Cum e înlocuit marxismul cu neo-liberalismul

index

Ateismul, liberalismul de tip satanic

,,Ateismul este o infirmitate, o monstruozitate si o eroare fundamentală a naturii umane.’’ – Arsenie Boca

In dorinta de a promova in lume idealul si tinta lor principala Noua Ordine Mondiala organizatiile oculte masonice s-au folosit cu viclenie de o indoctrinare, un liberalism de tip satanic si l-au numit scurt ateism.Realizand ca acest proiect criminal satanist, care incalca flagrant dreptul popoarelor la credinta, nationalism si traditionalism poate fi in pericol datorita credintei adevarate a  oamenilor in Divinitate, au infiintat si finantat sub masca perfida a progresului si stiintei, secte care sa indeparteze omul de la credinta sa strabuna. Atacul cu cea mai mare intensitate s-a produs asupra crestinilor ortodocsi si a ortodoxiei, adevarata credinta in Dumnezeu, pentru ca acolo unde omul crede in valori, in iubire de semeni,acolo unde credinta este puternica nu poate fi implementat nicicum un proiect satanic. Prin secte si prin promovarea progresului si stiintei,ei au cautat sa induca omului o putere falsa, o credinta falsa ca este liber sa faca ce doreste fara a mai asculta de legi ale umanitatii si credintei, este liber la desfranare, la perfidie, la minciuna si mai ales la crima. In fapt,ateismul este o anticamera a satanismului prin care se induc si se legalizeaza cele mai abjecte comportamente umane precum homosexualitatea,pornografia,consumul de alcool si droguri, violenta,comportamente incompatibile cu calitatea de om.Pentru a exemplifica sa luam cazul Americii si a americanilor,tara falsei libertati si sa vedem ce a facut ateismul din americani. Mai mult de 50% din americani sunt atei, in conditiile in care in Ameria traiesc multe natii, ateismul lovind crunt in libertatea ,sanatatea si inteligenta americanului de rand.Astazi in America daca nu esti de acord cu sistemul esti  vanat, scos cu forta din casa ,discreditat,judecat si inchis. Din lipsa unei educatii si a unei gandiri libere pe care numai credinta si invatatura ti-o da americanul de rand este prostit de corporatii, i se da sa manance alimente periculoase pentru organismul uman, si este adus la stadiul de cobai pentru marile companii masonice care indoctrineaza masele de oameni in numele progresului si al stiintei.

Sursa foto: Irationalitatea Ateismului
Credinta ortodoxa nu se opune nicidecum progresului si marilor descoperiri ale stiintei atata timp cat ele sunt folosite pentru oameni si pentru binele lor,si nu pentru interesele diabolice ale unor indraciti care se cred atotputernici si de neatins.Atunci cand folosesti stiinta pentru manipulare,indoctrinare, pentru distrugere ( HAARP) ,pentru gazare si exterminare ( chemtrails ) pentru otravire cu buna stiinta ( Codex Alimentarius ) e clar ca aceasta nu ne este de folos.Am mai spus si o spun din nou cu tarie ,ca aceasta trufie si renuntare la ocultism a masoneriei o sa-i distruga. E clar ca astazi timpul lor s-a cam dus,omul fiind din ce in ce mai greu de prostit. Atacul lor asupra ortodoxiei provoaca o reactie ostila si de conservare. In Romania, privesc cu disperare ca incercarea lor de indobitocire, de promovare a nulitatilor,a prostitutiei, a inculturii,de atacuri disperate asupra credintei ortodoxe nu numai ca nu au reusit ci mai mult a intarit pe oameni in credinta. Ei privesc cu disperare cum romanii prin pelerinaje la mormintele sfintilor parinti ai ortodoxiei precum Arsenie Boca, Iustin Parvu, Arsenie Papacioc sau Cleopa Ilie si la sfintele moaste ale sfintilor lui Dumnezeu, nu numai ca nu au inghitit momeala ateismului si a sectarilor dar au constientizat si pericolul pe care il reprezinta masoneria in toate formele ei precum si prozelitii acestora. Nu trebuie sa ne temem in nici un fel de prozelitii atei si de sectari, ci trebuie sa aratam mila fata de ratacirile lor, sa ne rugam la Dumnezeu sa ii indrepte de la stramba credinta. Ei nu trebuie sa produca ingrijorare, pentru ca sunt doar sclavi,unelte ale papusarilor Illuminati.

