Africa distrusă de către Occident

Africa-France-relationship  Mawuna Remarque Koutonin de la „Silicon Africa” aduce în atenţia publică o problemă cu care ţările africane din imperiul colonial francez se confruntă, taxe plătite către instituţii şi companii din Hexagon.

În 2014, 14 ţări africane erau obligate de puterea de la Paris, printr-un „pact colonial”, să-şi pună 85% din rezerva lor externă într-o bancă centrală franceză aflată sub controlul ministrului de Finanţe din Hexagon. Potrivit „Silicon Africa”, situaţia va continua deoarece politicienii şi oamenii de stat africani care se opun sunt îndepărtaţi sau pot păţi lucruri şi mai urâte. Sursa citată suţine că cele 14 state plătitoare ale unei asemnea taxe sunt: Benin, Burkina Faso, Guineea Bisau, Coasta de Fildeş, Mali, Niger, Senegal, Togo, camerun, Republica Central Africană, Ciad, Congo, Guineea Ecuatorială şi Gabonul. Franţa

Companiile franceze au, de asemenea, o poziţie privilegiată în dirijarea anumitor afaceri economice, Un exemplu: în Coasta de Fildeş companiile franceze deţin majoritatea companiilor privind utilităţile – apă, electricitate, telefonie sau salubritate. Începuturile „taxei coloniale” În momentul în care Sekou Toure din Guinea a decis în 1958 ieşirea ţării sale de sub tutela Franţei, administraţia franceză din statul african, nemulţumită de decizie, a încercat să distrugă ceea ce construiseră: şcoli, unităţi medicale, clădire administrative. Mesajul era clar: cine iese de sub tutela Franţei, trebuie să plătească un preţ.

După acest episod, statele africane din imperiul colonial francez au fost oblogate să plătească Franţei o taxă anuală. În 1963, taxa pentru „datoria colonială” a Republicii Togo reprezenta 40% din bugetul ţării africane.

Franța rămâne în războiul din Mali

Mali a devenit, în 2013i, un nou punct fierbinte pe harta lumii, după intervenția militară a Franței în acest stat, sprijinită pe plan diplomatic de alte state europene și, desigur, de SUA. Scopul clar al acestei intervenții unilaterale a Parisului:

Petrol, gaze naturale, aur, uraniu, diamante și minerale feroase

În ultimii ani, a devenit tot mai evidentă dimensiunea comercială a războaielor. În 2011, în decizia francezilor de a intra în Libia, pentru debarcarea lui Gaddafi, au cântărit greu rezervele de petrol. Și în cazul intervenției din Mali transpar aceleași interese,Africa fiind un adevărat El Dorado al petrolului, aurului, uraniului și mineralelor strategice.

La 11 ianuarie 2013, Franţa a declanșat o intervenţie militară în Mali, terestră şi aeriană. Sprijinită pe plan internațional, conflictul din statul african ar putea avea consecinţe importante pentru o parte considerabilă a continentului, existând riscul ca ofensiva să se extindă şi în alte state, cum ar fi Algeria.

De la inițierea intervenției militare în Mali,Statele Unite le vor da francezilor avioane de transport și îi vor ajuta cu informații, prin intermediul sateliților americani.
Interesele francezilor în Africa, care se intersectează cu cele ale altor puteri europene, nu pot fi însă scoase din ecuație. Franța este sprijinită de Uniunea Europeană, NATO și ONU, Franța are baze militare în Africa, cum este cea de la N’Djamena – Ciad, de unde au fost lansate raidurile aeriene, încercând să își păstreze relațiile comerciale cu ale sale colonii, bogate în resurse de petrol sau uraniu (Niger). O simplă privire asupra resureselor naturale pe care le are Mali oferă o altă imagine asupra intervenției franceze.

