De ce ateii îl neagă cu vehemenţă pe Dumnezeu?

10991098_800807693328079_8287367644454921957_n

Cele trei forme ale ateismului și iubirea atee

„Feriţi-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Matei 7:15)

Într-un articol recent, profesorul Robert P. George de la Universitatea Princeton semnalează un caz ce s-a petrecut nu demult. O cunoscută cântăreață creștină evanghelică a declarat: „Sunt gay și Dumnezeu mă iubește așa cum sunt ”. Cu puțin timp înainte de a face această declarație, ea și-a exprimat susținerea pentru căsătoriile homosexuale.

În acest context, profesorul ne arată care sunt cele trei forme ale ateismului în filozofia lui Platon. Prima formă a ateismului este negarea lui Dumnezeu. A doua formă a ateismului (cunoscută sub denumirea de „deism”) recunoaște existența divinității, dar neagă amestecul acesteia în viața oamenilor. A treia formă a ateismului îl recunoaște pe Creator ca fiind preocupat de viața noastră, dar consideră că Acesta este un Dumnezeu ușor de împăciuit, care nu are cerințe morale stricte. El vrea doar ca oamenii să-L placă, să se placă unul pe altul și să facă ceea ce îi satisface, indiferent ce anume îi satisface. În opinia profesorului, creștinismul, dar și celelalte două religii monoteiste, sunt amenințate astăzi de cea de-a treia formă a ateismului. Cântăreața celebră menționată mai sus este un exemplu elocvent de cădere în această capcană.

Ce concluzii putem trage din articolul profesorului? Că aparent, dacă te uiți la statistici, atei sunt foarte puțini. Dacă însă luăm în considerație cele trei forme ale ateismului din viziunea lui Platon, vedem că atei sunt destui în zilele noastre. Ultimele două forme ale ateismului sunt la fel de iraționale ca și prima, deoarece este ilogic să crezi că pe Creator nu-L preocupă viața creaturii sale și e ilogic să consideri că Dumnezeu nu s-a revelat prin niciuna dintre religiile existente „Dar de ce totuși sunt atâtea religii? Oare Dumnezeu s-a revelat prin toate? Mai ales că ele se contrazic între ele”, ar zice cineva. Creștinismul are explicați că și demonii creează religii, pot da omului stări „mistice” și-i pot arăta vedenii și „revelații”.

Unul din profesorii mei mi-a spus odată că după ce voi cunoaște mai multe îmi voi schimba conceptele religioase, nu voi mai urma cu strictețe o religie, și că principalul în viață este să iubești. Aici vedem clar a treia formă a ateismului: omul nu crede că Dumnezeu s-a revelat printr-o religie sau are o mentalitate ecumenistă inter-religioasă, dar în același timp consideră foarte importantă și esențială iubirea de oameni și de Dumnezeu. Aceasta este iubirea atee,  foarte răspândită azi. Despre ea vorbește filozoful Nikolai Berdiaev în cartea Filosofia lui Dostoievski. Filozoful rus îl citează pe personajul Versilov din romanul Adolescentul de Dostoievski. Berdiaev scrie că în cuvintele acestui personaj  „se schițează tabloul iubirii atee. O iubire opusă celei creștine”, care recunoaște doar viața trecătoare, nu și cea veșnică. Iată o parte din cuvintele lui Versilov, citate de Berdiaev: „Dacă ar dispare măreața idee a nemuririi, ea ar trebui înlocuită, marele prinos de dragoste care înainte se concentra asupra Aceluia care ar fi întruchipat nemurirea s-ar revărsa atunci asupra naturii, asupra universului, asupra oamenilor, asupra fiecărui fir de iarbă. Atunci oamenii ar începe să iubească cu o dragoste fără margini pământul și viața și, pe măsură ce-și vor da seama cât de trecătoare și limitată e viața lor, ar iubi-o cu totul altfel decât înainte. Ei ar începe să contemple natura și ar descoperi fenomene și taine pe care nici nu le bănuiau,  fiindcă atunci ar privi natura cu alți ochi, așa cum își privește un îndrăgostit iubita. Dimineața, de cum s-ar trezi, s-ar grăbi să se îmbrățișeze unii pe alții, ar căuta să-și arate cât mai multă dragoste, fiindcă și-ar da seama că zilele sunt scurte și că asta-i tot ce rămâne… Fiecare copil ar ști și ar simți că fiecare om de pe pământ îi este un părinte. <<Chiar dacă mâine îmi va veni sfârșitul, s-ar gândi orice om, privind asfințitul, nu-mi pasă că mor, pentru că după mine rămân ei toți, iar după ei vor urma copiii lor>>. Și gândul acesta, că după tine rămân ceilalți și că vor continua să se iubească și să se ajute reciproc, ar înlocui speranța unei regăsiri într-o viață viitoare. Oamenii s-ar grăbi să se iubească pentru a înăbuși marea tristețe din sufletele lor. Fiecare ar fi mândru și curajos când ar fi vorba de el, dar grijuliu și precaut, când ar fi vorba de ceilalți, fiecare ar tremura pentru viața și fericirea tuturor. Oamenii ar deveni duioși unul față de altul… și s-ar alinta unii pe alții ca niște copii. Când s-ar întâlni, s-ar uita cu adâncă simpatie și înțelegere unii în ochii altora, și privirile lor ar fi pătrunse de dragoste și tristețe”.

