Standardul dublu şi democratismul fictiv

index

„The New York Times” a publicat recent, la 26 martie a.c., articolul semnat de John R. Bolton, cu titlul Pentru a opri bomba Iranului, bombardaţi Iranul. Propunerea nu este deloc surprinzătoare din partea unui neoconservator, reprezentant al administraţiei George W. Bush la Naţiunile Unite între august 2005 şi decembrie 2006, adică într-o perioadă în care numai de respectarea legalităţii interanţionale nu erau preocupate Statele Unite ale Americii. Cum se face însă că o asemenea chemare la arbitrar este exprimată într-o publicaţie cu pretenţii democratice, fără să stârnească cine ştie ce reacţii adverse? Aşa cum remarca un comentator american (Robert Parry), dacă în presa din Rusia s-ar fi scris  despre posibilitatea atacării preventive a Israelului, de pildă, mass media din Statele Unite s-ar fi întrecut în a condamna incitarea la agresiune, acţiunea criminală, nebunia, comportamentul nedemn de secolul al XXI-lea. Ar fi avut dreptate să procedeze astfel, însă de ce Statelor Unite li s-ar permite ceea ce este interzis Rusiei sau altei ţări?

Să luăm un exemplu mai apropiat: cohorta atlantistă autohtonă condamnă cu sfântă mânie observaţiile ambasadorului rus la Bucureşti, Oleg Malghinov, la adresa politicii externe a României, dar până nu demult se închina ca la icoană la fostul ambasador american Mark Gitenstein, atunci când acesta se amesteca în politica internă binecuvântându-l pe Traian Băsescu în dispreţul majorităţii populaţiei. Fenomenul este general. Se blamează prezenţa chineză în Tibet sau intervenţia Rusiei în Crimeea, dar se trece sub tăcere ori se aduc justificări hilare astăzi (a se vedea aşa-zisele arme de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein) când vine vorba despre acţiunile agresive conduse de Statele Unite în ultimul sfert de secol, mai numeroase decât ale oricărei alte mari puteri: Panama (1989), Bosnia şi Herţegovina (1995), Iugoslavia (1999), Afghanistan (2001), Irak (2003), la care se adaugă cele realizate prin interpuşi în Libia şi Siria (2011).

Dacă tot ne revendicăm de la principiul dreptului, de ce nu criticăm toate abuzurile şi imixtiunile? Cum spunea un personaj din filmul Z, în regia lui Costa Gavras: suntem împotriva bombei, indiferent de ce parte ar fi. De ce să exceptăm Statele Unite, să le facem credit de onestitate şi bune intenţii, deşi faptele probează tocmai contrarul?

În cazul activiştilor neoconservatori, al presei mainstream şi al aparatului de propagandă standarul dublu apare cumva în fişa postului. Cei care se subsumează acestor categorii sunt plătiţi să identifice interesele Statelor Unite cu binele absolut, iar pe adversarii lor cu Axa răului, motiv pentru care nu se sfiesc să mintă ori să ignore deliberat ce nu le convine.

Printre persoanele unidirecţionate se numără însă şi unele care cred sincer că militarismul american reprezintă o politică pozitivă, sau eventual preţul minim care trebuie plătit pentru a evita un pericol mai mare, cu trimitere directă la ascensiunea Rusiei, asociată cu expansionismul şi autoritarismul. Argumentul implicit este că, în virtutea regimului intern, Statele Unite garantează democraţia în lume. Prin urmare, chiar dacă anumite iniţiative riscă să pară discutabile, în final se cuvine să le acceptăm, să le sprijinim sau măcar să nu le combatem, întrucât de succesul lor depinde realizarea cauzei universale a drepturilor omului şi progresului civilizaţiei.

Tocmai această convingere ni se pare fictivă. Regimul intern nu condiţionează politica externă decât ocazional, indirect şi parţial, atunci când populaţia se mobilizează împotriva unei anumite orientări, cum s-a întâmplat în contextul războiului de independenţă algerian sau cu ocazia conflictului din Vietnam. Remarcăm însă că aici democratismul nu intervine ca resort sau scop ci dimpotrivă, ca factor de opoziţie la adresa politicii respective! În relaţiile internaţionale, inclusiv puterile democratice procedează în funcţie de interese şi poziţiile de forţă dintre state, fapt care explică susţinerea acordată de Statele Unite dictaturilor din America Latină şi Africa centrală, atâta timp cât aceste combăteau facţiunile marxiste şi serveau afacerile firmelor americane.

Ce deosebire practică există între intervenţia Uniunii Sovietice împotriva iniţiativei cehoslovace a „primăverii de la Praga” şi înlăturarea lui Salvador Allende, ales în mod liber de chilieni? Sau astăzi, prin ce este mai democratică prezenţa americană în Afghanistan, comparativ cu cea sovietică din anii 1980? Dacă argumentul este lupta împotriva terorismului, se confirmă exact ceea ce arătăm, şi anume că în acţiunile externe primează calculele strategice – în cazul de faţă nevoia de securitate a Statelor Unite şi încercuirea militară a Rusiei pe falncul stâng –, nicidecum principiile, care nu au decât rolul de faţadă legitimatoare.

Trupele americane au contribuit la prezervarea democraţiei în Europa occidentală după 1945, numai că situaţia actuală diferă fundamental. Acum nu mai există contraponderea ideologică şi tehnologică a comunismului. Prin urmare ameninţarea principală vine dinăuntrul Occidentului, din tendinţa autodistructivă a democraţiei, care în condiţiile activismului civic scăzut riscă să se transforme într-un conformism instituţional „politic corect” şi, din punct de vedere internaţional, într-un imperialism cu pretenţii mesianice care-l substituie pe Karl Marx cu Milton Friedman. Împotriva noului pericol al denaturării este cel puţin naiv să te mai legeni în credinţele şi imaginarul trecutului revolut; la fel de naiv cum ar fi să mai speri în promisiunile de început ale Revoluţiei din Octombrie.

Adevărul neplăcut este că Statele Unite procedează adeseori nedemocratic în politica externă, în buna logică a interesului şi a jocului de putere, cu atât mai prezentă în acţiunile unui establishment recunoscut pentru pragmatismul său. În aceste circumstanţe, a renunţa la standardul dublu şi a critica abuzurile americane la fel ca ale oricărui alt stat înseamnă, de fapt, a reactualiza valorile democratice ale dreptului şi reprezentativităţii, eliberate din angrenajul mediatic manipulator al democratismului fictiv.

Autor: Alexandru Mamina

Sursa: Argumente si fapte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s