Petrol. Rezervele de petrol deținute de Mali, descoperite din 1970, au atras în ultimii ani un număr important de pretinsi investitori din Occident. Odată cu creșterea prețului global al petrolului și gazelor, în Mali sa intensificat cercetările privind exploatarea, producția și potențialele exporturi de țiței. De asemenea, statul african poate asigura o rută strategică de transport pentru exporturile de petrol și gaz sub-saharian către Occident. În nordul țării, sunt cinci bazine bogate în hidrocarburi, la Taoudeni, Tamesna, Ilumenden, Ditch Nara și Gao, în nord.

A fost descoperit, la o adâncime de 107 metri, un imens zăcământ de gaz, la Bourakebougou, la doar 60 de km de capitala Bamako. Este vorba despre unul dintre cele mai importante zăcăminte de gaz, după cum au anunțat reprezentanții companiei petroliere canadiană Petroma.

Aur. Mali este al treilea mare producător de aur din Africa, având în prezent șapte câmpuri miniere, care includ Kalana și Morila, în sud, Yatela, Sadiola și Loulo, în vest, precum și Tabakoto și Syama.

Uraniu. Exploatarea uraniului este efectuată în prezent de mai multe companii. Cel mai important zacământ de uraniu explorat la ora actuală de o companie canadiană este cel din zona minieră Falea (150 kmp), estimat la 5.000 de tone La fel de important este zăcământul de la Kidal, din nord-estul țării (19.930 kmp), care ar deține aproximativ 200 de tone.

Diamante. Africa deține 45% din zăcămintele de diamante. În regiunea Kayes există o mină de diamant, iar în regiunea Sikasso, din sudul țării, au fost descoperite astfel de pietre prețioase.

Depozitele de bauxită, fier, magneziu, staniu şi cupru sunt cunoscute, acestea sunt exploatate. Conform estimărilor Occidentului, Mali deține peste două milioane de tone de rezerve de fier, iar cele de bauxită depășesc 1,2 milioane de tone. Acest stat african ar putea deveni, susțin occidentalii, primul exportator de bauxită din Africa, depășind Guineea.

Controlul militar asupra resurselor naturale din Africa

În februarie 2007, Casa Albă a anunţat constituirea unui nou centru de comandă al Pentagonului în Africa, numit US African Command (AFRICOM). Acesta ar trebui să îşi înceapă activitatea în octombrie 2008. Invazia militară a Africii este de multă vreme prezentată ca o acţiune umanitară din cadrul „războiului global contra terorii”. Adevărata miză este de fapt obţinerea controlului asupra resurselor naturale ale Africii, mai ales asupra petrolului şi a conductelor care îl transportă.

Instabilitatea care domneşte în jurul instalaţiilor petroliere din Nigeria este întreţinută şi utilizată de SUA pentru a justifica necesitatea acordării de „sprijin” militar statelor africane producătoare de petrol. Sub pretextul protejării acestora de cei care i-ar putea împiedica să se angajeze pe drumul „liberului schimb”, SUA forţează prin mijloace militare aceste state să îi livreze petrol la preţuri preferenţiale.

Organizaţia „Iniţiativa contra terorismului pentru trans-Sahara” a primit în 2005 finanţări în valoare de 16 milioane de dolari, în 2006 suma era de două ori mai mare – 31 milioane de dolari, iar în 2008 se aşteapta la o creştere substanţială de 100 milioane de dolari. Prin consituirea AFRICOM şi continua promovare a conceptului de „război global împotriva terorii”, este uşor de înţeles care va fi viitorul ţărilor africane.

Alte intervenţii militare datorate lăcomiei Occidentului

Invadarea Somaliei în decembrie 2006 a fost coordonată utilizând bazele americane din regiune.

Cererile repetate ale Occidentului de „intervenţie umanitară” în regiunea Darfur din Sudan a reprezentat o altă încercare de înlocuire a unui guvern incomod cu unul dispus să ofere pe nimic companiilor americane și europene, bogatele rezerve de petrol ale ţării.