Multumim pentru sursa: miscareaderezistentasfvasilecelmare.blogspot.ro

Despre originile satanice ale doctrinei libertariene

http://dantanasescu.ro/2013/01/28/esenta-satanica-a-libertarianismului-2.html

Studiu de caz: Nu, copiii nu sunt bine-mersi

Filmul „Copiii sunt bine-mersi” s-a difuzat pe 21 februarie 2013 la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, în cadrul campaniei „Luna istoriei LGBT”, declanşând o acţiune de protest a unor organizaţii ortodoxe care, pe moment, a reuşit să împiedice proiecţia. Filmul a fost, din păcate, reprogramat la solicitarea expresă a Ambasadei S.U.A. la Bucureşti. Nu a fost oferită nici o explicaţie a intruziunii reprezentanţei diplomatice a Statelor Unite într-o chestiune culturală internă a României, susţinând o acţiune considerată de mulţi cetăţeni români ofensatoare la adresa propriilor tradiţii. Oare cum ar reacţiona Statele Unite dacă Ambasada României ar susţine o acţiune de profanare a drapelului american la Washington?…

rockwell.jpg-tm

Două mitologii ideologice

Ce legătură ar putea fi între un film sovietic alb-negru realizat în 1938, despre Lenin şi revoluţia bolşevică din 1917, şi un film hollywoodian din 2010, despre viaţa de zi cu zi şi problemele emoţionale ale unei familii americane moderne? Aparent nici una.

„Omul cu arma” („Cielovek s rujiom”) al regizorului Serghei Iutkevici este, citând din presa epocii, „un poem epico-eroic despre triumful Revoluţiei asupra vechii orânduiri ţariste şi rolul marelui conducător şi vizionar V.I. Lenin în călăuzirea proletariatului rus spre victoria asupra duşmanului de clasă şi instaurarea noului regim sovietic”.

Vizibil fascinat de mitologia ideologică a „realismului socialist”, criticul de film şi slavistul Giovanni Buttafava scria în 1973 în Filmlexicon, pe un ton exaltat: „«Omul cu arma» îmbină figura lui Lenin şi energiile populare descătuşate de Revoluţie într-o povestire cu tonalităţi de cor bărbătesc, de o savoare ce atinge pragul legendei”. Desigur, stând comod pe ţărmul Mediteranei italiene, cu un pahar de Campari în faţă, e uşor să idealizezi marxismul, departe de zecile de milioane de morţi în Gulagul sovietic.

Criticul italian nu vorbea întâmplător despre „legendă”. Creat în perioada Marii Terori staliniste din anii 1930, filmul făcea parte din acţiunile de propagandă de masă menite să (re)populeze „Olimpul sovietic” cu eroi legendari care să întrupeze „valorile” revoluţionare. Retorica mobilizatoare a campaniilor de îndoctrinare ideologică urmărea inventarea unei „hagiografii” comuniste cu care masele sovietice să se poată identifica.[1]

La prima vedere, pelicula sovietică nu poate avea nimic în comun cu „Copiii sunt bine-mersi” („The Kids Are All Right”), filmul Lisei Cholodenko, după scenariul realizat de regizoare împreună cu Stuart Blumberg, premiat cu Globul de Aur pentru cel mai bun film – comedie sau muzical. Este, cum scrie alt critic, Peter Bradshaw (nu mai puţin exaltat decât Buttafava!) în The Guardian, „un studiu plin de căldură şi umor al familiei postmoderne: o comedie inteligentă despre un cuplu de lesbiene, copiii lor şi donatorul de spermă care le este tată”.

Entuziasm naiv? Stupidă orbire ateistă? Sau cinică fabricare a altei mitologii ideologice? Căci totuşi, la nivel simbolic, ambele filme îndeplinesc o funcţie identică: propaganda ideologică. Desigur, ideologia s-a schimbat din anii ’30. În locul comunismului avem acum neoliberalismul postmodern. Corectitudinea politică marxist-leninistă, în lectură sovietică, a fost înlocuită cu corectitudinea politică a drepturilor minorităţilor, în lectură californiană; proletariatul, „poporul ales” al comunismului, clasa purtătoare a mesianismului marxist, a fost înlocuit cu homosexualii şi lesbienele, noul „popor ales” al ideologiei corecţiei politice, categoria socială purtătoare a mesianismului postmodern; Kremlinul e înlocuit cu Casa Albă, Mosfilm cu Hollywood, „exploatarea” cu „discriminarea”, „subjugarea economică” cu „intoleranţa religioasă”; „Buldozerele cu gay-ii”[2]; demolarea fizică a bisericilor în comunism cu demolarea morală a familiei creştine tradiţionale în statul secular fundamentalist postmodern. Paralelismul e evident. Dacă s-ar face o analiză comparativă a celor două ideologii, izomorfismul s-ar susţine la toate nivelurile.