Ce iubire atee și antihristică, dar în același timp foarte atractivă, iar necredincioșii o vor considera plină de bunătate! Sfinții Părinți ne învață că antihristul va fi foarte bun în aparență și foarte atractiv. Spre o dragoste de acest gen se îndreaptă lumea. O iubire care recunoaște doar viața pământească.

Astăzi, manifestări ale unei atare iubiri sunt egalitarismul stângist și corectitudinea politică. Se luptă pentru drepturile homosexualilor. Este o luptă parțial corectă, dar atee, pentru că se dorește legalizarea căsătoriilor lor, promovarea orientării lor netradiționale în școli și adoptarea copiilor de către aceștia. Luna trecută, „o familie din New York a fost amendată cu $13 000 pentru că a refuzat să permită unui cuplu homosexual să-şi facă nuntă la ei la fermă”, scrie Alianța Familiilor din România în buletinul său informativ. S-a ajuns la situația ca în Franța să fie arestat un primar pentru faptul că nu vrea să căsătorească niște gay. Există biserici protestante care consideră normale căsătoriile homosexualilor, iar în Danemarca, de exemplu, biserica luterană este obligată să oficieze astfel de căsătorii. Există țări în care homosexualii au dreptul să adopte copii, este legalizată eutanasia, prostituția, iar legiferarea acesteia din urmă le convine traficanților de oameni. În majoritatea statelor europene este legalizat avortul. În Marea Britanie și Suedia, copiilor li se vorbește în școală pe teme sexuale de la o vârstă mică. Se face, deci, totul pentru ca omul să se simtă bine în viața pământească, fără a se ține cont de cea cerească. Iată iubirea atee și cea de-a treia formă a ateismului!

Ceea ce se întâmplă poate părea un rău mic, pentru că omul este liber, statul este democratic, nu e violent precum periculoșii teroriști islamiști. Dar acest rău aparent mic este extrem de periculos. Este calea spre antihrist.

Să mă refer puțin și la relațiile sexuale dinafara căsătoriei. Și despre ele putem spune că sunt o parte a iubirii atee. Ca și iubirea atee, sunt foarte atractive. „Ce e rău în asta? Doar e frumos, ne iubim, chiar dacă sunt înafara căsătoriei”, ar spune cineva. În astfel de situații trebuie urmat îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Orice ar porunci El [Dumnezeu], noi să primim, fără să mai ispitim sau să mai vorbim degeaba, chiar dacă ceea ce El a poruncit ni s-ar părea absurd după raționamentul nostru omenesc. Căci ce, spune-mi, se pare mai absurd decât a jertfi cineva pe propriul său fiu născut din el? Și totuși, dreptul Avraam, poruncindu-i-se aceasta, a ascultat fără să cerceteze și a îndeplinit porunca, având în vedere numai valoarea celui ce a poruncit. Un alt Profet, iarăși primind poruncă de la Dumnezeu, a zis unui om din popor ca să-l lovească, iar acesta, părându-i-se ceva absurd, n-a primit, pentru care a și fost pedepsit grozav.”

Și antihristul va fi frumos, atractiv și aparent plin de bunătate, dar de fapt va fi plin de murdărie și răutate! Prin irezistibilitate și falsă bunătate, va amăgi pe mulți, după cum diferite păcate îi trag pe oameni în ele prin falsa lor frumusețe. La Judecată însă toți vor vedea netrebnicia păcatelor care ne par acum frumoase. Să urmăm, deci, îndemnul lui Ioan Gură de Aur, ca atunci când rațiunea noastră omenească nu înțelege necesitatea unei porunci divine să îndeplinim acea poruncă numai pentru că așa ne-a cerut Domnul, după cum a făcut și Avraam.

