ROMANIA – PERIFERIE NEOCOLONIALA a capitalismului occidental

gazdaru-UE-FMI-Romania  Există mai multe contra-explicații pentru statutul precar al României din prezent. Unele din ele se axează, prin excelență, pe ”trădarea” clasei politice românești, jefuirea țării prin privatizare și de comportament exclusiv slugarnic față de ”stăpânii” adevărați ai țării (FMI, UE, SUA, Bilderberg etc.). Capitalul străin intrarea țării noastre într-un malaxor antisocial și provocator de crize structurale, tot mai puternice.

La semi-periferie se află țările în care o parte din economie se află sub controlul puterilor centrale (Italia, Spania, Irlanda, ca exemple), iar la periferie se află țările ce sunt supuse unui regim neocolonialist, în urma căruia resursele acestor țări sunt drenate către centru, iar piețele interne ale acestora sunt destinate a funcționa drept debușeuri pentru producția primelor.

În regimul neocolonialist suveranitatea unei națiuni există doar cu numele, deoarece pârghiile controlului economiei și, ca urmare, politicii acelei țări se află în exterior, în centrul metropolitan sau al puterii suzerane. Ceea ce trebuie înțeles este faptul că regimul neocolonialist nu este unul fatal, decurgând doar din poziția periferică a României față de puterile centrale. Având în vedere că sistemul capitalist mondial are o istorie de câteva veacuri, statutul României a fluctuat în această perioadă de timp.

Un al doilea factor ce a contribuit la actualul statut al României este situația geopolitică de după 1989. După căderea URSS,căderea unui pol de putere mondial a dus la prevalența zdrobitoare a polului de putere capitalist, care are, de partea sa, și seria de instituții financiare internaționale care dirijează globalizarea – FMI, BM, OMC. Era limpede că acest raport de putere asimetric a fost agravat de conduita clasei politice post-89 – cel de-al treilea factor de luat în calcul.

Provenită din rândurile nomenclaturii și securității comuniste, formată din elita care știa că va urma o schimbare majoră, care controla pozițiile cheie de control al economiei, de acces și gestionare a resurselor, clasa politică românească a optat pentru un model bizar și, într-un fel, sinucigaș.

Acest comportament poate fi pus doar pe seama presiunilor – uriașe, evident – puterilor capitaliste și a instituțiilor internaționale, ci și pe seama unei slabe (ca să folosim un eufemism) conștiințe sociale și naționale a clasei conducătoare, care s-a mulțumit să renunțe total la orice pretenție de guvernare reală a României – adică de organizare a economiei în funcție de interesele generale. A fost ales, în schimb, un model de tip win-win la nivel de elite, în care cele autohtone credeau că vor primi mereu ”vama” de la ”partenerii” occidentali și vor avea asigurată perpetuarea la guvernare, iar occidentalii aveau acces la resurse și piața internă.

Acest ”consens” postcomunist odată cu noile condiții geopolitice capitalismului occidental. Astfel, nu mai era vorba de un raport de dependență între România și Occident, ci de aplicarea accelerată, brutală a agendei neoliberale. Un fel de ”terapie de șoc” care a fost aplicată, la noi, în anii 90, dar pentru care există acum o presiune mare pentru a satisface interesele corporațiilor din zona extracției de petrol, gaze, alte resurse naturale, din zona energiei, dar și a asigurărilor și cea financiară.

Consecințele economice ale acestor evoluții sunt dramatice. Lăsând la o parte lichidarea efectivă a unor industrii întregi, am ajuns în situația în care privatizarea și liberalizarea afectează domenii strategice ca energia, precarizând nu doar nivelul de trai al populației, ci ridicând riscuri chiar și din punctul de vedere al siguranței naționale. Sugestivă este și ”suferința la pompă”, așa cum a fost numit faptul că în România se înregistrează unul din cele mai mari prețuri la benzină din lume, raportat la puterea de cumpărare, în condițiile în care avem resurse naturale.

Consecințele sociale ale acestui statut de periferie neocolonială sunt aprige.

România a pierdut câteva milioane bune de locuitori plecați să muncească în Europa.

Chiar și așa, balanța între activi și ”pasivi”, adică între cei care lucrează și pensionari și ”asistați”, nu este atât de dezechilibrată dacă raportăm la media europeană pe cât ne lasă să credem propaganda antisocială a ”sectorului privat”. Acest raport ne dă o idee despre consecințele dezastruoase al lipsei de model național de organizare a economiei – dacă măcar jumătate din cele 3-4 milioane de români plecați ar fi avut de lucru în țară, am fi arătat cu totul altfel.

De altfel, emigrarea a fost încurajată – o masă de șomeri ar fi fost, pentru Occident, un mare risc de tulburări sociale. A mai fost încurajată pentru că întărea egoismul social ca atitudine alimentată deliberat (”scapă cine poate”). Experiențele – documentate – amare ale românilor plecați la muncă în străinătate (nu vorbim aici despre ”exodul creierelor”, ci de oameni simpli, dar nu numai) arată că la mijloc este vorba de o exploatare lipsită de umanitate.

Pe de altă parte, nivelul salarial, în țară, este menținut deliberat la un nivel cât mai mic, tendința fiind mai degrabă de a încuraja un fel de muncă forțată. Interesele capitalului privat, pe de altă parte, a suscitat cazuri-școală de propagandă în care lenea românilor care nu vor să muncească pe salarii de mizerie era înfierată într-un mod jenant pentru ideea de ”presă”.

O serie de contradicții sociale se vor adânci: interesele capitalului privat de a menține salariile mici, precum și de a crește, totodată, costurile facturilor/produselor, vor împinge la limită rezistența socială a românilor; un mare semn de întrebare este legat de soarta românilor care muncesc în străinătate și care vor suferi, probabil, condiții tot mai grele de lucru.