Lupta nu se mai duce contra principiilor capitaliste ale profitului, azi legitime, ci contra principiilor morale tradiţionale, creştine. Nu mai trebuie înlăturată „dominaţia nemiloasă a unei oligarhii capitaliste lipsite de scrupule asupra unui proletariat exploatat la sânge”, ci „dominaţia nemiloasă a unei majorităţi intolerante şi bigote asupra unor minorităţi rasiale sau sexuale lipsite de apărare şi drepturi”.

În numele acestor drepturi „călcate în picioare” se cere, ca şi atunci, o revoluţie. Nu una violentă ca aceea din 1917, ci una discretă, subtilă, la nivelul mentalităţilor: revoluţia sexuală. În acest scop, însă, vechile metode propagandistice rămân adecvate, cu condiţia rafinării lor prin noile tehnici de manipulare în masă.

„De obicei auzi tot felul de poveşti înfiorătoare despre asemenea lucruri”

Totdeauna cea mai eficace minciună e cea amestecată cu adevărul. O minciună 100% e uşor depistabilă şi nu convinge pe nimeni. O minciună 50% e infinit mai credibilă, ascunsă viclean în spatele celorlalte 50 de procente de adevăr. Exploatarea maselor proletare era o realitate economică. Discriminarea rasială a existat, şi uneori mai există. Însuşi conceptul de „drepturi ale omului” derivă din principii creştine şi este legitim. Problema este deturnarea lor în sensul legitimării unor aberaţii precum „familia” homosexuală.

Există un adevăr în filmul despre Lenin? Desigur, eroismul inconştient al unor simpli ostaşi din Armata Roşie. Minciuna constă în camuflarea scopului totalitar al Revoluţiei din 1917, manifestat abia prin genocidurile de mai târziu, şi în ipocrita mitologizare a lui Lenin, despre cruzimea şi imoralitatea căruia s-au scris cărţi bine documentate (inclusiv despre relaţia lui homosexuală cu Zinoviev). Aparent, „Omul cu arma” este un emoţionant epos eroic modern; în esenţă, însă, este o excelent construită ficţiune. Un mit.

„Copiii sunt bine-mersi” e, la rândul lui, emoţionant şi credibil. Psihologia personajelor e atent construită, reacţiile afective sunt nuanţate şi convingătoare. Şi totuşi, şi el e o ficţiune asamblată cu talent (şi un buget de 4 milioane dolari). Un mit, în egală măsură. Chiar un personaj secundar din film afirmă, auzind că relaţia cu „tatăl biologic” al copiilor merge bine: „Mă mir, de obicei auzi tot felul de poveşti înfiorătoare despre asemenea lucruri”. Critica însăşi recunoaşte natura subversivă a filmului: „Cu subtilitate şi stil, [scenariştii] Cholodenko şi Blumberg au făcut ceva mult mai subversiv: au creat un tată-donator aproape bizar de perfect pentru familia lui Nic şi Jules” (cele două lesbiene „căsătorite”).

Pe cât de unanimă e critica în a lăuda filmul, pe atât este în a recunoaşte că e unul „extrem de neobişnuit”: „E greu să ne gândim la multe alte exemple de familie homosexuală fericită, obişnuită, esenţialmente bine adaptată, din cele zugrăvite pe ecran – poveştile homosexuale pe care le vedem tind adesea să fie pline de tristeţe, dacă nu de tragedie”.

