DIVERSIUNEA PROPAGANDISTICA CE MASCHEAZA SPOLIEREA ȚĂRII: stânga vs dreapta

ho

O confuzie totală domneşte în România în privinţa conţinutului doctrinar şi concret al delimitărilor în canonul stânga/dreapta. Seminţele acestei confuzii au fost sădite deliberat în scopuri manipulatorii. În baza unui slogan bine ticluit “dreapta creează valorile, stânga doar împarte roadele” sunt aruncate în spaţiul public şi promovate cu osârdie din zone fără greutate identificabile tot felul de inepţii: comunismul a fost de stânga, capitalismul este de dreapta, la stânga sunt comuniştii, procomuniştii sau chiar proruşii, la dreapta sunt procapitaliştii, proeuropenii, prooccidentalii, proamericanii. Prin extindere sau abuz se ajunge la aberaţii: politicile populiste sunt de stânga, politicile probusiness sunt de dreapta, creşterile de impozite sunt de stânga, scăderile de impozite sunt de dreapta. Din păcate, mânuitorii acestor aberaţii n-au găsit o clasificare doctrinară a jafului ţării şi furturilor care se dovedesc transpartinice şi transcendente canonului stânga/dreapta.

Aberaţiile şi inepţiile menţionate ocolesc cu bună ştiinţă esenţa problemei: “catalogarea” de dreapta sau de stânga trebuie să fie făcută în funcţie de poziţionarea în raportul dintre muncă şi capital. Deci delimitarea stânga/dreapta se pune ca problemă în cazul capitalismului, şi nu al comunismului, care, ca altă organizare economico-socială, nici nu recunoştea capitalul. Iar o structură capitalistă sau o politică promovată în cadrul unei structuri capitaliste poate fi de dreapta sau de stânga doar în funcţie tocmai de poziţionarea în raportul dintre muncă şi capital.

Situarea României postcomuniste în spaţiul capitalismului odios din punctul de vedere al împărţirii PIB-ului între muncă şi capital – situare consfinţită şi accentuată de aservirea economică de tip colonialist a ţării către capitalul străin – explică la esenţă de ce există în România confuziile din canonul stânga/dreapta şi, poate încă şi mai bine, cine are nevoie de aceste confuzii spre a trage toate foloasele posibile.

Anomaliile – „produsele” respectivelor confuzii – abundă.

La antipozi, Traian Băsescu este considerat de dreapta doar pentru că a ales politiceşte să aibă PSD ca rival politic. Calificativul ar fi fost potrivit doar dacă, în deceniul Băsescu, România ar fi trecut de la stânga la dreapta datorită politicilor prezidenţiale din această perioadă. Realitatea este însă că România luată de Băsescu de la PSD era deja în zona capitalismului sălbatic, iar, în deceniul Băsescu, schimbarea majoră a fost doar înlocuirea propiretarului economic românesc al ţării cu cel străin.

În condiţiile consolidării capitalismului sălbatic prin dominaţia capitalului străin, numai stânga politică îşi mai află rost în România, căci obiectivele dreptei politice, oricât de ambiţioase sau chiar deplasate ar fi, sunt oricum depăşite total de realităţile însele: munca este copleşitor subcompensată, capitalul este deja supracompensat! Instinctiv, politicienii s-au repliat. Au bulucit, în frunte cu PDL, de pe partea stângă pe partea dreaptă a eşicherului politic. Aici nu mai era de fapt nimic de trudit, ci doar de tăiat frunză la câini şi de profitat. Însuşi PSD a început să se laude cu măsuri de dreapta. Ceva greţos! Curând, dar mai ales după alegerile prezidenţiale din 2014, PSD a înţeles probabil că devine inevitabil ciuca bătăilor şi că este făcut oricum ţap ispăşitor pentru toate relele din România, dar trebuind să răspundă nu cumva pentru grozăvia imensă pe care o făcuse trimiţând ţara direct în zona capitalismului sălbatic, ci doar pentru vina de a se da „de stânga”, singurul „agăţuş” propagandistic diversionist de care beneficiarii capitalismului sălbatic să se agaţe pentru a-şi acoperi jaful.

