoare artistică”. Mai mult decît atît, dar o vor recomanda chiar şi unii ,,capi” ai bisericii.

Voluminosul aparat de psihiatrie socială, imens şi atotcuprinzător, conceput de Institutul Tavistock, şi enorma sa reţea de instituţii asociate, se află sub controlul unei singure entităţi, care rămîne la putere şi acum, cînd trecem în anul 1992. Acea entitate unică – ierarhia conspiratorilor – se numeşte Comitetul celor 300. Este o structură de putere şi un centru de putere care acţionează cu mult dincolo de accesul oricărui lider sau guvern din lume, inclusiv guvernul Statelor Unite şi preşedinţii SUA – după cum a descoperit, pe pielea lui, John F. Kennedy. Asasinarea acestuia a fost o operaţiune a Comitetului celor 300, asupra căreia vom reveni.

Comitetul celor 300 este societatea secretă supremă, formată dintr-o clasă conducătoare intangibilă, din care fac parte regina Angliei, regina Olandei, regina Danemarcei şi celelalte familii regale din Europa. Aceşti aristocraţi au hotărît, la moartea reginei Victoria, matriarha Guelfilor Negri veneţieni, că, pentru a obţine controlul asupra întregii lumi, e necesar ca aristocraţia să intre în afaceri cu liderii nearistocratici, dar extrem de puternici, ai afacerilor corporatiste pe scară globală. Astfel, uşile spre puterea supremă li s-au deschis şi ,,oamenilor de rînd“ („commoners“), cum îi place reginei Angliei să-i numească.

Ştiu, din vremea în care lucram în domeniul Serviciilor de Informaţii, că şefii guvernelor străine îi numesc pe membrii acestei organizaţii atotputernice ,,Magicienii“. Stalin şi-a creat propria sintagmă la adresa lor – ,,Forţele întunericului“ -, iar preşedintele american Eisenhower, care niciodată nu a reuşit să depăşească nivelul unui ,,hofjuden“ (,,evreu de curte“), folosea expresia cu totul inadecvată ,,complexul militaro-industrial“. Neîncrederea şi teama sa faţă de Comitetul celor 300, adînc înrădăcinate, s-au dovedit pe deplin întemeiate.

Divertismentul popular, mai ales în domeniul cinematografic, a fost folosit pentru a-i discredita pe cei care au încercat să atragă atenţia asupra acestei ameninţări, cea mai periculoasă, la adresa libertăţii individuale şi colective a omenirii. Libertatea este un drept primit de la Dumnezeu, pe care omul a căutat, întotdeauna, să-l submineze şi să-l subjuge; totuşi, dorul de libertate al fiecărui individ este atît de mare încît, pînă în prezent, nici un sistem n-a putut smulge acest sentiment din inima omului. Experimentele care au avut loc în URSS, Marea Britanie şi SUA, pentru a eroda şi a slăbi dorinţa omului de libertate, s-au dovedit, pînă în prezent, incapabile de succes. Dar, odată cu apariţia Guvernului Mondial Unic şi a Noii Ordini Mondiale, se vor pune în aplicare experimente cu rază lungă de acţiune, pentru a eradica din mintea, trupul şi sufletul omului dorinţa de libertate primită de la Dumnezeu. Ceea ce vedem acum nu înseamnă încă nimic, e o simplă bagatelă, pe lîngă ceea ce ni se pregăteşte. Atacul asupra sufletului constă într-o serie de experimente, aflate, acum, în faza de elaborare şi, cu regret trebuie s-o spun, instituţiile din Statele Unite au jucat un rol de frunte în cumplitele experimente care au fost puse, deja, în practică, la un nivel restrîns, în anumite instituţii, precum Spitalul Naval Bethseda şi Închisoarea Vacaville, din California.

Unele filme din seria James Bond, cum ar fi ,,The Assasination Bureau“ (,,Biroul de Asasinate“), ,,The Matarese Circle“ (,,Cercul Matarese“), conţin diverse simulacre, destinate să ascundă adevărul asupra existenţei unor asemenea organizaţii, care funcţionează pe o scară mult mai extinsă decît şi-ar putea imagina vreodată fecunzii scenarişti de la Hollywood. Totuşi, Biroul de Asasinate e absolut real. Acesta există în Europa şi în Statele Unite, cu unicul scop de a îndeplini ordinele Comitetului celor 300, comiţînd asasinate la nivel înalt, acolo unde orice alte remedii au dat greş. PERMINDEX a coordonat asasinarea lui J.F. Kennedy, sub conducerea lui William Stephenson, cel care, vreme de ani buni, a fost principalul agent operativ al reginei Angliei, pentru ,,controlul dăunătorilor“.

Clay Shaw, un agent de contract al CIA, a condus operaţiunea PERMINDEX de la Trade Mart Center, din New Orleans. Fostul procuror general al districtului New Orleans, Jim Garrison, a fost la un pas de a divulga complotul de asasinare a preşedintelui Kennedy. Însă, cînd a ajuns la numele lui Clay Shaw, cei ce vegheau din umbră ,,s-au ocupat“ de el, iar Shaw a fost găsit nevinovat de orice implicare în complotul vizînd atentatul. Faptul că Shaw a fost eliminat în maniera lui Jack Ruby, alt agent de contract al CIA – şi unul, şi celălalt au murit din cauza unui cancer provocat, cu acţiune rapidă -, arată cît se poate de clar că, în căutarea adevărului, Garrison se afla pe drumul cel bun.

Un al doilea Birou al Asasinatelor se găseşte în Elveţia şi a fost condus, pînă de curînd, de un personaj oneros, căruia nu i s-a mai găsit nici o fotografie din 1941 încoace. Operaţiunile erau finanţate – şi, probabil, încă mai sînt – de familia Oltramaire, din Nobilimea Neagră elveţiană, proprietară a Băncii Lombard-Odier, din Geneva, una din firmele Comitetului celor 300. Principalul om de contact era Jacques Soustelle (conform dosarelor informative ale G2, din U.S. Army). Acest grup era într-o strînsă legătură cu Allen Dulles şi cu Jean de Menil, un membru important al Comitetului celor 300 şi un personaj proeminent în industria petrolieră din Texas. Documentele G2 ale Armatei arată că grupul a fost profund implicat în comerţul cu arme din Orientul Mijlociu. Mai mult decît atît, dar Biroul de Asasinate se află la originea a nu mai puţin de 30 de încercări de eliminare fizică a generalului Charles de Gaulle, în toate aceste tentative Jacques Soustelle fiind direct implicat. Acelaşi Soustelle a fost omul de legătură al grupării de gherilă Sendero Luminoso (Cărarea Luminoasă), care îi proteja pe producătorii peruani de cocaină, în interesul Comitetului.

După ce toate eforturile Biroului de Asasinate au eşuat, datorită excelentei activităţi desfăşurate de D.G.S.E. (Serviciul francez de Informaţii, fostul S.D.E.C.E.), sarcina a fost preluată de MI6 – Departamentul 6 al Informaţiilor Militare britanice, cunoscut şi ca Secret Intelligence Service (S.I.S.), sub numele de cod ,,Şacalul“. S.D.E.C.E. folosea absolvenţi tineri şi inteligenţi şi nu era infiltrat, într-o măsură semnificativă, de MI6 sau de K.G.B. Antecedentele sale de depistare a agenţilor străini îl făceau să fie invidiat de Serviciile Secrete ale tuturor statelor, iar grupul operativ constituit de francezi l-a urmărit pe ,,Şacal“ pînă la destinaţia finală, omorîndu-l înainte de a apuca să deschidă focul asupra convoiului auto în care se afla generalul de Gaulle.

Tot S.D.E.C.E. a descoperit în cabinetul lui de Gaulle şi o ,,cîrtiţă“ sovietică, aceasta fiind, întîmplător, un om de legătură cu sediul C.I.A. de la Langley. Pentru a discredita S.D.E.C.E.-ul, Allen Dulles, care îl detesta pe de Gaulle (sentimentul fiind reciproc), a făcut astfel încît unul dintre agenţii francezi, Roger de Louette, să fie prins avînd asupra sa heroină, în valoare de 12 milioane de dolari. După un interogatoriu ,,expert“ prelungit, de Louette a ,,mărturisit“, dar n-a putut spune de ce adusese drogul, prin contrabandă, în Statele Unite.

Toată afacerea mirosea, de la o poştă, a înscenare. Pe baza examinării metodelor folosite de S.D.E.C.E. pentru protecţia lui de Gaulle, mai ales în privinţa convoaielor motorizate, F.B.I.-ul, Serviciul Secret şi C.I.A.-ul au elaborat o strategie perfectă, prin care să-l lase pe preşedintele Kennedy fără dispozitivul de securitate, astfel încît cei 3 trăgători ai PERMINDEX au reuşit să-l împuşte, fără probleme, în Plazza Dealey, din Dallas, în luna noiembrie a anului 1963.

Un alt exemplu de fapt real, deghizat în ficţiune, este romanul ,,Topaz“, al lui Leon Uris, în care avem de-a face cu o relatare exactă a activităţilor lui Thyraud de Vosjoli, agentul K.G.B. descoperit de S.D.C.E. şi denunţat ca om de legătură între Serviciul Secret rusesc şi C.I.A.

Există multe relatări romanţate despre activităţile Mossad, aproape toate bazate pe fapte concrete. Mossad-ul mai este cunoscut şi sub numele de ,,Institutul“. Mulţi aşa-zişi scriitori fac tot felul de afirmaţii absurde despre acest Serviciu Secret – mai ales un anume autor, aflat în graţiile unor exponenţi ai aripii creştine de dreapta -, care sînt acceptate ca şi cum ar fi adevărate. Îi putem ierta pe cei care greşesc, pentru că nu s-au instruit în domeniul informativ, dar, din păcate, constatăm că aceasta nu-i împiedică să arunce, în stînga şi-n dreapta, cu ,,nume din Mossad“. Asemenea exerciţii de dezinformare sînt practicate, cu regularitate, împotriva grupurilor americane patriotice de dreapta. Iniţial, Mossad-ul era format din 3 grupe:

Biroul de Informaţii Militare, Departamentul Politic al Oficiului Extern şi, respectiv, Departamentul Securităţii (Sherut Habitachon). David Ben Gurion, membru al Comitetului celor 300, a primit un ajutor considerabil din partea MI6 pentru a le organiza pe fiecare în parte. Dar operaţiunea nu a avut succes, aşa că, în 1951, Sir William Stephenson, de la MI6, le-a restructurat sub forma unei singure unităţi, ca braţ executiv al Departamentului Politic al Oficiului Extern Israelian, cu un grup de operaţiuni speciale pentru spionaj şi ,,misiuni negre“. Serviciile britanice de Informaţii au continuat să acorde asistenţă Mossad-ului, instruind şi echipînd pentru acţiune Sarayet Maktal-ul – cunoscut şi ca Unitatea de Recunoaştere a Marelui Stat Major -, după formatul S.A.S. (Special Air Service), din Marea Britanie. Această unitate de serviciu a Mossad-ului nu este niciodată menţionată nominal, fiind cunoscută doar sub titulatura ,,Băieţii“.

De fapt, ea nu este altceva decît o prelungire a S.A.S., serviciu care îi instruieşte permanent pe ,,Băieţi“ şi îi ţine la curent cu cele mai moderne metode specifice. Ei au fost aceia care i-au asasinat pe liderii O.P.L. (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei) şi care l-au răpit pe Adolf Eichmann. ,,Băieţii“ şi, de fapt, TOŢI agenţii Mossad operează ca şi cum, permanent, ar fi stare de război. Mossad-ul are un avantaj covîrşitor faţă de orice alt Serviciu de Informaţii din lume, prin faptul că toate ţările importante de pe Glob conţin şi o numeroasă comunitate evreiască. Studiind dosarele sociale, dar şi pe cele penale, Mossad-ul poate alege agenţi din rîndul evreilor locali, pe care, avîndu-i la mînă, îi determină să lucreze pentru el, fără plată.

De asemenea, Mossad-ul mai are avantajul accesului la documentaţia tuturor agenţiilor de aplicare a legii şi a Serviciilor de Informaţii din SUA. Departamentul ELINT, al Oficiului de Informaţii Navale (O.N.I.) serveşte Mossad-ul fără ca statul Israel să plătească vreo sumă pentru aceasta. Cetăţenii Statelor Unite ar fi şocaţi, revoltaţi şi deznădăjduiţi dacă ar descoperi vreodată cît de multe lucruri ştie Mossad-ul despre vieţile a milioane de americani, din toate domeniile de activitate, chiar şi despre viaţa indivizilor care nu au nici o tangenţă cu politica.

Primul director al Mossad, Reuben Schiloach, a fost primit în Comitetul celor 300, dar nu se ştie dacă şi succesorul lui s-a bucurat de acelaşi privilegiu. Există toate şansele să fi fost aşa. Mossad-ul are un serviciu de dezinformare foarte abil. Cantitatea dezinformărilor pe care acesta o plasează pe ,,piaţa“ americană este stînjenitor de mare, dar şi mai stînjenitor e faptul că, în majoritatea covîrşitoare a cazurilor, ,,momeala“ e înghiţită numaidecît, cu tot cu cîrlig, plumb şi plută.

Ceea ce vedem, de fapt, în microcosmul Mossad-ului, este proporţia în care ,,Olimpienii“ îşi exercită controlul asupra Serviciilor de Informaţii, dar şi asupra unor domenii precum industria de divertisment, mass-media, formarea opiniei publice (prin intermediul sondajelor), pe scară globală. Magnatul Ted Turner a primit un loc în Comitetul celor 300, în semn de recunoştinţă pentru buletinele de ,,ştiri“ (manipulate) de la C.N.N., postul de televiziune fondat şi patronat de el. Comitetul are puterea şi mijloacele de a le spune oamenilor ORICE, şi – ceea ce este şi mai grav – va fi crezut de marea majoritate a acestora.

Ori de cîte ori se întîmplă ca un cercetător să dea de urma acestui uluitor grup de control central, el este fie cumpărat cu succes, fie supus unui ,,instructaj de specialitate” la Institutul Tavistock, după care va începe să contribuie cu noi ficţiuni, de genul James Bond. Altfel spus, e ajutat să divagheze şi, pentru asta, e răsplătit împărăteşte. Dacă un om, precum John F. Kennedy, ajunge să descopere adevărul despre cei care dirijează evenimentele lumii, însă nu poate fi cumpărat, ei bine, el va fi asasinat.

În cazul preşedintelui J.F. Kennedy, asasinatul a fost comis cu cea mai mare brutalitate şi a fost însoţit de multă publicitate, pentru a servi ca avertisment, adresat liderilor lumii, să nu se abată de la linie. Papa Ioan Paul I a fost asasinat discret, pentru că se apropia de Comitetul celor 300, prin intermediul francmasonilor din ierarhia Vaticanului. Papa Ioan Paul al Il-lea a fost umilit public, în semn de avertizare: să înceteze şi să se supună – ceea ce a şi făcut. După cum vom vedea, anumiţi lideri de la Vatican fac parte, şi azi, din Comitetul celor 300.

Abaterea unor cercetători serioşi de la pista care duce spre Comitetul celor 300 este o operaţiune facilă, pentru că Serviciul MI6 (S.A.S.) al Marii Britanii promovează o gamă largă de diversiuni, între care se numără: mişcarea New Age, Yoga, Budhismul Zen, Vrăjitoria, Preoţia Delfică a lui Apollo (dintre membrii căreia făcea parte şi Aristotel) şi sute de mici „culte“ de tot felul. Un grup de agenţi britanici de informaţii „în retragere“ a etichetat ierarhia conspiratorilor drept „Forţa X“, declarînd că aceasta posedă un Serviciu de Informaţii extrem de performant, care a reuşit să corupă K.G.B.-ul, Structura de Informaţii a Vaticanului, C.I.A., O.N.I., D.G.S.E., Informaţiile militare americane, Serviciul de Informaţii al Departamentului de Stat, ba chiar şi cea mai secretă dintre toate agenţiile de informaţii din SUA, Oficiul de Recunoaştere Naţională (N.R.O.).

Existenţa N.R.O. nu a fost cunoscută decît de o mînă de oameni din afara Comitetului celor 300, pînă cînd Harry Truman l-a descoperit, absolut întîmplător. Winston Churchill participase la înfiinţarea N.R.O. şi se spune că s-a făcut livid de furie cînd Truman a aflat de existenţa acestuia. Mai mult decît orice alt slujbaş al Comitetului celor 300, Churchill îl considera pe Truman „omuleţul lui“ din Independence, „fără nici o independenţă“ – prin aceasta, referindu-se la faptul că fiecare mişcare a lui Truman era controlată de Francmasonerie.

