Criza familiei şi apariţia homosexualităţii (I)

Ăştia sunt bărbaţii Europei care vor pleca la război împotriva ruşilor!

Lumea parcă a înnebunit. Toate valorile sunt întoarse cu susul în jos. Nu că oamenii ar vrea aceasta, ci doar asistă neputincioşi la un proces început acum aproape două secole, odată cu Revoluţia Franceză. Altcineva parcă face cărţile vieţilor noastre, noi fiind chemaţi doar să ne însuşim noile reguli ale jocului. Şi cel mai grav este faptul că însăşi familia ne este grav afectată, însăşi sănătatea mintală a copiilor noştri este pusă în pericol, fără ca cei mai mulţi să conştientizeze cauzele şi consecinţele ultime ale acestui proces.

Cartea „Faţa nevăzută a homosexualităţii”, din care vom cita în continuare, constituie un semnal de alarmă, dar şi un important ghid privind greşelile pe care, din pricina curentelor ideologice promovate astăzi în societate, le putem face în educaţia şi viaţa copiilor noştri. Avem de ales şi în această privinţă între sănătatea şi viaţa copiilor noştri sau a ne complăcea pe mai departe în minciuna duhului societăţii în care am ajuns să trăim!

Deşi poate părea ciudat, prima cauză şi poate cea definitorie, prin consecinţele ei, pentru tema homosexualităţii o constituie criza vieţii de familie din zilele noastre. Desigur, probleme au existat întotdeauna şi psihopatologiile nu au lipsit din istoria umanităţii. Din păcate însă, acum cazurile excepţionale au ajuns normalitate în contextul bombardamentului la care este supusă viaţa de familie.

Dezvoltarea emoţională şi identitară a copilului, deci a adultului de mai târziu, este strâns legată de relaţia sa cu părinţii, de climatul vieţii de familie. Dintr‑un studiu realizat în anul 1969 rezultă cu claritate diferenţa care există între homosexuali şi heterosexuali în privinţa relaţiilor de familie şi a relaţiei lor cu părinţii. Grupul de control era format din 89 de heterosexuali, iar eşantionul studiat era de 46 de homosexuali. Primul procent indicat în fiecare caz corespunde răspunsurilor date de heterosexuali, iar al doilea corespunde răspunsurilor primite de la homosexuali:

• „Nu m‑am înţeles niciodată foarte bine cu tata” – 7% din heterosexuali faţă de 57% din homosexuali;

• „Am fost mult mai apropiat de mama decât de tata” – 28% din heterosexuali faţă de 76% din homosexuali;

• „Tata şi cu mine am petrecut foarte puţin timp împreună” – 27% din heterosexuali faţă de 74% din homosexuali;

• „Mama şi tata nu erau interesaţi de aceleaşi lucruri” – 17% din heterosexuali faţă de 61% din homosexuali;

• „Mama şi tata nu au avut o căsnicie fericită” – 8% din heterosexuali faţă de 52% din homosexuali;

• „Când părinţii se certau, simţeam de obicei că mama avea dreptate” – 19% din heterosexuali faţă de 61% din homosexuali” (Snortum şi colaboratorii, 1969).

Acelaşi studiu a investigat şi comportamentul homosexualilor când erau copii:

• „Am participat foarte rar la sporturi competitive ca baseball‑ul” – 12% din heterosexuali faţă de 52% din homosexuali;

• „Când eram copil, preferam să privesc decât să particip la jocuri de grup” – 9% din heterosexuali faţă de 48% din homosexuali;

• „Cred că nu am fost un atlet destul de bun” – 34% din heterosexuali faţă de 72% din homosexuali;

• „În copilărie am avut o frică puternică de rănirea fizică” – 9% din heterosexuali faţă de 46% din homosexuali” (Snortum şi colaboratorii, 1969).