“Pentru România, anii scurşi de la căderea comunismului – puţini la număr la scară istorică – au constituit perioada celei mai teribile aserviri economice de tip colonial, necunoscută vreodată prin amploare, profunzime şi viteză. Caracterul aproape excepţional derivă din faptul că această „colonializare” s-a înfăptuit fără războaie sau ocupaţii de către forţe de intervenţie străine. Economia României a intrat în colimatorul forţelor colonialiste occidentale numai atunci când au decis acestea (practic de la începutul anilor 2000) şi nu când a dorit clasa politică românească. , acţiunea de acaparare economică a României a fost declanşată şi desfăşurată bine ticluit, fără posibilităţi de opţiune, sub condiţionările admiterii ţării în NATO şi UE”.

Destrămarea Uniunii Sovietice şi a conglomeratului ei satelitar din Euroapa centrală şi de est a oferit Vestului Europei oportunitatea istorică a unor surse de aprovizionare şi pieţe de desfacere aproape neaşteptate în cvasiproximitate şi de cvasigratuitate – un adevărat balon de oxigen pentru cel mai în vârstă dintre centrele de putere economică ale lumii şi, oricum, cu cel mai costisitor model social, devenit handicap în faţa ascensiunii noilor concurenţi mondiali din Asia. Vestul Europei s-a repezit pe Centrul şi Estul Europei oferite pe tavă de istorie.

In spiritul libertăţii de mişcare şi acţiune propovăduite, s-a trâmbiţat nevoia unei liberalizări rapide şi depline a circulaţiei produselor, serviciilor şi capitalurilor, a schimburilor comerciale, valutare şi de investiţii. Ce însemna acest lucru?! Că de la sine cei puternici şi deja aşezaţi în piaţă, adică cei din Vest, vor acapara tot, întrucât în mod obiectiv nou veniţii din Est nu puteau fi decât slabi şi fără potenţe tehnologice şi financiare. Fără de mirare, circulaţia forţei de muncă nu avea să beneficieze de acelaşi regim, liberalizarea ei urmând să fie făcută treptat, pentru ca Estul să nu profite cu ceva, iar Vestul să nu fie afectat cu ceva. Dar, era de ajuns ca principiul călăuzitor proclamat să fie transferul economic de la stat la privat pentru ca piesele de forţă şi importanţă strategică din economia estică să treacă automat în mâna capitalului vestic, în măsura în care capitalul privat autohton estic era inexistent la început şi oricum fără vlagă pe parcurs.

Invazia vestică în Est s-a soldat cu acaparări masive şi la viteze istorice. Ca în scenariul clasic colonialist, capitalul vest-european s-a înfipt de la început în ceea ce constituie rulajul banului într-o economie: exploatarea resurselor naturale, distribuţiile de energie (cele care colectează banii din asigurarea cu energie) şi băncile. Restul – industrii, servicii, comerţ – s-a prăbuşit aproape implicit în braţele „eliberatorilor” vestici. Esenţială a fost implementarea cât mai rapidă a mecanismului de extracţie de sevă economică din Est, care operează în principal şi masiv prin menţinerea în Est a salariilor mici, dar generalizarea (impusă) aici a preţurilor din Vest.

Cei din Est – în frunte cu România şi Bulgaria – aflaţi în mărginime, care au prins în plin doar perioada instrumentului bancar al expansionismului vestic, au ajuns colonii în cel mai de jos stadiu, acela de anexă de consum, cu perspective de dezvoltare complet închise.

România este un exemplu copleşitor: aceeaşi subdezvoltare, aceeaşi poziţionare în coada Europei, prăbuşire la jumătate a locurilor de muncă, niciun segment de piaţă sub control autohton, nicio poziţie strategică în mâna românilor, nicio pârghie de dezvoltare la dispoziţie.

Pentru România, anii scurşi de la căderea comunismului – puţini la număr la scară istorică – au constituit perioada celei mai teribile aserviri economice de tip colonial, necunoscută vreodată prin amploare, profunzime şi viteză. Caracterul aproape excepţional derivă din faptul că această „colonializare” s-a înfăptuit fără războaie sau ocupaţii de către forţe de intervenţie străine.