Bineînţeles că e neobişnuit! Fiindcă filmul este doar un artefact reuşit, atent confecţionat, un construct mental inteligent asamblat, menit nu să arate un adevăr, ci să ilustreze o teză, o premisă ideologică politic corectă: că se poate. Că o familie homosexuală ar putea exista şi ar fi ceva normal. Ba chiar că ar putea avea şi copii. Acesta e postulatul totalitar pe care îl enunţă filmul: o axiomă nedemonstrată şi nedemonstrabilă, dar pe care e interzis să o conteşti. De aceea filmul nu e un simplu divertisment, ci o mistificare ideologică. Ni se induce mai ales ideea că nu ar exista nici un pericol pentru copiii dintr-o asemenea „familie”: (chipurile) copiii ar fi bine-mersi!

Teza filmului este, desigur, chiar titlul. Scopul este spulberarea celei mai grave obiecţii aduse ideii de „familie” gay: problema copiilor. La sfârşit există un subînţeles quod erat demonstrandum: „Vedeţi că e OK? Sigur, există probleme – dar oare în familiile heterosexuale nu există? Copiii, ca şi adulţii, au nişte probleme emoţionale – dar în celelalte familii, normale, oare nu au? Şi în final vedeţi că problemele se rezolvă şi toată lumea zâmbeşte”. Da, zâmbetul celor două lesbiene e un pic amar, forţat, iar al băiatului un pic sarcastic; totuşi ele rămân împreună. Chiar băiatul e pus să le spună că n-ar trebui să se despartă. E, într-adevăr, o performanţă, în condiţiile în care atâtea familii tradiţionale divorţează (rata divorţului în S.U.A. e 50%)…

Nu trăim într-o lume perfectă, ne spun ideologii corecţi politic, dar soluţia familiei gay – vor ei să ne convingă – e la fel de bună ca şi cealaltă, sau poate, în anumite cazuri, chiar mai bună. Şi până la urmă le priveşte, nu-i aşa? În fond, par femei de treabă, mature, responsabile (fiindcă aşa sunt „proiectate” de scenarişti), care nu fac nici un rău nimănui, mai ales copiilor. Nici unul nu dă semne că ar deveni homosexual la rândul lui, dimpotrivă, îşi exprimă limpede preferinţele hetero. Şi, dacă trec prin crize emoţionale, ele nu sunt mai grave decât ale altor copii de 15-18 ani; în final le depăşesc şi viaţa merge înainte. Vedeţi? Nu se droghează, nu se sinucid, sunt normali, fata are chiar excelente rezultate şcolare, reuşeşte la un college prestigios, şi dragostea celor două mame (în film sintagma „mamele”, care o înlocuieşte pe cea de „părinţi”, e făcută să pară nefiresc de firească) îi ajută să treacă peste crize. În fond, toată lumea are probleme în adolescenţă; în cazul lor problemele iau această formă, poate diferită de a altora. Dar nu sunt probleme pe care o „relaţie sinceră şi o afecţiune inteligentă” din partea celor două adulte lesbiene să nu-i poată ajuta să le depăşească.

Da, totul pare a suna perfect. Chiar prea perfect ca să fie adevărat. Până şi criticii spun că filmul „face eroi din cine nu trebuie şi personaje negative din cine nu merită”. Din păcate însă, subversiunea funcţionează. Oamenii cred ce văd pe ecran şi spun: „Da, de ce nu? Uite că merge şi-aşa”. Faptul că personajele sunt fictive, create tocmai ca să-i convingă de această teză, nu li se pare relevant. Spectatorul nu realizează presiunea ocultă la care e supus: persuasiunea operează clandestin prin mesajele de mai sus furişate subtil în mintea sa, cu atât mai eficace cu cât el rămâne inconştient că este victima unui proces de manipulare.

„Operaţiuni psihologice” de manipulare în masă

În România suntem obişnuiţi să asociem cuvântul „ideologie” cu economia politică, socialismul „ştiinţific” şi alte discipline teoretice nesuferite, cu lecturi „sulfuroase” precum Capitalul, Mein Kampf, Cursul scurt de istorie al PCUS sau Cărticica roşie a lui Mao, impuse de un aparat de stat represiv prin odioase instituţii coercitive de tipul KGB-ului sau Securităţii. Dar nicidecum nu asociem ideologia cu situaţii de viaţă concrete, cu impact emoţional, chiar simpatice şi amuzante. Discursul ideologic e instinctiv asociat cu documente de partid aride, găunoase, plicticoase, scrise într-o scârboasă limbă de lemn şi proclamate strident de politicieni, lideri de partid sau dictatori odioşi. Dar nicidecum cu nişte personaje drăguţe cu care poţi empatiza, interpretate de actriţe talentate, şi cu peripeţiile lor hazlii şi foarte omeneşti.

