Epidemia de boli mintale cauzate de industria farmaceutică

indexThe epidemic of mental illness caused by the pharmaceutical industry

Morţi subite. Pe 21 martie 2000, Matthew Smith de 14 ani s-a prăbuşit pe terenul de joacă şi a murit brusc, din cauza unui infarct. La fel au murit Stephanie Hall de 11 ani, Shaina Dunkle de 10 ani şi mulţi alţii. Pe 21 iulie 2009, Airman Mena, un soldat american de 23 ani, a murit în apartamentul său din Albuquerque, la 5 luni după ce părăsise Forţele Aeriene pe caz de boală. Aceștia s-au alăturat listei de mii de cazuri de copii şi adulţi, victime ale unei ‘terori chimice’.

Ucideri. În 1998, Donald Schnell, în vârstă de 60 ani, a avut un acces neaşteptat de furie şi şi-a ucis soţia, fiica şi nepoata, iar apoi s-a sinucis. În februarie 1998, un tânăr din Huntsville, Alabama, şi-a măcelărit părinţii şi o soră cu toporul şi şi-a rănit grav cealaltă soră. În 2006, David Crespi, fost director de bancă, un om nonviolent şi fără antecedente penale, şi-a ucis cele două fiice gemene de 5 ani, înjunghiindu-le de mai multe ori cu un cuţit de bucătărie. În 2001, Andrea Yates din Huston, Texas şi-a înecat cei 5 copii în cada de baie.

Ucideri în masă. Pe 20 aprilie 1999, Eric Harris de 18 ani, împreună cu colegul său, Dylan Klebold de 17 ani, au ucis 12 colegi şi un profesor şi au rănit alte 24 persoane la Liceul Columbine din statul Colorado. În aprilie 2012, fără să existe vreun pericol iminent, un sergent american detaşat în Afghanistan a scos arma şi a tras, omorând 16 civili.

Sinucideri. Meg Blanchard de 20 ani a încercat să se spânzure de ventilatorul din tavan; nereuşind, s-a ars de vie cu benzină. În iulie 2011, un băiat de 10 ani s-a sinucis. Adrian Wade de 12 ani, Leanne Bessner de 15 ani, şi Candace Downing de 12 ani s-au sinucis în diferite moduri.

În lume se petrec multe crime şi sinucideri, dar cazurile de mai sus au un element comun: toţi făptaşii luau unul sau mai multe medicamente psihotrope [cu acțiune asupra psihicului], prescrise de medicii lor pentru diferite boli mintale, reale sau imaginare, cu care fuseseră diagnosticaţi. Donald Schnell începuse de doar două zile un tratament cu Paxil când s-a petrecut tragedia. Lui Matthew Smith şi celorlalţi copii care au murit din cauza unui infarct subit li se prescrisese Ritalin. În cazul lui Matthew Smith, medicul legist care a efectuat autopsia a declarat că inima lui avea semne evidente de vătămare a vaselor de sânge şi a muşchiului cardiac, ultimul fiind lărgit şi infiltrat cu grăsime (efecte produse de Ritalin) şi a conchis că copilul a murit din cauza folosirii pe termen lung (de la vârsta de 7 ani până la 14 ani) a medicamentului. La autopsia lui Airman Mena, toxicologul a găsit în sângele lui 8 medicamente prescrise de medic, printre care 3 antidepresive, un sedativ, un somnifer şi două analgezice puternice. Concluzia legistului a fost că tânărul soldat nu s-a sinucis, ci a fost omorât, și nu de supradoza unuia dintre aceste medicamente, ci de interacţiunea dintre ele.

Astăzi, pe piaţă există 5 clase majore de medicamente psihotrope, prescrise în mod curent pacienţilor: antidepresive, antipsihotice, psihostimulente, calmante şi stabilizatoare de stare. Gama este extrem de diversă, în cadrul aceleiaşi clase existând o sumedenie de variante chimice cu efecte similare. De pildă, printre antidepresivele de tip SSRI (Selective Serotonin Reuptake Inhibitors, adică inhibitori de recaptare selectivă a serotoninei) se numără și faimosul Prozac, cu versiunile sale: Paxil, Zoloft, Lexapro, Luvox, Celexa, Effexor etc. Psihostimulente (inhibitori ai recaptării dopaminei) sunt Ritalin şi alaiul său de Adderall, Concerta, Dexedrine, Daytrana, Focalin şi multe altele. Un medicament psihotrop non-stimulent utilizat pe scară largă este Strattera (inhibitor de repreluare a norepinefrinei). În alte țări, ele pot fi comercializate sub denumiri diferite. În afară de acestea, există multe alte calmante şi sedative.

Creşterea exponenţială a prescrierii şi consumului de medicamente psihotrope

Depăşind chiar medicamentele obișnuite pentru hipertensiune şi reflux gastric, medicamentele psihotrope au ajuns astăzi în fruntea vânzărilor de medicamente din Statele Unite ale Americii. În anul 2008, de exemplu, vânzările de medicamente psihotrope s-au ridicat la 14 miliarde de dolari, pentru ca în anul următor să depăşească această sumă. Statisticile din ultimii ani arată o creştere uimitor de mare a folosirii acestei game de medicamente pe teritoriul american şi nu numai. Fenomenul este numit de specialişti „epidemie violentă de boli mintale”. Astfel, cifrele arată că numărul celor care sunt atât de infirmi din cauza bolilor mintale, încât se califică pentru venitul de siguranță suplimentar sau asigurarea socială de infirmitate a crescut de două ori şi jumătate între anii 1987 și 2007 – de la 1 din 184 americani la 1 din 66 americani. La copii, creşterea este uluitoare – de 35 de ori în cele două decenii! „Boala mintală este acum cauza principală de infirmitate la copii”, afirmă Marcia Angell, fostul editor al prestigioasei reviste medicale New England Journal of Medicine.

Potrivit statisticilor „Centrului pentru controlul bolii” şi „Centrului naţional de prevenţie” ale SUA, în prezent, antidepresivele sunt medicamentele folosite cel mai frecvent de către persoanele cu vârste cuprinse între 18 și 44 de ani. Unul din 10 americani cu vârsta peste 12 ani consumă antidepresive prescrise de medici. Mai mult, odată prescrise, persoanele continuă să le ia ani de zile. Peste 60% din pacienţii cărora li s-au prescris antidepresive le iau mai mult de 2 ani şi 14% dintre ei continuă tratamentul 10 ani sau mai mult. Alt aspect grav al problemei este că 20% din americani sunt dependenţi de medicamente prescrise pentru stări precum anxietate sau depresie.

Un studiu realizat de Medco Health Solutions Inc. a descoperit că 1 din 5 americani adulţi şi 1 din 4 femei iau astăzi în mod regulat cel puţin un medicament pentru boli psihice sau probleme de comportament. Datele, care se bazează pe informaţii adunate de la 2,5 milioane pacienţi, arată că utilizarea de medicamente comportamentale de către adulţi a crescut uluitor, cu 22% din 2001 încoace. Majoritatea persoanelor adulte care iau astfel de medicamente sunt femei cu vârste de peste 45 ani, însă tot mai mulţi bărbaţi li se alătură, având în vedere că utilizarea medicamentelor de către bărbaţi a crescut de 4 ori în ultimii 10 ani. Totodată, medicamentele prescrise pe rețetă pentru ADHD (deficitul de atenție), care au fost mai răspândite printre bărbaţi, au crescut cu 250% la femei, din 2001 încoace. Ţinând seama de tendinţele actuale, se estimează că folosirea de medicamente psihotrope este într-o continuă creştere.

Nici copiii și adolescenții nu sunt scutiţi de teroarea chimică a psihiatriei contemporane, în rândul acestora creşterile fiind ameţitoare. În 1996, peste 700.000 copii şi adolescenţi americani luau Prozac şi medicamente similare de tip SSRI, adică o creştere cu 80% faţă de 1994. Astăzi, numărul acestor reţete a depăşit 1 milion. Psihiatrul Peter Breggin apreciază că, în fiecare an, 10% dintre copiii de vârstă şcolară vor lua unul sau mai multe medicamente psihotrope. În total, cel puţin 5 milioane de copii americani sunt trataţi cu medicamente psihotrope. Situaţia nu este singulară, ţările europene, ca şi alte ţări ale lumii, urmând modelul american. În Marea Britanie, în doar 3 ani, folosirea antidepresivelor a crescut vertiginos. Potrivit centrului de informaţii al Serviciului Naţional de Sănătate, numărul reţetelor pentru aceste medicamente a crescut cu 28%, iar profiturile, de la 34 milioane lire sterline în 2007-2008, la 43,4 milioane lire sterline în 2010-2011. Reţetele pentru medicamente anti-anxietate au crescut cu 8%, iar cele pentru somnifere cu 3%. De asemenea, an de an, medicii englezi scriu circa 661.000 reţete pentru tratarea ADHD, o creştere de 2 ori faţă de în urmă cu 5 ani.

Extinderea prescrierii şi utilizării medicamentelor psihotrope

Pe lângă diagnosticele clasice, medicii au început să prescrie în mod curent medicamente psihotrope pentru probleme minore, precum migrene, sindrom premenstrual, insomnie, gripă, acnee, dor de casă sau încetarea fumatului. Pentru efecte mai puternice şi contracararea unor efecte secundare ale unor astfel de medicamente, medicii prescriu adevărate cocktail-uri. De pildă, băiatul de 12 ani al unui militar american, care suferă din cauza absenţei tatălui plecat pe front, ia 5 medicamente zilnic: antipsihoticul Abilify, antidepresivul Wellbutrin, psihostimulentul Adderall, anticonvulsivul Tegretol şi sedativul Clonidine. Până a se ajunge la această schemă de tratament, în ultimii 5 ani, copilului i-au fost prescrise 34 de medicamente.