Relaţia cu tatăl

De la începuturile psihoterapiei de schimbare a orientării homosexuale, s‑a acordat un rol esenţial relaţiei băiatului cu tatăl său. În studiul său desfăşurat pe 106 de bărbaţi homosexuali, Bieber (1962) constată că nici măcar într‑un singur caz tatăl nu putea fi socotit un părinte normal. Cei mai mulţi erau detaşaţi de fiul lor, absenţi sau ostili. În şase din celelalte cazuri, tatăl petrecea timp împreună cu fiul, dar îl dispreţuia şi îl umilea. În patru cazuri era ostil, iar în trei hiperprotector. Bieber ajunge la concluzia că un tată constructiv, care‑şi susţine băiatul, având o relaţie caldă cu el, exclude posibilitatea unui fiu homosexual. Trebuie precizat că absenţa relativă a tatălui din familie, cauzată de cerinţele serviciului sau de cerinţe mai puţin obişnuite, dar obiective, de înţeles, nu au în sine un rol patogenic (Bieber, 1962).

Numeroase studii au confirmat constatarea lui Bieber, nuanţând într‑o direcţie sau alta importanţa tatălui în dezvoltarea normală a identităţii băiatului (Bene, 1965; Snortum, 1969; Thompson şi colaboratorii, 1973).

Majoritatea homosexualilor, observă Stephan, într‑un studiu realizat în 1973, „nu au avut un model masculin pozitiv cu care să se identifice, ceea ce i‑a făcut să se identifice cu o femeie. Acest proces a fost probabil facilitat de faptul că normativitatea comportamentului pe care‑l presupunea rolul masculin n‑a fost încurajată de nici unul dintre părinţi” (Stephan, 1973).

Într‑o evaluare realizată pe un eşantion de peste 1.000 de homosexuali, s‑a constatat că nici măcar unul dintre ei nu fusese iubit şi respectat de tatăl său (Irving şi Bieber, 1979).

Comparând un grup de transsexuali şi homosexuali efeminaţi şi neefemininaţi cu unul de heterosexuali, o altă cercetare a constatat că taţii homosexualilor şi ai transsexualilor erau mult mai ostili, dar şi mai puţin autoritari decât taţii heterosexualilor. În plus, taţii homosexualilor feminizaţi erau mult mai duri şi egoişti decât ai celorlalţi. Concluzia: „Băieţii care se identifică puternic cu tatăl, în special când tatăl are un caracter accentuat bărbătesc, nu suferă de anxietate. Bărbaţii din grupul de heterosexuali cercetat au raportat că tatăl lor le‑a arătat multă grijă, era un bărbat viguros şi înzestrat cu multă autoritate. Aceşti taţi reprezentau un model identitar dorit de către băieţii lor, relevant şi pentru relaţionarea cu femeia. Astfel că studiul a constatat că bărbaţii heterosexuali se identificaseră puternic cu tatăl lor, dezvoltarea stimei lor de sine fiind direct dependentă de gradul în care tatăl îşi asumase creşterea lor şi de tăria legăturii emoţionale cu acesta. În acelaşi timp, homosexualii şi transsexualii manifestau o tulburare a stimei de sine” (Brezek şi Sipova, 1983).

Analiza a 22 de studii care tratează problema relaţiei dintre bărbaţii homosexuali şi părinţii lor a constatat următoarele: „Cu mici excepţii, homosexualii au declarat că taţii au avut un rol negativ în viaţa lor. Se refereau la ei cu adjective ca «rece», «neprietenos», «punitiv», «brutal», «distant», «detaşat». În nici unul dintre studii nu am aflat homosexuali care să se refere într‑un mod pozitiv şi afectuos la tatăl lor” (Fisher, şi Greenberg, 1996).

Relaţia proastă cu tatăl, indiferent din ce motive, este una dintre condiţiile importante ale apariţiei comportamentului homosexual, însă „acest factor nu este singurul care anunţă un comportament homosexual” (Bell, Weinberg şi Hammersmith, 1981). Unii dintre pacienţii homosexuali se plâng că tatăl a fost, de fapt, victima mamei lor, care „era întotdeauna boss-ul în familie” (Isay, 1989).

