Extrema dreapta românească cheamă trupele aliate NATO să invadeze România. Bucuraţi-vă români, pe ăştia nu-i mai scoate nici dracu din ţară !

627x0 Cu riscul de a fi catalogat anti-american, deci ”trădător”, aşa cum este aparatul de propagandă dirijat de la Cotroceni , voi încerca să deschid un subiect care a devenit prea repede unanim acceptat fără a fi dezbătut sau fără a se discuta argumentele pro si contra. Prea uşor şi prea ieftin conducătorii noştri aderă la alianţe şi principii îndoielnice, uneori doar pentru a-şi scăpa pielea ,pentru a obţine puterea şi a se menţine în scaun . Prea de multe ori ţara asta a fost pusă la dispoziţia unor imperii sau imperatori  care sub pretextul oferirii protecţiei, au scos din ea cât au putut. 

Parcă suntem blestemaţi să fim mereu legaţi la ochi şi să nu înţelegem că nimeni, nimeni altcineva nu ne va apăra, nu ne va proteja, nu îşi va pune la saramură pielea pentru noi, nimeni nu îşi va da sângele pentru a ne apăra pe noi în timp ce  s-a desfiinţat armata, industria de apărare,  sentimentul patriotic, cultura, istoria, sistemul de sănătate, sistemul educaţional cu mirajul unei protecţii iluzorii.

10645080_727961397259093_958482371751392225_n

 

La 25 de ani după căderea Cortinei de Fier, amintirea URSS este menținută de propaganda NATO încă vie în memoria colectivă a românilor, fiind una dintre cele mai eficiente sperietori.

Pentru că, așa cum se știe, cel mai eficient instrument al manipulării este teroarea, iar dacă Băsescu este cocoțat încă în scaunul de la Cotroceni, acest lucru se datorează fricii românilor de a nu intra din nou în sfera de influență a rușilor.

Ba, mai mult, se poate spune că țara a intrat, încet, dar sigur, pe mîna ocupației economce a străinilor, în prezent capitalul românesc avînd cel mult un rol decorativ.

Dacă în 1945 România a pierdut Al Doilea Război Mondial, trebuind să se confrunte cu ocupația sovietică, după 1990 țara noastră a ieșit, în urma trădării clasei politice, înfrîntă dintr-un război la fel de nemilos, cel economic, fiind obligată să se supună în prezent intereselor economice americane și ale țărilor din Europa de Vest.

Iar pentru ca această nouă ocupație străină să fie învelită într-un ambalaj frumos, care să ia ochii românilor rupți de foame, a fost scoasă de la naftalină amenințarea rusă.
Bătrînii de la Pungești, care își apără cu dinții pămînturile de corporațiile americane, sînt de fapt spioni ruși, spun gurile de foc ale propagandei NATO în România.

Ei se dovedesc un pericol atît de mare pentru ”democrația” capitalistă garantată de UE și NATO în țara noastră că probabil de represiunea lor nu se vor mai ocupa jandarmii autohtoni, ci chiar trupele americane invitate cu atît patos de politicienii români.

Este știut că SUA și NATO sînt factori de răspîndire a ”democracy” în toată lumea, și România trebuie să intre, o dată pentru totdeauna, în rîndul țărilor cu o democrație stabilă, care nu pun în pericol interesele corporațiillor americane.

Mai ales că arii pentru exploatare prin fracturare hidraulică a gazelor de șist au fost deja concesionate pe tot teritoriul României și ”the democracy” nu poate risca să iasă în pierdere, în eventualitatea că se vor găsi totuși unii români curajoși, cu capul pe umeri, care să se opună acestei grozăvii.

Așa că toate televiziunile din România trag tare cu spionul rus, gata să plece din Crimeea și să atenteze la grătarele românilor cei pașnici și cumsecade. Se fac emisiuni, dezbateri la ore de vîrf, este descris cu lux de amănunte pericolul pentru țara noastră reprezentat de Putin și de Rusia.

După teroriști, mineri, suporteri și maidanezi, spionul rus este noua sperietoare națională.

Toate acestea în condițiile în care mai degrabă România a avut o atitudine belicoasă la adresa Rusiei, oficialii de la Moscova nefăcînd altceva decît să răspundă bolboroselilor isterice venite dinspre București.