Extrem de tulburătoare este creşterea spectaculoasă a prescrierii de medicamente psihotrope la copii de vârstă foarte mică şi la persoane cu vârste înaintate, care adeseori nu fac propriile alegeri când este vorba de medicaţie. În revista Mother Jones, Carl Elliott consemnează: „De îndată ce pentru tulburarea bipolară au apărut pe piață antipsihoticele atipice, ratele diagnosticelor au crescut uluitor, mai ales la copii. Potrivit unui studiu recent, realizat la Universitatea Columbia, numărul copiilor şi adolescenţilor trataţi pentru tulburare bipolară a crescut de 40 ori între anii 1994 și 2003. Potrivit altui studiu, 1 din 5 copii care merg la psihiatru vin acasă cu o reţetă pentru un medicament antipsihotic. De asemenea, este neverosimil faptul că s-a triplat numărul de copii preşcolari (cu vârste cuprinse între 2 și 4 ani), cărora li s-a prescris Ritalin în ultimii 5 ani”.

Dr. Julie Zito, profesor asociat la Şcoala de Farmacie a Universităţii Maryland, este sceptică în ceea ce priveşte tratarea ADHD cu Ritalin în cazul copiilor de 2 ani: „Ce este anormal ca un copil de 2 ani să fie neatent?” Zito, împreună cu colegii săi de la Universitatea Maryland, Universitatea John Hopkins şi Centrul de Cercetare a Sănătăţii de la Kaiser Permanente, au realizat un studiu intitulat „Curentul de prescriere a medicamentelor psihotrope la preşcolari”. Publicat pe 23 februarie 2000 în „Revista Asociaţiei Medicale Americane”, studiul cuprinde dezvăluiri neliniştitoare privind copiii foarte mici cărora li se administrează acest tip de medicamente. Cercetătorii au descoperit că se prescrie Ritalin copiilor săraci şi mai ales celor negri, de la vârste tot mai fragede. Studiul citează o creştere de 300% a numărului de reţete la copii foarte mici între anii 1991 și 1995. De asemenea, se menţionează faptul că Prozac este prescris copiilor mai mici de 1 an, estimându-se că doar în anul 1994 s-au eliberat cca 3.000 de reţete. În plus, deşi unele medicamente nu sunt recomandate copiilor, medicii „le pot prescrie în mod legal, după ce stabilesc că anumiți pacienţi ar putea avea beneficii în urma utilizării lor”.

Acelaşi curent străbate și Marea Britanie, unde medicamentele pentru ADHD sunt prescrise copiilor începând cu vârsta de 15 luni. Medicii care prescriu aceste medicamente pentru copii atât de mici nu respectă recomandările oficiale ale Institutului Naţional pentru Sănătate şi Excelenţă Clinică din Marea Britanie, care interzice administrarea lor la copii mai mici de 6 ani. Psihologul educaţional David Traxson bănuieşte că numărul copiilor extrem de mici care iau Ritalin sau medicamente similare este destul de mare şi este în creştere.

Un alt factor care duce la extinderea prescrierii de medicamente psihotrope este extinderea diagnosticului pentru ADHD de la copii la adulţi. În general, medicamentele pentru ADHD erau prescrise copiilor mici. Acum, adulţii de vârstă medie par să fie și ei o ţintă pentru acestea, din moment ce folosirea medicamentelor pentru ADHD şi a antipsihoticelor la persoane cu vârste cuprinse între 20 și 44 de ani a crescut de peste 3 ori în ultimul deceniu.

Firmele farmaceutice impulsionează extinderea prescrierii de medicamente psihotrope

Tabloul se completează cu faptul unanim recunoscut că 1 din 4 pacienţi sunt diagnosticaţi în mod greşit cu depresie de către medicul lor. Fără a cere o a doua opinie, 25% dintre pacienţi vor lua antidepresive. Producătorii de medicamente au încurajat medicii să prescrie antipsihotice atipice pentru o mulţime de utilizări neaprobate. Într-un caz deosebit de cunoscut, compania Eli Lilly a îndemnat îngrijitorii bătrânilor afectaţi de boala Alzheimer şi alte forme de demenţă, ca şi de agitaţie, anxietate, insomnie, să le dea Zyprexa. Vânzând medicilor din aziluri, agenţii de vânzări ai companiei au folosit lozinca „5 la 5”, care înseamnă „5 mg Zyprexa la 5 după-amiază”, pentru sedarea pacienţilor dificili. Practica a continuat chiar și după ce Administraţia pentru Alimente şi Medicamente (Food and Drug Administration – FDA) a avertizat compania că medicamentul în cauză nu a fost aprobat pentru asemenea utilizări.

Companiile farmaceutice au mai găsit o vacă de muls în instituţiile de delincvenţă juvenilă. Un serial remarcabil, publicat în Palm Beach Post în mai 2011, dezvăluia că Departamentul de Justiţie pentru Tineret din Florida a inundat, pur şi simplu, cu medicamente psihotrope instituţiile pentru tineri, distribuindu-le în mod curent „pentru situaţii care nu au fost niciodată aprobate de legiuitorii federali”. Cifrele sunt zguduitoare. În 2007, de pildă, Departamentul de Justiţie pentru Tineret a cumpărat de două ori mai mult Seroquel decât Ibuprofen. În doi ani, departamentul a cumpărat 326.081 pastile de Seroquel, Abilify, Risperdal şi alte medicamente antipsihotice, pentru a fi folosite în închisori şi orfelinate. Acestea sunt suficiente pentru a da 446 de pastile pe zi, 7 zile pe săptămână, timp de doi ani, copiilor din închisori şi programe care pot avea în custodie până la 2.300 de băieţi şi fete într-o zi dată.

Clădirea de birouri a companiei farmaceutice GlaxoSmithKline (GSK)

O altă ‘piaţă’ pentru medicamentele psihotrope în curs de extindere este armata americană. De la începutul războiului din Afganistan (2001) a avut loc o creştere de 76% a reţetelor de medicamente psihotrope pentru forţele armate combatante. Potrivit documentarului Plutonul rănit, realizat de PBS Frontline şi dat publicităţii în mai 2010, înainte de războiul din Irak (2003), soldaţii americani din zonele de luptă nu luau medicamente psihotrope, în timp ce în 2007, peste 20.000 soldaţi combatanţi utilizau antidepresive şi somnifere. Astăzi, în armată, soldaţii traumatizați psihic primesc în mod curent tratament medicamentos.

În 2010, Wired Magazine relata: „Un număr necunoscut de trupe active şi veterani recenţi din războaiele din Irak şi Afganistan se întorc acasă cu stări ale sănătăţii mintale afectate în timpul serviciului militar, iar soţiile şi copiii lor suferă de asemenea. Acum, odată cu ieşirea la iveală a informaţiilor privind conflictele armate de aproape un deceniu, începe să se întrevadă gravitatea crizei. Army Times relatează că folosirea medicamentelor psihotrope la persoane de 18-34 de ani (soldaţi şi soţii) a crescut cu 42% între anii 2005-2009. Multe din medicamentele prescrise de medicii militari, precum Paxil şi Zoloft, sunt însoţite de avertismente privind un risc crescut de sinucidere. Pericolul a devenit deja vizibil în armată. Generalul Peter Ciarelli nota într-o relatare că armata „ar trebui să facă studii pentru a identifica medicamentele antidepresive eficiente în tratarea depresiei şi anxietăţii, dar care să nu crească riscul sinuciderii”.

Navy Times consemnează că utilizarea medicamentelor psihotrope creşte uluitor în rândul personalului militar: „Reţetele pentru stimulente, inclusiv amfetamine şi medicamente pentru deficitul de atenţie, s-au dublat. La fel și cererile pentru antipsihotice ca Seroquel şi Abilify aproape s-au dublat între anii 2005 și 2009, pentru persoane cu vârsta cuprinsă între 18 și 34 de ani”. O relatare a Departamentului Apărării dezvăluie că 20% dintre soldaţii americani iau medicamente psihotrope şi că adeseori acestea constituie un tratament zilnic, timp de 6 luni, înainte de a pleca pe front. Practic, cei 213.972 sau 20% din cei 1,1 milioane de soldaţi activi prinşi în studiu iau o formă de medicament psihotrop: antidepresive, antipsihotice, hipnotice sedative sau alte substanţe. Dr. Greg Smith, conducătorul „Grupului de alinare a durerii” din Los Angeles, a declarat: „Dacă aş fi comandant, aş fi îngrijorat de ce ar putea face aceste trupe, ca urmare a medicaţiei”.

Una dintre cele mai noi arii de răspândire a medicamentelor psihotrope este… piaţa canină. În anul 2011, companiile Eli Lilly şi Elanco au primit aprobarea pentru a-și comercializa noul antidepresiv, Reconcile, care este echivalentul Prozacului pentru căţei. Reconcile este un medicament mestecabil și se ia o dată pe zi, pentru a trata „anxietatea canină de separare”, adică modificările de comportament ale animalului atunci când este despărţit de stăpânul său.

Cât de eficiente sunt medicamentele psihotrope?

Mulți psihiatri şi jurnalişti se întreabă ce semnifică această creştere uluitoare. Folosirea medicamentelor psihoactive, inclusiv a antidepresivelor şi antipsihoticelor, pur și simplu a explodat în ultimii ani, iar dacă noile medicamente sunt atât de eficiente precum se spune, ar trebui ca larga răspândire a bolilor mintale să fie în declin, nu în creştere, iar oamenii să fie mai sănătoşi la nivel mintal, mai fericiţi, mai puţin deprimaţi. Prin urmare, într-o logică sănătoasă apare următorul paradox: pe măsură ce se înmulţesc medicamentele, medicii prescriu mai multe medicamente, iar oamenii, în loc să fie mai sănătoşi, sunt mai bolnavi. Pe bună dreptate, unii specialişti afirmă deschis: „realitatea este că noi nu avem nicio dovadă clară că aceste medicamente funcţionează”.