Cei care au bunul simţ de a nu nega statutul actual de colonie al României, deşi ezită să-l denumească aşa, dar vor să absolve de vreo vină puterile colonialiste occidentale plasează anatema doar asupra clasei politice româneşti, care n-a fost capabilă să-şi administreze şi gestioneze cum se cuvine ţara, inclusiv vânzându-o pe nimic altora. Acestora trebuie să li se spună răspicat că economia României a intrat în colimatorul forţelor colonialiste occidentale numai atunci când au decis acestea (practic de la începutul anilor 2000) şi nu când a dorit clasa politică românească şi că acţiunea de acaparare economică a României a fost declanşată şi desfăşurată bine ticluit, fără posibilităţi de opţiune, sub condiţionările admiterii ţării în NATO şi UE.

Nu ştim câţi dintre cei 6,2 milioane de votanţi ai dlui Iohannis au împărtăşit ca un cuvânt de ordine metafora „ne-am luat ţara înapoi” cu care câştigătorul din 16 noiembrie şi-a marcat pe internet victoria.

Când am văzut metafora, m-am întrebat ce o fi cu parascovenia asta?! A-ţi lua ceva – indiferent ce – înapoi înseamnă că ai deţinut cândva acel ceva! Când o fi fost asta?

Aceiaşi prieteni internauţi mi-au atras atenţia că, din ceea ce au constatat ei înşişi în traficul de pe internet, formula „ne-am luat ţara înapoi” ar fi fost iniţiată în contextul participării la prezidenţiale a candidatului PSD-ist Victor Ponta, sugerând că înfrângerea acestuia ar marca desprinderea definitivă de comunism. Trecem peste faptul că aceasta ar însemna că, de 25 de ani de la căderea oficială a comunismului, am fi vegetat tot în comunism şi ceea ce s-a înfăptuit pe linia trecerii la economia de piaţă, la democraţia de tip occidental şi la situarea în tabăra politico-militară euroatlantică ar fi un fel de minciună. Dar ce mai este oare comunist în PSD, acest partid care este principalul artizan din România al celui mai odios capitalism sălbatic din Europa?! Cum oare o fi comunist Victor Ponta, despre care se poate spune fără ezitare că nu s-a mai văzut altul la fel de determinat să vândă pe nimic şi aurul de la Roşia Montană şi gazele de şist de oriunde de prin ţară doar-doar de o dobândi astfel graţia „partenerilor euroatlantici”?!

Si apoi, fraţilor, dacă nu vă descurcaţi cu clarificările în plan politic, atunci treceţi în plan economic, unde lucrurile sunt clare, fără echivoc. În 16 noiembrie dimineaţa, înainte de alegeri, situaţia în România era după cum urmează: tot petrolul şi jumătate din resursele de gaze – la austrieci; distribuţiile din energie (cele care strâng banii) – la nemţi şi francezi în cazul gazelor, la italieni, nemţi şi cehi în cazul electricităţii, la austrieci, kazahi şi ruşi în cazul carburanţilor; băncile – la austrieci, greci şi francezi; industriile câte mai există – la nemţi, britanici,italieni etc; telefonia – la francezi, britanici şi nemţi; pădurile (probabil peste jumătate) – la austrieci, unguri, nemţi; pământurile agricole (probabil peste 40%) – la italieni, unguri, danezi etc. În 16 noiembrie, la închiderea urnelor, după victoria zdrobitoare, tabloul era acelaşi. Si aşa va rămâne. Fraţilor, nu veţi lua nimic înapoi! Actualii deţinători vând scump, nu dau graţis precum statul român! Si v-au luat şi banii, ca să nu aveţi cu ce cumpăra!