Relaţia cu mama

Fie pentru că tatăl a fost mai distant, ostil sau absent din viaţa copilului, fie din pricină că mama l‑a confiscat pe băiat numai pentru ea, nepermiţându‑i tatălui să se implice în creşterea băiatului său, cauza principală a tulburării identităţii de gen o constituie dezvoltarea unei relaţii patologice între copil şi mamă. Mama se instituie pe sine însăşi ca sursă de identificare a băiatului şi, în acelaşi timp, îi creează acestuia o mulţime de conflicte majore de ordin psihologic şi emoţional: „Homosexualii se identifică mult mai puternic cu mama şi mult mai puţin cu tatăl decât băieţii heterosexuali” (Thompson, 1973).

Acest proces de identificare nu este însă unul firesc, care să vină numai din nevoia de modele a copilului, ci este cultivat minuţios de mamă prin diverse modalităţi, pe care le expunem în continuare.

Mama preia prerogativele tatălui

Cele mai multe mame ale căror copii au devenit homosexuali sunt dominante în casă – ele iau deciziile, ele se ocupă cu disciplina, ele conduc şi se implică în toate (Saghir şi Robins, 1973). Nu este vorba numai despre o femeie activă, nevoită să facă şi treaba bărbatului în casă, ci avem de‑a face cu unul dintre efectele majore ale mentalităţii feministe. Niciodată în istorie nu a avut loc o asemenea masculinizare a femeii, căreia, deşi se impune ca un bărbat, îi repugnă tot ceea ce ţine de masculinitate, o masculinitate cu care se află într‑un război psihologic – indus, desigur, de mass‑media. Pentru unele dintre aceste mame, băieţelul preferat ajunge un câmp de luptă pe care se duce bătălia ei cu masculinitatea.

„Din observaţiile clinice făcute asupra unui copil de şase ani care urma un tratament pentru o puternică anxietate, a rezultat că acesta era puternic impresionat de resentimentele pe care mama sa le avea faţă de bărbaţi (Zucker şi Bradley, 1995). Într‑un alt caz, o mamă care a venit la clinica de psihiatrie a mărturisit că urăşte bărbaţii. Era supărată pe soţul ei pentru că acesta îşi exprima îngrijorarea privind comportamentul feminin al băiatului, şi îl ameninţa că va divorţa dacă mai persistă în a discuta problema” (O’Leary, 2000).

Oricum, psihologia acestor femei este foarte complexă. Au nevoie de bărbat, de afecţiunea acestuia, dar nu o pot câştiga şi menţine fie din cauza propriului comportament dominator, fie din cauza bărbatului, fie din ambele cauze. Această nevoie se revarsă asupra băiatului preferat, dar nu şi asupra fetiţei (Bieber, 1962). Totuşi, nu poate accepta că băiatul va ajunge şi el bărbat, impunându‑i astfel modelul percepţiei ei femeieşti. Această mamă, observă Zucker, manifestă o puternică aversiune faţă de agresivitate, pe care o asociază cu masculinitatea (Zucker, 1995). „Sau poate că mamele homosexualilor s‑au aşezat în calea dezvoltării heterosexuale a băieţilor lor, pentru că se tem că maturizarea lor ca bărbaţi le va strica relaţia cu acel adorabil băieţel, lucru pentru care preferă să‑l ţină dependent de ele” (Dr. Konietzko, citat în Karlen, 1971).

Ca rezultat al acestor complexe forţe psihologice puse în mişcare de mentalitatea feministă, care se află în conflict permanent cu nevoile psihologice şi afective ce‑i sunt fireşti femeii, această mamă va consolida în băiatul ei numai acele acte şi atitudini non‑masculine sau feminine (Zucker, 1995).

Mama îşi tratează copilul ca pe o fetiţă

În primul rând, fie din motivele expuse mai sus, fie dintr‑o altă cauză psihologică, cele mai multe mame de băieţi care ajung homosexuali manifestă o grijă patologică faţă de sănătatea băiatului lor, se tem ca acesta să nu se rănească, ceea ce le face să‑i restrângă activităţile potrivite vârstei şi de care el are nevoie ca să se dezvolte ca bărbat. De asemenea, îi subminează comportamentul de autoafirmare şi atitudinile bărbăteşti. „O astfel de abordare formează un copil extrem de fricos, dependent patologic de mama sa, copleşit de sentimente de inadecvare, de impotenţă şi dispreţ faţă de sine. Devine reticent în a participa la activităţile copilăriei, pe care le percepe ca dăunătoare fizic – pericol, de altfel, mult supraestimat. Din cauza atitudinii sale, este agresat verbal şi umilit de cei de o vârstă cu el. Această separare de băieţii de vârsta lui îl va lipsi de foarte necesara interacţiune empatică” (Bieber, 1962).