Deşi adevărul a fost multă vreme ascuns publicului larg, din cauza cenzurii impuse de marile companii farmaceutice, în revistele de specialitate au început să apară, treptat şi cu mult efort, articole şi studii care arată clar că medicamentele psihotrope nu funcţionează, nu sunt eficiente și nu dau rezultatele scontate. Astfel, în 2010, Revista Asociaţiei Medicale Americane a publicat un studiu care dezvăluia că „medicamentele antidepresive nici măcar nu funcţionează pentru majoritatea pacienţilor cu depresie diagnosticată clinic”.

Un articol publicat în 2011 în Revista Americană de Sănătate Publică releva, de asemenea, că „multe medicamente nu funcţionează după cum se afirmă. Medicamentele mai noi par să nu ofere aproape niciun beneficiu faţă de cele vechi. Ele doar vatămă pacienţii, sfârşind prin a-i închide într-un ciclu perpetuu, în care necesită mereu alte medicamente, pentru a stabiliza efectele secundare produse de celelalte medicamente pe care le consumă”.

Un studiu de sinteză publicat în nr. 2/1996 al Revistei de Boli Nervoase şi Mintale, cu titlul „Antidepresive pentru copii”, având ca autori pe Rhoda L. Fisher şi Seymour Fisher, conchide: „În ciuda literaturii unanime de studii dublu-orb [n.n.: în cadrul cărora nici experimentatorii, nici subiecţii nu ştiu care dintre cele două tratamente este cel real şi care martor], care arată că antidepresivele nu sunt mai eficiente decât preparatele martor inactive în tratarea depresiei la copii şi adolescenţi, asemenea medicamente continuă să fie folosite pe scară largă”.

La începutul anului 2012, un alt cercetător a venit cu aceleaşi concluzii. Psihologul Irving Kirsch de la Şcoala Medicală Harvard a studiat vreme de 3 decenii efectele placebo şi a afirmat recent că antidepresivele farmaceutice nu funcţionează. Concluzia lui se bazează şi pe documente obţinute folosind „Actul de Libertate a Informaţiei”. Documentele reprezintă rezultatele testelor clinice preliminare promovării pe piață a noilor medicamente, făcute chiar de companiile farmaceutice producătoare, şi care nu au fost publicate şi înaintate către FDA.

FDA este autoritatea americană care aprobă comercializarea medicamentelor. Aceasta însă nu face teste sau rapoarte, ci preia pur şi simplu rezultatele testelor realizate și comunicate de înseși companiile farmaceutice. Studiind aceste informaţii, Kirsch a descoperit că majoritatea testelor clinice făcute cu antidepresive nu au dovedit nicio eficienţă, fiind, prin urmare, ascunse de aceste companii. „Dacă au fost efectuate 12 teste şi numai 2 dintre ele au arătat vreo eficienţă, acele 2 sunt depuse la FDA”, afirmă Kirsch. El și-a făcut publice descoperirile în cadrul emisiunii ’60 de minute’ a postului CBS, care emite la nivel naţional.

Steve Connor, editor ştiinţific la ziarul britanic The Independent, remarca: „Allen Roses, director executiv la compania GlaxoSmithKline, a recunoscut că mai puţin de jumătate dintre pacienţii cărora li s-au prescris unele dintre cele mai scumpe medicamente au avut în realitate vreun beneficiu de pe urma lor. Este un secret cunoscut în industria farmaceutică că majoritatea produselor sale sunt ineficiente pentru pacienţi, dar este prima oară când o persoană de rang înalt din industria farmaceutică a declarat public acest lucru”.

La rândul său, Carl Elliott relata în publicaţia Mother Jones: „După ce o altă analiză publicată în faimosul periodic medical The Lancet a descoperit că majoritatea antipsihoticelor atipice sunt de fapt mai rele decât medicamentele vechi, doi psihiatri britanici specialişti au scris un editorial vehement în acelaşi număr. Dr. Peter Tyrer, editorul Revistei Britanice de Psihiatrie, şi dr. Tim Kendall de la Colegiul Regal al Psihiatrilor scriau că antipsihoticele atipice pot fi privite acum doar ca o născocire manipulată abil de către industria medicamentelor, în scopuri comerciale”.

Pe lângă articole şi studii pe marginea eficacităţii şi efectelor medicamentelor psihotrope, au fost scrise și multe cărţi. Jurnalistul de investigaţii în domeniul medical Robert Whitaker a publicat în 2002 cartea „Nebun în America: Ştiinţă proastă, medicină proastă şi tratamentul greșit al bolnavilor mintal” (Mad In America: Bad Science, Bad Medicine and the Enduring Mistreatment of the Mentally Ill). În 2010, el a revenit cu o altă carte, intitulată „Anatomia unei epidemii: Gloanţe magice, medicamente psihotrope şi creşterea uluitoare a bolilor mentale în America” (Anatomy of an Epidemic: Magic Bullets, Psychiatric Drugs and the Astonishing Rise of Mental Illness in America). În prima sa carte, Whitaker nota că, de la introducerea la jumătatea anilor 1950 a primelor medicamente psihotrope, a existat o creştere de 600% a infirmităţii totale şi permanente a milioanelor de pacienţi care au primit astfel de tratamente. Alături de mulţi alţii, el numeşte această creştere uluitoare „epidemie de boli mintale”.

În cea de-a doua sa lucrare, jurnalistul continuă prezentarea realităţii terifiante a bolilor mintale, diagnosticelor şi tratamentului medicamentos. El vine cu documente, înfăţişând istoria forţelor din spatele medicamentelor psihotrope. Activitatea sa de investigație este extrem de valoroasă, prin aceea că oferă publicului larg dovezi extrem de convingătoare, care susţin teoria că medicamentele şi nu diagnosticul sunt cele care produc această epidemie de boli mintale; că, de fapt, bolile mintale nu sunt boli mintale, ci mai degrabă boli neurologice, induse de medicamente, care produc simptome psihice sau depresie – ambele putând fi diagnosticate greşit ca boli mintale.

Whitaker mai arată că medicamentele psihotrope – ai căror producători, alături de cei care le fac reclamă şi cei care se ocupă de vânzări, sunt cu toţii în slujba concernelor farmaceutice – sunt mult mai periculoase decât vor să recunoască medicii psihiatri şi industria farmaceutică: „Deşi fiecare din producătorii de antidepresive SSRI recunosc că nu ştiu cum funcţionează respectivele lor medicamente, fiecare pretinde că ele ajută la corectarea unui dezechilibru chimic al creierului. Acest ‘echilibru’ evaziv nu a fost niciodată observat sau detectat, în ciuda milioanelor de dolari folosiți în cercetare. Este ‘crezut’ şi promovat în mare măsură, în ciuda faptului că este o născocire a imaginaţiei psihiatrilor. Aceste medicamente sunt pe deplin capabile să schilodească – adesea permanent – trupul, creierul şi sufletul”.

Afirmaţiile solide şi bine documentate ale lui Robert Whitaker sunt susţinute de concluziile psihiatrului Grace Jackson. Prima ei carte, „Reconsiderând medicamentele psihotrope: un ghid pentru consimţământul informat” (Rethinking Psychiatric Drugs: A Guide for Informed Consent), apărută în 2005, a fost un text sumbru, ce expunea cititorilor pericolele ascunse ale medicamentelor psihotrope. Autoarea nota: „Adevărul trist este că prescrierea automată (fără foarte multă informaţie oferită pacienţilor cu privire la lista lungă de efecte secundare grave, pe termen lung) de medicamente psihotrope puternice, şi care adesea dau dependenţă, a devenit standardul îngrijirii în psihiatria americană, de la introducerea, la jumătatea anilor 1950, a medicamentului ‘minune’ anti-schizofrenie Thorazine, și până în prezent”.

Cea de-a doua carte a lui Grace Jackson, „Demenţa indusă de medicamente: o crimă perfectă” (Drug-Induced Dementia: A Perfect Crime), apărută în 2009, dovedeşte dincolo de orice îndoială că pentru oricare din cele 5 clase de medicamente există dovezi clare, microscopice, macroscopice, biochimice, clinice şi/sau radiologice, de atrofiere a creierului, precum şi alte semne de vătămare a acestuia, care pot duce la demenţă permanentă, diagnosticabilă clinic, moarte prematură şi o varietate de alte boli ale creierului, care pot mima bolile mintale. De pildă, thorazina a apărut iniţial în Europa ca o vopsea industrială. Pare-se că astăzi domeniile psiho-farmacologiei şi industriei chimice sunt interconectate şi se poate ajunge, deşi într-un mod cu totul bizar, la utilizarea chimicalelor dintr-un domeniu în altul. Un alt asemenea exemplu este popularul medicament Depakote, comercializat iniţial ca tratament pentru epilepsie şi utilizat astăzi foarte mult ca stabilizator de stări. Depakote, cunoscut ca o toxină hepatică şi renală, a fost dezvoltat iniţial ca un solvent industrial capabil să dizolve grăsimea. Oare ce efecte are el la nivelul ţesutului adipos din ficatul şi creierul uman?

Fiecare dintre lucrările de mai sus a fost ostracizată, negată şi tăinuită de către industriile farmaceutică, medicală şi psihiatrică, nefiind prezentată în reviste medicale de primă mână. Alături de mulţi alţi autori puşi pe lista neagră a mass-mediei, Robert Whitaker şi Grace Jackson au demonstrat oamenilor de ştiinţă cu gândire critică, celor care practică medicina alternativă şi ‘supravieţuitorilor’ psihiatriei că medicamentele, şi nu bolile, produc epidemia actuală de boli mintale.