Chiar şi în zilele noastre, bugetul anual al N.R.O. este ţinut secret faţă de Congresul Statelor Unite, iar Oficiul răspunde numai în faţa cîtorva membri, atent selecţionaţi, ai Congresului. El este, însă, o creaţie a Comitetului celor 300, căruia îi dă raportul cu regularitate, o dată la cîteva ore.

Astfel, producţiile de ficţiune, pe care le vedem despre diversele ramuri şi tentacule prin care Comitetul îşi exercită controlul, sînt destinate doar să îndepărteze suspiciunile de ţinta lor reală, dar nu trebuie să ne îndoim nici o clipă că această ţintă există cu adevărat. Să luăm un alt exemplu în acest sens: cartea „The Day of the Jackal“ (,,Ziua Şacalului”), după care s-a realizat un film de mare succes. Evenimentele relatate în carte sînt reale.

Deşi, din motive lesne de înţeles, numele unor personaje şi anumite locuri au fost schimbate, esenţa povestirii, faptul că un agent operativ izolat, al MI6, a primit misiunea să-l elimine pe generalul Charles de Gaulle, este absolut corect. Generalul de Gaulle devenise necontrolabil, refuzînd să coopereze cu Comitetul – despre a cărui existenţă ştia foarte bine, de vreme ce fusese invitat să i se alăture. Situaţia a devenit critică în momentul în care de Gaulle a retras Franţa din N.A.T.O. şi, imediat, a început să-şi construiască propria forţă nucleară – aşa-numita „force de frappe“. Acest lucru a înfuriat atît de tare Comitetul, încît s-a ordonat asasinarea lui de Gaulle. Serviciul de Informaţii francez a reuşit, însă, să intercepteze planurile „Şacalului“ şi să-l protejeze pe General. În lumina documentelor MI6 – despre care aş putea adăuga că reprezintă principala sursă a Comitetului, în materie de informaţii – activitatea prestată de Serviciile Informative franceze poate fi catalogată drept miraculoasă.

Departamentul 6 al Informaţiilor Militare (MI6) datează de pe vremea lui Francis Walsingham, marele mînuitor al operaţiunilor murdare de sub domnia Reginei Elisabeta I. Pe parcursul a sute de ani, MI6 şi-a creat un istoric pe care nici o altă agenţie de informaţii nu-l poate reedita, nici măcar în parte. Agenţii MI6 au adunat informaţii din întreaga lume şi au îndeplinit operaţiuni secrete care i-ar uimi chiar şi pe cei mai mari cunoscători, dacă ele ar ajunge să fie date publicităţii, motiv pentru care Comitetul celor 300 consideră MI6 ca fiind Marele Serviciu.

Oficial, MI6 nu există. Bugetul său provine din punga Reginei şi din „fonduri private“, şi se spune că valoarea acestuia variază între 350 şi 500 de milioane de lire sterline pe an, dar nimeni nu ştie sigur care e suma exactă. Sub actuala sa formă, MI6 datează din 1911, cînd era condus de Mansfield Cumming, un căpitan al Marinei Regale, care a fost identificat, întotdeauna, cu litera „C“ (de aici, şi celebrul „M“, din filmele cu James Bond). Nu există nici o documentaţie oficială a succeselor şi eşecurilor MI6 – atît de secret este acest Serviciu de Informaţii, deşi dezastrele Burgess-Maclean-Blake-Blunt au adus mari prejudicii moralului ofiţerilor MI6. Spre deosebire de alte Servicii Speciale, viitorii membri ai agenţiei britanice sînt recrutaţi, din universităţi şi din alte instituţii de învăţămînt, de „căutători de talente“ foarte pricepuţi, după cum am văzut în cazul bursierilor Rhodes, recrutaţi în Masa Rotundă. Una dintre cerinţe este capacitatea de a vorbi limbi străine. Candidaţii trec printr-o riguroasă testare, urmată de o pregătire „la sînge“.

Cu sprijinul unei forţe atît de formidabile, Comitetul celor 300 n-are nici un motiv să se teamă că ar putea fi demascat, iar lucrurile vor sta la fel, cel puţin încă vreo cîteva decenii. Ceea ce face incredibil acest Comitet este nemaipomenita secretomanie care domneşte în jurul lui. Nici un organ mass-media n-a menţionat vreodată ierarhia acestor conspiratori; prin urmare, aşa cum e de aşteptat, oamenii se îndoiesc de existenţa lui.

Comitetul celor 300 se află, în cea mai mare parte, sub controlul monarhului britanic – în momentul de faţă, Regina Elisabeta a Il-a. Se crede că Regina Victoria ajunsese paranoică de-a dreptul în privinţa păstrării secretului. Ea a făcut mari eforturi să escamoteze scrierile masonice lăsate la locul crimelor lui Jack Spintecătorul, scrieri care făceau aluzie la legăturile dintre Comitetul celor 300 şi „experimentele“ efectuate de un membru al familiei regale, care ocupa şi un rang înalt în francmasoneria de Rit Scoţian. Comitetul celor 300 are, în rîndul membrilor săi, numeroşi reprezentanţi ai aristocraţiei britanice, aceasta avînd interese corporatiste şi parteneri de afaceri în toate ţările lumii, inclusiv în Rusia.

Structura Comitetului este următoarea: Institutul Tavistock, de la Universitatea din Sussex şi de la sediul din Londra, aflat în proprietatea şi sub controlul Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale, al cărui „hofjuden“, în America, este Henry Kissinger. ,,Eagle Star Group”, care şi-a schimbat numele în ,,Star Group”, după încheierea celui de-al II-lea război mondial, este compus din 8 companii internaţionale majore, implicate în domenii adiacente şi suprapuse: (1) asigurări, (2) operaţiuni bancare, (3) afaceri imobiliare, (4) divertisment, (5) înaltă tehnologie, inclusiv cibernetica şi comunicaţiile electronice etc.

Operaţiunile bancare, deşi nu reprezintă activităţi de bază, au o importanţă vitală, mai ales în domeniile în care băncile acţionează ca nişte case de clearing şi centre de spălare a banilor obţinuţi din traficul de droguri. Principalele „bănci cu nume mari“ sînt: Banca Angliei, Băncile Rezervei Federale, Banca de Acorduri Internaţionale, Banca Mondială şi Banca din Hong Kong şi Shanghai. American Express Bank este un mijloc de reciclare a narcodolarilor. Fiecare dintre băncile enumerate este afiliată şi/sau controlează sute de mii de bănci mari şi mici din întreaga lume.

În reţeaua Comitetului celor 300 funcţionează mii de bănci, inclusiv Banca Commerciale d’Italia, Banca Privata, Banco Ambrosiano, Netherlands Bank, Barclays Bank, Banco del Colombia, Banco de Ibero-America. Întrucît manevrează investiţii de ,,capital flotant” în şi din Statele Unite, mai ales în dolari şi obligaţiuni americane – un interes special îl prezintă Banca della Svizzeria Italiana (B.S.I.), amplasată şi izolată în „neutrul“ Lugano, centrul de capital flotant al Nobilimii Negre veneţiene. Lugano nu se află în Italia sau în Elveţia, ci este un soi de zonă crepusculară pentru operaţiunile oneroase cu capital flotant. George Ball, proprietarul unui mare pachet de acţiuni în B.S.I., e un „insider“ proeminent şi, totodată, reprezentantul băncii în Statele Unite.

Mai sînt, apoi, B.C.C.I., Banco Mercantil de Mexico, Banco Nacional de Panama, Bangkok Metropolitan Bank, Bank Leumi, Bank Hapoalim, Standard Bank, Bank of Geneva, Bank of Ireland, Bank of Scotland, Bank of Montreal, Bank of Nova Scotia, Banque de Paris et des Pays Bas, British Bank of the Middle East şi Royal Bank of Canada, ca să menţionăm doar un număr foarte mic dintr-o enormă listă de bănci „specializate“.

Familia Oppenheimer, din Africa de Sud, face parte din categoria „super-grea“ a Comitetului celor 300, surclasîndu-i pe „greii“ din familia Rockefeller. De exemplu, în 1981, Harry Oppenheimer, preşedintele giganticei Corporaţii anglo-americane care controlează extracţia aurului şi a diamantelor, precum şi vînzările şi distribuirea acestora în lume, a declarat că se pregătea să se lanseze pe piaţa bancară nord-americană. Oppenheimer a investit prompt 10 miliarde de dolari într-un ,,vehicul” special, creat anume în scopul de a cumpăra părţi din marile bănci ale Statelor Unite, printre care şi ,,Citicorp”. Vehiculul de investiţie al lui Oppenheimer se numea ,,Minorco”, şi avea sediul în Bermude, o rezervaţie a familiei regale britanice. Din Consiliul de Administraţie al „Minorco“ urmau să facă parte Walter Wriston, de la ,,Citicorp”, şi Robert Clare, principalul consilier al corporaţiei.

Singura companie care putea rivaliza cu Oppenheimer în domeniul mineralelor şi al metalelor preţioase era ,,Consolidated Gold Fields”, din Africa de Sud, dar Oppenheimer a preluat-o sub control cu un pachet de acţiuni de 28% – devenind, astfel, principalul acţionar unic. În acest mod, aurul, diamantele, platina, titanul, tantalitul, cuprul, minereul de fier, uraniul şi încă alte 52 de metale şi minerale – dintre care unele prezentau o valoare strategică absolut vitală pentru Statele Unite – au trecut în mîinile Comitetului celor 300.

Astfel, s-a realizat, pe deplin, planul unuia dintre primii membri sud-africani ai Comitetului celor 300, Cecil John Rhodes, un plan care a debutat prin vărsare de sînge, victimele fiind mii şi mii de fermieri albi din Africa de Sud, împreună cu familiile lor, adică acei locuitori pe care istoria îi consemnează ca „buri“. În timp ce Statele Unite stăteau cu mîinile încrucişate, la fel ca restul lumii, această mică naţiune a fost supusă celui mai mîrşav război de genocid din Istorie. Statele Unite vor fi supuse aceluiaşi tratament de către Comitetul celor 300, atunci cînd le va veni, şi lor, rîndul, iar pînă atunci nu mai e mult.

Companiile de asigurări joacă un rol-cheie în afacerile Comitetului celor 300. Printre acestea se găsesc firme importante, precum Assicurazioni Generali of Venice şi Riunione Adriatica di Sicurta, primele două companii de asigurări, ca mărime, din lume, care îşi ţin conturile la Banca de Acorduri Internaţionale, din Elveţia, în franci-aur. Ambele controlează o multitudine de bănci de investiţii, al căror profit în acţiuni, pe Wall Street, e de două ori mai mare decît acela al investitorilor americani.

În Consiliile de Administraţie ale acestor doi giganţi ai asigurărilor figurează mai mulţi membri ai Comitetului celor 300: Familia Giustiniani, din Nobilimea Neagră a Romei şi a Veneţiei, care-şi revendică descendenţa din Împăratul Iustinian; Sir Jocelyn Hambro, de la Banca (Comercială) Hambros; Pierpaolo Luzzatti Fequiz, provenind din Nobilii Negri Veneţieni cu numele de Luzzato, a căror genealogie se întinde pe mai multe secole; Umberto Ortolani, din străvechea familie, cu acelaşi nume, a Nobilimii Negre.

Alţi membri ai Comitetului celor 300, care fac parte atît din Nobilimea Neagră Veneţiană, cît şi din Consiliile de Administraţie ale A.S.G. şi R.A.S., sînt Familia Doria, financiarii Habsburgilor spanioli, Elie de Rothschild, din familia franceză Rothschild, baronul August von Finck (Finck, al doilea om ca avere din Germania, a decedat între timp), Franco Orsini Bonacassi, din vechea Nobilime Neagră Orsini, care-şi trasează ascendenţa pînă la un senator roman, din Antichitate, cu acelaşi nume, Familia Alba, urmaşă a Marelui Duce de Alba, şi baronul Pierre Lambert, văr al familiei belgiene Rothschild.

Companiile englezeşti aflate sub controlul familiei regale britanice sînt ,,Eagle Star”, ,,Prudential Assurance” şi ,,Prudential Insurance”, care au în proprietate cel mai mare număr de agenţii de asigurare americane, inclusiv ,,Allstate Insurance”. În capul listei se află ,,Eagle Star”, probabil, cel mai puternic ,,paravan” pentru Departamentul 6 al Informaţiilor Militare (MI6). Deşi nu are, nici pe departe, dimensiunile companiei ,,Assicurazioni Generale”, ,,Eagle Star” este, poate, la fel de importantă, fie şi numai pentru faptul că este proprietatea celor ce compun familia Reginei Angliei şi, ca lider titular al Comitetului celor 300, are un impact irezistibil.

Compania ,,Eagle Star” este mai mult decît un ,,paravan” major pentru MI6: ea reprezintă şi un paravan al unor mari bănci britanice, inclusiv ,,Hill-Samuels”, ,,N.M. Rotschild şi Fiii” (ai căror patroni fac parte dintre aceia care determină preţul aurului, la Londra) şi ,,Barclays” (una dintre fondatoarele Congresului Naţional African). Se poate spune, cu destulă certitudine, că, în majoritatea lor, familiile oligarhice de mare putere din Marea Britanie au creat ,,Eagle Star” ca vehicul pentru ,,operaţiunile negre”, organizate împotriva celor care se opun politicilor Comitetului celor 300.

Spre deosebire de C.I.A., legea britanică incriminează dezvăluirea identităţii înalţilor oficiali ai MI6, motiv pentru care avem doar o listă parţială a ,,marilor şefi” din acest Serviciu Secret britanic, care sînt (sau au fost) şi membri ai Comitetului celor 300: Lord Hartley Shawcross, Brian Edward Mountain, Kenneth Keith, Kenneth Strong, William Stephenson, William Wiseman. Toţi cei enumeraţi sînt (sau au fost) profund implicaţi în companiile-cheie ale Comitetului celor 300, care interacţionează cu mii de firme avînd ca obiect de activitate comerţul în cele mai diverse domenii. Printre aceste companii se numără: Rank Organization, Xerox Corporation, I.T.T., I.B.M., R.C.A., C.B.S., N.B.C., B.B.C. şi C.B.C (în comunicaţii), Raytheon, Testron, Bendix, Atlantic Richfield, British Petroleum, Royal Dutch Shell, Marine Midland Bank, Lehman Brothers, Kuhn Loeb, General Electric, Westinghouse Corporation, United Fruit Company etc.

MI6 a condus un mare număr dintre aceste companii, prin intermediul agenţilor informativi britanici, detaşaţi în clădirea R.C.A., din New York, care era cartierul general al principalului ofiţer al Serviciului, William Stephenson. „Radio Corporation of America“ (R.C.A.) a fost înfiinţată, în anul 1919, de către G.E. Westinghouse, „Morgan Guarantee and Trust“ (care acţiona în numele Coroanei Britanice) şi „United Fruit“, cu rolul de centru informativ britanic. Primul preşedinte al R.C.A. a fost Owen Young, cel după care şi-a primit numele şi Planul Young. În 1929, la conducerea R.C.A. a fost numit David Sarnoff. Acesta lucrase ca asistent al lui Young la Conferinţa de Pace de la Paris, în 1919, unde Germania îngenuncheată fusese înjunghiată pe la spate de ,,Aliaţii” victorioşi.

O reţea de bănci şi case de brokeraj de pe Wall Street se ocupă de comerţul cu acţiuni al Comitetului, iar printre acestea se situează, la loc de frunte, ,,Blyth”, ,,Eastman Dillon”, grupurile ,,Morgan”, ,,Lazard Frčres” şi ,,Kuhn Loeb Rhodes”. Pe Wall Street nu se întîmplă nimic care să nu fie controlat de Banca Angliei, ale cărei instrucţiuni sînt transmise prin grupurile ,,Morgan” şi, apoi, puse în practică prin intermediul caselor de brokeraj-cheie, ai căror lideri supremi poartă responsabilitatea finală pentru îndeplinirea directivelor Comitetului.

Înainte de a depăşi limitele stabilite de ,,Morgan Guarantee“, Drexel Burnham Lambert era un favorit al Comitetului celor 300. În 1981, aproape fiecare Casă de brokeraj majoră, din Washington, fusese cumpărată de Comitet. Compania ,,Phibro“, branşa de afaceri a familiei Oppenheimer, de la ,,Anglo-American Corporation“, fuzionase cu ,,Salomon Brothers“. Prin acest mecanism de control, Comitetul celor 300 garantează că membrii săi şi corporaţiile lor de afaceri, cu arie extinsă de acţiune, îşi predau investiţiile pe Wall Street, cu o rată dublă faţă de cea a investitorilor străini „din afară“.