Ziaristul independent Bryan Hunt avertiza în 2008 că mass-media este implicată şi ea în acest joc. În timp ce utilizează frecvent termeni precum „genocid“ sau „inducere în eroare” cu referire la guvernele acestor ţări, mass-media ignoră abuzurile corporaţiilor occidentale care jefuiesc resursele naturale, poluează mediul şi instaurează regimuri opresive.

Petrolul african

În primăvara lui 2007, un raport al Departamentului pentru Energie arăta că SUA importa la acel moment mai mult petrol de pe continentul african decât din zona Arabiei Saudite.

În primele luni care au urmat anunţului constituirii AFRICOM s-au aflat puţine detalii despre acesta. Această unitate de comandă a devenit operaţională ca o subunitate a EUCOM în octombrie 2007, urmând să devină complet independentă 12 luni mai târziu. În acel moment ar trebui să aibă loc şi o relocalizare a cartierului general de la Stuttgart din Germania într-una din ţarile africane.

Africa este controlată din punct de vedere militar de comandamentul americano-european EUCOM şi de comandamentul american CENTCOM din Orientul Mijlociu. Pentru a înţelege mai bine rolul strategic pe care îl joacă AFRICOM este suficient să urmărim cum a luat naştere CENTCOM în Orientul mijlociu. CENTCOM s-a dezvoltat din doctrina lui Carter, care în 1980 descria petrolul din Golful Persic drept o resursă de „interes vital” pentru SUA şi prevedea ca SUA să ia „prin orice mijloace, inclusiv prin forţă armată” toate măsurile pentru a îndepărta factorii care ar putea bloca curgerea acestui petrol către SUA.

Această informație nu a atras deloc atenţia mass-mediei aservite occidentului. Cu ajutorul presei, invazia Somaliei a fost percepută tot ca o „acţiune umanitară”. Pentagonul a mers până într-acolo încât a declarat că operaţiunea este doar începutul unor angajamente viitoare. Resursele naturale din Congo (Zair) sunt extrem de valoroase. Este vorba de diamante, aur, cupru, dar mai ales niobiu, cobalt şi coltan – materiale necesare în industria nucleară şi electronică, indispensabile pentru producerea, de exemplu, a telefoanelor mobile. Această ţară din Africa centrală ar fi trebuit să fie una dintre cele mai bogate ţări din lume. În schimb, Republica Democrată Congo este devastată de invazii militare şi războaie civile, întreţinute şi finanţate cu abilitate de companiile multinaţionale care urmăresc să controleze aceste resurse. Rezultatul? O ţară devastată, o populaţie iremediabil cufundată în mizerie şi sărăcie şi peste 7 milioane de morţi, din 1996 până în prezent.

Cu toţii folosim zi de zi telefoane mobile şi alte dispozitive high-tech, care fac parte din confortul nostru cotidian. La fabricarea acestora sunt necesare anumite minereuri şi materiale extrem de rare, printre care cobaltul şi coltanul, un minereu al cărui preţ a explodat în anii ’90 (odată cu telefonia mobilă) ajungând rapid la preţuri de peste 1200$ kilogramul. 80% din zăcămintele de coltan de pe glob se găsesc în Congo şi sunt masiv exploatate, cu profituri de 20 de milioane de dolari lunar. Cobaltul este şi el o resursă foarte preţioasă, fiind un element esenţial în industria nucleară, chimică şi aerospaţială. În anul 2000, exportul de cobalt din Congo era estimat la valoarea de 6 milioane de dolari zilnic. Adăugând la acestea şi alte resurse naturale din Congo (diamante, staniu, cupru, aur, niobiu), ne-am aştepta ca această ţară să fie printre cele mai bogate din lume.

Primul război din Congo (1996-1997), finanţat de SUA

Din cauza implicării marilor corporaţii, ştirile despre războiul perpetuu din Congo, care apar în media corporatistă sunt extrem de vagi şi nu menţionează cauzele reale ale conflictelor şi proporţiile distrugerilor. De exemplu, deşi este evident că invazia Republicii Democrate Congo a vizat preluarea controlului asupra resurselor de coltan, mass-media de propagandă a prezentat public, ca pretext de război, necesitatea îndepărtării pretinsului “dictator” Mobutu Sese Seko, care reuşise să păstreze integritatea teritorială şi suveranitatea ţării.