Şi totuşi, „Copiii sunt bine-mersi” este, de la un cap la altul, un discurs pur ideologic. Construit special pentru a convinge de „adevărul” unor dogme ideologice, filmul este esenţialmente un manifest politic. Un instrument de propagandă.[3] E un lucru evident pentru oricine vrea, cu bună-credinţă, să vadă chipul hidos al noului totalitarism al „corectitudinii politice” sub masca vicleană a înduioşătoarelor drame sufleteşti ale unor personaje inventate cu migală.

Dar de ce? Care-i miza? Ce se urmăreşte? E simplu: ca homosexualitatea, pornografia, pedofilia, incestul, adulterul, să fie legiferate ca norme sociale. Iar cei ce vor refuza Sodoma să ajungă să fie socotiţi – şi pedepsiţi – ca infractori.

Mai demult, manipularea opiniei publice se numea propagandă. În noul jargon ideologic ea este numită „gestionarea percepţiei” (perception management). Metodele, mecanismele şi strategiile ei sunt cele mai sofisticate din istorie, dezvoltate de experţi în relaţii publice (PR) plătiţi cu sume fabuloase, iar acţiunile de manipulare sunt „operaţiuni psihologice” (psychological operations – PsyOps) definite de un manual al armatei S.U.A. ca „forme de comunicare concepute pentru a influenţa părerile, emoţiile, atitudinile sau comportamentul oricărui grup, în folosul [instituţiei sau persoanei] care le plăteşte”

Ne aflăm într-un război pe care îl putem pierde fără să ştim măcar că am luat parte la el. Că este aşa ne-o confirmă doi din principalii artizani ai propagandei homosexuale în S.U.A., Marshall Kirk şi Erastes Pill, în „Cucerirea Americii heterosexuale”, articol citat de Virgiliu Gheorghe în capitolul „Promovarea homosexualităţii” din excelenta sa carte. Din el reiese că impunerea acestei perversiuni în întreaga lume nu are loc de la sine, spontan, ci ca urmare a unui război informaţional dus după toate regulile strategiei militare. În acest război, armamentul e furnizat de mass-media, muniţia o constituie „viruşii” mediatici inoculaţi prin „operaţiuni psihologice”, campaniile militare sunt campanii sofisticate de PR deghizat, bătăliile se dau pe frontul modificării cadrului legislativ, tranşeele şi redutele cucerite în înaintarea frontului sunt legi şi acte normative aprobate în favoarea homosexualităţii şi a altor păcate, obiectivul strategic este reconfigurarea conceptului de „normalitate” în cadrul societăţilor aflate tot mai mult sub ocupaţia noii ideologii, iar adevăratul ţel final – reeducarea, generalizarea nihilismului şi instituţionalizarea ideologiei negării lui Dumnezeu.

În acest război diabolic, „Copiii sunt bine-mersi” reprezintă doar o operaţiune psihologică  implementată cu grijă de profesionişti bine şcoliţi şi finanţaţi. Iar „adevărul” că homosexualii ar reprezenta o „normalitate” este nu doar indus prin tehnici subtile de „management al percepţiei”, ci şi impus de o „Poliţie a Gândirii” (Thought-Police în „1984” al lui George Orwell), instituţionalizată deocamdată sub forma Consiliilor Naţionale pentru Combaterea Discriminării. Aceste CNCD-uri, înfiinţate la ordin în subordinea guvernelor ţărilor europene, au misiunea de a sancţiona orice încercare a societăţii sănătoase majoritare de a se apăra în faţa propagandei. La fel ca în romanul orwellian, unde misiunea Ministerului Păcii era de a întreţine războiul, a Ministerului Abundenţei – de a perpetua sărăcia, iar a Ministerului Adevărului – de a glorifica minciuna, misiunea CNCD este nu de a combate discriminarea, ci de a o promova: discriminarea majorităţii în numele minorităţii.

Şi nu doar în America şi Canada poţi fi amendat sau închis dacă te opui. Recent, şi la Bucureşti Academicianul Sorin Dumitrescu, Alianţa Familiilor din România şi Asociaţia ProVita au fost convocaţi la CNCD pentru a da socoteală şi amendă. Poliţia Gândirii veghează. Cu menţiunea că azi, Big Brother e gay.