Reţineţi că unele dintre cele mai bogate familii din lume locuiesc în Europa, aşa că e firesc ca ele să reprezinte majoritatea în rîndul membrilor Comitetului. Pe lîngă familia Von Thurn und Taxis, care a fost, cîndva, proprietara francizei poştale din Germania, David Rockefeller poate părea o rudă săracă. Dinastia Von Thurn und Taxis are o vechime de 300 de ani, iar membrii familiei, generaţii după generaţii, au avut asigurate, în Comitet, locurile de frunte, pe care le ocupă şi în zilele noastre. Am menţionat, deja, numele multora dintre cei mai bogaţi membri ai Nobilimii Negre veneţiene care fac parte din Comitetul celor 300, şi vom adăuga şi numele altora, pe măsură ce-i vom întîlni în diversele lor domenii de activitate. Acum, îi vom include şi pe unii membri americani ai Comitetului celor 300, încercînd să le urmărim afilierile şi relaţiile care duc pînă la Coroana Britanică.

Cum se pot confirma aceste fapte? În realitate, unele dintre ele nici nu se pot verifica, pentru că datele provin direct din dosarele Serviciilor de Informaţii. Dar, cu multă alergătură, se pot găsi numeroase surse care să confirme măcar o parte din aceste fapte. Cercetarea ar implica o căutare minuţioasă prin ,,Dun and Bradstreet Reference Book of Corporations“, prin arhivele ,,Standard and Poors“, precum şi prin ediţiile britanice şi americane din „Who’s Who“. De asemenea, ar fi necesare ore întregi de muncă pentru confruntarea numelor cu afilierile lor corporatiste.

Corporaţiile, băncile şi companiile de asigurări ale Comitetului celor 300 operează sub comandă unificată, acoperind toate aspectele unei strategii şi acţiuni coordonate. Comitetul este SINGURA ierarhie de putere organizată din lume, care transcende toate guvernele şi toţii indivizii, oricît de puternici s-ar crede ei. Această structură acoperă Finanţele, domeniul Apărării şi partidele politice de toate culorile şi orientările.

Nu există nici o entitate pe care Comitetul să n-o poată depista şi controla, inclusiv religiile organizate ale lumii. Prin urmare, acesta este atotputernicul GRUP OLIMPIAN, a cărui putere îşi are baza la Londra şi în centrele financiare ale Capitalei britanice. El e cel ce ţine în mîinile sale metalele, mineralele şi pietrele preţioase, cocaina, opiul şi medicamentele, dar îi are şi pe bancheri, pe promotorii cultelor religioase şi pe fondatorii muzicii rock. Coroana Britanică este punctul de control din care radiază toate. Vorba aceea: „Şi-au vîrît cîte un deget în fiecare plăcintă“.

Este evident că domeniul comunicaţiilor e controlat cu cea mai mare stricteţe. Revenind la R.C.A., constatăm că directoratul său este compus din personalităţi anglo-americane, care ocupă locuri proeminente şi în alte organizaţii, precum: N.A.T.O., Clubul de la Roma, Comisia Trilaterală, Francmasoneria, ,,Capul de Mort“, Grupul Bilderberg, ,,Masa Rotundă“, Societatea ,,Milner“ şi Societatea ,,Aristotel“, a Iezuiţilor. Printre cei ce s-au aflat la conducerea R.C.A. se număra şi David Sarnoff. Acesta s-a mutat la Londra în acelaşi timp cînd William Stephenson s-a instalat în sediul R.C.A., din New York.

Toate cele 3 mari reţele de televiziune americane au apărut ca mlădiţe ale R.C.A., în special National Broadcasting Company (N.B.C.), care a fost prima dintre ele, urmată îndeaproape de American Broadcasting Company (A.B.C.), în 1951. A treia mare reţea de televiziune a fost Columbia Broadcasting System (C.B.S.), care, la fel ca surorile sale a fost, şi încă mai este, dominată de Serviciile britanice de Informaţii. William Paley a fost instruit în tehnicile de spălare a creierului în massă, la Institutul Tavistock, înainte de a fi considerat calificat să conducă reţeaua C.B.S.

Astfel, fără ştirea locuitorilor Statelor Unite, toate reţelele de televiziune americane mai importante sînt supuse supravegherii britanice, şi toate informaţiile pe care acestea le difuzează primesc, mai întîi, aprobarea de la Londra. E interesant de observat că publicaţia informativă a Institutului Tavistock, editată de Institutul de Cercetări Stanford şi intitulată „Conspiraţia Vărsătorului“, a fost finanţată din donaţii de la toate cele 3 reţele principale de televiziune.

De altfel, aceste reţele de televiziune sînt reprezentate în Comitetul celor 300. Ele sînt afiliate gigantului afacerilor comunicaţiilor în massă, Corporaţia ,,Xerox“, din Rochester, New York, al cărei preşedinte, Robert M. Beck, este membru al Comitetului. Beck este şi director al ,,Prudential Life Insurance Company“, o subsidiară a firmei ,,London Prudential Assurance Company Limited“.

Din Consiliul de Administraţie al ,,Xerox“ mai fac parte: Howard Clark, de la ,,American Express Company“ – unul dintre principalele canale de circulaţie a banilor obţinuţi din droguri, prin intermediul „cecurilor de călătorie“ -, fostul secretar al Trezoreriei, William Simon, şi Sol Linowitz, cel care a negociat Tratatele Canalului Panama, din partea Comitetului. Linowitz este important pentru Comitetul celor 300, în virtutea îndelungatei sale experienţe de spălare a narcodolarilor, prin intermediul companiei ,,Marine Midland“ şi al Băncii din Hong Kong şi Shanghai.

Din Consiliul de Administraţie al ,,Xerox” mai face parte şi Robert Sproull, personaj care prezintă un real interes, întrucît, în calitate de preşedinte al Universităţii din Rochester, şi-a dat avizul ca Institutul Tavistock, acţionînd prin intermediul CIA, să folosească spaţiile universităţii pentru experimentele cu MK-Ultra L.S.D., care au durat 20 de ani. Alte aproximativ 85 de universităţi din Statele Unite au permis, şi ele, ca spaţiile lor să fie folosite în acest mod. Oricît de uriaşă ar fi structura ei, Corporaţia ,,Xerox” nici nu se compară cu Organizaţia ,,Rank”, un conglomerat cu baza la Londra, controlat, în întregime, de rudele cele mai apropiate ale Reginei Elisabeta a II-a.

Printre membrii notabili ai Consiliului de Administraţie al ,,Rank Organization”, care fac parte şi din Comitetul celor 300, se numără:

– Lordul Helsby, preşedintele Băncii ,,Midland”, Casă de clearing pentru banii obţinuţi din droguri. Helsby mai deţine funcţia de director în giganticul ,,Imperial Group”, precum şi în ,,Industrial and Commercial Finance Corporation”;

– Arnold France, directorul companiei ,,Tube Investments”, care conduce reţeaua Metroului londonez. El este, totodată, şi director al BĂNCII ANGLIEI, cea care exercită un control substanţial asupra Băncii Rezervelor Federale;

– Dennis Mountain, preşedinte al marelui grup ,,Eagle Star” şi director al ,,English Property Corp.”, una dintre companiile rentier-financiare ale familiei regale britanice;

– Angus Ogilvie, „Prinţul Companiilor”, care e căsătorit cu Prinţesa Alexandra, sora Ducelui de Kent, liderul Francmasoneriei de Rit Scoţian, cel ce ţine locul reginei, cînd aceasta e plecată din Marea Britanie. Ogilvie este director al Băncii Angliei şi preşedinte al ,,Lonrho”. Giganticul conglomerat ,,Lonrho” a fost cel care a pus capăt guvernării lui Ian Smith în Rhodesia, astfel încît să poată fi înlocuit de Robert Mugabe. Miza acestei acţiuni erau minele de crom ale ţării, care produc minereul de crom de cea mai bună calitate din lume;

– Cyril Hamilton, preşedinte al ,,Standard and Chartered Bank” (fosta bancă a Lordului Milner şi a lui Cecil Rhodes) şi membru în Consiliul de Administraţie al Băncii Angliei. Hamilton mai face parte şi din alte cîteva Consilii de Administraţie – la ,,Xerox Corporation”, ,,Malta International Banking Corporation” (o bancă a Cavalerilor de Malta), ,,Standard Bank”, din Africa de Sud (cea mai mare bancă din ţară), precum şi la ,,Banque Belge d’Afrique”;

– Lordul O’Brien of Lotherby, fost preşedinte al British Bankers Association, director al Băncii ,,Morgan Grenfell”, al ,,Prudential Assurance”, al ,,J. P. Morgan” şi al Băncii Angliei; de asemenea, este membru în Consiliul de Administraţie al Băncii de Acorduri Internaţionale şi director al ,,Unilever”;

– Reay Geddes, preşedintele giganticelor companii de cauciucuri ,,Dunlop” şi ,,Pirelli”, director al Băncilor ,,Midland” şi ,,International”, director al Băncii Angliei. Observaţi cît de mulţi dintre aceşti oameni puternici sînt directori ai Băncii Angliei, fapt de natură să simplifice foarte mult controlul politicilor fiscale americane.

Un mare număr dintre aceste organizaţii şi instituţii, companii şi bănci, sînt asociate prin legături şi conexiuni atît de multe şi de complicate, încît descîlcirea lor devine o sarcină aproape imposibil de îndeplinit. Din Consiliul de Administraţie al R.C.A. face parte Thornton Bradshaw, preşedintele Companiei ,,Atlantic Richfield” şi membru al N.A.T.O., al World Wildlife Fund, al Clubului de la Roma, al Institutului Aspen pentru Studii Umaniste şi al Consiliului de Relaţii Externe. Bradshaw mai este şi preşedinte al N.B.C. Cea mai importantă funcţie a R.C.A. rămîne aceea de agenţie a Serviciilor britanice de Informaţii.

În general, nu se ştie cît de influent a fost rolul jucat de Comitetul celor 300 în stoparea investigaţiilor demarate de senatorul McCarthy în interiorul C.I.A. şi care erau pe punctul de a reuşi. Dacă McCarthy ar fi avut succes, e foarte posibil ca preşedintele John F. Kennedy să mai fi fost în viaţă, şi azi.

Cînd McCarthy a spus că urma să-l convoace pe William Bundy în faţa Comisiei sale de anchetă, la Washington D.C. şi Londra s-a dezlănţuit panica. Dacă ar fi fost chemat să depună mărturie, cel mai probabil, Bundy ar fi cedat, dezvăluind „relaţiile speciale“ care existau între membrii cercurilor oligarhice britanice şi verii lor din guvernul Statelor Unite.

O asemenea posibilitate nici nu putea fi concepută. Institutul Regal de Afaceri Internaţionale (R.I.I.A.) a fost chemat să-1 oprească pe McCarthy. Drept urmare, R.I.I.A. l-a ales pe Allen Dulles, un admirator înflăcărat al societăţii britanice decadente, pentru a-l ataca frontal pe McCarthy. Dulles i-a însărcinat cu anchetarea cazului McCarthy pe Patrick Lyman şi Richard Helms. Ulterior, Helms a fost răsplătit pentru serviciile prestate împotriva lui McCarthy, prin numirea sa la conducerea C.I.A. Generalul Mark Clark, membru al C.F.R., un militar foarte simpatizat în cercurile londoneze, a fost numit de generalul Eisenhower să respingă atacul, pe toate fronturile, declanşat de McCarthy asupra C.I.A. McCarthy a rămas dezarmat atunci cînd Clark a anunţat că urma să fie numit un comitet special pentru a examina Agenţia. Conform instrucţiunilor primite de la R.I.I.A., Clark a recomandat un Comitet al Congresului, care „să examineze periodic activitatea Agenţiilor guvernamentale de Informaţii“. Toată afacerea a fost o tragedie funestă pentru America şi o victorie strălucită pentru Marea Britanie, care se temea ca, nu cumva, McCarthy să dea întîmplător peste Comitetul celor 300 şi să afle modul în care acesta controla toate aspectele afacerilor Statelor Unite.

– Peter G. Peterson, fostul preşedinte al Băncilor ,,Lehman Brothers” şi ,,Kuhn Loeb”, lucrase sub comanda fostului şef al MI6, William Wiseman, şi, ca atare, nu era străin de cercurile regale de la Londra. Peterson are legături strînse cu Institutul Aspen, un alt braţ executiv al Serviciilor britanice de Informaţii.

– John R. Petty este preşedintele ,,Marine Midland” – o bancă ale cărei relaţii cu traficul de droguri au fost confirmate cu mult timp înainte de a fi fost înglobată de Banca din Hong Kong şi Shanghai, probabil, banca nr. 1 din comerţul cu opiu, poziţie pe care o ocupă din 1814.

Dar cea mai concludentă probă pe care o pot oferi despre existenţa Comitetului celor 300 este Organizaţia ,,Rank”, care, în conjuncţie cu ,,Eagle Star”, reprezintă Coroana Britanică. De asemenea, ea este şi centrul de operaţiuni negre al MI6 (S.I.S.). Împreună, aceste două companii ale Comitetului celor 300 controlează Dominionul Canadian al Majestăţii Sale, folosind familia „hofjuden“ Bronfman, pentru a le îndeplini ordinele.

Holdingul ,,Trizec”, aflat, ostentativ, în proprietatea familiei Bronfman, este, în realitate, principalul bun patrimonial al Reginei Angliei, în Canada. Întregul trafic de opiu din Asia de Sud-Est se corelează cu ,,imperiul” Bronfman şi este unul dintre mijloacele prin care e adusă heroina în America. Într-un sens, Canada se aseamănă cu Elveţia: peisaje montane înzăpezite şi imaculate, oraşe mari, o ţară de o rară frumuseţe – dar, pe sub toate acestea, se întinde un strat gros de mizerie, produs de masivul ei trafic cu heroină.

Membrii familiei Bronfman sînt „croiţi la comandă“ (în orig. ,,cut-outs“), ceea ce în jargonul MI6 înseamnă „oameni-paravan“, controlaţi de la Londra de către „deskmenii“ (oamenii de la birou) MI6 – în jargon informativ, cei care controlează de la sediu. Edgar Bronfman, capul familiei, a fost trimis, cu mai multe ocazii, la „Moscow Center“ – denumirea codificată a sediului K.G.B., din Scuarul Djerjenski nr. 2, Moscova.

La nivel inferior, s-ar putea ca Bronfman să fi fost foarte util ca om de legătură cu Moscova. El n-a lucrat, în nici o etapă, ca agent de contact pentru MI6, şi nici nu a purtat titlul de „Paroles“ – termen de cod informativ, folosit pentru identificarea reciprocă dintre agenţi – ceea ce l-a dezamăgit amarnic pe avîntatul cap al familiei Bronfman. La un moment dat, cînd s-a considerat că unii dintre Bronfmani aveau un comportament cam suspect, familia a început să fie urmărită de „watchers“ (vardişti) – denumire de jargon pentru ofiţerii de informaţii care ţin persoanele sub supraveghere -, dar nu s-a descoperit decît că Bronfman i se lăuda unui „văr din Statele Unite“ (termenul folosit de MI6 pentru C.I.A.), care nu ştia ce rol juca Edgar Bronfman. Situaţia a fost remediată rapid.

Doi directori de la ,,Eagle Star“, care erau şi agenţi operativi la vîrf, în MI6, au preluat sub control familia Bronfman, după cca. 6 luni de la încheierea războiului. Kenneth Keith şi Kenneth Strong, despre care am vorbit, i-au oferit legitimitate familiei Bronfman, înfiinţînd ,,Trizec Holdings“. Nimeni în lume nu se pricepe mai bine decît MI6 la crearea de „companii-paravan“.

Şi totuşi, la fel ca Elveţia, Canada are o latură murdară, care, prin grija Comitetului celor 300, a rămas bine ascunsă vederii, sub pretextul Legii Secretelor Oficiale, o copie la indigo a legii britanice emise în 1913. Drogurile, spălarea de bani, crimele şi actele de banditism – toate sînt acoperite de această lege infamă. Nu mulţi ştiu că o persoană acuzată în baza Legii Secretelor Oficiale, care poate fi interpretată oricum doresc agenţii Coroanei, este pasibilă de pedeapsa capitală. După cum am afirmat în repetate rînduri, începînd din 1980, Canada nu e un stat asemănător cu Africa de Sud, Olanda sau Belgia; ea a rămas, întotdeauna, legată de fustele Reginei Angliei. Canada, după cum constatăm, e veşnic prima ţară care pune în aplicare dorinţele Elisabetei a II-a. Trupele canadiene au luptat în absolut toate războaiele Majestăţii Sale, inclusiv în Războiul cu burii (1899-1903).