În strictă conexiune cu mecanismul preţuri-salarii este ascunderea de către capitalul străin înainte de fiscalizare a grosului profiturilor realizate în România şi pierderea urmei lor prin externalizări camuflate. Să adăugăm mecanismul bancar în care băncile străine, confiscând monopolul în domeniu, practică cele mai înalte marje de dobânzi din lume, justificate neobrăzat cu „riscul de ţară”, cu toate că dau împrumuturile de aici şi nu din afara ţării şi nimeni nu le împiedică să plece dacă se simt ameninţate de un asemenea risc. Deci, condiţiile „totul pentru capitalul străin, nimic pentru România!” sunt pe deplin asigurate.

Si atunci de ce totuşi capitalul străin scoate la bătaie în continuare pe brokerul său principal – FMI?!

Se poate lesne observa că sunt exact domeniile asupra cărora brokerii de la FMI/CE îşi îndreaptă atenţia.

În sistemul de sănătate este impusă o abatere grosolană de la firea lucrurilor (organizarea acestuia fie în sistem bugetar fie în sistem de asigurări), miza fiind colectarea bugetară (obligatorie) a banului ca impozit şi cheltuirea sa, dimpotrivă, ca o contribuţie de asigurări, pentru a-l putea canaliza către companii străine şi pentru a-i scoate dintre beneficiari pe cei nevoiaşi.

În ce priveşte pensiile, ideea este de a orienta banii colectaţi spre sistemele private (toate în mâna străinilor) şi de a face sistemul public de pensii mereu mai puţin costisitor (fapt ca şi realizat în ciuda deficitului actual al bugetului său, întrucât, potrivit înseşi legii contributivităţii care operează, sumele ce vor trebui alocate pensiilor se vor prăbuşi în curând, de îndată ce vor începe să iasă la pensie cei care lucrează de peste două decenii fără carte de muncă sau cu salarii derizorii pe cartea de muncă).

În sfârşit, lovitura finală o vor primi românii de la scumpirea oribilă a utilităţilor (toate de asemenea în mâna unor companii străine) – proces în curs – care să-i oblige la vânzarea proprietăţilor pe care le au din timpul comunismului şi la transformarea lor în chiriaşi, la cheremul unor fonduri de investiţii străine deja pregătite pentru acest transfer.

Articol publicat în revista Pandectele Române nr. 8/2014. Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUȚU

Sub acest titlu, dar fără sensul întrebării în numărul din iunie al prestigioasei publicaţii franceze „Le Monde diplomatique” se publică un incitant articol (semnat de B. Bréville şi M. Belard) pe tema practicii tot mai intense a multinaţionalelor de a aduce statele în justiţie, pentru a-şi impune legea lor şi a-şi valorifica drepturile pe care le revendică.

Deşi de aproape 60 de ani societăţile private pot reclama statele în justiţie, multă vreme procedeul a fost puţin utilizat. Din circa 550 de procese de acest gen recenzate de-a lungul globului din anii 1950, 80 la sută au fost intentate între 2003 şi 2012. Cea mai mare parte dintre ele sunt iniţiate de întreprinderi din nordul globului – trei sferturi dintre reclamaţiile tratate de Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI) provin din SUA şi UE – şi vizează state din Sud. Ele au la bază tratate de investiţii semnate între două ţări, ori incluse în acorduri de liber-schimb, în număr astăzi de peste 3000 care protejează societăţile străine împotriva oricărei decizii publice (o lege, hotărâre guvernamentală, o normă) ce ar putea afecta investiţiile lor. Reglementările tradiţionale şi tribunalele locale sunt excluse din acest joc, competenţele de soluţionare a neînţelegerilor în interpretarea şi aplicarea angajamentelor asumate fiind transferate unor instanţe supranaţionale care îşi trag puterea de decizie tocmai din … retragerea statelor!

Aşa cum se arată în articolul citat, în numele protejării investiţiilor, guvernele sunt ţinute să garanteze trei mari cerinţe: egalitatea de tratament a societăţilor străine cu cele naţionale, securitatea investiţiei (autorităţile statale neputând schimba condiţiile de exploatare, expropria fără compensare ori proceda la o „expropriere indirectă”) şi libertatea pentru întreprindere de a-şi transfera capitalul.