Este totuși de mirare cum românii, în timp ce sînt spoliați în mod feroce de UE și SUA, în timp ce România se confruntă cu spectrul regionalizării, al autonomiei teritoriale pe criterii etnice și chiar al pierderii de suveranitate, ca urmare a acțiunii concertate a forțelor NATO în țara noastră, mai găsesc resurse de naivitate pentru a fi intimidați cu spionul rus.

Pentru cine nu a observat deja, americanii au venit demult în România. Nenorocirea e că, nemaiputînd să îndurăm atît amar de bine, s-ar putea să vrem noi să fim lăsați în pace, iar ei să nu binevoiască să plece.

invectiva.ro

De teamă ca nu cumva să ne invadeze comuniștii ăia de ruși, pentru a ne lua cu de-a sila boii de la bicicletă, autoritățile române scriu disperate la Washington și Bruxelles, solicitînd în regim de urgență o intensificare a prezenței militare străine pe teritoriul României.

Iar trupele NATO nici nu s-au lăsat prea mult așteptate, mai ales că au fost așa de frumos rugate și au primit atît de fierbinți declarații de dragoste, inclusiv de la capii clasei politice românești contemporane.

Să ne amintim numai lingușelile și temenelele pe care le-au executat, în regim de îndatoriri de stat, cu ocazia marcării a 10 ani de la intrarea României în NATO.

Așa efort concentrat, atîta risipă de energie, doar pentru a gîdila frumos urechile și orgoliul partenerilor (sic!) din UE și NATO. Se vede treaba că auguștii de americani, nemți și alți europeni vestici pur și simplu nu pot continua să se îmbogățească pe seama României dacă nu li se făurește, în pur spirit stalinist, un deșănțat cult al personalității.

România ”se angajează” să sprijine economic Ucraina și Moldova, teritorii învecinate luate în colimator de expansiunea imperialistă a NATO și UE, Bucureștiul urmînd să asigure Chișinăului gaze naturale care să le înlocuiască pe cele tăiate de ruși, ca urmare a schimbării sferelor de influență din zonă.

Păi, cu așa parteneriate, în care unii doar plătesc și alții doar încasează, să tot primească mulțumiți liderii NATO și UE osanalele ce li se ridică de la București!

Cît privește trupele NATO care vor veni în număr din ce în ce mai mare în România, sporirea numărului de baze militare străine pe teritoriul țării, precum și militarizarea întregii atmosfere prin adoptarea de poziții din ce în ce mai belicoase de către politicienii de la București, sub umbrela scutului de la Deveselu, totul se va face, desigur, strict pe cheltuiala și în interesul românilor.

Pur și simplu nu se mai putea să rămînem așa, de capul nostru, cu resursele neexploatate, corupți și nedemocratizați, fără atentate teroriste și fără forțe străine de ocupație în țară!