La fel ca echivalentul său american, Institutul Canadian de Afaceri Internaţionale este un produs al Institutului Regal de Afaceri Internaţionale (R.I.I.A.) şi conduce toate politicile canadiene. Membrii săi ocupă permanent funcţii în Secretariatul de Stat, încă de la înfiinţarea acestuia, în 1925. Institutul pentru Relaţiile din Pacific, organizaţie care a pregătit atacul de la Pearl Harbor, a fost primit cu braţele deschise în Canada, după ce Owen Lattimore şi colegii săi au fost demascaţi pentru trădare, în 1947, şi au părăsit Statele Unite înainte de a putea fi puşi sub acuzare.

Institutul Canadian pentru Afaceri Internaţionale are legături cu Organizaţia ,,Rank“ prin Lordul Kenneth Strong, cel care a ocupat poziţia secundă la comanda MI6, la finele celui de al II-lea război mondial. Ca membru al Ordinului Cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim, Strong este omul numărul 2 în Canada, în ceea ce priveşte reprezentarea intereselor comerciale ale Organizaţiei ,,Rank“ şi cele ale Coroanei Britanice. Face parte din Consiliul de Administraţie al uneia dintre cele mai prolifice bănci ale drogurilor din lume, după Banca din Hong Kong şi Shanghai, şi anume Banca din Nova Scotia, prin care se transferă beneficiile din traficul canadian cu heroină.

Primul pe listă e Brian Edward Mountain, membru de rang înalt al Ordinului Cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim. De reţinut că, atunci cînd a vrut ca Statele Unite să intre în al II-lea război mondial, Coroana Britanică i-a trimis pe Lordul Beaverbrook şi pe Brian Mountain la o întîlnire cu preşedintele Roosevelt, pentru a-i transmite ordinele Coroanei în acest sens. Roosevelt s-a conformat, ordonînd ca Marina Americană să opereze de la o bază din Groenlanda, de unde a lansat lovituri asupra submarinelor germane, în toate cele 9 luni anterioare atacului de la Pearl Harbor. Acest lucru s-a făcut fără cunoştinţa şi consimţămîntul Congresului american.

Un alt nume cu greutate în relaţiile dintre ,,Rank“ şi Canada a fost Lordul Kenneth Keith, director al echivalentului canadian al Băncii din Hong Kong şi Shanghai, şi anume Banca din Nova Scotia, care era profund implicată în spălarea banilor proveniţi din traficul de droguri. El mai făcea parte şi din Consiliul de Administraţie al celei mai vechi şi mai cunoscute instituţii de presă din Marea Britanie – redacţia publicaţiilor ,,London Times“ şi ,,Sunday Times“. Timp de mai bine de 100 de ani, ziarul ,,Times“ a fost purtătorul de cuvînt al Coroanei în afacerile externe, în problemele financiare şi viaţa politică din ţara legendarului rege Arthur.

La fel ca atîţia alţi membri ai Comitetului celor 300, Lordul Kenneth circula între MI6 şi lanţul de comandă al aprovizionării cu opiu din Hong Kong şi China, chipurile, în interes de afaceri, în beneficiul Institutului Canadian pentru Afaceri Internaţionale, din care el făcea parte. Mai mult, ca director al Casei bancare Hill Samuel, prezenţa lui în China şi Hong Kong putea fi explicată fără nici o problemă. Unul dintre cei mai apropiaţi asociaţi ai lui din afara cercurilor MI6 era Lordul Philip de Zuleta, cel ce exercita controlul direct, din partea Comitetului celor 300, asupra tuturor premierilor britanici, fie ei conservatori, fie laburişti. Keneth Strong era punctul central unde se întîlneau toate spiţele roţii drogurilor, inclusiv terorismul, producţia de opiu, pieţele aurului, spălarea de bani şi depunerea lor în conturile centrale, aparţinînd Coroanei Britanice.

La vîrful controlului Coroanei Britanice asupra Canadei stătea Walter Gordon. Fost membru al Comitetului de supervizare directă, cunoscut şi sub denumirea de Consiliul Privat, Gordon sponsoriza Institutul pentru Relaţiile din Pacific, prin intermediul Institutului Canadian de Afaceri Internaţionale. Ca fost ministru de Finanţe, Gordon i-a putut plasa pe contabilii şi juriştii aleşi de Comitetul celor 300 în interiorul a 3 bănci principale, închiriate: Banca din Nova Scotia, Banca Imperială Canadiană şi Banca Dominionului Toronto.

Prin intermediul acestor trei ,,Bănci ale Coroanei”, o reţea alcătuită din agenţi ai Comitetului celor 300 (care răspundeau în faţa lui Gordon) supraveghea o vastă operaţiune de spălare a banilor proveniţi din droguri – a doua, ca mărime, din lume -, cu acces direct în China. Înainte de a muri, Gordon îi controla pe James Endicott, Chester Ronning şi Paul Linn, identificaţi de MI6 ca fiind principalii ,,specialişti sinologi” ai Canadei. Toţi trei colaborau îndeaproape cu Ciu En Lai, care i-a spus, la un moment dat, preşedintelui egiptean Gamal Abdel Nasser că le va face Marii Britanii şi Statelor Unite ceea ce i-au făcut şi ele Chinei, şi anume că va transforma naţiunile acestora în nişte adunături de heroinomani. Ciu En Lai s-a ţinut de cuvînt, începînd cu infanteriştii americani din Vietnam. Alţi colaboratori apropiaţi ai cercului canadian de trafic cu heroină erau John D. Gilmer şi John Robert Nicholson, ambii, membri ai Ordinului Cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim.

Lordul Hartley Shawcross, despre care se crede că îi dădea raportul direct reginei Elisabeta a II-a, făcea parte din Consiliul de Administraţie al Institutului Regal de Afaceri Internaţionale şi era rector al Universităţii din Sussex, unde se găseşte faimosul Institut Tavistock pentru Relaţii Umane, avînd legături extinse cu Canada.

În cadrul operaţiunii desfăşurate de Organizaţia ,,Rank“ în Statele Unite, nici o altă companie nu a servit cu mai mult succes interesele acesteia decît ,,Corning Group“, proprietara firmelor ,,Metropolitan Life Insurance“ şi ,,New York Life Insurance“. Amory Houghton şi fratele său, James Houghton, membri ai Comitetului celor 300, au servit mult timp Coroana Britanică, prin intermediul companiilor de asigurări menţionate, precum şi prin ,,Corning Glass“, ,,Dow Corning“ şi ,,Corning International“. Amîndoi fac parte, de asemenea, din consiliile de administraţie ale I.B.M. şi ,,Citicorp“. James Houghton este director al Institutului Princeton pentru Studii Avansate, director al Bibliotecii J. Pierpont Morgan, un bastion fortificat al R.I.I.A. şi C.F.R., precum şi al C.B.S.

Fraţii Houghton au fost cei care au donat Institutului Aspen, al Coroanei britanice, un teren de sute de acri, cunoscut sub denumirea de Plantaţia Wye, din Maryland. Din acelaşi Consiliu de Administraţie al companiei ,,Croning Glass“ face parte şi episcopul Arhidiocezei Bisericii Anglicane (Episcopaliene), din Boston. Toate acestea îi conferă grupului acel aer de respectabilitate pe care directorii companiilor de asigurări trebuie să-l afişeze. După cum vom vedea, pe lîngă James Houghton, din Consiliul de Administraţie al Grupului ,,Croning“ mai fac parte Keith Funston şi John Harper, care conduc ,,Metropolitan Life Insurance Company“.

Dacă luăm în calcul fie şi numai o astfel de reţea masivă de interfeţe a acestei unităţi din cadrul Comitetului celor 300, e de ajuns să ne formăm o imagine destul de clară a numeroaselor pîrghii de putere de care dispune ierarhia conspiratorilor, o forţă în faţa căreia se îndoaie genunchii oricui, inclusiv cei ai preşedintelui Statelor Unite, indiferent cine este acela care se nimereşte să ocupe această funcţie. Lucrul cel mai important de reţinut este felul cum această companie americană, care nu e decît una dintre sutele de acelaşi tip, interacţionează cu Serviciile de Informaţii britanice, cu Canada, cu Extremul Orient şi cu Africa de Sud, ca să nu mai pomenim de ampla reţea de oficiali corporatişti şi de directori, cu acces în toate aspectele care ţin de domeniul afacerilor şi al politicii, din Statele Unite.

Deşi ,,Metropolitan Life Insurance Company“ nu se poate compara nici măcar pe departe cu gigantica ,,Assicurazioni Generale“, a Comitetului celor 300, firma reprezintă, totuşi, un indicator concludent asupra modului cum se întinde puterea fraţilor Houghton peste tot spectrul afacerilor din SUA şi Canada. Începînd cu R.H. Macy (unde mochetele de pe coridoare nu mai sînt roşii, indicînd afilierea companiei la comunism) şi continuînd cu Royal Bank of Canada, National and Westminster Bank, Intertel (o agenţie privată de Informaţii, virulentă şi lipsită de scrupule), Canadian Pacific, The Reader’s Digest, R.C.A., A.T.&T., Harvard Business School, W.R. Grace Shipping Company, Ralston Purina Company, U.S. Steel, Irving Trust, Consolidated Edison of New York şi A.B.C. – reţeaua de putere a fraţilor Houghton se extinde pînă la Banca din Hong Kong şi Shanghai.

O altă companie de succes a Trustului ,,Rank“, din SUA, este ,,Reliance Insurance Group“. Ca parte integrantă a ,,Studiului de Bombardament Strategic“, ,,Reliance“ şi-a înfiinţat baza structurală iniţială, pentru operaţiuni de spălare pe creier şi de influenţare a opiniei publice, prin sondaje, studii şi analize ale sistemelor folosite de Institutul Tavistock în Statele Unite. ,,Reliance Insurance Company“, cu sediul la Philadelphia, a organizat structura corporatistă care a creat posibilitatea ca ,,Studiul Bombardamentului Strategic“ să se întoarcă împotriva populaţiei SUA, care, fără măcar să-şi dea seama de ceea ce i se întîmplă, este supusă, de 45 de ani încoace, unui sălbatic război psihologic.

Un agent operativ esenţial în acest asalt asupra Statelor Unite a fost David Bialkin, de la firma de asistenţă juridică ,,Wilkie, Farr şi Gallagher“, a Comitetului celor 300. Bialkin a condus ani de zile Liga Anti-Defăimare (A.D.L.), un produs al Serviciilor de Informaţii britanice, ea fiind înfiinţată în SUA de către MI6 şi condusă de Saul Steinberg şi Eric Trist, de la Institutul Tavistock. Saul Steinberg este reprezentantul în Statele Unite şi partenerul de afaceri al familiei Jacob de Rothschild, din Londra.

,,Reliance Corporation“ este căminul lui Carl Lindner, care i-a succedat în funcţie lui Eli Black, după ce acesta a ,,căzut“ de la etajul 41 al unui zgîrie-nori din New York. ,,Reliance Company“ se află în relaţii cu puternica ,,United Fruit Company“, din Boston şi New Orleans, condusă de Max Fischer. Acesta, pînă să fie reabilitat, fusese un personaj notoriu al lumii interlope din Detroit. ,,United Fruit Company“ a fost mult timp unul dintre canalele de intrare a heroinei şi cocainei în Statele Unite, sub coordonarea lui Mishulam Riklis, de la ,,Rapid American Corporation“, care conducea transporturile din Canada în SUA. Reţineţi că toate acestea se petreceau sub egida unei singure companii, extinsă şi întrepătrunsă cu un număr fabulos de companii şi operaţiuni mai mici, pentru a-i conferi Comitetului celor 300 controlul deplin asupra întregii game de operaţiuni, fiecare integrată la locul ei, bine stabilit, în grilă.

,,Reliance Group“ este un vlăstar al companiei-mamă, funcţia lui fiind aceea de a spăla pe creier poporul american, printr-un mecanism complex de sondaje şi tehnici de influenţare a opiniei publice. O altă companie asociată este ,,Leasco“, aflată în relaţii strînse cu marile firme A.T.&T., Disclosure Inc., Western Union International, Imbucon Ltd. şi „Yankelovich, Skelly and White“.

Daniel Yankelovich este ,,împăratul” structurii corporatiste de sondare şi de manipulare a opiniei publice din Statele Unite, un vast aparat care furnizează ,,puncte de vedere publice asupra problemelor sociale, economice şi politice substanţiale”, ca să-l cităm pe Edward Bernays. Acest vast aparat

i-a transformat pe cei mai mulţi dintre americanii care nu auziseră niciodată de Saddam Hussein şi nu ştiau decît vag că Irakul este o ţară situată, undeva, în Orientul Mijlociu – într-o gloată zgomotoasă, urlînd după sîngele liderului de la Bagdad şi exterminarea naţiunii irakiene.

Yankelovich a exploatat la maximum toate cunoştinţele dobîndite în timpul ultimei conflagraţii mondiale. Ca războinic din generaţia a doua, Yankelovich nu are egal, motiv pentru care sondajele A.B.C., efectuate de compania lui, se situează, întotdeauna, în avangarda ,,opiniei publice”. A fost luată în colimator populaţia SUA – la fel ca, odinioară, locuitorii cartierelor muncitoreşti din Germania – fiindu-i atacat simţul realităţii. O asemenea tehnică, desigur, face parte din instrucţia standard a anumitor grupuri informative, inclusiv C.I.A. Sarcina lui Yankelovich era aceea de a distruge valorile tradiţionale americane şi a le înlocui cu ,,valorile” New Age, ale Erei Vărsătorului. În calitatea pe care o are, aceea de cel mai important formator de opinie publică al Comitetului celor 300, nimeni nu poate contesta faptul că Yankelovich s-a achitat perfect şi în totalitate de sarcinile primite.

Probabil că modul cel mai potrivit de a explica metodele folosite şi rezultatele aşteptate este cel de a arăta în ce anume consta activitatea lui John Naisbitt, aşa cum o explică, el însuşi, în lucrarea sa ,,Trend Report” (Raport de tendinţă). Niasbitt a lucrat pe post de consilier pentru Lyndon B. Johnson, Eastman Kodak, I.B.M., American Express, Contrul pentru Studii Politice, Chase Manhattan, General Motors, Louis Harris Polls, Casa Albă, Institute of Life Insurance, Crucea Roşie Americană, Mobil Oil şi o serie de alte companii şi instituţii ale Comitetului celor 300. Aşa cum se poate vedea din citatul următor, metodologia lui, derivată din procedurile de tip Tavistock, ale MI6, nu este, desigur, unică: ,,Voi contura, pe scurt, metodologia noastră. La elaborarea unui «Trend Report» pentru clienţii noştri, ne bazăm, în primul rînd, pe un sistem de monitorizare a evenimentelor şi comportamentelor locale. Sîntem foarte impresionaţi văzînd în ce măsură acţionează această societate, pornind de la nivelul de jos, spre straturile superioare, aşa că monitorizăm ceea ce se întîmplă pe plan local, nu ceea ce se petrece la Washington sau la New York. Lucrurile încep să se contureze în Los Angeles, în Tampa, Harford, Wichita, Portland, San Diego şi în Denver. În mare măsură, este o societate care acţionează de jos în sus.

Conceptul de monitorizare, folosit în determinarea acestor tendinţe, îşi are originile în al II-lea război mondial. În timpul marii conflagraţii, experţii în Informaţii se străduiau să găsească o metodă pentru a obţine date despre naţiunile inamice, date pe care, în mod normal, le-ar fi putut oferi sondajele de opinie. Sub conducerea lui Paul Lazarsfeld şi a lui Harold Laswell, s-a elaborat o metodă de monitorizare a tot ceea ce se întîmpla în aceste societăţi, prin efectuarea unei analize de conţinut a presei cotidiene. Deşi această metodă de monitorizare a gîndirii publice este preferată, în continuare, de comunitatea informativă, naţiunea cheltuieşte, anual, milioane de dolari pe analize de conţinut ale ziarelor, din toate zonele globului. (…) Motivul pentru care acest sistem de monitorizare a schimbărilor din societate funcţionează atît de bine este acela că «ferestrele de ştiri» din ziare formează un sistem închis. Din motive economice, spaţiul alocat ştirilor într-un ziar nu se schimbă de-a lungul timpului. Astfel, cînd se introduce vreo ştire nouă în această fereastră, e necesar să se elimine, sau să se omită o ştire, ori o combinaţie de subiecte. Principiul implicat aici este definit ca o alegere forţată, în interiorul unui sistem închis. În această situaţie, societăţile adaugă noi preocupări şi le uită pe cele vechi. Noi păstrăm evidenţa atît a celor adăugate, cît şi a celor abandonate.