Reacţiile adverse ale medicamentelor psihotrope

Pe lângă ineficienţa dovedită, medicamentele psihotrope vin cu un cortegiu nesfârşit şi infernal de reacţii adverse. De pildă, pe prospectul Ritalin-ului sunt notate 105 reacţii negative. În general, medicamentele psihotrope au ca reacţii adverse: gânduri de sinucidere şi sinucidere; comportament agresiv, iritabilitate, automutilare şi ucideri; insomnie şi coşmaruri; depresie, izolare, psihoze şi psihoze paranoide, manii, halucinaţii vizuale şi auditive, nelinişte şi spaimă extremă; modificarea percepţiei, comportamentului, sentimentelor şi emoţiilor; modificarea personalităţii; tulburări de memorie; procese de gândire patologice; dependenţă psihică; dureri de cap etc.

Medicamentele psihotrope duc la o vătămare uneori permanentă a creierului; are loc atrofia ireversibilă a creierului, ca şi modificarea structurii sale; are loc o vătămare neurologică permanentă; apar ticuri, precum clipitul din ochi, dresul vocii, pufnitul sau mormăitul; apare un tremur al extremităţilor, care se manifestă la circa 40% dintre persoanele care iau Prozac – este un fel de tortură biochimică, ce ar putea sta la baza tendinţelor sinucigaşe şi criminale. De asemenea, multe dintre persoanele care utilizează medicamente psihotrope manifestă contracţii și mișcări musculare involuntare, care le fac să pară că nu sunt sănătoase mintal. Este posibil ca acestea să nu dispară după încheierea tratamentului, deoarece zona din creier care controlează funcţia muşchilor a fost distrusă de medicament.

Pe lângă reacţiile adverse legate direct de creier şi sistemul nervos, apar și tulburări şi boli legate de alte organe, precum vătămarea inimii, hipertensiune, infarct şi alte complicaţii cardiace; cancer, mai ales la nivelul ficatului; pierderea poftei de mâncare, greaţă, vomă, îngrăşare şi dureri de stomac; alergii şi alte reacţii la nivelul pielii; diabet; anemie şi alte tulburări ale sângelui, scăderea patologică a numărului elementelor figurate; oboseală. Poate apărea un dezechilibru al hormonilor de creştere şi, ca urmare, o împiedicare a creşterii normale şi armonioase a copiilor. Totodată, dacă mamele iau de pildă Paxil, pot apărea malformaţii congenitale ale pruncilor.

Un studiu făcut de compania GlaxoSmithKline şi publicat în „Revista de Psihiatrie Clinică”, referitor la antidepresivul Paxil pe care-l produce, confirmă studiile anterioare potrivit cărora Paxil creşte de aproape 7 ori numărul tentativelor de sinucidere şi sinuciderilor în rândul pacienţilor. Un alt studiu al aceluiaşi medicament, publicat în 2010 în „Revista Asociaţiei Medicale Americane”, arăta că Paxil este ineficient la pacienţi cu diferite grade de depresie. Toate aceste efecte groaznice sunt confirmate de numeroasele cazuri înfricoşătoare petrecute în realitate, de studiile efectuate de companiile producătoare şi ţinute sub tăcere şi de zecile de studii şi investigaţii realizate independent. Mai mult, riscurile folosirii pe termen lung (mai mulţi ani) sunt absolut necunoscute. Acestea încep să se dezvăluie după folosirea în masă şi timp îndelungat a medicamentelor, însă prea puţini sunt dornici să facă studii şi statistici ale reacţiilor adverse, iar cei care întreprind asemenea studii sunt cenzuraţi şi marginalizaţi de comunitatea psihiatrilor şi industria farmaceutică.

Un alt aspect este procentul extrem de mare de persoane care suferă de pe urma reacţiilor adverse ale medicamentelor psihotrope. În august 2005, Robert Whitaker declara într-un interviu pentru publicaţia Street Spirit: „Dacă avem 39.000 de relatări despre reacţii adverse la Prozac, numărul celor care au suferit în realitate de asemenea probleme este estimat a fi de 100 de ori mai mare, adică circa 4 milioane persoane”. În faţa avalanşei de reacţii adverse şi de întrebări pe care încep să şi le pună pacienţii, medicii şi reprezentanţii industriei farmaceutice răspund cinic: „Cântăriţi raportul dintre beneficii şi reacţiile adverse”. Rămâne încă de văzut care ar fi beneficiile.

FDA a modificat etichetele de avertizare pentru Paxil, mai întâi în 2004, după ce s-a descoperit că rata sinuciderilor la copiii care luau medicamentul era de două ori mai mare decât la copiii care nu luau Paxil. În 2006, FDA a extins avertizarea, incluzând adulţii până la 25 ani. Astăzi, medicamentul are pe ambalaj o căsuţă neagră de avertizare, care spune că poate mări riscul de sinucidere pentru pacienţii de toate vârstele.

În unele cazuri, ineficacitatea medicamentelor ca şi reacţiile adverse au fost cunoscute încă înainte de a fi comercializate. Ceea ce este de-a dreptul șocant, este faptul că producătorii au ascuns ani de-a rândul ineficacitatea medicamentelor psihotrope, ca şi reacţiile adverse ale acestora. Din testele clinice, ei au ştiut înainte de a le introduce pe piaţă că sunt ineficiente pentru majoritatea pacienţilor şi până la de două ori mai riscante în inducerea gândurilor sinucigaşe şi a sinuciderii.

De exemplu, compania Eli Lilly a tăinuit timp de 15 ani legătura dintre Prozac şi sinucidere. Un document intern al companiei Eli Lilly, dat publicităţii în ianuarie 2005, dezvăluie că producătorul avea informaţii încă din 1986 care arătau că pacienţii care luau Prozac erau mult mai înclinaţi să se sinucidă şi să manifeste ostilitate decât pacienţii care luau alte medicamente antidepresive, iar compania a tăinuit aceste studii şi nu a făcut publice toate efectele secundare. Prozac se comercializează şi în România şi este prescris de medicii români chiar și pentru probleme psihotrope minore, precum presupusa depresie în urma unei operaţii chirurgicale.

În 1986, cu aproape doi ani înainte de obţinerea aprobării de a comercializa Prozac, au existat dovezi clare care asociau medicamentul cu simptome de depresie şi episoade psihotice, fără a mai pune la socoteală cele 1.089 sinucideri sau numeroasele episoade de violenţă fără sens, omucideri şi chiar ucideri multiple. În februarie 1990, medicul psihiatru Martin Teicher de la Universitatea Harvard a relatat într-un articol publicat în „Revista Americană de Psihiatrie” că mai mulţi dintre pacienţii săi au avut gânduri de sinucidere în timp ce luau Prozac. Ca urmare a articolului său, revista a fost inundată de scrisori de la medici care afirmau lucruri similare, confirmând afirmaţiile lui Teicher. La sfârşitul anilor 1980, conducătorii executivi ai companiei Eli Lilly au făcut presiuni asupra cercetătorilor companiei pentru a modifica datele testelor medicale pentru Prozac, schimbând menţiunile de ‘încercare de sinucidere’ cu ‘supradoză’, iar ‘gânduri sinucigaşe’ cu ‘depresie’, atenuând reacţiile adverse, pentru a putea vinde medicamentul.

La rândul ei, compania GlaxoSmithKline (GSK) a tăinuit studiile negative şi a manipulat datele privind sinuciderea indusă de Paxil. Compania a ştiut cel puţin din 2006 că Paxilul este asociat cu un risc crescut de sinucidere, iar în 2011 a publicat în „Revista de Psihiatrie Clinică” un studiu care dezvăluie o creştere de aproape 7 ori a tentativelor de sinucidere printre cei care iau Paxil, faţă de grupul căruia i s-a administrat un tratament placebo. Pe lângă creşterea riscului de tendinţe sinucigaşe, alt studiu al companiei GSK publicat în „Revista Asociaţiei Medicale Americane” la începutul anului 2010 a arătat că acest medicament pare chiar să nu funcţioneze la pacienţii cu diferite niveluri de depresie. Pentru ca publicul să nu capete prea multe informaţii incriminatoare, în cazul în care firmele sunt date în judecată de persoane care au avut de suferit de pe urma administrării medicamentelor comercializate de ele, firmele preferă să plătească reclamanţilor despăgubiri în afara tribunalului.

Şi Paxil se comercializează în România, însă sub numele de Seroxat

După ce s-au acumulat numeroase cazuri de tentativă de sinucidere, sinucidere, ucidere multiplă, auto-mutilare, psihoză etc., FDA a organizat mai multe sesiuni de dezbateri şi audieri ale victimelor pentru a stabili întinderea fenomenului. În 1991, Comitetul Consultativ pentru medicamente psiho-farmacologice al FDA a organizat o audiere pentru a discuta dovezile care arată legătura dintre Prozac şi medicamentele înrudite şi actele psihotice violente. Timp de mai bine de 3 ore, 24 de victime sau membri supravieţuitori ai familiilor afectate de Prozac au relatat istorii teribile, care asociază medicamentul cu ucideri, sinucideri şi alte efecte de coşmar. Însă comitetul (în care 8 din 10 membri erau psihiatri, și ale căror venituri depindeau de comisioanele obţinute din prescrierea unor astfel de medicamente) a ignorat aceste informaţii şi a votat împotriva re-etichetării Prozac-ului, pentru a cuprinde avertismente adecvate riscurilor pe care le implică administrarea lui. „Peste 15.000 rapoarte cu reacţii adverse la Prozac au fost respinse ca având o valoare limitată”, nota un jurnalist. În cele din urmă, după multe proteste şi scandaluri, FDA şi companiile producătoare de medicamente psihotrope au căzut de acord nu să elimine aceste medicamente-otrăvuri de pe piaţă, ci doar ca pe ambalajele acestora să fie tipărită o căsuţă neagră de avertizare cu privire la efecte.