Trăim vremuri în care mulți tineri idolatrizează vedete hard rock care blasfemiază, sunt perverse și au mesaje subliminale sataniste în cântece, unindu-i astfel pe oameni întru rău. Iubirea atee și cea de-a treia formă de ateism sunt cele mai mari amenințări la adresa creștinismului, chiar mai mari decât islamul radical sau decât a fost odată comunismul, deoarece ultimele două îmbogățesc Biserica cu sfinți și o întăresc, pe când marile amenințări despre care scriu duc la pierzanie o mulțime de suflete prin atracția lor antihristică.

ortodox.md

În concepţia marelui istoric al religiilor Mircea Eliade, definiţia cea mai completă şi cea mai potrivită a fiinţei umane este aceea de fiinţă religioasă (homo religiosus), de fiinţă care simte nevoia de a se raporta, într-un fel sau altul, la Divinitate. De aceea, chiar şi în preistorie, atunci când oamenii nu-L cunoşteau pe Adevăratul şi Unicul Dumnezeu (sau, mai corect spus, Îl cunoşteau puţini dintre ei) , simţeau nevoia de a I se închina şi, neputându-L găsi, idolatrizau lumea creată. Ateii… au şi ei un mod de raportare la Dumnezeu, căci precum afirma un filosof modern, ignorarea, refuzul de a adresa un salut celui de lângă tine este, de fapt, o formă de comunicare (evident, una negativă), deoarece, prin acest gest, îi transmiţi interlocutorului tău un mesaj – faptul că prezenţa lui îţi este indiferentă, sau chiar te deranjează.

Cei care-L neagă pe Dumnezeu Îi transmit, prin atitudinea lor, faptul că şi-ar dori ca El să nu existe, dar, în adâncul finţei lor, Îi mărturisesc existenţa, Îi simt prezenţa, pentru că, în caz contrar, nu ar fi atât de vehemenţi în negarea Sa. Nu are niciun sens să negi neexistenţa… este ilogic. Ce sens ar avea ca noi să ne consacrăm ani întregi din viaţă dovedirii inexistenţei lui Moş Crăciun? :)) Nimeni nu ar fi dispus să facă aşa ceva, pentru că neexistenţa lui Moş Crăciun este o certitudine.

În schimb, aşa-zişii atei scriu cărţi, se nevoiesc ani întregi pentru a încerca să demonstreze inexistenţa Divinităţii. De ce oare? Nu cumva motivul acestei atitudini de negare vehementă a lui Dumnezeu este tocmai o dovadă a credinţei lor ascunse, nemărturisite, pe care ei încearcă s-o stingă, s-o elimine din sufletele lor. Vor să se convingă pe ei înşişi că Dumnezeu nu există pentru că, precum afirma F. M. Dostoievski, prin personajul său Ivan Karamazov, dacă Dumnezeu n-ar exista, totul ar fi permis. Cred că „un ateu este o persoană, care speră că Domnul nu va face nimic spre a-i tulbura necredinţa”.

Apoi mă întreb, tot în legătură cu ateii: de ce oare se definesc prin ceea ce neagă, iar nu prin ceea ce afirmă (căci termenul „ateu” se traduce prin sintagma „fără Dumnezeu” )? De ce nu-şi spun… „raţionalişti”, sau „modernişti” ş. a. m. d. şi din ce motiv, în locul tuturor acestor denumiri, au ales-o tocmai pe aceea de „atei”, arătând astfel faptul că principala lor preocupare este negarea lui Dumnezeu? Dacă aceşti semeni ai noştri ar avea cu adevărat convingeri trainice, pozitive, dacă şi-ar fi găsit sensul existenţei, s-ar defini printr-un cuvânt, care să indice ideile pe care le promovează, iar nu tocmai adevărul pe care vor să-l nege cu orice preţ. Ce sens ar avea ca noi, creştinii, să ne numim… „neislamici”, sau „antiezoterişti” etc?🙂

Aceste denumiri ar desemna una dintre caracteristicile noastre pentru că, într-adevăr, nu aparţinem religiei islamice, suntem împotriva ezoterismului etc, dar nu ne-ar defini în totalitate, nu ar defini principala noastră însuşire – aceea de credincioşi ai lui Hristos. De fapt, ateismul este o altă credinţă, opusă tuturor celorlalte religii, iar aderenţii acestei noi religii Îl neagă pe Dumnezeu tocmai pentru că nu vor ca El să existe şi încearcă, prin această atitudine, să-L determine pe Dumnezeu să plece din viaţa lor. Având o concepţie pesimistă de viaţă şi necunoscând răspunsuri pentru problemele existenţiale, îşi stabilesc drept unică preocupare negarea convingerilor altora.