Evident, societăţile funcţionează asemenea fiinţelor omeneşti. Nu ştiu care este cantitatea precisă, dar o persoană nu poate păstra în minte decît un anumit număr de probleme sau de gînduri, la un moment dat. Dacă se adaugă noi probleme sau preocupări, unele dintre cele deja existente trebuie să fie abandonate. Noi urmărim ceea ce au abandonat americanii şi noutăţile pe care le-au asimilat. Statele Unite trec rapid, de la o societate industrializată în massă, la o societate a informaţiilor, iar impactul final va fi mult mai profund decît cel al trecerii de la societatea agricolă la cea industrială, produsă în Secolul al XIX-lea. Începînd din 1979, în Statele Unite, ocupaţia Nr. 1 a devenit aceea funcţionărească, ea înlocuind munca în fabrici şi în agricultură. Această ultimă afirmaţie conţine o istorie concentrată a Statelor Unite”.

Nu întîmplător, Naisbitt este membru al Clubului de la Roma şi, ca atare, face parte din ,,personalul superior” al Comitetului celor 300. De asemenea, el este unul dintre prim-vicepreşedinţii firmei ,,Yankelovich, Skelly and White”. Demersul lui Naisbitt nu este o pronosticare a tendinţelor, ci o CREARE a acestora. Am văzut cum a fost distrusă baza industrială a SUA, începînd cu siderurgia. În 1982, am scris o carte, pe care am intitulat-o ,,Death of the Steel Industry” (,,Moartea siderurgiei”), unde afirmam că, pînă la jumătatea anilor ‘90, producţia de oţel a Statelor Unite va regresa, pînă va atinge un nivel fără întoarcere, iar construcţiile şi industria constructoare de maşini vor urma aceeaşi cale. Toate acestea au ajuns să se întîmple, iar ceea ce vedem azi nu este o recesiune economică provocată doar de politici economice nesănătoase, ci distrugerea planificată a bazei noastre industriale – şi, odată cu ea, dispariţia clasei de mijloc a Statelor Unite, coloana vertebrală a ţării, a cărei evoluţie depinde de stabilitatea locurilor de muncă şi de expansiunea industrială progresivă. Acesta este unul dintre motivele pentru care recesiunea, care a început, efectiv, în luna ianuarie a anului 1991, s-a transformat într-o depresiune, din care Statele Unite, aşa cum le ştiam în anii ‘60-’70, probabil nu vor mai ieşi niciodată. Economia nu-şi va reveni din criza anului 1991 decît, cel mai devreme, prin 1995-1996, moment în care SUA vor fi devenit o societate complet diferită de cea care era cînd a început recesiunea.

Artizanii opiniilor au jucat un rol deloc de neglijat în acest război contra Americii; trebuie să examinăm contribuţia Comitetului celor 300 în provocarea acestor schimbări cu rază lungă de acţiune şi felul în care ,,inginerii” sociali au folosit analizele sistemelor centrale, pentru a împiedica opinia publică să exprime altceva decît politicile guvernului invizibil. Cum şi unde a început totul?

Din documentele referitoare la primul război mondial pe care le-am putut obţine şi examina în Biroul de Război de la Whitehall, Londra, reiese că Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale (R.I.I.A.) a fost angajat de Comitetul celor 300 să efectueze un studiu asupra manipulării informaţiilor de război. Această sarcină le-a fost încredinţată Lordului Northcliffe, Lordului Rothmere, precum şi lui Arnold Tonybee, care era agentul MI6 în R.I.I.A. Familia Lordului Rothmere avea în proprietate un ziar, care a fost folosit pentru a susţine diverse poziţii ale guvernului, astfel încît s-a considerat că publicaţia respectivă putea modifica percepţiile publicului, mai ales în rîndurile opoziţiei crescînde faţă de război.

Proiectul îşi avea sediul la Wellington House, reşedinţă denumită astfel după Ducele de Wellesly. Printre specialiştii americani recrutaţi cu scopul de a-i ajuta pe Rothmere şi Northcliffe se numărau Edward Bernays şi Walter Lippmann. Grupul ţinea sesiuni de ,,brain storming”, spre a pune la punct tehnicile de mobilizare a sprijinului de massă pentru război, mai ales din partea clasei muncitoare, ai cărei fii trebuiau să plece pe cîmpurile de luptă din Flandra, ca să fie masacraţi într-un număr record.

Prin intermediul ziarului deţinut de Lordul Rothmere, noile tehnici de manipulare au fost testate şi, după o perioadă de cca. 6 luni, a reieşit clar că acestea aveau mare succes. Cercetătorii au descoperit că era numai un grup foarte restrîns de oameni care înţelegeau procesele raţionale şi aveau capacitatea de a observa problema, spre deosebire de ceilalţi, care emiteau doar o opinie trecătoare asupra ei. Acesta din urmă, a spus Lordul Rothmere, era modul în care 87% din publicul britanic aborda războiul, aceeaşi atitudine fiind valabilă şi în privinţa tuturor problemelor societăţii, în general. În felul acesta, iraţionalitatea a fost ridicată la un înalt nivel în conştiinţa publicului. În continuare, manipulatorii au profitat de acest lucru, pentru a submina şi a distrage atenţia publicului, împiedicîndu-l să perceapă realitatea, în orice situaţie dată, şi, cu cît problemele societăţii industriale moderne deveneau mai complexe, cu atît le era mai uşor conspiratorilor să introducă diversiuni tot mai mari. Astfel, s-a ajuns în situaţia în care, create de nişte manipulatori abili, opiniile masselor, care nu aveau nici un fundament real, au căpătat aparenţele unor realităţi ştiinţifice.

După ce, literalmente, au trîntit o concluzie atît de profundă, manipulatorii au pus-o la încercare în repetate rînduri, pe parcursul războiului, astfel încît, în pofida faptului că sute de mii de tineri englezi erau măcelăriţi pe cîmpurile de bătălie din Franţa, nu se înregistra, practic, nici o opoziţie faţă de acel război sîngeros. Documentele vremii arată că în 1917, chiar înainte ca Statele Unite să intre în război, în proporţie de 94%, clasa muncitoare engleză, cea care suporta greul războiului, nu avea nici cea mai vagă idee pentru ce anume lupta, mulţumindu-se doar cu imaginea creată de trăgătorii de sfori mediatici, şi anume că germanii erau o rasă infectă, hotărîtă să le distrugă monarhul şi ţara, şi care, de aceea, trebuia să fie eradicată de pe faţa Pămîntului. Fără îndoială, de atunci, nimic nu s-a schimbat, de vreme ce şi în 1991 am avut exact aceeaşi situaţie creată de mass-media, care i-a dat posibilitatea preşedintelui George Bush Jr. să violeze flagrant Constituţia, declanşînd un război de genocid împotriva naţiunii irakiene, cu deplinul consimţămînt al poporului american.

Din această perspectivă, se poate spune că Woodrow Wilson este cel care a sărit în caravana manipulatorilor opiniei publice şi a folosit-o pentru a duce mai departe cauzele pe care i le strecura în ureche mînuitorul lui, colonelul House. Conform instrucţiunilor preşedintelui Wilson, sau mai bine zis ale colonelului House, a fost creată Comisia Creel şi, din cîte se poate aprecia, aceasta a fost prima organizaţie din SUA care a folosit tehnicile şi metodologia R.I.I.A. pentru sondarea opiniei publice şi pentru propaganda în massă. Experimentele de război psihologic, perfectate la Wellington House, au fost folosite, cu acelaşi succes, şi în al II-lea război mondial, dar ele se folosesc continuu şi în puternicul război psihologic împotriva Statelor Unite, care a început în 1946. Metodele nu s-au schimbat, doar ţinta este alta. Acum, aceasta nu o mai reprezintă cartierele muncitoreşti germane, ci clasa de mijloc a Statelor Unite, care a devenit obiectivul central al atacului.

Prin intermediul ziarului deţinut de Lordul Rothmere, noile tehnici de manipulare au fost testate şi, după o perioadă de cca. 6 luni, a reieşit clar că acestea aveau mare succes. Cercetătorii au descoperit că era numai un grup foarte restrîns de oameni care înţelegeau procesele raţionale şi aveau capacitatea de a observa problema, spre deosebire de ceilalţi, care emiteau doar o opinie trecătoare asupra ei. Acesta din urmă, a spus Lordul Rothmere, era modul în care 87% din publicul britanic aborda războiul, aceeaşi atitudine fiind valabilă şi în privinţa tuturor problemelor societăţii, în general. În felul acesta, iraţionalitatea a fost ridicată la un înalt nivel în conştiinţa publicului. În continuare, manipulatorii au profitat de acest lucru, pentru a submina şi a distrage atenţia publicului, împiedicîndu-l să perceapă realitatea, în orice situaţie dată, şi, cu cît problemele societăţii industriale moderne deveneau mai complexe, cu atît le era mai uşor conspiratorilor să introducă diversiuni tot mai mari. Astfel, s-a ajuns în situaţia în care, create de nişte manipulatori abili, opiniile masselor, care nu aveau nici un fundament real, au căpătat aparenţele unor realităţi ştiinţifice.

După ce, literalmente, au trîntit o concluzie atît de profundă, manipulatorii au pus-o la încercare în repetate rînduri, pe parcursul războiului, astfel încît, în pofida faptului că sute de mii de tineri englezi erau măcelăriţi pe cîmpurile de bătălie din Franţa, nu se înregistra, practic, nici o opoziţie faţă de acel război sîngeros. Documentele vremii arată că în 1917, chiar înainte ca Statele Unite să intre în război, în proporţie de 94%, clasa muncitoare engleză, cea care suporta greul războiului, nu avea nici cea mai vagă idee pentru ce anume lupta, mulţumindu-se doar cu imaginea creată de trăgătorii de sfori mediatici, şi anume că germanii erau o rasă infectă, hotărîtă să le distrugă monarhul şi ţara, şi care, de aceea, trebuia să fie eradicată de pe faţa Pămîntului. Fără îndoială, de atunci, nimic nu s-a schimbat, de vreme ce şi în 1991 am avut exact aceeaşi situaţie creată de mass-media, care i-a dat posibilitatea preşedintelui George Bush Jr. să violeze flagrant Constituţia, declanşînd un război de genocid împotriva naţiunii irakiene, cu deplinul consimţămînt al poporului american.

Din această perspectivă, se poate spune că Woodrow Wilson este cel care a sărit în caravana manipulatorilor opiniei publice şi a folosit-o pentru a duce mai departe cauzele pe care i le strecura în ureche mînuitorul lui, colonelul House. Conform instrucţiunilor preşedintelui Wilson, sau mai bine zis ale colonelului House, a fost creată Comisia Creel şi, din cîte se poate aprecia, aceasta a fost prima organizaţie din SUA care a folosit tehnicile şi metodologia R.I.I.A. pentru sondarea opiniei publice şi pentru propaganda în massă. Experimentele de război psihologic, perfectate la Wellington House, au fost folosite, cu acelaşi succes, şi în al II-lea război mondial, dar ele se folosesc continuu şi în puternicul război psihologic împotriva Statelor Unite, care a început în 1946. Metodele nu s-au schimbat, doar ţinta este alta. Acum, aceasta nu o mai reprezintă cartierele muncitoreşti germane, ci clasa de mijloc a Statelor Unite, care a devenit obiectivul central al atacului.

Aşa cum se întîmplă adeseori, conspiratorii nu şi-au putut ascunde satisfacţia. După primul război mondial – mai exact, în 1922 – Lippmann a expus, detaliat, activitatea Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale, într-o carte pe care a intitulat-o ,,Public Opinion“: ,,Opinia publică ne oferă fapte indirecte, nevăzute şi derutante, care nu au nimic de natura evidenţei. Situaţiile la care se referă opinia publică sînt cunoscute numai ca păreri, imagini ieşite din mintea unor fiinţe omeneşti, imagini ale acelor oameni, sau ale altora, ale nevoilor acestora, ale scopurilor şi relaţiilor dintre ei, precum şi ale opiniilor lor publice. Aceste imagini, pe care le transpun în practică grupuri de oameni, sau indivizi care acţionează în numele grupurilor, formează OPINIA PUBLICĂ. Imaginea din minte îi induce adeseori în eroare pe oameni, în relaţiile cu lumea din afara minţii lor“.

Nu e de mirare că Lippmann a fost ales să-i transforme pe locuitorii Statelor Unite ,,asemenea“ Beatles-ilor, cînd aceştia au debarcat pe ţărmurile noastre, pentru a fi vîrîţi pe gîtul unei ţări care nu bănuia nimic. Beneficiind de propaganda lansată, zi şi noapte, la Radio şi la Televiziune, n-a trecut decît un interval de timp relativ scurt pînă cînd cei 4 Beatles au devenit ,,populari“. Tehnica posturilor de radio, care, chipurile, primeau sute de cereri de la ascultători imaginari, ,,dornici“ să asculte Beatlemusic, a dus la constituirea unei multitudini de diagrame şi ratinguri, apoi, la ,,Top Ten“-uri şi, în cele din urmă, după o escaladare treptată a acestui mecanism, în anul 1992 s-a ajuns la ,,Clasamentul primelor 40 de locuri“ în muzică.

În 1928, compatriotul lui Lippmann, Edward Bernays, a scris o carte cu titlul ,,Crystallizing Public Opinion“ (,,Cristalizarea opiniei publice“), iar, în acelaşi an, a mai fost publicată o a doua carte a sa, intitulată mult mai simplu: ,,Propaganda“. În acest ultim volum, Bernays îşi descria experienţele la Wellington House. El era un prieten apropiat al ,,maestrului manipulărilor“, H.G. Wells, ale cărui numeroase cvasi-romane fuseseră utilizate de Bernays ca surse de inspiraţie în procesul de elaborare a tehnicilor de control în massă al minţii. Wells nu-şi ascundea rolul de lider în schimbarea societăţii claselor inferioare, în primul rînd, pentru că era prieten apropiat cu mai mulţi membri ai familiei regale britanice şi-şi petrecea o mare parte din timp alături de cîţiva dintre cei mai sus-puşi politicieni ai momentului. Printre aceştia se numărau: Edward Grey, Lordul Haldane, Robert Cecil (din familia de evrei care îşi exercită controlul asupra monarhiei britanice încă din vremea în care unul dintre vlăstarele Cecil a devenit secretarul personal şi amantul Reginei Elisabeta I), Alfred Milner, Leo Amery, Halford Mackinder, de la MI6. Acesta din urmă a ajuns, ulterior, rectorul Şcolii londoneze de Economie, iar elevul său, Bruce Lockhart, avea să devină mînuitorul, din partea MI6, al lui Lenin şi al lui Troţki, în timpul Revoluţiei bolşevice.

Una dintre sursele favorite ale lui Wells era prestigiosul Hotel ,,St. Ermins“, loc de întîlnire, lunară, al celor ce făceau parte din ,,Coefficient Club“, unde nu erau primiţi decît gentlemani acreditaţi. Toţi cei menţionaţi mai sus erau membri ai ,,Coefficient Club“, dar şi ai ,,Souls Club“. Wells susţinea că orice naţiune poate fi învinsă, nu prin confruntare directă, ci prin înţelegerea minţii omeneşti – ceea ce el numea ,,tărîmul mintal ascuns în spatele personalităţii“.

Cu un susţinător atît de puternic cum era H.G. Wells, Eduard Bernays s-a simţit suficient de încrezător încît să-şi lanseze a doua carte, pe care a intitulat-o ,,Propaganda”. El începe prin a-şi expune teoria cu privire la felul în care evoluţia societăţii oferă noi posibilităţi de manipulare a opiniei publice astfel: ,,Pe măsură ce nivelul de civilizaţie devine tot mai complex, şi în condiţiile în care necesitatea unui guvern invizibil a fost demonstrată tot mai mult (sublinierea autorului, J.C.), au fost inventate şi elaborate mijloace tehnice prin care opinia publică poate fi înregimentată (sublinierea autorului, J.C.). Cu ajutorul tiparniţei şi al hîrtiei de ziar, al telefonului, telegrafului, radioului şi al aeroplanelor, ideile se pot răspîndi rapid, şi chiar instantaneu, prin toată America”. Barnays încă nu ştia cît de bine avea să se achite de această sarcină televiziunea, care abia urma să fie inventată. ,,Manipularea conştientă şi inteligentă a obiceiurilor şi opiniilor organizate ale masselor reprezintă un element important într-o societate democratică. Aceia care manipulează acest mecanism nevăzut al societăţii alcătuiesc un guvern invizibil, care constituie adevărata putere conducătoare în ţara noastră”.