Companiile farmaceutice plătesc amenzile pentru corupţie şi fraude şi continuă să comercializeze medicamentele. Mita – o practică comună

În ciuda dovezilor, campania pentru comercializarea medicamentelor psihotrope este extrem de agresivă şi lipsită de scrupule. În ultimii 3 ani, aproape fiecare companie farmaceutică importantă a fost condamnată pentru un tip de comportament infracţional: măsluirea datelor de siguranţă ale medicamentelor, comercializarea lor în scopuri neaprobate, mituirea medicilor şi specialiştilor în medicină pentru a prescrie medicamente periculoase, realizarea de teste clinice frauduloase etc. Până în prezent, companiile farmaceutice au fost silite să plătească cca 11 miliarde de dolari amendă pentru astfel de infracţiuni, care se pare că au devenit parte integrantă a procedurilor lor. Printre firmele care au primit amenzi se numără: GlaxoSmithKline, Merck, Pfizer, Novartis, AstraZeneca, Roche, Sanofi, Bayer, Eli Lilly.

Fabrica GlaxoSmithKline din Braşov

Fabrica GlaxoSmithKline de la Brașov este, de fapt, fosta fabrică de medicamente Europharm, achiziţionată în 1998 de compania GSK, care a investit 100 de milioane dolari între anii 1998 și 2010 pentru modernizarea ei. În prezent, fabrica are 240 angajaţi şi exportă medicamente în 80 de ţări. Între anii 2009 și 2011, compania GSK România a investit 7 milioane de dolari în două linii de producţie pentru medicamente ale firmei: Seroxat (Paxil) şi Retrovir (pentru tratamentul HIV). Proiectul Seroxat a însemnat o linie de comprimare, o nouă linie de ambalare şi anexe, precum şi construcţia unui nou depozit. În prezent, producţia din România de Seroxat reprezintă 40% din totalul producţiei mondiale a acestui produs, excluzând pieţele Canadei şi ale SUA. În viitor, compania intenţionează să producă şi alte medicamente-brand în ţara noastră.

În mai 2004, poliţia italiană a încheiat o investigaţie extrem de amplă privind comercializarea medicamentelor. În urma acestei anchete, s-a cerut inculparea a cca 5.000 persoane, dintre care 4.000 medici şi 273 angajaţi ai gigantului farmaceutic GlaxoSmithKline. Garda Financiară din Italia a afirmat că, în decurs de 4 ani, GSK şi firma sa predecesoare au cheltuit 228 milioane euro pe mită pentru medici, chimişti şi alţi specialişti. Potrivit declaraţiilor Gărzii, firma „ar trebui făcută responsabilă pentru infracţiune corporatistă, de vreme ce conducătorii şi angajaţii săi au acţionat în interesul companiei”.

Un analist britanic în domeniul farmaceutic a afirmat că mita este o practică comună pentru companiile internaţionale de medicamente; mai mult, acestea au programe oficiale de a plăti medici şi alţi specialişti din domeniul sănătăţii pentru a le promova produsele. Astfel, în 2011, compania Eli Lilly a plătit 200 milioane dolari medicilor în scopul promovării medicamentelor lor.

În 2012, compania Pfizer a fost de acord să plătească o amendă de 60 milioane dolari guvernului american pentru a pune capăt acuzaţiilor că firma a plătit milioane de dolari mită unor oficiali din ţări străine (medici din comisii guvernamentale şi alţi specialişti) pentru a obţine aprobări pentru vânzarea medicamentelor lor în respectivele ţări şi a-și creşte vânzările. Ei au acţionat în ţări precum China, Bulgaria, Rusia, Serbia, Croaţia, Republica Cehă, Italia şi Kazahstan.

În urma unui proces care a dezvăluit o sumă de informaţii neplăcute, în ianuarie 2009, compania Eli Lilly a căzut de acord cu Departamentul de Justiţie al SUA să plătească 1,4 miliarde dolari, inclusiv o amendă criminală de 515 milioane dolari, cea mai mare într-un caz privind sănătatea şi cea mai mare amendă criminală pentru o corporaţie individuală dată vreodată într-un proces penal de orice fel din SUA. Procesul s-a referit la vânzarea pentru scopuri neaprobate de FDA (în acest caz, pentru demenţă) a medicamentului Zyprexa. Un oficial din cadrul FDA a depus mărturie că firma Eli Lilly a tăinuit riscurile grave pentru sănătate ale acestui medicament. Dar vânzările de Zyprexa din acel an au fost de 1,8 miliarde dolari. Sumele pe care firmele acceptă să le plătească sunt extrem de mici comparativ cu profiturile pe care le obţin. De pildă, compania Eli Lilly vinde produse în 125 de ţări, având un profit de 20 miliarde dolari anual.

Zyprexa în România

Compania GlaxoSmithKline s-a confruntat cu o amendă de 3 miliarde dolari după ce a pledat vinovată în cel mai mare caz de fraudă din domeniul sănătăţii din istorie. Printre acuzaţii se numără mituirea medicilor, informaţii false despre antidepresivul Paxil, comercializarea medicamentului Wellbutrin pentru anumite boli, fără aprobare. Acesta este cel mai mare acord din istoria industriei farmaceutice, după cazul Pfizer din 2009, care a plătit 2,2 miliarde de dolari pentru promovarea a patru medicamente pentru utilizări neaprobate. Suma de 3 miliarde dolari pare uriaşă, însă poate fi socotită doar ‘o palmă peste mână’ pentru o companie a cărei piaţă de vânzări este de 133 de miliarde dolari…

Într-un proces din 2012, din statul Arkansas, s-a stabilit că o filială a companiei Johnson & Johnson, anume Janssen Pharmaceuticals, a minimalizat şi a ascuns riscurile asociate medicamentului antipsihotic Risperdal. Compania a obţinut din vânzarea acestuia profituri de miliarde de dolari. La anunţarea verdictului, procurorul general din Arkansas a afirmat că „juraţii din Arkansas au confirmat faptul că Johnson & Johnson şi Janssen Pharmaceuticals şi-au minţit pacienţii şi medicii, deoarece au ţinut mai mult la profit decât la oameni”.

În 2011, aceeaşi companie americană a stârnit alt scandal, în care au fost implicaţi şi medici români. Johnson & Johnson a obţinut un profit de 3,5 milioane dolari în perioada 2000-2007 din produsele vândute de medicii români, mituiţi cu bani şi excursii pentru a prescrie pacienţilor lor medicamentele companiei. În acest caz, compania a acceptat să plătească o amendă de 70 milioane de dolari autorităţilor americane, pentru a pune capăt acuzaţiilor de mituire a unor medici europeni, inclusiv cei din România.

Acestea sunt doar câteva dintre scandalurile provocate de firmele farmaceutice şi produsele lor controversate, pe care le-am expus pentru a schiţa o imagine de ansamblu asupra situaţiei actuale. Oamenii suferă şi uneori chiar mor din cauza reacţiilor adverse ale medicamentelor psihotrope. Firmele plătesc bani guvernelor şi continuă să procedeze la fel. Niciun director de companie sau conducător de departament nu este socotit responsabil pentru infracţiunile respective şi strategiile de marketing nu sunt modificate. Azi, multe companii privesc aceste amenzi pur şi simplu ca fiind „alt cost al activităţii de afaceri”, sănătatea oamenilor, inclusiv a copiilor, fiind un factor mai puţin important decât profitul în lista lor de priorităţi. Dacă se află pe lista preocupărilor lor.

Mai este psihiatria contemporană o ramură a medicinii devotată tămăduirii oamenilor? Din cele prezentate mai sus s-ar putea conchide că psihiatria de azi, cu metodele şi interesele ei actuale, nu se mai constituie într-o ramură a medicinii devotată ajutării şi vindecării oamenilor, ci într-o unealtă care slujeşte cu totul altor scopuri. Ce s-ar putea spune despre psihiatrie, ştiind că specialiştii în domeniu prescriu medicamente ineficiente, care au o multitudine de reacţii adverse cumplite, ce împing pacientul spre dependenţă şi o viaţă mizerabilă? Ce s-ar putea spune, ştiind că, în ultimii ani, numărul persoanelor diagnosticate şi cărora li s-au prescris asemenea medicamente a crescut exponenţial, până la adevărate epidemii? Ce s-ar putea spune, ştiind că firmele care produc aceste medicamente cunoşteau dinainte de a le lansa pe piaţă că au nenumărate reacţii adverse şi s-au străduit să le ascundă; mai mult, că s-au străduit din răsputeri să muşamalizeze orice încercare de a dezvălui aceste adevăruri; că mituiesc medicii pentru a prescrie aceste medicamente şi totodată preferă să plătească amenzile date de autorităţi şi să-şi păstreze strategiile şi tacticile odioase de marketing?

Apogeul acestei campanii pornite în SUA, şi care se întinde treptat în întreaga lume, este lupta psihiatrilor americani pentru a modifica criteriile de diagnosticare a bolilor mintale, cu scopul de a înmulți categoriile de persoane care intră sub incidenţa diagnosticelor lor şi a putea să le prescrie cât mai multe medicamente, pe o perioadă cât mai lungă. Într-o relatare recentă, Marcia Angell, fost editor al revistei medicale New England Journal of Medicine, scria: „Noi extindem pur şi simplu criteriile de boală mintală, astfel încât aproape fiecare persoană are una”. Ea explică şi cauza acestui fenomen, afirmând tranşant că „psihiatrii sunt în buzunarul industriei farmaceutice”. Un studiu din anul 2009 a arătat că 18 din cei 20 de psihiatri care au formulat cele mai recente recomandări clinice pentru tratarea depresiei, bolilor bipolare şi schizofreniei au legături financiare cu companiile de medicamente. Dr. Adriane Fugh-Berman, care a studiat influenţa industriei farmaceutice asupra medicinii americane, este de acord cu această opinie: „În epoca promovării agresive a medicamentelor, diagnosticele psihiatrice s-au extins, pentru a include și persoane perfect normale”.