După aplicarea politicilor austerității, care în România au cunoscut o brutalitate deosebită. Este foarte posibil ca, să se revină la încă un val de austeritate-șoc, care, în periferie, va fi aplicat mai sălbatic. Soluțiile colective nu vor lipsi – însă ele se vor baza pe constrângere, ”dereglementare”, ”reducerea cheltuielilor bugetare” și accelerarea globalizării în beneficiul marilor jucători mondiali: adică pe același model în care costurile crizelor și deficitelor vor fi suportate de oamenii simpli.

Asistăm și la alte tendințe contradictorii: uneori, prioritățile geopolitice evidențiază necesitatea existenței unui stat mai puternic sau a controlului etatic asupra domeniilor cheie – energie, petrol, distribuție. În ciuda unor scandaluri majore înregistrate tocmai în aceste domenii, viziunea dominantă a rămas aceea a capitalismului dereglementat sau, așa cum l-a numit Ilie Șerbănescu, a ”capitalismului odios.”

Colonia gazelor de sist?

Gazele de șist pot fi un bun studiu de caz pentru a înțelege consecințele statutului României de periferie neocolonială.
Alături de interesele strict economice ale marilor corporații din domeniu Occidental (Chevron, ExxonMobile ș.a.m.d.) există și interesele geopolitice ale marilor puteri: Statele Unite ale Americii, Israel,Germania, Uniunea Europeană,Canada ș.a.m.d.

Aceste interese străine prevalează cu mult asupra celor naționale, acest lucru fiind evident atât din perspectiva intereselor economice propriu-zise, cât și, ceea ce e mai grav, a drepturilor cetățenești.

Istoria gazelor de șist din România a înregistrat deja un mare abuz: instituirea zonei de siguranță speciale din Pungești, adică instaurarea unui fel de stări de urgență pe un teritoriu delimitat, ce constă în suspendarea unor drepturi cetățenești de bază (libertatea de circulație, de pildă) și în desfășurarea unor forțe de ordine suplimentare. Totul în beneficiul companiei private Chevron, care și-ar fi încheiat, în 2014, etapa de explorare a bazinelor gazelor de șist.

De asemenea, pe tăcute, la finele anului 2014 s-a ridicat și zona de siguranță specială din Pungești – problema legitimității acestei proceduri extraordinare rămânând, din păcate, în suspensie.

Din punct de vedere economic, pentru România exploatarea gazelor de șist nu ar fi deloc profitabilă în acest moment.

Tehnologia fracturării hidraulice pune în pericol largi suprafețe de teren arabil și pânza freatică pe o bună parte din teritoriul unor provincii, ridicând problema costurilor directe și indirecte ale unor asemenea exploatări. Existența unor depozite de hidrocarburi în Marea Neagră face ca urgența exploatării gazelor de șist să fie și mai dubioasă, având în vedere că necesitățile naționale ar fi acoperite de acestea. În 2014 am asistat la câteva ”dezvăluiri”. Lobbyul american pentru exploatarea gazelor de șist a fost documentat inclusiv la nivel național, fiind relevate presiunile exercitate de fostul ambasador Gitenstein. Unii oficiali români și chiar fostul șef al NATO, Rasmunssen, în schimb, au acuzat implicarea rușilor în acțiunile de protest față de fracturarea hidraulică. Afirmațiile nu au fost, însă, probate.

În 2015 ar fi cazul să aflăm răspunsuri mai clare privitor la exploatarea gazelor de șist.

Asa cum am mai spus-o, a face caz de “statul asistential” in Romania tine, deja, de o propaganda menita intereselor marilor firme. Cel mult vor fi avantajati de un stat minimal angajatii acestor companii, adica o subtire patura urbana, asa zisa “clasa de mijloc”, carora numitele companii nu vor sa le plateasca salarii mai mari din profit, ci din reducerea impozitelor (oricum mici!) catre stat. E si asta o forma de asistenta si chiar filantropie, insa a celor saraci pentru cei bogati.

De ce este ideea de “stat asistential” o propaganda? Pai,prima cauza a paguboasei asistente sociale e gasita in raportul defavorabil de angajati versus pensionari. Insa pensionarii nu sunt nicidecum asistati! Fie logica economica oricat de capitalista, ea ne spune la nivelul sau elementar ca pensionarii nu primesc de la stat vreo asistenta, ci banii pe care i-au muncit o viata intreaga retinuti de stat tocmai pentru a beneficia de aceasta pensie.

Apoi, nu se explica faptul ca rata ocuparii scazuta nu e acelasi lucru cu somajul. Care, oficial, e foarte mic. Cauza reala a ratei mici de ocupare si a emigrarii in masa din motive economice: salariile foarte mici. Din cauza salariilor refuza unii din cei care primesc ajutoare sociale sau venitul minim garantat sa munceasca, nu pentru ca “nu le place munca”.

Din cauza salariilor mici avem rata de ocupare mai mica si dezastru demografico-economic. Iar salariile sunt mentinute mici de firme, de “investitori”, care intretin aceasta propaganda a “statului asistential” pentru a plati in continuare nu numai salarii de mizerie, ci si taxe infime. Dar mai e un motiv pentru intretinerea propagandei: populismul ”clasei de mijloc”, acel public tinta care trebuie desolidarizat complet de alte paturi sociale, care trebuie dresat sa-si verse frustrarile sociale pe ”asistatii social”, nu pe sefii lor care-i tin peste program, care trebuie invatat sa-si creasca statutul si nivelul de trai nu prin obligarea ”investitorilor” la un comportament ….european, occidental (in sens de model social), ci prin obligarea celor multi si ”prosti” in a munci pe nimic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s