Deci, nu vă lăsaţi păcăliţi! „Copiii sunt bine-mersi” este „Omul cu arma” al zilelor noastre. Sunt noile mituri propagandistice, cum se fac azi cu sutele – echivalentul ideologic al fostei mitologii comuniste. Şi să nu credeţi tot ce vedeţi pe diversele feluri de ecrane. Copiii (mai rar născuţi, mai adesea adoptaţi) în „familii” homosexuale nu sunt deloc bine-mersi. Aşa cum nu sunt nici cei care vor să ne spele pe creier, făcându-ne să credem asta.

Andrei Dîrlău

Istoria libertarianismului

A existat la început şcoala economică austriacă, întemeiată de Carl Menger. El a introdus analiza economic marginală, conform căreia valoarea este dată de utilitatea unui bun, estimată subiectiv de beneficiar, de utilitatea ultimului item disponibil, denumită utilitate marginală. Dacă bunul serveşte satisfacerii mai multor trebuinţe, atunci valoarea lui e dată de bunul destinat satisfacerii trebuinţei celei mai neînsemnate. Teoria economică marginalistă extinde această analiză la funcţionarea întregii economii, şi consideră că preţul este proporţional utilităţii marginale. Cumpărătorul e considerat ca un actor raţional, care estimează utilitatea marginală a bunurilor pe care le poate cumpăra, şi le alege pe acelea pentru care raportul utilitate marginală/preţ e mai mare. Utilitatea marginală e utilitatea unui bun suplimentar achiziţionat.

Discipolii lui Menger emigraţi în America, Mises şi Hayek, şi‑au extins domeniul de interes la politică. Preţurile, spun ei, condensează toată informaţia necesară bunei funcţionări a economiei şi societăţii. Economia planificată e intrinsec ineficace iar intervenţia statului este nocivă. Ei au avut succes în anii ’50, în condiţiile luptei ideologice dusă de maccarthysm contra stîngii. Libertarianismul este concluzia politică a ideilor lor : statul e rău, birocratic, necesarmente risipitor ; el trebuie înlocuit de piaţă. Educaţia şi sănătatea trebuie privatizate. Toate legile şi regulamentele sînt rele în sine, fiindcă efectele lor secundare sînt nocive. Adam Smith afirmase că egoismul brutarului şi croitorului, care‑şi urmăresc doar interesul propriu şi profitul, are ca efect secundar benefic aprovizionarea noastră permanentă cu pîine şi haine. Mises completează : legile care reglementează activitatea brutarului şi croitorului au efecte secundare nocive.

Cele trei capete ale libertarianismului

Libertarianismul e simultan o ideologie politică, o teorie a statului şi o morală.

a) Ideologia politică a libertarianismului afirmă că piaţa, lăsată să acţioneze singură, nereglementată, ajunge într‑o stare de homeostazie, de echilibru. Reglementările şi legile nu fac decît să distorsioneze acţiunea pieţei. Preţurile sînt purtătoare de informaţie şi asigură acest echilibru. Crizele economice se datorează excesului de regulamente şi legi.

b) Teoria statului libertarian favorizează un stat minimal, în care aproape toate serviciile asigurate de stat sînt privatizate. Libertarianismul e anti‑naţional. Naţionalismul presupune valori morale şi culturale comune unui popor, mai importante decît mijloacele economice care susţin aceste valori. Un stat poate, de exemplu, încuraja creaţia artistică sau cercetarea ştiinţifică în numele mîndriei naţionale ; pentru libertarieni nu există valori simbolice mai presus de acţiunea economiei. Dacă publicul preferă divertismentul şi Star Academy, statul nu trebuie să încurajeze muzica simfonică.

c) Teoria libertariană a moralei e că tot ceea ce e vandabil e moral : prostituţia şi drogurile trebuie legalizate, de vreme ce nu se impun prin violenţă. Libertarianismul se opune controlului armelor : oricine e îndreptăţit să poarte arme. Libertarianismul e un hedonism extrem, o dictatură a pieţei deghizată ca libertate absolută.