Biblia psihiatriei contemporane: „Manualul de diagnostic şi statistică a bolilor mentale”

Acest fenomen de modificare a criteriilor pentru diagnosticarea bolilor mintale este extrem de vizibil în Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders – DSM, publicat de Asociaţia Americană de Psihiatrie (APA). Acesta este considerat autoritatea universală pentru diagnosticarea bolilor mintale, fiind supranumit „biblia psihiatriei”, şi cuprinde descrieri, simptome şi alte criterii pentru diagnosticarea bolilor mintale. Criteriile sunt formulate pentru a oferi definiţii clare specialiştilor care tratează pacienţi cu boli mintale şi cercetătorilor şi companiilor de medicamente care caută să dezvolte noi căi de a le trata. Prima ediţie a DSM din 1952 cuprindea 112 boli mintale, cea de-a doua ediţie DSM, tipărită în 1968, conţinea 163 boli mintale, cea de-a treia ediţie DSM, publicată în 1980, inventaria 224 boli mintale, iar cea de-a patra ediţie DSM, tipărită în 1994 cuprindea 374 boli mintale. Cea mai recentă ediţie este cea de-a cincea, DSM-V, care a fost publicată pe 18 mai 2013 şi care are 900 de pagini.

DSM I, II, III şi IV, comparativ

În ediţiile anterioare au fost incluse deja boli bizare şi introduse sau lărgite anumite simptome care au dat naştere la adevărate ‘epidemii de boli mintale’. Printre bolile bizare incluse în DSM-IV se numără: boala matematicii, boala mâncatului noaptea, boala personalităţii absente, boala ticului trecător, boala exprimării scrise, boli de adaptare, boli de vorbire, boli de intoxicare şi renunţare la cofeină, boala utilizării sau renunţării la nicotină, boala nerespectării tratamentului, boala rivalităţii între fraţi şi cea care le cuprinde pe toate, boala mintală nespecifică, ce permite ca orice persoană să poată fi diagnosticată ca fiind bolnavă mintal, după bunul plac al psihiatrilor. Dr. Allen Frances, profesor emerit de psihiatrie şi conducătorul Departamentului de Psihiatrie de la Universitatea Duke, a condus grupul de psihiatri care au alcătuit DSM-IV în 1994. Astăzi, el admite că modul de elaborare a ediţiei a fost o greşeală uriaşă, care a dus la diagnosticarea în masă a unor oameni care sunt de fapt sănătoşi. „DSM-IV a contribuit, din neatenţie, la trei epidemii false: deficitul de atenție (ADD), autismul şi boala bipolară din copilărie”, afirmă el într-un articol publicat în Los Angeles Times.

Încă înainte să vadă lumina tiparului, cea de-a 5-a ediţie a DSM a stârnit numeroase controverse. Pe 27 iulie 2010, specialişti britanici de frunte în domeniul sănătăţii mintale au organizat o conferinţă pentru a avertiza că DSM-V „ar putea eticheta aproape pe oricine ca având o boală mintală”. Til Wykes şi Felicity Callard de la Institutul de Psihiatrie al Colegiului Regal din Londra şi Nick Craddock de la Departamentul de Medicină Psihologică şi Neurologie al Universităţii Cardiff au afirmat că „mulți specialiști în psihiatrie sunt îngrijorați, deoarece recomandările sunt atât de extinse, încât e foarte probabil ca nimeni să nu mai fie socotit normal”. Ei au afirmat că recomandările „invadează normalitatea”. Specialiştii consideră că diagnosticul „sindromul riscului de psihoză” este în mod special îngrijorător, deoarece ar putea eticheta fals tinerii care au doar un risc mic de a face boala. „E ca şi cum ai spune că zece oameni care sunt răciţi sunt în pericol de a face pneumonie, când probabil doar unul va face boala”, a afirmat Wykes în cadrul conferinţei. Til Wykes şi Felicity Callard au publicat un comentariu în periodicul ştiinţific The Journal of Mental Health, exprimându-şi îngrijorarea privind revizuirea DSM, şi au indicat peste zece articole din aceeaşi revistă, publicate de alţi oameni de ştiinţă care erau îngrijoraţi din acelaşi motiv.

În 2012, cercetătorii conduşi de Lisa Cosgrove, profesor asociat de psihologie clinică la Universitatea Massachusetts din Boston şi cercetător la „Centrul de Etică Edmond J. Safra” de la Universitatea Harvard, au adus o altă critică noii ediţii DSM. În urma studiilor întreprinse, ei şi-au publicat descoperirile în revista PLOS Medicine, afirmând că manualul este „atins de conflicte de interese financiare”. Echipa profesorului Cosgrove afirmă că „tratamentele medicamentoase ridică semne de întrebare, pentru că 70% din membrii echipei DSM-V au relaţii directe cu industria farmaceutică, şi asta chiar după ce American Psychological Association (APA) a cerut membrilor echipei să-şi dezvăluie legăturile cu companiile de medicamente după publicarea DSM-IV, în 1994”. Informaţiile arată că mulţi specialişti implicaţi în elaborarea DSM sunt în acelaşi timp purtători de cuvânt sau consilieri pentru marile firme producătoare de medicamente, sau realizează studii şi cercetări finanţate de această industrie. Concret, potrivit studiului, „66% din grupul pentru tulburări de stare, 83% din grupul pentru boli psihotice, 89% din grupul care a elaborat boala ‘pierderi de memorie la vârstnici’ şi 100% din grupul pentru tulburări de somn au legături cu companiile farmaceutice care produc medicamentele folosite pentru a trata aceste boli sau companiile care deservesc industria farmaceutică”.

O mulţime de boli noi

Noua ediţie a DSM cuprinde nenumărate boli noi. Printre acestea se numără: boala neliniştii generalizate, boala sfidării ascultării, boala acumulării, boala depresiei majore, boala depresiei premenstruale (simptomele care preced această stare fiziologică sunt clasificate ca boală mintală); boala comunicării sociale (probleme de comunicare); boala renunţării la cofeină; boala renunţării la canabis; boala jupuirii pielii; boala mâncatului mult; boala de somn cu mişcări rapide ale ochilor; boala picioarelor neliniştite; boala neurocognitivă majoră şi minoră (care extinde categoria demenţei); boala angajării sociale neinhibate; apneea şi hipoventilaţia în somn etc.

Boala neliniştii generalizate poate fi diagnosticată la o persoană care se simte neliniştită când trebuie să facă o anumită activitate, precum să stea de vorbă cu un psihiatru. Ea poate fi extinsă pentru a include neliniştile comune ce izvorăsc din tulburări precum instabilitate financiară, probleme familiale, teme grele la şcoală etc.

Boala depresiei majore se referă la sentimentele fireşti de tristeţe apărute după moartea unei persoane dragi. Psihiatrii au stabilit că această mâhnire devine boală emoţională depresivă dacă „durează mai mult de două săptămâni, iar persoana manifestă simptome precum pierderea apetitului şi interesului pentru activităţile zilnice, probleme de somn şi concentrare, sentimente de inutilitate sau disperare”. Psihiatrul Jerome Wakefield de la Universitatea New York declara uluit: „Asta întrece orice măsură. Dacă acest sentiment se poate socoti patologic, atunci orice suferinţă sufletească poate fi o boală. E o neînţelegere a graniţelor normalităţii. Ce fel de lume vreţi să aveţi? Una în care sentimentele intense, negative, care nu ne plac, sunt boli mintale, sau o lume în care oamenii pot fi și trişti?”

Boala depresiei premenstruale există şi în ediţia precedentă a DSM şi doar extinde criteriile de diagnosticare. Potrivit DSM-IV, milioane de femei au fost diagnosticate cu această boală şi au primit medicaţie ‘adecvată’. Dr. Frances afirmă că „pacienţii cu o durere cronică, greu de diagnosticat, riscă să fie etichetaţi cu ‘boala simptomului somatic’ potrivit noilor criterii din DSM-V, dacă medicul lor decide că problema e doar în capul lor”. Şi lista noilor boli poate continua.

Oameni înzestraţi cu sentimente şi emoţii sau roboţi biologici?

Mass-media neconvenţională a remarcat faptul că lumea psihiatrilor se luptă ca toate sentimentele şi emoţiile esenţiale pe care le poate trăi o fiinţă umană – tristeţe, mâhnire, nelinişte, frustrare, nerăbdare, agitaţie – comportamentele perfect normale, chiar trăsăturile de caracter fiind clasificate ca boli mintale ce necesită tratament medicamentos. Unii specialişti prezic că, potrivit definiţiilor din DSM-V, circa 50% dintre cetăţenii americani ar putea fi diagnosticaţi ca bolnavi mintal într-un anumit moment al vieţii lor. Dr. Allen Frances, autorul cărţii „Salvarea normalului: revolta unei persoane dinăuntrul sistemului împotriva diagnosticului psihiatric scăpat de sub control, DSM-V, Big Pharma şi medicalizarea vieţii cotidiene”, prezice o creştere falsă a bolilor mintale după publicarea DSM-V: „Prima schiţă a viitoarei ediţii DSM este plină cu sugestii care vor multiplica greşelile noastre şi vor extinde domeniul psihiatriei tot mai adânc în domeniul tot mai micşorat al normalului. Această cucerire medicală de proporţii a normalităţii ar putea face ca zeci de milioane de persoane nevinovate să fie etichetate ca având o boală mintală”.

Când DSM-V a fost aprobat spre publicare, dr. Allen Frances a declarat: „Acesta este cel mai trist moment din cariera mea de 45 ani de studiu, practică şi predare a psihiatriei. Conducerea APA şi-a dat aprobarea finală pentru un DSM-V profund greşit, care cuprinde multe schimbări ce sunt în mod limpede periculoase şi nesănătoase ştiinţific. Sfatul meu pentru medicii de clinică, presă şi public este să fie sceptici şi să nu urmeze DSM-V orbeşte, pe o cale care probabil va duce la o supra-diagnosticare masivă şi o supra-prescriere de medicamente vătămătoare”.