În 1996, SUA a finanţat armatele Rwandei şi Ugandei (ţări vecine cu Congo), pentru ca acestea să invadeze Congo. Oficial, atât Marea Britanie, cât şi SUA şi Israelul au sprijinit această campanie. Se ştie că Pentagonul s-a aflat în spatele operaţiunilor militare. Până în 1998, trupele militare rwandeze şi ugandeze preluaseră controlul asupra zonelor miniere şi asupra zăcămintelor care prezentau interes pentru marile corporaţii. Profiturile armatei rwandeze, rezultate din exploatarea coltanului, se ridicau la 20 de milioane de dolari pe lună. Chiar şi după micşorarea preţului coltanului, profiturile sunt imense.

Tragedia poporului congolez, întreţinută de interese corporatiste

Adevărata cauză a suferinţelor poporului congolez se află în interesul unor companii de a obţine profituri cât mai mari, perpetuând practic crima organizată, dacă aceasta le susţine interesele. Tragedia conflictelor din Congo a fost generată de corporaţiile investitoare, armatele de mercenari pe care le-au finanţat acestea şi structurile supra-guvernamentale care le sprijină interesele.

Coltanul este transportat din mine în punctele de comercializare, unde este achiziţionat de comercianţi străini care organizează transportul acestuia, în principal prin Rwanda. Firmele care dispun de tehnologia necesară extrag din minereul de coltan pulberea de tantal (cu ajutorul căreia se fac condensatoarele cu tantal folosite în circuitele electronice şi mai ales în telefoanele mobile). Tantalul este achiziţionat de firme precum Nokia, Motorola, Compaq, Sony etc.

Dintre corporaţiile implicate în exploatările miniere din Congo, un exemplu este Cabot Corporation din SUA. Este interesant de remarcat că preşedintele executiv al acestei firme în timpul boom-ului coltanului din anii ’90, Sam Bodman, a fost numit Secretar pentru Energie de preşedintele american George Bush. Mai multe persoane care aveau poziţii cheie în timpul administraţei Clinton în anii ’90 au căpătat apoi posturi de conducere în firma Sony, o altă corporaţie care a profitat din plin de exploarea coltanului şi cobaltului din Congo.

Războiul Mondial African

Aşa-zisul „al doilea război din Congo” a fost supranumit şi „Războiul Mondial African” sau „Marele Război African” şi a avut loc între anii 1998 şi 2004. Aceste denumiri, primul şi al doilea război, sunt improprii, având în vedere faptul că nu a existat nicio perioadă de pace din 1996 şi până în prezent. Toate ţările din jur au fost implicate în diferite perioade ale Marelui Război African, fie susţinând guvernul, fie organizând „trupe de eliberare”. În spatele tuturor acestora se află aceleaşi interese corporatiste, care au întreţinut conflictul şi au finanţat diferitele facţiuni militare şi etnice. În urma Marelui Război African au murit 5,4 milioane de oameni şi acesta este considerat a fi cel mai distrugător conflict de pe glob, după al Doilea Război Mondial. Şi în prezent mor 40.000 de oameni în fiecare lună ca victime ale conflictelor, sau din cauza bolilor sau foametei generate de război. Instabilitatea politică, lipsa controlului asupra resurselor ţării, violenţa perpetuă şi epidemiile nu oferă o perspectivă prea luminoasă poporului congolez. O întreagă naţiune de 50 milioane de locuitori a fost aruncată în mizerie şi război pentru ca unele corporaţii multinaţionale să se îmbogăţească pe seama resurselor naturale ale acestei ţări. Mass-media nu spune aproape nimic despre această tragedie perpetuă, iar în ceea ce spune nu se vorbeşte deloc de adevăratele interese şi motive ale acestui „genocid high-tech”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s