Intelectualii  promovează libertarianismul ca apărare a liberalismului economic şi politic. Nu e de mirare că au intervenit critici virulente, atît dinspre dreapta cît şi dinspre stînga. Libertarienii consideră că libertatea este mai presus de orice alt bine, şi consideră dreptul de proprietate ca fiind intangibil. Morala clasică priveşte libertatea ca un bun printre multe altele. Antropologic,  definiţia ideii de proprietate, ca cea a nevoilor fundamentale, diferă de la o epocă istorică la alta şi de la o societate la alta, şi sînt  determinate cultural, nu există absolut.

Dreptul intangibil la proprietate naşte monştri. Imi amintesc doar cum am participat la un şantier arheologic de salvare într‑un sit de epocă romană, aflat pe un taluz ros de inundaţii. După ce am descoperit o parte a unui han din epoca Daciei romane, a trebuit să întrerupem săpăturile şi să abandonăm apelor restul sitului, din cauza proprietăresei locului, care semănase porumb prin preajmă.  (situl fusese legal expropriat de stat în perioada interbelică, iar localnicii aveau doar drept de folosinţă, n. n.) Libertarienii ignoră un principiu fundamental al dreptului, distincţia între bunuri generice şi unice: din punctul de vedere al dreptului, statul poate expropria bunurile generice (terenuri) dar nu poate înstrăina bunurile unice (tablouri).

Dacă dreptul de proprietate e infinit, nimic nu poate opri polarizarea veniturilor într‑o societate. Intr‑o societate libertariană, în care sănătatea şi educaţia sînt privatizate complet, săracii sînt supuşi eliminării fizice prin boală, iar cei rămaşi sînt prea analfabeţi pentru a putea articula revendicări de orice fel. Dreptul la libera exprimare îşi pierde şi el sensul într‑o societate cu bogaţi şi săraci, în care accesul la mass‑media e prea scump pentru muncitori. Iar democraţia încape pe mîna lobby-urilor.

Politologia clasică recunoaşte existenţa a mai multor drepturi, precum şi conflictul dintre ele. Libertarienii nu recunosc drepturile colective, ci doar drepturile individuale : fie, să zicem, o benzină care conţine sulf, şi care face aerul irespirabil. Din punctul de vedere al cumpărătorului, consumatorului, ea e mai ieftină ; efectele sale pe termen lung sînt poluante pentru public. (O analiză magistrală a conflictului între drepturile individuale şi cele colective a făcut‑o Richard Posner şi şcoala Law and Economics). Libertarienii absolutizează dreptul la proprietate, dar ignoră drepturi mai fundamentale, ca dreptul la viaţă, şi neagă dreptul statului la expropriere, pentru orice motiv.

Fie o piaţă de maşini Y, cu maşini obişnuite şi SUV‑uri masive. Un SUV are o inerţie mai mare, şi, în coliziune cu o maşină mai mică, rezistă mai bine accidentului. Intr‑o piaţă nereglementată, SUV‑urile devin tot mai numeroase, fiindcă fiecare doreşte să se protejeze mai bine în caz de accident. Atunci cînd SUV‑urile devin majoritare, majoritatea accidentelor au loc între SUV‑uri ; aceste accidente sînt mult mai grave ca accidentele între maşini mici. Intr‑o piaţă nereglementată, cursa spre maşini mereu mai masive continuă. Dacă o lege interzice pur şi simplu maşinile masive, această cursă “a înarmării” încetează. Mises şi libertarienii consideră că acţiunea colectivă (legislaţia, regulamentele) are necesarmente efecte secundare negative. Acţiunea individuală (piaţa) e în schimb raţională, sau, cel puţin, are efecte secundare pozitive. Pentru libertarieni, intenţiile şi consecinţele sînt divergente în cazul acţiunii colective, convergente în cazul acţiunii individuale. Acest postulat, care nu e evident, provine din axioma subînţeleasă că acţiunea individuală este morală prin definiţie – ceea ce e fals. Pentru libertarieni, starea de echilibru a unui sistem economic este egală cu starea de beneficiu maxim. J. Nash (premiul Nobel pentru economie) a demonstrat că sistemele, (cele economice, de exemplu), pot să atingă situaţia de echilibru fără ca să atingă situaţia de beneficiu maxim.

Pentru libertarieni nu există nici o diferenţă între economia planificată de tip socialist şi reglementările de orice fel ale activităţii economice de către stat. Orice reglementare e o îngrădire abuzivă.

 criticatac.ro

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s