O coaliţie de 32 de organizaţii, care include și filiale ale Asociației Psihologilor Americani (APA), susţine că DSM-V contribuie la „prescrierea excesivă de medicamente”, „stigmatizarea” şi „patologizarea” răspunsurilor şi comportamentului uman normal. Dr. Tana Dineen, care a făcut dezvăluiri cu privire la corupţia industriei farmaceutice, afirmă că această industrie „tinde să traducă întreaga viaţă în nenumărate abuzuri, dependenţe şi traume”. Într-o notă ironic-amară, jurnaliştii notau: „Singura cale ca o persoană care este cercetată sau diagnosticată de un psihiatru să fie catalogată ca fiind ‘normală’ este să nu manifeste nicio emoţie sau comportament. Potrivit DSM, o persoană în comă este o persoană normală, pentru că nu manifestă niciun simptom care să indice prezenţa lucrurilor groaznice numite emoţii sau comportamente. De asemenea, potrivit psihiatriei, o persoană aflată în mormânt este normală, pentru că morţii nu se califică pentru facilităţi în sistemul medical american. Normalitatea nu se obţine prin administrarea de medicamente. Ea nu este lipsa unei game de emoţii; viaţa implică emoţii, experienţe şi comportamente care uneori ies din sfera cotidianului. Asta nu înseamnă că oamenii au o boală mintală. Înseamnă doar că nu sunt niște roboţi biologici”.

Psihiatrii se luptă să transforme copilăria în boală mintală

Un domeniu care a primit extrem de multă atenţie, la fel ca în ediţiile anterioare, este cel al bolilor pediatrice. În DSM-V a fost introdusă boala comportamentului disruptiv (disruptive mood disorder), care a stârnit multe controverse. Grupul de lucru a introdus acest diagnostic din cauza îngrijorărilor privind diagnosticarea excesivă a bolii bipolare a copiilor – o stare rară odinioară, care a crescut de 40 ori în ultimii 15 ani. Boala comportamentului disruptiv are drept criteriu cel puţin trei izbucniri de furie pe săptămână şi iritabilitate frecventă la copii. „Problema principală cu această boală este că există foarte puţine date ştiinţifice care să susţină acest diagnostic”, afirmă psihologul pediatru Tom Frazier, care conduce Centrul pentru autism de la Clinica pediatrică din Cleveland. „Singurele date pe care le-am văzut sugerează că se va suprapune puternic cu stări ca ADHD şi boala sfidătoare combativă, astfel că nu ştiu de ce a fost introdusă, doar dacă anumiţi oameni cu influenţă au făcut presiuni”.

În plus, DSM-V reduce numărul de simptome necesare pentru ca un copil să fie diagnosticat cu ADHD (în SUA, circa 20% dintre băieţii adolescenţi au fost diagnosticaţi deja cu ADHD). Pe de altă parte, psihiatrii cer ca copiii timizi, retraşi sau liniştiţi să fie diagnosticaţi cu depresie; copiii care răspund adulţilor sau care se enervează prea des pot fi diagnosticaţi cu boala sfidării critice, şi aşa mai departe.

Pe 29 aprilie 2012, la Boston, la plenara Academiei Americane de Pediatrie din cadrul întrunirii anuale a Societăţilor Academice de Pediatrie, medicul psihiatru Thomas R. Insel (foto stânga), directorul Institutului Naţional de Sănătate Mintală (NIMH) din Statele Unite, a afirmat că doreşte să lărgească definiţia bolii mintale la copii, pentru a-i include pe copiii obraznici. De asemenea, el cere diagnosticarea copiilor la o vârstă cât mai timpurie şi asigurarea că aceștia vor primi tratament medicamentos cât mai devreme posibil.

Însă dr. Allen Frances (foto dreapta) coordonatorul DSM-IV, are o altă denumire pentru toate aceste preocupări şi eforturi ale psihiatrilor: „Aceşti copii au o boală numită copilărie”. Însuşi Centrul American pentru Controlul şi Prevenţia Bolii (CDC) se teme că procentul copiilor ce vor fi diagnosticaţi cu boli mintale va creşte din momentul în care medicii vor începe să utilizeze DSM-V. Cel puţin în ultimii 10 ani, cadrul de definire a bolii mintale s-a extins continuu, ceea ce înseamnă că tot mai mulţi oameni consideraţi anterior sănătoşi sunt acum socotiţi bolnavi mintal. Printre ultimele date culese de CDC, aproape un sfert de miliard de dolari este cheltuit anual pentru tratarea bolilor mintale, reale sau false, la copii. Între anii 1994 și 2011, numărul copiilor diagnosticaţi cu boli mintale a crescut în mod inexplicabil.

Alte programe şi campanii de atragere a copiilor în capcana bolilor mintale

Pe lângă extinderea criteriilor pentru bolile mintale din noua ediţie a manualului psihiatric DSM-V, o altă campanie are drept ţintă copiii şi adolescenţii. Astfel, în Statele Unite ale Americii, pentru a mări numărul pacienţilor şi consumatorilor de medicamente psihotrope, în timpul preşedinţiei lui George W. Bush a fost înfiinţată o Comisie pentru Sănătate Mintală şi s-a introdus un program intitulat TeenScreen, de examinare a sănătăţii mintale a tuturor adolescenţilor americani. Acest program a fost introdus în şcoli, clinici legate de şcoli şi agenţii ale comunităţii. Scopul programului TeenScreen este acela de a examina absolut toţi elevii înainte de absolvire, pentru risc de sinucidere şi boli mintale, pe baza completării unui chestionar. În funcţie de răspunsurile date de copil, el este trimis la un medic clinician, care îl va diagnostica şi-i va prescrie medicamente. Copiii pe care programul îi consideră a fi ‘la risc’ primesc apoi recomandare pentru tratament, iar eticheta plasată copilului ar putea persista pe viaţă, indiferent de validitatea ei. Nu ar trebui să fie o surpriză faptul că, dacă se merge pe firul finanțării acestui program, paşii duc direct la industria farmaceutică, căci chiar persoane din această industrie au participat la întocmirea chestionarului pe care tinerii trebuie să-l completeze.

Potrivit criticilor acestui program, există o şansă de 84-94% ca elevii să plece dintr-un cabinet medical cu eticheta falsă de sinucigaşi sau bolnavi mintal, lucru pe care TeenScreen nu-l dezvăluie. Până acum, statisticile au arătat că o treime dintre subiecţi au fost etichetaţi ca ‘pozitivi’, adică au probleme de sănătate mintală, iar la 50% dintre cei etichetaţi li s-a recomandat tratament medicamentos. Dacă acest sistem, care pare deja dureros de inexact, este dezlănţuit asupra celor peste 50 milioane elevi din şcolile publice din SUA, ţinând cont de procentele de mai sus, ar însemna etichetarea a mai mult de 17 milioane copii şi punerea a 8 milioane dintre ei în mâinile industriei de medicamente psihotrope. În plus, şcolile americane primesc fonduri pentru copiii cu probleme de sănătate mintală, iar mamele singure primesc bani pentru îngrijirea unor asemenea copii. Astfel de măsuri nu fac decât să stimuleze diagnosticarea copiilor. E interesant de remarcat că acest program a fost sprijinit puternic de preşedintele Bush şi, cu toate că guvernul american amendează companiile farmaceutice pentru ilegalităţile comise, nu este străin de activităţile lor. George Bush a fost membru în consiliul director al companiei farmaceutice Eli Lily, un director de administrare şi buget din administraţia Bush a fost vicepreşedinte al aceleiaşi companii, iar un membru în Consiliul Consultativ de Securitate al Ţării este actualul director al companiei. Eli Lily, alături de alte companii, a donat sume mari pentru campania prezidenţială a lui George Bush din 2000 şi 2004.

Şantajarea părinţilor

Pe lângă sprijinirea acestor programe de depistare precoce a bolilor mintale, autorităţile impun părinţilor să administreze copiilor medicamente psihotrope cu efecte secundare teribile, care-i marchează pe viaţă. Familia Smith din Michigan este un exemplu tipic de ameninţare a părinților de către autorități şi consecinţe tragice. La 7 ani, fiul lor, Matthew Smith a fost diagnosticat prin intermediul şcolii cu ADHD, pentru că era neastâmpărat şi atenţia îi era distrasă uşor. Părinţii lui, Lawrence şi Kelly, au fost avertizaţi că, dacă refuză ca Matthew să ia medicamente psihotrope, ar putea fi acuzaţi de neglijare a nevoilor sale educaţionale şi emoţionale. Ei au cedat presiunii şi s-au conformat somaţiei de a-i da Ritalin, trăind cu teama că „Serviciul pentru protecţia copilului” ar putea să le ia copilul dacă renunţă la medicație. La 14 ani, Matthew a murit de infarct, inima fiindu-i slăbită din cauza Ritalinului.

Un alt caz recent este cel al Maryannei Godboldo, o mamă singură şi persoană respectabilă din Detroit. Fiica sa, Ariana, a suferit o reacţie adversă la vaccinarea obligatorie pentru înscrierea la gimnaziu. Medicul i-a recomandat fetei medicamente psihotrope, printre care Risperdal, care n-au făcut decât să-i înrăutăţească simptomele. Mama a încetat să-i mai administreze fetei acest tratament şi a consultat alt medic, care i-a recomandat să oprească tratamentul şi să caute alternative. Starea fetei s-a îmbunătăţit considerabil, însă oprirea tratamentului nu a fost pe placul Serviciilor pentru Protecţia Copilului (CPS), care i-au cerut Maryannei Godboldo reluarea medicaţiei. Pe 24 martie 2011, un reprezentant al CPS i-a înmânat o petiţie prin care i se aducea la cunoştinţă că are de ales între reluarea medicaţiei şi trecerea fetei în custodia statului. Mama nu a consimţit, iar ca urmare, Serviciul pentru protecţia copilului a obţinut un mandat de preluare a fetiței, pe temeiul că mama îşi neglijează copilul. Maryanne Godboldo a refuzat categoric să-şi dea fata, iar în aprilie 2011, reprezentanţii CPS au adus polițiștii din „Echipa de răspuns special” a Departamentului de Poliţie din Detroit, cu un tanc, un elicopter şi înarmaţi până în dinţi.