Pentru a-şi susţine opinia, Bernays a citat articolul lui H.G. Wells, publicat în ,,The New York Times”, în care autorul susţinea, cu entuziasm, ideea mijloacelor moderne de comunicare, ele ,,avînd rolul de a deschide o lume nouă de procese politice, care vor permite ca proiectul comun să fie documentat şi susţinut împotriva pervertirilor şi trădărilor (guvernului invizibil)”.

Dar, să continuăm cu dezvăluirile din ,,Propaganda”: ,,Sîntem conduşi, minţile noastre sînt modelate, gusturile noastre sînt formate, ideile ne sînt sugerate, în mare măsură, de oameni despre care nu am auzit niciodată. Indiferent ce atitudine preferăm să adoptăm faţă de această condiţie, rămîne faptul că, în aproape fiecare acţiune a vieţii noastre de zi cu zi, fie în sfera politicului sau în cea a afacerilor, fie în conduita socială sau în gîndirea noastră etică, sîntem dominaţi de un număr relativ mic de persoane – o fracţiune infimă din cei 120.000.000 cît reprezintă populaţia noastră -, care înţeleg procesele mintale şi configuraţiile sociale ale masselor. Ei sînt aceia ce trag sforile prin care controlează gîndirea publică şi cu care înhamă vechile forţe sociale, inventînd noi modalităţi de a struni şi călăuzi lumea (sublinierea autorului, J.C.)”.

Bernays nu a avut destul curaj să-i spună lumii cine sînt ,,EI”, cei care ,,trag sforile ce controlează mintea publică…”, dar în această carte îi vom compensa omisiunea intenţionată, dezvăluind existenţa acelui ,,număr relativ mic de persoane”, Comitetul celor 300. Bernays a fost aplaudat răsunător pentru opera sa de către C.F.R., ai cărui membri au votat plasarea lui la conducerea C.B.S. William Paley a devenit ,,studentul” lui şi, în cele din urmă, l-a înlocuit, după ce a dobîndit cunoştinţe cuprinzătoare despre noua ştiinţă a făuririi opiniei publice, ceea ce a făcut din C.B.S. un lider în domeniu, rol pe care posturile de radio şi televiziune ale reţelei respective nu l-au abandonat niciodată.

Controlul financiar şi politic este exercitat de acel ,,număr relativ mic de persoane”, cum spunea Bernays, prin mai multe societăţi secrete – e vorba, în primul rînd, de Masoneria de Rit Scoţian şi, poate chiar într-o măsură mai mare, de Venerabilul Ordin al Cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim, un ordin străvechi, format din agenţi executivi, aleşi, personal, de monarhul britanic, pentru priceperea lor în domenii vitale pentru exercitarea, de către Comitet, a unui control permanent. În lucrarea mea ,,The Order of St. John of Jerusalem” (,,Ordinul Cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim”), publicată în 1986, am descris Ordinul în felul următor: …,,Prin urmare, nu este o societate secretă decît acolo unde scopurile sale au fost pervertite în consiliile interne, aşa cum e cazul Ordinului Jartierei, o creaţie oligarhică a familiei regale britanice, care batjocoreşte tot ceea ce reprezintă Ordinul Suveran al Cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim. De exemplu, îl regăsim aici pe Lordul Peter Carringon, ateistul care se dă drept creştin anglican, el fiind, însă, membru al Ordinului lui Osiris şi al altor secte demonice, inclusiv Francmasoneria, instalat în funcţia de Cavaler al Jartierei, la Capela Sf. Gheorghe, din Castelul Windsor, de către Majestatea Sa, Regina Elisabeta a II-a a Angliei, Cavaler al Guelphilor şi, de asemenea, Cap al Bisericii Anglicane, pe care o dispreţuieşte în totalitate”. Carrington a fost ales de Comitetul celor 300 pentru a doborî de la putere Guvernul Rhodeziei şi a da pe mîna Londrei bogăţiile minerale din Angola şi din Africa de Sud-Vest, pentru a distruge Argentina şi pentru a transforma NATO într-o organizaţie politică de stînga, aservită Comitetului.

O altă figură străină pe care o vedem asociată cu Ordinul creştin al Cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim – şi folosesc termenul de ,,străin” cu sensul pe care îl are în ebraica originală a Vechiului Testament, pentru a indica ascendenţa unui individ – este cea a maiorului Louis Mortimer Bloomfeld, omul care a ajutat la planificarea asasinării lui John F. Kennedy. Vedem fotografii ale acestui personaj ,,străin”, în care apare purtînd cu mîndrie Crucea de Malta, aceeaşi cruce figurînd pe mîneca veşmintelor îmbrăcate de Cavalerii Ordinului Jartierei.

Am fost supuşi unui proces atît de intens de spălare a creierului, încît credem că familia regală britanică este doar o instituţie simpatică, pitorească şi inofensivă, fără să ne dăm seama cît de coruptă şi, prin urmare, extrem de periculoasă este această instituţie, numită Monarhia Britanică. Iar Cavalerii Ordinului Jartierei reprezintă cercul central al celor mai corupţi slujbaşi publici, care au trădat cu totul încrederea acordată de ţara şi poporul lor.

Cavalerii Ordinului Jartierei sînt liderii Comitetului celor 300, iar Regina Elisabeta a II-a este cel mai de încredere ,,consilier privat” al acestuia. Cînd am început să mă documentez cu privire la Ordinul Cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim, în urmă cu cîţiva ani, m-am dus la Oxford, să vorbesc cu unul dintre Maeştri, care e specializat în tradiţiile britanice străvechi şi în cele moderne. Acesta mi-a spus despre Cavalerii Ordinului Jartierei că reprezintă sanctuarul interior, elita-elitelor Venerabilului Ordin al Cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim, al Majestăţii Sale. Daţi-mi voie să precizez că acesta nu este ordinul originar, fondat de adevăratul războinic creştin Peter Gerard. Dar, o astfel de situaţie e tipică pentru multe instituţii nobile care au fost acaparate şi distruse din interior, deşi, în ochii neiniţiaţilor, ele păstrează aparenţele originare.

De la Oxford m-am dus la ,,Victoria and Albert Museum”, unde am obţinut accesul la documentele Lordului Palmerston, unul dintre fondatorii Dinastiei Opiului, din China. Palmerston, la fel ca atîţia alţii aidoma lui, era nu numai francmason, ci şi un servitor devotat al gnosticismului… La fel ca actuala ,,familie regală”, Palmerston se prefăcea a fi creştin, deşi, în realitate, el era o unealtă a lui Satana. Mulţi satanişti au devenit lideri ai aristocraţiei britanice şi au acumulat averi imense de pe urma traficului cu opiu din China.

Am aflat din hîrtiile de la muzeul ce poartă numele Reginei Victoria că, în 1885, aceasta a schimbat numele Ordinului Cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim, pentru a-l desprinde de conexiunea catolică pe care o avea cu fondatorul ordinului, Peter Gerard, redenumindu-l ,,Prea Venerabilul Ordin Protestant de la Ierusalim”. Din el puteau face parte toate familiile oligarhice îmbogăţite din comerţul chinez cu opiu, fiecare familie, complet decadentă, beneficiind de cîte un loc în ,,noul Ordin”. Mulţi dintre aceşti venerabili gentlemani erau responsabili cu supervizarea perioadei prohibiţiei în Statele Unite. În acelaşi timp, din Canada, cîţiva membri ai ordinului furnizau whisky-ul ce trebuia transportat în SUA.

O poziţie notabilă în cadrul acestui grup era ocupată de Earl Haig, membru al Comitetului celor 300, care i-a dat bătrînului Joe Kennedy franciza sa, pentru Willy Young. Atît prohibiţia, cît şi distileriile care satisfăceau cererea de alcool, au fost creaţii ale Coroanei Britanice, puse în practică de oamenii Comitetului celor 300. Experimentul a servit ca repetiţie generală a comerţului cu droguri din zilele noastre, iar lecţiile învăţate din perioada prohibiţiei se aplică şi comerţului cu droguri, care se va legaliza în curînd.

Canada este ruta cel mai des folosită de furnizorii de heroină din Extremul Orient. Monarhia britanică se îngrijeşte ca această informaţie să nu ajungă niciodată la cunoştinţa publicului. Uzînd de puterea pe care o deţine, Regina Elisabeta a II-a domneşte peste Canada, prin intermediul Guvernatorului General (ne putem întreba: cum de canadienii moderni pot accepta un aranjament atît de arhaic?). Acesta este reprezentantul personal al Reginei, sub care se situează Consiliul Privat (o altă relicvă arhaică din perioada colonialistă) şi Cavalerii Sf. Ioan de la Ierusalim, care controlează toate faţetele comerţului canadian.

Orice opoziţie faţă de domnia britanică e suprimată. Canada are unele dintre cele mai restrictive legi din lume, inclusiv aşa-numitele legi ale ,,crimei de ură”, impuse ţării de membrii evrei ai Camerei Lorzilor, din Anglia. Actualmente, în Canada au loc 4 mari procese, aflate în diverse stadii, implicînd persoane inculpate pentru ,,crime de ură”. Acestea sînt cazurile Finta, Keegstra, Zundel şi Ross. Oricine îndrăzneşte să încerce măcar să arate vreo dovadă despre dominaţia evreiască asupra Canadei (pe care o exercită familia Bronfman) este imediat arestat şi acuzat de aşa-zisele ,,crime de ură”. Acest lucru ne poate ajuta să ne formăm o idee despre amploarea influenţei de care dispune Comitetul celor 300, care controlează, efectiv, tot ce se întîmplă în lumea noastră.

O dovadă a realităţii acestor afirmaţii o reprezintă Institutul Internaţional pentru Studii Strategice (I.I.S.S.), înfiinţat de Comitetul celor 300, sub auspiciile Mesei Rotunde. Acest institut este intermediarul propagandei negre de la MI6 şi Tavistock, precum şi al misiunilor ,,umede” (denumire codificată, din mediul informativ, utilizată în cazul operaţiunilor în care se impunea vărsarea de sînge), nucleare şi teroriste, care apelează la presa mondială, pentru diseminare, ca şi la guverne şi la structurile militare.

Printre membrii I.I.S.S. se numără reprezentanţi din 87 de Servicii telegrafice şi Asociaţii de Presă majore, precum şi 138 de redactori şi editorialişti importanţi de la ziarele şi revistele internaţionale. Acum ştiţi de unde îşi obţine informaţiile şi opiniile gazetarul dvs. favorit. Vă mai amintiţi de Jack Anderson, Tom Wicker, Sam Donaldson, John Chancellor, Mary McGrory, Seymour Hersh, Flora Lewis, Anthony Levis şi alţii ca ei? Informaţiile furnizate de I.I.S.S., în special scenariile, precum acelea pregătite pentru a-l defăima pe preşedintele Saddam Hussein, pentru a justifica viitorul atac asupra Libiei şi pentru a condamna O.E.P. (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei) sînt, toate, concepute la comandă. Articolul despre masacrul din Mai Lai, publicat de Seymour Hersh, provenea direct de la I.I.S.S. – precizăm asta pentru a nu face greşeala să presupunem că unii jurnalişti, precum acest Hersh, recurg la propria muncă de documentare.

Institutul Internaţional pentru Studii Strategice nu e nimic altceva decît un formator de opinie de eşalon superior, conform definiţiei date de Lippmann şi Bernays. În loc de a scrie cărţi, ziariştii selectaţi prezintă opinii pe care le publică în ziare, iar I.I.S.S. a fost înfiinţat pentru a servi drept centru de coordonare nu numai pentru crearea opiniilor, ci şi pentru a putea transmite acele opinii şi scenarii mult mai repede şi, mai ales, către o audienţă mult mai largă decît cea accesibilă unei cărţi, de exemplu. I.I.S.S. este un caz elocvent de corelare şi interconectare a instituţiilor Comitetului celor 300.

Ideea de a fonda I.I.S.S. a fost formulată, pentru prima oară, la o întîlnire, din 1957, a Clubului Bilderberg. Vă reamintim că această Conferinţă Bilderberg este o creaţie a MI6, realizată sub conducerea Institutului Regal de Afaceri Internaţionale.

Ideea înfiinţării I.I.S.S. a provenit de la Alastair Buchan, fiul Lordului Tweedsmuir. Buchan era, pe-atunci, preşedinte al Consiliului de Administraţie al R.I.I.A., precum şi membru al Mesei Rotunde. Se spune că avea relaţii foarte apropiate cu familia regală britanică. A fost aceeaşi conferinţă Bilderberg care l-a primit în rîndurile sale pe Dennis Healey, liderul Partidului Laburist. A mai participat şi François Duchčne, al cărui mentor, Jean Monet Duchčnes, a condus Comisia Trilaterală, sub tutela lui H.V. Dicks, de la Centrul Columbus, al Institutului Tavistock.

Din Consiliul de conducere al acestui gigantic aparat de propagandă şi manipulare a opiniei publice fac parte următorii: Frank Kitson, care a fost instigatorul insurgenţei Mau-Mau, din Kenya; Lazard Frčres, grup reprezentat de Robert Ellsworth; N.M. Roithschild, reprezentat de John Loudon; Paul Nitze, reprezentant al Băncii Schroeder. Nitze a jucat un rol proeminent şi deosebit de substanţial în privinţa acordurilor de Control al Armamentului, care, ÎNTOTDEAUNA, au avut loc sub conducerea R.I.I.A.; C.L. Sulzberger, de la publicaţia ,,The New York Times“; Peter Calvocoressi, reprezentant al ,,Penguin Books“; Institutul Regal de Afaceri Internaţionale, reprezentat de Andrew Schönberg; editorialişti şi reporteri, reprezentaţi de Flora Lewis, Drew Middleton, Anthony Lewis, Max Frankel. În componenţa aceluiaşi consiliu mai figurează: Daniel Ellsberg, Henry Kissinger şi Robert Bowie, fost director al Secţiei de Estimări Informative Naţionale, din cadrul C.I.A.

În urma întrunirii Grupului Bilderberg, din 1957, Kissinger a fost instruit să deschidă un birou al Mesei Rotunde în Manhattan, din nucleul căruia făceau parte Haig, Ellsberg, Halperin, Schlessinger, McNamara şi fraţii McBundy. Kissinger a fost îndrumat să ocupe toate funcţiile executive din Administraţia Nixon cu membri ai Mesei Rotunde, loiali R.I.I.A. şi, prin urmare, Reginei Angliei. Nu întîmplător, Kissinger a ales drept cartier General de Operaţiuni fostul local favorit al lui Nixon, Hotelul Pierre.

Semnificaţia acestei operaţiuni conjugate Masa Rotundă – Henry Kissinger a fost următoarea: la ordinele preşedintelui R.I.I.A., Andrew Schönberg, li s-a pus frînă tuturor agenţiilor implicate în munca informativă, împiedicîndu-le, astfel, să-i transmită informaţiile, în totalitate şi în timp util, preşedintelui Nixon. Asta însemna că Henry Kissinger şi oamenii lui primeau toate informaţiile, externe şi interne, precum şi informaţiile din domeniul aplicării legii, inclusiv de la Divizia 5 a F.B.I., înainte de a-i fi comunicate preşedintelui. Se garanta, astfel, că nu exista riscul să transpire vreo informaţie despre operaţiunile teroriste din Statele Unite, controlate de MI6. Aceasta era opera lui Halperin.

Aplicînd această metodologie, Kissinger şi-a impus imediat hegemonia asupra Administraţiei Nixon, iar după ce preşedintele Richard Nixon a fost aruncat în dizgraţie de grupul lui Kissinger şi, apoi, înlăturat din funcţie, Henry Kissinger a rămas deţinătorul unor puteri fără precedent, aşa cum n-a mai avut nici un alt secretar de Stat, nici înainte de scandalul Watergate, şi nici după aceea. Iată cîteva exemple care dau dimensiunea acestor puteri, rareori enumerate:

– Kissinger a ordonat ca Decizia Memorandum Nr. 1 de Securitate Naţională să fie redactată de Halperin, care a primit formulările exacte direct de la R.I.I.A., prin cercurile Mesei Rotunde. Memorandumul îl numea pe Kissinger autoritate supremă în SUA, preşedinte al Comisiei de Verificare. Toate negocierile S.A.L.T. erau dirijate din acest loc, cu ajutorul lui Paul Nitze, al lui Paul Warnke şi al unui cuib de trădători din interiorul Misiunii pentru Controlul Armamentului, de la Geneva.