Cerinţele multinaţionalelor sunt judecate şi soluţionate de una dintre instanţele internaţionale specializate: CIDRI, care arbitrează mai ales afaceri comerciale, Comisia ONU pentru dreptul comercial internaţional (CNUDCI), Curtea Permanentă de la Haga, unele camere de comerţ etc. Împotriva hotărârilor acestora, cel mai adesea nu se poate face apel. Astăzi există 24.000 de filiale ale societăţilor europene în SUA, 50.800 de sucursale americane pe bătrânul continent, fiecare dintre ele având posibilitatea de a ataca măsurile pe care le consideră vătămătoare pentru drepturile ori interesele lor în faţa unor asemenea instanţe.

În majoritatea cazurilor, în situaţie de proces se dă câştig multinaţionalelor. Aşa, de exemplu, în 2004 grupul american Cargill a obţinut, cu titlu de reparaţie, 90,7 milioane de USD (66 milioane de euro) de la statul Mexic, recunoscut culpabil pentru că ar fi introdus o taxă pe băuturile gazoase; în 2010 Tampa Electric a dobândit 25 milioane de dolari de la Guatemala, contestând o lege care plafona tarifele la energia electrică. Iar în 2012 Sri Lanka a fost condamnată să verse 60 milioane de dolari Deutsche Bank, pentru modificarea prevederilor unui contract petrolier…

Uneori recurgerea la proces reprezintă un mijloc de presiune spre a determina o parte să revină asupra unor măsuri deranjante. A fost, de pildă, cauza din 2009 în care grupul public suedez Vattenfall a depus plângere împotriva Germaniei, solicitând ca despăgubiri 1,4 miliarde de euro pe motivul că noile exigenţe de mediu impuse de autorităţile din Hamburg făceau proiectul său de centrală pe carbon „antieconomic”. CIRDI a găsit cererea admisibilă şi după mai multe confruntări, un „angajament judiciar” a fost semnat în 2011, în urma „îmblânzirii” normelor ecologice.

Desigur, noua „piaţă” a litigiilor comerciale astfel afirmată reprezintă o „mină de aur” pentru marile corporaţii de avocatură specializate în domeniul afacerilor.

Pentru fiecare caz, fiecare parte este reprezentată de o echipă de avocaţi, al căror onorariu oscilează între 350 şi 700 euro pe oră, iar litigiul soluţionat de 3 arbitri (remuneraţi, la rândul lor, fiecare cu între 275 şi 510 euro) pentru cauze care depăşesc frecvent 500 de ore.

Arbitrii (bărbaţi în proporţie de 96%) provin, în principal, din marile cabinete de avocaţi europene sau nord-americane, dar au arareori ca pasiune numai dreptul.

Douăzeci de cabinete, în mare parte americane, furnizează majoritatea avocaţilor şi arbitrilor solicitaţi pentru RDIE. Interesaţi de multiplicarea acestui gen de cauze, aceştia abia aşteaptă o ocazie pentru a depune plângere împotriva unui stat. Reprezentanţii statelor, în condiţiile unor bugete publice de austeritate fac faţă cu greu ostilităţilor judiciare purtate de profesioniştii barei puternic stimulată de miza financiară a onorariului.

La 31 decembrie 2013 erau depuse împotriva României 9 plângeri în faţa instanţelor de profil.

O serie de guverne hotărâte să rupă cu „ortodoxia economică” impusă de mondializarea actuală au denunţat tratatele în cauză, expunându-se însă astfel „oprobiului comercial” internaţional, stimulat publicitar.

Tendinţa de aducere a statului la poziţia de actor economic ca oricare altul şi chiar mai defavorizat în raport cu situaţia puternicelor societăţi multinaţionale poate avea consecinţe incalculabile pe termen lung. Pasiunea fără margini pentru bani poate transforma „tribunalele arbitrale” în armă de acţiune economică împotriva statelor, din ce în ce mai slabe, care pot ajunge în faliment (economic). Dacă mai adăugăm ofensiva extraordinară a jurisdicţiilor interne în lupta pentru impunerea „exigenţelor statului de drept” ajungem la tabloul unei societăţi în care „puterea tribunalelor” devine dominantă.

corporate-greed-octopusO fi bine, o fi rău?

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s