După 10 ore de asediu al casei (foto sus), judecătoarea Deborah Thomas a convins-o pe mamă să se predea, cu promisiunea că fata va fi încredinţată unei rude. Autorităţile nu au respectat promisiunea, luând-o pe Ariana şi internând-o într-un spital de psihiatrie, unde a primit medicaţie puternică şi a fost molestată de personal. Mamei i s-a intentat un proces cu mai multe capete de acuzare. După mai multe luni de chin şi teroare, statul a recunoscut că fata nu avea nevoie de Risperdal şi, în decembrie 2011, un tribunal superior a confirmat decizia a două curţi inferioare, de retragere a tuturor acuzaţiilor împotriva ei.

Ironia este că în săptămâna în care autorităţile din statul Michigan au asediat casa Maryannei Godboldo, un tribunal din statul Carolina de Sud a hotărât că firma care produce medicamentul Risperdal, Johnson & Johnson, este vinovată de înşelarea medicilor cu privire la efectele secundare şi eficienţa acestuia. Cel puţin 10 alte state au pe rol procese similare în tribunalele federale, vizând acelaşi medicament. Mai mult, în statul Texas, Biroul Procurorului General a deschis un proces cu juraţi, acuzând compania Janssen, divizia farmaceutică a Johnson & Johnson, că a comercializat cu bună ştiinţă Risperdal pentru uzul copiilor, deşi era aprobat de FDA doar pentru schizofrenie la adulţi. Din nefericire, din rapoartele anuale ale companiei, vânzările globale de Risperdal între anii 1994 și 2010 au totalizat aproape 29 de miliarde de dolari.

Pe alt continent, în Australia, recomandarea tipică pentru copiii diagnosticaţi cu boli psihice include o combinaţie de tratament medicamentos cu terapii comportamentale. Asemenea tratamente sunt opţionale, dar Consiliul Naţional de Sănătate şi Cercetare Medicală se gândeşte să impună părinţilor cu copii diagnosticaţi fie să accepte tratamentele medicale, fie să se confrunte cu sancţiuni din partea serviciilor de protecţie a copilului (trecerea acestora în custodia statului).

Să nu ne închipuim că aceste lucruri se întâmplă numai pe alte meleaguri, căci astăzi tendinţa de a imita lumea occidentală şi de a prelua concepţii, metodologii şi modele de tratament este extrem de puternică. Medicii români privesc spre cei din ţările avansate şi sunt ei înşişi vânaţi de companiile farmaceutice cu sponsorizări traduse în participări la simpozioane, congrese etc. şi alte recompense, dacă acceptă să le promoveze produsele, prescriindu-le. Şi în România, rata copiilor diagnosticaţi cu ADHD a crescut spectaculos în ultimii ani, mulţi părinţi naivi căzând în plasa acestor medici, care nu urmăresc decât comercializarea produselor care le aduc bunăstare şi noi oportunităţi în carieră. Raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii susţine că în România ar exista în prezent 200.000 de copii cu ADHD. Prin urmare, ţara noastră a devenit deja o piaţă de desfacere pentru medicamentele psihotrope, doar că pe produsele în limba română nu sunt menţionate toate efectele secundare grave pe care le au. Nu lipseşte nici reclama. Într-o emisiune pe postul TVR2, o psiholoagă de factură modernă recita cu mult zel poezia testării copiilor de şcoală primară pentru a diagnostica cât mai devreme ADHD. Ea a menționat chiar înfiinţarea unui program naţional în acest sens. O altă ‘descoperire’ a medicinii româneşti o constituie faptul că, în penitenciarele din România, circa 80% dintre deţinuţi suferă de ADHD. În timp ce noi, oamenii de rând, socotim că o astfel de declaraţie este aberantă, pentru companiile farmaceutice este o adevărată mină de aur, o nouă piaţă de desfacere…

Psihiatria – instrument de opresiune

Pe 29 mai 2013, în cadrul Festivalului de literatură și arte Hay din Wales, cercetătoarea Kathleen Taylor de la Facultatea de psihologie, anatomie şi genetică a Universității Oxford, specializată în neuroştiinţă, a prezentat o lucrare pe tema cercetării creierului. În cadrul acesteia, ea a sugerat că într-o bună zi, poate nu foarte îndepărtată, orice „convingere radicală negativă” ar putea fi tratată ca o afecţiune mintală şi, ca atare, ar putea fi privită ca vindecabilă. Printre convingerile radicale negative, ea a menționat fundamentalismul religios. A afirmat acelaşi lucru în noua ei carte „Supremaţia creierului”, apărută în 2012: „Faptul că cineva a devenit, de pildă, radical în ideologia unui cult, ar putea să nu mai fie privit ca o alegere a voinţei sale libere, ci ca o formă de tulburare mintală. Din multe puncte de vedere, acesta ar putea fi un lucru pozitiv, pentru că, în mod clar, în societatea noastră există convingeri care fac mult rău”, a declarat ea, adăugând că fundamentalismul religios va putea fi tratat ca o boală mintală identificabilă şi vindecabilă, ca orice altă boală. Problema este cine stabileşte care sunt credinţele fundamentaliste și care sunt cele care fac rău oamenilor şi societăţii în ansamblu. Am putea face o legătură cu faptul că Departamentul Securităţii Interne al Statelor Unite a început să treacă pe listele sale de terorişti domestici pe credincioşii catolici, pe cei care sunt împotriva avortului etc., într-un cuvânt pe toţi cei care se opun conceptelor promovate de stat. Se prea poate ca în curând, toţi cei ce se ridică împotriva măsurilor pe care statul vrea să le instaureze – eutanasia, educarea copiilor potrivit ideologiei de stat – să fie socotiţi fundamentalişti şi trataţi medicamentos, până la eradicarea ideilor neconforme.

La începutul lunii iunie 2013, preşedintele american Barack Obama a organizat o întrunire specială la Casa Albă, pe tema sănătăţii mintale, la care au participat şi lideri religioşi americani. Preşedintele a cerut lăcaşurilor de cult şi altor instituţii religioase să-i ajute pe oameni să-și recunoască problemele de sănătate mintală şi să accepte tratamentul de care au nevoie.

Un alt exemplu de imixtiune a statului în domeniul psihiatric este Legea Laura, votată în 2002 de legislația Californiei. Potrivit acestei legi – numită după Laura Wilcox, care a fost împuşcată mortal la 19 ani de un bărbat bolnav mintal grav, care nu se trata – autorităţile pot impune tratament psihiatric oricărui cetăţean, dacă socotesc că acesta este bolnav mintal. Pacienţii care se opun tratamentului nu au dreptul să aleagă, ci pot fi internaţi cu forţa în spitale de psihiatrie, unde li se aplică un tratament. Orice district din statul California poate opta pentru introducerea Legii Laura. Districtul Los Angeles a introdus-o în 2004. În martie 2013, Districtul San Diego a propus o perioadă de 90 zile de evaluare a legii, pentru a o introduce.

Legea Laura este puternic susţinută de autorităţi, mass-media, Asociaţia Psihiatrilor Americani şi o sumă de grupuri de susţinere a consumatorului şi familiei. Alte proiecte de lege aflate în dezbatere ar putea extinde Legea Laura la elevi, lăsând aceasta la latitudinea conducerii şcolii. Pentru a impune tratamentul psihiatric, autorităţile hotărăsc dacă o persoană întruneşte criteriile stabilite prin Legea Laura. Aceste criterii sunt formulate într-un limbaj extrem de vag, deschis unei interpretări largi. Autorităţile pot decide foarte uşor că o persoană „este în pericol” şi, ca urmare, poate fi închisă şi i se poate administra tratament.

Sophie Faught, de la Mind Freedom International, un grup de sprijin al drepturilor reale ale pacienţilor, declara despre Legea Laura: „Suntem împotriva folosirii forţei în îngrijirea sănătăţii mintale, pentru că pur şi simplu nu este terapeutică. Când o persoană suferă de o tulburare mintală sau emoţională, ultimul lucru de care are nevoie este impunerea unei tehnici în care nu crede. Administrarea forţată a unei substanţe chimice care alterează mintea fiinţei umane nu poate fi considerată terapeutică în nicio împrejurare, dar este de-a dreptul şocant să faci asta unei persoane în propria-i casă, locul (mai presus de toate celelalte) unde el se aşteaptă la intimitate, autodeterminare şi siguranţă. Psihiatria spune prin acest act că ‘există numai o gamă îngustă de gânduri şi emoţii care sunt acceptabile, chiar în propria ta casă, chiar în propria ta minte’. Mână în mână cu autorităţile, lumea medicală vrea să ne diagnosticheze pe toţi ca bolnavi psihic, pentru a ne putea administra medicamente care să ne anihileze voinţa şi gândirea liberă şi să ne includă pe toţi într-un mare spital de psihiatrie, care a devenit lumea contemporană”.»

Iosif Mocanu

Pentru completarea imaginii de ansamblu, vizionați și documentarul „Vânzarea nebuniei”, care dezvăluie marile afaceri ce se derulează în industria medicamentelor psihotrope și veniturile uriașe, generate de parteneriatul dintre medicii psihiatri (inventatori de boli) și companiile farmaceutice (inventatoare de pilule). Filmul, foarte bine documentat și argumentat, aduce dovezi incontestabile că psihiatria, așa cum este ea practicată astăzi, este o șarlatanie.

Partea 1 http://vimeo.com/37790038

Partea 2 http://vimeo.com/37808392

Sursa : frumoasaverde.blogspot.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s