– În plus, Kissinger a fost numit în Grupul de Studii Speciale pentru Vietnam, care evalua şi superviza toate rapoartele civile şi militare, inclusiv cele informative, sosite din Vietnam. Kissinger a mai cerut – şi a primit – şi autoritatea asupra ,,Comitetului 40“, o agenţie super-secretă, care are sarcina de a hotărî cînd şi unde să iniţieze acţiuni sub acoperire, după care monitorizează desfăşurarea operaţiunilor pe care le pune în mişcare.

– Kissinger a ordonat, între timp, ca F.B.I. să efectueze o mulţime de interceptări, chiar şi asupra celor mai apropiaţi asistenţi ai lui, ca să dea impresia că era complet stăpîn pe situaţie. Celor mai mulţi oameni din cercul său li s-a spus că toate convorbirile le erau interceptate permanent. Această acţiune a fost cît pe ce să aibă un efect de bumerang, în momentul în care s-a ordonat urmărirea unui agent operativ al MI6, pe nume Henry Brandon, dar fără ca acesta să fie informat de Kissinger. Brandon lucra sub acoperire ca reporter al ziarului ,,London Times“, iar Kissinger a fost la un pas de a fi înlăturat – pentru că nimeni nu-şi poate permite să intercepteze ,,London Times“!

Povestea completă a scandalului Watergate, urmată de înlăturarea lui Nixon de la Casa Albă, e prea lungă ca s-o includem aici. E de ajuns să spunem că Henry Kissinger l-a avut sub control pe Ellsberg din ziua în care acesta a fost recrutat, ca student la Cambridge. Ellsberg fusese, dintotdeauna, un susţinător, din categoria celor mai înfocaţi, al războiului din Vietnam, dar a fost ,,convertit“, treptat, ca activist radical de stînga. ,,Convertirea“ lui a fost doar cu o idee mai puţin miraculoasă decît cea trăită de Sfîntul Pavel pe Drumul Damascului.

Întregul spectru al noii stîngi din Statele Unite a fost opera Serviciului britanic de Informaţii, MI6 acţionînd prin intermediul unităţilor Mesei Rotunde şi al Institutului pentru Studii Politice (I.P.S.). La fel ca în cazul tuturor ţărilor care aveau o bază republicană şi a căror politică trebuia să fie schimbată, I.P.S. a jucat un rol major, aşa cum o face, şi în zilele noastre, în Africa de Sud şi în Coreea de Sud. Multe din activităţile I.P.S. sînt explicate în lucrarea mea ,,I.P.S. Revisited“ (,,I.P.S. revizuit“), publicată în 1990.

I.P.S. avea drept funcţie principală să semene discordie şi să răspîndească dezinformarea, cauzînd haosul. Un asemenea program, orientat spre tineretul american, se concentra în jurul drogurilor. Printr-o serie de diversiuni ale I.P.S. – acţiuni precum atacul cu pietre asupra convoiului motorizat al lui Nixon şi un mare număr de atacuri cu bombe – s-a creat, efectiv, un climat de înşelătorie, care i-a făcut pe mulţi americani să creadă că Statele Unite erau ameninţate de K.G.B., G.R.U. (Serviciile Secrete sovietice) şi de D.H.I.-ul cubanez. S-a dus vestea că mulţi dintre aceşti agenţi imaginari aveau legături strînse cu democraţii, prin intermediul lui George McGovern. De fapt, era o campanie clasică de dezinformare, din categoria celor care au făcut celebru Serviciul britanic MI6.

Haldeman, Ehrlichman şi cei mai apropiaţi consilieri ai lui Nixon habar nu aveau ce se întîmpla, ceea ce a dus la un haos de declaraţii ale Casei Albe, potrivit cărora Germania de Est, U.R.S.S., Coreea de Nord şi Cuba instruiesc terorişti şi îşi finanţează operaţiunile în Statele Unite. Mă îndoiesc că Nixon ştia prea multe despre I.P.S., necum să mai şi suspecteze cum îi ataca funcţia prezidenţială. De acelaşi gen de dezinformare am avut parte în timpul războiului din Golf, cînd s-a răspîndit zvonul că terorişti de toate culorile se pregăteau să invadeze Statele Unite şi să arunce în aer tot ce întîlneau în cale.

Preşedintele Nixon a fost, efectiv, lăsat în ceaţă. Nici măcar nu ştia că David Young, un ucenic al lui Kissinger, lucra în subsolul Casei Albe, supreveghind ,,scurgerile de informaţii”. Young era absolvent al Universităţii Oxford şi asociat, de lungă durată, cu Kissinger, prin intermediul instituţiilor Mesei Rotunde, precum firma specializată în drept Milbank Tweed. Preşedintele Nixon nu se ridica la înălţimea forţelor raliate împotriva lui, sub direcţia MI6, din partea Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale şi, ca atare, din partea familiei regale britanice.

Poate că singurul lucru de care s-a făcut vinovat Nixon, în privinţa Afacerii Watergate, este acela că habar nu avea de nimic din tot ceea ce se întîmpla în jurul lui. Cînd James McCord a ,,mărturisit” în faţa judecătorului John Sirica, Nixon ar fi trebuit să-şi dea seama numaidecît că McCord practica un joc dublu. Ar fi trebuit să-i ceară pe loc socoteală lui Kissinger despre relaţiile sale cu McCord. Ar fi reuşit, astfel, să le bage beţe în roate celor doi şi să provoace deraierea întregii operaţiuni MI6 – Watergate.

Nixon n-a abuzat de puterile lui prezidenţiale. Crima lui a fost aceea că nu a apărat Constituţia SUA şi că nu i-a acuzat pe Katherine Meyer Graham şi Ben Bradley de conspiraţie pentru instigarea la insurecţie. ,,Pedigree”-ul doamnei Katherine Meyer Graham e unul dintre cele mai dubioase, aşa cum ar fi descoperit, probabil, personajul ,,Jessica Fletcher”, din ,,Murder She Wrote” (,,Crimă – a scris ea”). Însă, chiar cunoscînd acest lucru, mînuitorii de la Masa Rotundă ai doamnei Graham ar fi luptat din răsputeri să ţină totul sub obroc. Rolul ziarului ,,The Washington Post” a fost acela de a ţine cazanul pe foc prin tot felul de ,,dezvăluiri” succesive, generînd, astfel, un climat de neîncredere publică la adresa preşedintelui Nixon, chiar şi atunci cînd nu exista nici o cît de mică dovadă că ar fi încălcat vreo lege.

Şi totuşi, după cum, pe bună dreptate, anticipaseră Lippmann şi Bernays, imensa putere a presei se relevă din faptul că doamna Graham, suspectată mult timp de asasinarea soţului ei, Philip L. Graham – a cărui moarte a fost clasată, oficial, ca ,,sinucidere” – şi-a păstrat, cît de cît, credibilitatea. Alţi trădători care ar fi trebuit să fie condamnaţi pentru insurecţie şi trădare au fost: Kissinger, Haig, Halperin, Ellsberg, Young, McCord, Joseph Califano şi Chomsky, de la I.P.S, plus acei agenţi operativi C.I.A., care s-au dus acasă la McCord şi i-au ars toate hîrtiile. Din nou, se impune să repetăm că Afacerea Watergate, la fel ca multe alte operaţiuni pe care, din lipsă de spaţiu, nu le putem expune aici, a demonstrat controlul total exercitat de Comitetul celor 300 asupra Statelor Unite.

Chiar dacă Nixon frecventa personaje precum Earl Warren şi unii capi mafioţi, care construiseră casa lui Warren, asta nu înseamnă că existau motive să fie aruncat în dizgraţie, prin Afacerea Watergate. Antipatia mea faţă de Nixon provine de la faptul că el a acceptat să semneze infamul Tratat A.M.B., în 1972, şi de la relaţiile sale prea cordiale cu Leonid Brejnev. Una dintre cele mai jalnice scăpări ale Consiliului Minoritar este abjecta sa nereuşită de a demasca rolul murdar jucat de INTERTEL, hidoasa Agenţie privată de Informaţii, a Grupului Corning, de care am mai pomenit, şi care a lăsat să ,,transpire” către Edward Kennedy multe materiale referitoare la Watergate. Agenţiile private de Informaţii – aşa cum e cazul INTERTEL – nu au nici un drept să funcţioneze în Statele Unite. Ele reprezintă o AMENINŢARE la adresa dreptului nostru la intimitate şi o insultă faţă de oamenii liberi de oriunde.

Vinovaţi mai sînt şi aceia care ar fi trebuit să-l protejeze pe preşedintele Nixon de plasa metalică aruncată în jurul lui, cu scopul de a-l izola. Personalul informativ din anturajul lui Nixon era o adunătură jalnică, fără nici cea mai vagă idee despre meticulozitatea operaţiunilor britanice de informaţii; într-adevăr, acelor oameni nici nu le trece prin cap că toată Afacerea Watergate a fost, în întregime, o operaţiune informativă britanică. Complotul Watergate a fost o lovitură de stat împotriva SUA, la fel ca asasinarea lui John F. Kennedy. Deşi acest fapt nu este recunoscut ca atare în zilele noastre, sînt convins că atunci cînd, în sfîrşit, se vor deschide toate documentele secrete, Istoria va consemna două lovituri de stat: una contra lui Kennedy şi cealaltă, împotriva lui Nixon. Ele s-au produs, într-adevăr, şi au reprezentat atacul cel mai brutal, lansat asupra instituţiilor pe care se bazează Republica Statelor Unite.

Individul care merită, în primul rînd, numele de trădător şi care este cel mai vinovat de subversiune e generalul Alexander Haig. Acest colonel de birou, a cărui carieră birocratică n-a inclus niciodată comanda trupelor în luptă, a fost adus, brusc, în scenă de către invizibilul guvern paralel, de nivel înalt. Preşedintele Nixon a spus, odată, despre el că era un personaj care trebuia să-i ceară permisiunea lui Kissinger ca să se ducă pînă la toaletă.

Haig era un produs al Mesei Rotunde. A fost remarcat de unul Joseph Califano, unul dintre cei mai de încredere oameni ai Majestăţii Sale, membri ai Mesei Rotunde, trimişi în Statele Unite. Joseph Califano, consilier legal al Convenţiei Naţionale Democratice, îl interogase pe Alfred Baldwin, unul dintre ,,instalatori”, cu o lună înainte de a avea loc spargerea de la Watergate. Califano a fost destul de prost încît să scrie un Memoriu conţinînd discuţia lui cu Baldwin, în care dădea informaţii detaliate despre trecutul lui McCord şi motivele pentru care acesta îl alesese pe Baldwin în ,,echipă”. Şi mai vătămător era faptul că Memoriul respectiv cuprindea detalii complete despre transcrierile conversaţiilor, înregistrate pe bandă, dintre Nixon şi Comitetul de realegere a preşedintelui (C.R.P.), ÎNAINTE de comiterea spargerii. Deşi Califano ar fi trebuit să fie pus sub urmărire penală pentru zeci de delicte federale, el şi-a continuat nestingherit activităţile criminale. Mărinimosul Sam Ervin a refuzat să-i permită lui Fred Thomson, de la Consiliul Minoritar, să prezinte, la audierile cazului Watergate, probele, foarte concludente, pe care le avea – sub pretextul, cusut cu aţă albă, că erau ,,prea speculative”.

La ordinele Mesei Rotunde, Kissinger l-a avansat pe Haig de la gradul de colonel la cel de general cu 4 stele, în cea mai meteorică ascensiune înregistrată vreodată în analele Istoriei militare a Statelor Unite: Haig a ajuns în această poziţie, sărind, practic, peste mai mult de 280 de generali şi ofiţeri superiori din Armata americană. În timpul ,,promovării” lui Haig şi ca rezultat al acesteia, 25 de generali vîrstnici au fost nevoiţi să demisioneze. Ca răsplată pentru trădarea preşedintelui Nixon şi a Statelor Unite, Haig a primit, ulterior, postul de Comandant General al NATO, deşi era comandantul cel mai puţin calificat căruia să i se poată încredinţa o asemenea funcţie, din întreaga istorie a Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic. Şi aici, a sărit iar peste 400 de generali cu vechime în ţările membre NATO, din Statele Unite.

Cînd ştirea despre numirea sa a ajuns la Înaltul Comandament al Forţelor Armate Sovietice, Mareşalul Orgakov şi-a rechemat principalii 3 generali ai Pactului de la Varşovia, din Polonia şi Germania de Est, şi toţi s-au veselit, ciocnind pahar după pahar şi îmbătîndu-se cu şampanie pînă noaptea tîrziu. Pe tot parcursul mandatului lui Haig la comanda forţelor NATO, cadrele profesionale de elită ale Forţelor Armate Sovietice, oameni care niciodată nu fuseseră altceva decît militari profesionişti, şi-au manifestat totalul lor dispreţ faţă de persoana acestuia, numindu-l, pe faţă, ,,administratorul de birou al NATO”. Toţi ştiau că numirea lui Haig se datora R.I.I.A., nicidecum Armatei Statelor Unite.

Înainte de a pleca de la Washington, ca urmare a avansării lui militare, e bine de ştiut că Alexander Haig, în complicitate cu Henry Kissinger, aproape că a distrus Preşedinţia şi Guvernul Statelor Unite. Haosul lăsat de Kissinger şi Haig în urma scandalului Watergate n-a fost niciodată consemnat în scris, din cîte ştiu eu. La insistenţele R.I.I.A., Haig a preluat, practic, sub controlul său administrarea Guvernului SUA, după lovitura de stat din luna aprilie a anului 1973. Aducînd 100 de agenţi ai Mesei Rotunde, aleşi din cadrul Instituţiei Brookings, din Institutul de Studii Politice şi din Consiliul de Relaţii Externe, Haig a completat principalele 100 de posturi din Washington cu oameni care, la fel ca el, erau aserviţi unei puteri străine. În debandada care a urmat, Administraţia Nixon s-a sfărîmat în bucăţi, iar Statele Unite, odată cu ea.

Lăsînd la o parte atitudinile sale cucernice şi pretenţiile de apărare a Constituţiei, senatorul Sam Ervin a contribuit într-o măsură mult mai mare la schimbarea Statelor Unite, decît orice se susţine că ar fi făcut preşedintele Nixon. Iar SUA încă nu şi-au revenit după rana, aproape mortală, provocată de scandalul Watergate, o operaţiune sponsorizată de Comitetul celor 300 şi executată de Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale, de Masa Rotundă şi de ofiţerii ,,de teren” ai MI6, detaşaţi în Statele Unite.

Prin modul în care preşedintele Nixon a fost, mai întîi, izolat, apoi, înconjurat de trădători şi, în final, indus în eroare, s-a aplicat, ca la carte, tehnica de la Tavistock, aceea vizînd dobîndirea controlului deplin asupra unei persoane, conform metodologiei elaborate de principalul teoretician al Institutului Tavistock, dr. Kurt Lewin. Am prezentat deja detalii despre această metodologie într-un alt capitol al cărţii, dar, avînd în vedere cazul tipic al preşedintelui Richard Nixon, cred că merită să o reamintim: ,,Una dintre principalele tehnici de înfrîngere a moralului printr-o strategie a terorii constă tocmai în această tactică: ţineţi persoana în ceaţă cu privire la situaţia în care se află şi la ceea ce se poate ea aştepta. În plus, dacă au loc alternări frecvente între măsurile disciplinare severe şi promisiunile pentru un tratament bun, concomitent cu răspîndirea de ştiri contradictorii, individul ar putea chiar să nu mai ştie dacă un anume plan l-ar îndrepta spre scopul urmărit de el, sau în direcţie opusă. În aceste condiţii, pînă şi acei indivizi care au scopuri clar definite şi sînt gata să-şi asume riscuri – devin paralizaţi de conflictele interioare severe care îi macină, cu privire la ceea ce au de făcut”.

Kissinger şi Haig au urmat, punct cu punct, manualele de instructaj de la Tavistock. Rezultatul a fost acela că preşedintele Nixon a devenit deprimat, derutat, speriat şi demoralizat, astfel încît nu i-a mai rămas altă soluţie – după cum l-a sfătuit Haig – decît demisia. În 1983, am scris două lucrări: ,,The Tavistock Institute: Sinister and Deadly” (,,Institutul Tavistock: sinistru şi mortal”) şi ,,The Tavistock Institute: Britain’s Control of U.S. Policy” (,,Institutul Tavistok: Controlul Marii Britanii asupra politicii SUA”), bazate pe manualele secrete de la Tavistock, care îmi căzuseră în mînă. Metodele şi acţiunile Institutului sînt expuse pe larg şi detaliat în aceste două cărţi.