Desigur, aceasta este o opinie personală, care probabil că nu corespunde decât parţial realităţii, mai ales pentru că doar Dumnezeu cunoaşte în totalitate sufletul fiecăruia şi cauzele ce stau la baza acţiunilor noastre. De asemenea, n-aş vrea să generalizez, fiindcă există, în mod sigur, atei care-L caută pe Dumnezeu şi ar dori din tot sufletul să poată crede, dar, precum scria IPS Bartolomeu Anania, ei caută o dovadă incontestabilă în favoarea credinţei şi, asemenea lui Toma, sunt ispitiţi să exclame în privinţa adevărurilor revelate: „e prea frumos ca să fie adevărat!”. Poate că ateii care-L caută în mod sincer pe Dumnezeu, Îl neagă tocmai pentru a-L găsi, tocmai pentru a se asigura că niciuna dintre ipotezele de care ei se tem nu este adevărată. Probabil că ateii din această categorie procedează asemenea celor care, pentru a afla răspunsul corect dintr-un test grilă, elimină pe rând toate variantele, alegând-o pe aceea, care este imposibil de contestat.

Cu toate acestea, cred că unii dintre adepţii ateismului se pot încadra în definiţia pe care am citat-o mai sus (o persoană, care speră ca Dumnezeu să nu-i tulbure necredinţa) şi tocmai denumirea de „atei” demonstrează credinţa lor tainică în Dumnezeu pe care, probabil, nici ei n-o conştientizează. Aceste persoane, simţind în mod natural nevoia de a crede în ceva, de a se închina, cu dragoste, unei fiinţe perfecte şi atotputernice, îşi creează forme de pseudoreligiozitate, arătând astfel adevărul cuvintelor psalmistului, potrivit căruia Dumnezeu „a pus în noi şi gândul veşniciei”, ne-a dăruit sentimentul religios. Nevoia de sacru face parte din conştiinţa umană, afirma Mircea Eliade şi, din acest motiv, nu există nicio persoană fără religie. Cine nu a aderat la nicio religie fie se află într-o permanentă căutare (ca în cazul unora dintre teologii din istoria Bisericii noastre, precum Sf. Justin Martirul, sau Fer. Augustin), fie neagă cu înverşunare existenţa lui Dumnezeu şi-şi creează pseudoreligii, fie se încred în superstiţii ilogice şi anacronice, pe care nimeni nu ar trebui să le mai ia în considerare.

Astfel, orice fiinţă umană simte în mod natural (chiar şi fără să conştientizeze acest fapt) nevoia de a crede într-o religie, de a stabili o relaţie personală cu Dumnezeu. Astfel, în zilele noastre, ca şi în orice altă epocă istorică, religia este prezentă în viaţa cotidiană, fiind practicată în diverse forme. Problema este, în opinia mea, faptul că… nu toate religiile sunt adevărate, nu orice formă de credinţă religioasă îl poate pune pe om în legătură cu Dumnezeu. Cei care neagă unica religie a mântuirii – cea creştină – aleg alte credinţe şi practici prin care, în concepţia lor, se poate intra în legătură cu Divinitatea.

Întrebarea este dacă orice credinţă şi practică religioasă ne poate pune în legătură cu Adevăratul Dumnezeu, Cel al credinţei creştine. Potrivit adepţilor relativismului religios, toate religiile sunt la fel de adevărate🙂 au aceeaşi valoare, ducând către acelaşi scop: comuniunea cu Dumnezeu, Care este unic. În aparenţă, această ideologie este cât se poate de corectă şi… democratică, dar, întrucât este inacceptabilă concepţia conform căreia Dumnezeu le-ar fi putut revela oamenilor idei contradictorii (pentru că în diversele religii ale lumii există şi idei contradictorii), devine foarte clar faptul că doar una dintre religiile lumii este revelată, celelalte fiind doar creaţii omeneşti, încercări ale oamenilor de a-L căuta pe Dumnezeu.

Din acest motiv, Domnul Iisus Hristos, ştiind că ucenicii Săi îşi pot pune întrebarea care dintre religii este cea adevărată (sau, mai corect, religia în totalitate adevărată, căci adevăruri combinate cu minciuna se găsesc în multe religii şi sisteme filosofice), a răspuns, o dată pentru totdeauna, tuturor acestor pseudoprobleme: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”(Ioan14,6). Domnul Hristos NU S-a autocaracterizat prin cuvintele „Eu sunt un adevăr relativ, alături de altele şi o cale”, ci ni S-a revelat drept „Calea, Adevărul şi Viaţa”, ceea ce înseamnă că El este Unicul Adevăr absolut, singura cale ce duce la mântuire şi Viaţa cea adevărată.

Creştinismul, învăţătura adusă în lume de către Însuşi Dumnezeu întrupat este unica religie mântuitoare. Indiferent de diversitatea credinţelor care au apărut şi vor mai apărea în lume şi în pofida celor care vor continua (ignorând evidenţa) să susţină că religia este inutilă sau că toate religiile sunt la fel de corecte, credinţa cea adevărată va exista, se va răspândi şi va fi păstrată, cu ajutorul harului divin, de toţi aceia, care acordă mai multă încredere cuvintelor lui Hristos, decât raţiunii omeneşti.

Multă bucurie!

ortodoxiatinerilor.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s