Iată modul în care îşi descriu homosexualii relaţia pe care au avut‑o cu mama:

„Ea voia să fiu întotdeauna bun. Nu mă lăsa să mă asociez cu bătăuşii. Nu voia să mă rănesc. Totul era îndreptat către un stil de viaţă efeminat. M‑a împiedicat să manifest orice comportament care ei i se părea agresiv sau sexual. Nu mă lăsa să fac sport. Întotdeauna s‑a băgat între mine şi prietenii mei, cenzurându‑mi apelurile telefonice… Era mult mai atentă cu mine decât cu tata. Am învăţat o mulţime de lucruri de la ea: cum să gătesc, să fac prăjituri şi alte treburi gospodăreşti” (Saghir şi Robins, 1973).

Mama nu‑i respectă bărbăţia băiatului

La peste 70% din homosexuali, relaţia mamei cu băiatul este una foarte apropiată, chiar intimă. Mama îşi tratează băiatul ca pe un confident de sex feminin, interacţiune care îi modelează copilului o stare de spirit şi o psihologie feminină. În această relaţie – cu un vădit caracter patologic, fie că există sau nu o determinare erotică –, mama homosexualului menţine în timp o intimitate nefirească cu acesta, ca şi cum ar fi fetiţă, nu băiat. Unele le permit băieţilor să vină şi să doarmă adesea în patul lor, ca o prelungire a vârstei de bebeluş, alungându‑l adesea pe soţ. Câte una chiar apare dezbrăcată parţial sau total în faţa fiului ei (Bieber, 1962) sau îi face baie acestuia chiar şi după intrarea la liceu (Saghir şi Robins, 1973). Efectul acestei atitudini este faptul că blochează dezvoltarea masculină a băiatului, cu propria lui intimitate şi identitate sexuală.

Prizonier al unui comportament feminin în care nu se regăseşte, marcat de un amestec de psihologie masculină proprie sexului său, dar şi feminină – dobândită prin contextul psihologic al relaţiei cu mama –, un astfel de băiat va dezvolta o tulburare a identităţii de gen. Sentimentele lui sunt foarte amestecate. Relaţia cu mama a fost foarte apropiată, chiar de dependenţă fizică şi psihologică, dar mama este şi cea care i‑a amputat dimensiunea bărbătească a existenţei, ceea ce el resimte în mod acut, mai ales la maturitate. Astfel că în multe dintre cazuri îşi va urî mama, pentru că i‑a stricat viaţa, şi ar putea dezvolta o atracţie patologică faţă de bărbaţi, în care îi va regăsi psihologic pe tatăl şi pe băieţii din copilărie, care atât de mult i‑au lipsit. Complexat permanent de distanţa sau respingerea băieţilor, se va simţi atras şi poate incapabil să respingă atenţiile de mai târziu ale unui homosexual, care îl poate seduce şi, în cele din urmă, chiar abuza.

Aşadar, în cazul în care mama nu‑i permite fiului ei dezvoltarea unei identităţi masculine în care acesta să se încreadă, deşi fiul se va conforma la suprafaţă, lăuntric va acumula o furie ascunsă faţă de mama sa, care se va reflecta în comportamentul său de adult. Studiind relaţia dintre ostilitate şi comportamentul sexual, profesorul american de psihiatrie Robert Stoller de la Universitatea din California, Los Angeles, era de părere că unii homosexuali se simt atât de zdrobiţi şi anihilaţi de mamele lor, încât au o puternică dorinţă de răzbunare, care, în opinia lui, „activează anumite aspecte ale comportamentului multor homosexuali”, fie el erotic sau de altă natură (Stoller, 1975, citat de O’Leary, 2000).

(va urma)

Din „Faţa nevăzută a homosexualităţii”, de Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlău

Articol publicat în numărul 73 (Februarie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s