Tehnicile de la Tavistock, aplicate pentru a-l răsturna pe preşedintele Nixon, au avut un asemenea succes, încît membrii acestei naţiuni chiar au crezut toate calomniile, minciunile, denaturările unor fapte şi situaţiile inventate de conspiratori, ca şi cum acestea ar fi reprezentat realitatea. Cînd, de fapt, Watergate a fost o minciună diabolică, de la început pînă la sfîrşit. E important să accentuăm acest lucru, pentru că, în nici un caz, astfel de acţiuni n-au încetat, şi vom asista, în continuare, la operaţiuni de tip Watergate.

Să vedem care au fost pretinsele delicte penale comise de preşedintele Nixon şi aşa-zisele dovezi cu ,,fum la gura ţevii”, care ar fi trebuit să susţină acuzaţiile. Mai întîi, ,,fumul la gura ţevii”: această FICŢIUNE a fost creată de Kissinger şi de Haig, în jurul benzii cu înregistrările din 23 iunie, pe care Haig l-a forţat pe Nixon să i-o predea lui Leon Jaworski. Haig a petrecut ore întregi pentru a-l convinge pe preşedintele Nixon că acea bandă avea să-l compromită, întrucît dovedea ,,mai presus de orice îndoială” că Nixon era vinovat de fărădelegi grave şi complicitate la conspiraţia pentru spargerea de la Watergate. Prima reacţie a lui Nixon a fost aceea de a-i răspunde: ,,Ce prostie, să se facă atîta caz de asta!”. Însă Haig a insistat, pînă l-a convins că nu avea nici o şansă să se apere în faţa Senatului – numai pe baza acelei benzi, din 23 iunie!

Cum îşi îndeplinise Haig misiunea? Punînd în aplicare un scenariu pregătit pentru el de manipulatorii lui din Masa Rotundă, Haig avea o transcriere necenzurată a benzii ,,cu fum la gura ţevii”, scrisă de oamenii lui. În realitate, banda nu conţinea nimic incriminator, nici o afirmaţie pe care preşedintele Nixon să nu o poată explica. Simţind acest lucru, Haig a făcut să circule textul necenzurat şi neautorizat al benzii printre cei mai fideli susţinători ai lui Nixon, din Cameră şi din Senat, ca şi din conducerea Partidului Republican. Asezonat cu termeni precum ,,fum la gura ţevii” şi ,,efect distrugător”, textul respectiv, mai ales că provenea de la ajutorul de încredere al lui Nixon, a avut impactul unui uliu care nimereşte într-un stol de porumbei: partizanii lui Nixon au intrat în panică şi au fugit să-şi scape pielea.

În urma acestei acţiuni subversive, Haig l-a convocat în cabinetul lui pe congresmanul Charles Wiggins, un susţinător înfocat al lui Nixon, care acceptase să conducă de la Casa Albă lupta pentru împiedicarea procedurilor de punere sub acuzare în Congres. Minţind cu neruşinare, Haig l-a informat pe Wiggins: ,,Lupta e pierdută”. Drept urmare, Wiggins şi-a pierdut tot interesul de a-l mai apăra pe Nixon, crezînd că însuşi preşedintele capitulase. Apoi, Haig s-a ocupat în acelaşi mod de senatorul Griffin, un partizan de frunte al preşedintelui, în Senat. Ca rezultat al activităţilor subversive şi trădătoare ale lui Haig, senatorul Griffin i-a trimis imediat preşedintelui Nixon o scrisoare, prin care îi cerea să demisioneze.

Trei luni mai tîrziu, cînd Masa Rotundă controla Institutul pentru Studii Politice – creaţia lui James Warburg -, Marcus Raskin, membru fondator al Institutului, a transmis exact acelaşi ultimatum, şi anume, ca preşedintele să demisioneze, folosind ziarul de propagandă britanică ,,The New York Times”, din ziua de 26 mai, pentru a da publicităţii apelul ultimativ. Tragedia Watergate a reprezentat doar o etapă a ireversibilei tranziţii spre barbarie care cuprinde Statele Unite, ducîndu-ne spre Noua Ordine Mondială, a Guvernului Mondial Unic. În prezent, SUA se află în acelaşi loc unde era Italia, cînd Aldo Moro a încercat să o salveze de instabilitatea provocată în mod artificial.

De ce anume nelegiuri a fost acuzat Nixon? John Doar, al cărui caracter de brută se potrivea de minune sarcinii de a ridica împotriva preşedintelui aşa-zise capete de acuzare, a fost autorul şi realizatorul, pînă la capăt, al uneia dintre cele mai extinse operaţiuni de contrainformaţii şi supraveghere internă – ILEGALE – desfăşurate vreodată în Statele Unite.

Aflat la comanda Unităţii Informative Interdepartamentale (I.D.I.U.), John Doar a acumulat informaţii de la toate agenţiile posibile ale guvernului federal, inclusiv de la Serviciul de Venituri Interne (Internal Revenue Service – I.R.A., echivalentul american al Gărzii Financiare). Programul era asociat cu Institutul de Studii Politice. Unul dintre principalele obiective ale carierei lui John Doar era acela de a furniza C.I.A. – structură căreia Legea îi interzice să se angajeze în supravegherea internă – cca. 10.000-12.000 de nume ale unor cetăţeni, pe care îi suspecta de dizidenţă politică, pentru continuarea investigaţiilor.

În data de 18 iulie 1974, acest mare infractor, cu mimică gravă, uşor reţinută, a prezentat ,,acuzaţiile” la adresa preşedintelui Nixon, în faţa camerelor de luat vederi de la toate reţelele naţionale de televiziune. Nu exista nici o cît de mică deovadă că Nixon ar fi încălcat vreo lege. Iar jalnica litanie a pretinselor ,,crime” ale lui Nixon, înşirată de J. Doar, era atît de neconvingătoare, încît e de mirare că procedurile au mai continuat. John Doar nu a putut face altceva decît să se refere la intervenţiile preşedintelui, prin impozitele pe venit, la bombardarea neautorizată a Cambodgiei şi la o acuzaţie vagă de ,,abuz de putere”, care n-ar fi rezistat în faţa nici unei instanţe de judecată. În 8 august, cînd preşedintele Nixon a demisionat, Statele Unite ajunseseră într-o stare de instabilitate fără precedent.

Stabilitatea era termenul cel mai des invocat în politicile noastre economice şi fiscale. În 1983, bancherii internaţionali s-au întîlnit la Williamsburg, Virginia, ca să pună la punct o strategie de pregătire a Statelor Unite pentru dezintegrarea totală a sistemului lor bancar. Acest eveniment, planificat, urma să debusoleze Senatul SUA, determinîndu-l să accepte plasarea politicilor noastre monetare şi fiscale sub controlul Fondului Monetar Internaţional (FMI). Dennis Weatherstone, de la Compania Morgan Guarantee, de pe Wall Street, a declarat că, potrivit convingerii sale, aceasta era singura salvare pentru Statele Unite. Propunerea a fost susţinută de Grupul Ditchley, care s-a constituit în luna mai a anului 1982, în Parcul cu acelaşi nume, din Londra. În zilele de 10 şi 11 ianuarie 1983, acest grup din afara ţării s-a întrunit la Washington D.C., încălcînd Legea Anti-Trust Scherman şi Legea Clayton, pentru a conspira să răstoarne suveranitatea SUA în privinţa libertăţii lor monetare şi financiare. Procurorul General al Statelor Unite ştia despre această reuniune şi îi cunoştea scopul. În loc să-i acuze pe membrii grupului de conspiraţie în vederea săvîrşirii unei infracţiuni federale, el a preferat să închidă ochii. Potrivit legilor amintite, dovada unei conspiraţii e singurul lucru necesar pentru o condamnare penală. Or, existau destule probe care dovedeau că, într-adevăr, avusese loc o conspiraţie. Dar, cum Fundaţia Ditchley se întîlnise la cererea Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale şi funcţiona sub tutela Mesei Rotunde, nimeni, din cadrul Departamentului de Justiţie, nu a avut curaj să ia măsurile ce s-ar fi cuvenit a fi luate de către cei ce au jurat să apere legislaţia Statelor Unite.

Planul Ditchley, ce urmărea să uzurpe controlul politicilor fiscale şi monetare ale Statelor Unite, era produsul gîndirii Lordului Harold Lever, un puternic susţinător al Sionismului şi confident apropiat al membrilor familiei regale britanice, precum şi membru al Comitetului celor 300. Planul lui Lever cerea ca influenţa FMI să fie extinsă, astfel încît să poată afecta băncile centrale ale tuturor naţiunilor, inclusiv pe cele americane, şi să le împingă drept în braţele Băncii Guvernului Mondial Unic.

Acest plan a fost considerat un pas esenţial în direcţia creării condiţiilor prin care FMI urma să devină arbitrul suprem al operaţiunilor bancare din întreaga lume. Întîlnirea ultrasecretă din ianuarie 1983 a fost precedată, în octombrie 1982, de o reuniune, la care au fost prezenţi 36 dintre cei mai importanţi bancheri ai lumii. Întrunirea s-a desfăşurat la Hotelul „Vista“, din New York, în 26-27 octombrie, măsurile de securitate adoptate pe perioada seminarului respectiv fiind unele fără precedent în istoria metropolei. Această primă întîlnire a Grupului Ditchley s-a realizat, şi ea, cu încălcarea legislaţiei Statelor Unite.

Luînd cuvîntul în şedinţă, Lordul Harold Lever a spus că era esenţial ca suveranitatea naţională să fie lichidată, ca relicvă arhaică, înainte de anul 2000. ,,În curînd, Statele Unite vor fi nevoite să-şi dea seama că nu se vor situa cu nimic mai presus decît orice ţară din Lumea a Treia, atunci cînd F.M.I. va prelua controlul“, a subliniat Lever. Mai tîrziu, delegaţilor li s-a raportat că planurile vizînd numirea FMI drept controlor al politicilor fiscale ale Statelor Unite erau pregătite să fie aduse în faţa Senatului american pînă în anul 2000. Rimmer de Vries, vorbind din partea firmei ,,Morgan Guarantee“, a spus că venise, de mult, timpul ca Statele Unite să facă parte dintre membrii Băncii de Acorduri Internaţionale. ,,Trebuie să se reconsidere ezitarea SUA din ultimii 50 de ani“, a declarat De Vries. Unii bancheri britanici şi germani, temîndu-se de posibile încălcări ale legilor americane, au spus că Grupul Ditchley nu e altceva decît un comitet destinat să reglementeze problemele indicilor de schimb valutar. De asemenea, Felix Rohatyn a vorbit despre necesitatea modificării legilor bancare americane, astfel încît FMI să poată juca un rol mai consistent în această ţară. Rohatyn conducea ,,Lazard Freres“, o bancă a Clubului de la Roma, care făcea parte din Grupul ,,Eagle Star“.

William Odgen şi Werner Stang, membri ai Mesei Rotunde, au vorbit cu entuziasm în sprijinul predării suveranităţii fiscale a Statelor Unite în mîinile Fondului Monetar Internaţional şi ale Băncii de Acorduri Internaţionale. Delegaţii care reprezentau Alpha Banking Group, o bancă a Lojii masonice P2, au spus că Statele Unite trebuie să fie obligate să capituleze în faţa ,,autorităţii superioare a unei bănci mondiale“, înainte de a se face următorii paşi în direcţia instituirii Noii Ordini Mondiale.

La 8 ianuarie 1983, înaintea marii lor întîlniri, programată pentru zilele de 10-11 ale aceleiaşi luni, Hans Vogel, un membru de frunte al Clubului de la Roma, a fost primit la Casa Albă. Ronald Reagan îi invitase pe George Schultz, Caspar Weinberger, George Kennan şi Lane Kirkland să asiste la întrevederea cu Vogel. Pe parcursul ei, acesta din urmă avea să-i explice preşedintelui american care erau scopurile şi obiectivele Grupului Ditchley. Începînd din acea zi, preşedintele Reagan şi-a schimbat radical poziţia şi a cooperat cu diversele agenţii ale Comitetului celor 300, pentru a promova interesele Fondului Monetar Internaţional şi ale Băncii de Acorduri Internaţional vizînd deţinerea controlului deplin asupra politicilor monetare interne şi externe ale Statelor Unite.

Guvernul invizibil al Comitetului celor 300 a exercitat presiuni enorme asupra Statelor Unite pentru ca acestea să-şi schimbe – în rău – modurile de acţiune. America este ultimul bastion al libertăţii şi, dacă reuşim să ne apărăm libertăţile, înaintarea pe drumul instituirii Guvernului Mondial Unic va fi încetinită considerabil. Formarea unui Guvern Mondial Unic este o întreprindere de mari dimensiuni, necesitînd un înalt nivel de pricepere, aptitudini organizatorice de excepţie, precum şi puterea de a controla guvernele şi politicile acestora. Singura organizaţie care ar putea vreodată să întreprindă această sarcină colosală cu oarecare speranţe de succes este Comitetul celor 300 – şi am văzut cît de mult s-a apropiat acesta de reuşită.

Mai presus de orice, lupta se duce pe plan spiritual. Din păcate, bisericile creştine au devenit doar un fel de cluburi sociale, conduse de diabolicul Consiliu Mondial Bisericilor (World Council of the Churches – W.C.C.), ale cărui începuturi se găsesc nu la Moscova, ci în oraşul Londra şi care lucrează în favoarea viitoarei Biserici a Guvernului Mondial Unic. Această structură a fost înfiinţată în 1920, pentru a servi drept mijlocitor politicilor Guvernului Mondial Unic şi reprezintă, la nivel monumental, capacităţile de planificare pe termen lung ale Comitetului celor 300.

O altă organizaţie coruptă, similară ca structură şi proiect cu W.C.C., este Uniunea Savanţilor Preocupaţi (Union of Concerned Scientists – U.C.S.), înfiinţată de Comisia Trilaterală şi finanţată de Carnegie Endowment Fund, de Fundaţia Ford şi de Institutul Aspen. Acesta este grupul care a condus lupta prin care s-a urmărit împiedicarea demersurilor Statelor Unite, de întocmire a unei strategii eficiente de descurajare a Cosmosferelor Sovietice, arme cu laser plasate în spaţiu, care pot distruge ţinte expres vizate de pe teritoriul S.U.A. şi din oricare alte locuri de pe glob.

Programul S.D.I. al Statelor Unite era destinat să contracareze ameninţarea reprezentată de Cosmosferele Sovietice, pericol care încă mai există, în pofida asigurărilor referitoare la ,,moartea comunismului”. Purtătorul de cuvînt sovietic Ghiorghi Arbatov a spus, la o întrunire a Uniunii Savanţilor Preocupaţi, că e important ca ei să se opună Programului S.D.I., pentru că, în cazul în care acesta va deveni operaţional, ,,va fi o catastrofă militară”. Ani de-a rîndul, Uniunea Savanţilor Preocupaţi s-a împotrivit tuturor proiectelor bugetare care includeau finanţarea vitalului Program S.D.I., pînă cînd, la sfîrşitul anului 1991, n-au mai rămas bani nici măcar pentru susţinerea cercetărilor necesare, necum pentru plasarea sistemului pe orbită. Uniunea Savanţilor Preocupaţi e condusă de Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale şi este infiltrată masiv de agenţi informativi britanici din MI6.

N-a mai rămas nici un aspect al vieţii americane care să nu fie supravegheat, mînat în direcţia ,,potrivită”, manipulat şi controlat de guvernul invizibil al Comitetului celor 300. Nu există nici un demnitar ales sau vreun lider politic care să nu fie expus puterii acestuia. Pînă acum, nimeni n-a reuşit să-i sfideze pe conducătorii noştri secreţi, care nu ezită să-l transforme într-un ,,exemplu îngrozitor” pe oricine, inclusiv pe preşedintele Statelor Unite ale Americii.

Începînd din 1776, cînd Jeremy Bentham şi William Petty, Contele de Shelburne, imediat după triumful Revoluţiei Franceze – pe care aceştia o planificaseră şi o coordonaseră – au fost recrutaţi de Coroana Britanică pentru a-şi folosi împreună experienţa împotriva coloniştilor, continuînd cu 1812, cînd englezii au asediat şi incendiat oraşul Washington, distrugînd documentele secrete ce ar fi demascat trădările săvîrşite împotriva tinerelor State Unite ale Americii, şi pînă la asasinarea preşedintelui Kennedy şi îndepărtarea preşedintelui Nixon prin scandalul Watergate, mîna Comitetului celor 300 e vizibilă cît se poate de clar. Textul de faţă reprezintă o încercare de a deschide ochii poporului american asupra unui adevăr cumplit: nu sîntem o naţiune independentă şi nici nu vom putea fi vreodată, atîta vreme cît ne conduce un guvern invizibil: Comitetul celor 300.

Sfîrşit

JOHN COLEMAN

Materiale preluate și prelucrate

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s