invectiva.ro

„Bătrâna doamnă” la război: NATO despre un conflict cu potențial extrem…

După prăbuşirea comunismului, NATO a apărut în Europa Occidentală ca o anomalie. Alianţă strict defensivă, creată în 1949 împotriva Uniunii Sovietice şi a ţărilor comuniste din Est, peste 40 de ani nu a mai corespuns statutului şi menirii sale iniţiale. Pericolul agresiunii dispăruse, Armata Roşie nu apucase să invadeze Vestul, nici să restabilească „ordinea” în fostele ţări satelite. Mai mult, între 1989 şi 1992 s-a retras din Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. „Maurul” NATO îşi făcuse pe deplin datoria, putea să părăsească scena. Dar, liderii organizaţiei au decis altceva. În ciuda asigurărilor date în 1990 de fostul secretar de Stat american, James Baker, lui Mihail Gorbaciov în timpul negocierilor privind reunificarea Germaniei („alianţa nu va înainta nici un inch către Est”), administraţia Clinton a abandonat politica sferelor de influenţă în favoarea unei „strategii avansate”, urmărind extinderea controlului SUA asupra statelor europene individual, şi a UE în general. Expansiunea NATO urma să joace un rol central în această politică reevaluată a Americii faţă de Europa şi ducea la o nouă confruntare cu Rusia. Şi astfel, la o reuniune de la Bruxelles, în ianuarie 1994, s-a hotărât ca NATO să se extindă în Est şi să înglobeze ţările foste membre ale pactului de la Varşovia. Susţinătorii acestui punct de vedere au argumentat că, în timp ce pericolul comunismului, într-adevăr, dispăruse, securitatea europeană era pândită de alte primejdii, că a apărut un nou „arc de instabilitate”, de la Marea Neagră, în Orientul Mijlociu. Dar, nu au fost în stare să definească limpede care anume erau acele „alte primejdii”şi nici „arcul de instabilitate”, în fapt motivele reale pentru extinderea NATO n-au avut deloc de-a face cu vreo ameninţare militară rusească imediată, pe termen mediu ori lung. Pentru Statele Unite, perspectiva unui NATO lărgit le asigura prezenţa şi controlul continuu în Europa. Pentru noii membri ai organizaţiei, însemna revanşa faţă de fosta opresiune, prin apartenenţa la un club occidental select. Prin extindere, acoperind toate ţările estice, şi-a asumat cumva NATO riscul de a-i proteja pe noii membri? Nici astăzi, după 20 de ani, răspunsul nu este sigur da. În cel mai bun caz, calitatea de membru al NATO avea mai degrabă o valoare psihologică, decât una militară. Totuşi, intrarea în NATO şi, de pildă, rezultatul alegerilor prezidenţiale de la sfârşitul anului 2004 din România au însemnat pentru această ţară ieşirea din sfera de influenţă politică a Franţei, a Europei de Vest, în general, unde începuse să graviteze încă din 1990, sub administraţia Ion Iliescu, şi intrarea în cea a SUA. Rusia s-a împotrivit extinderii NATO în Est, dar nu a avut pe moment soluţii, ceea ce nu însemna că a acceptat-o. A reacţionat reluând şi întărind alianţele cu unele din fostele sale republici, prima Belarus, ţări caucaziene şi asiatice, a dovedit că oricând există posibilitatea ca extinderea NATO să se confrunte cu o altă alianţă condusă de Moscova. Extinderea în continuare a NATO, după ce Războiul Rece a luat sfârşit, a riscat să submineze pacea europeană. Ce a produs NATO, după ce est-europenii i s-au alăturat? A produs discordie între vest- şi est-europeni. La Praga, la 22 noiembrie 2002, un emisar al Washingtonului, neoconservatorul Bruce Jackson, a iniţiat şi executat operaţiunea „Big Bang” – intrarea în bloc a şase ţări est-europene (România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania şi Slovacia), precum şi a Sloveniei în organizaţie şi, astfel, SUA au obţinut de la ele consensul faţă de viitorul război din Irak, consens refuzat de aproape toată Europa Occidentală. La 5 februarie 2003 acelaşi emisar a redactat personal textul declaraţiei „grupului de la Vilnius”, de sprijinire a planurilor americane în Irak, semnată de cele 10 state est-europene noi membre ale NATO (V-10). La vremea respectivă, vest-europenii au protestat faţă de încercarea Statelor Unite de a crea disensiuni între europeni, Vest şi Est, au spus că, născut în aprilie 1949, la Washington, NATO a decedat la 5 februarie 2003 în capitala Lituaniei. Iar alţii pur şi simplu au relevat demersul politic fără finalitate al Americii în Europa Răsăriteană după 1991-1993, astfel: „În ultimele decenii Statele Unite au investit o cantitate considerabilă de energie şi de resurse pentru a promova o Europă întregită şi liberă, care să poată acţiona ca un partener puternic, unit şi să ajute SUA să facă faţă provocărilor venite de dincolo de frontierele Europei. Dacă Europa Răsăriteană se va întoarce la vechile modele de naţionalism şi parohialism, iar procesul de integrare va eşua, o mare parte din aceste investiţii se va risipi. Este dezarmant faptul că grupul de la Vilnius, creat în 2000 pentru a promova solidaritatea şi cooperarea între viitorii membri ai NATO a rămas, totuşi, un grup divers, cu tradiţii istorice şi culturale diferite şi cu niveluri diferite de dezvoltare economică, aflat sub presiunea noii ofensive economice a Rusiei în ţările baltice, Polonia şi Ucraina, precum şi a intensificării cooperării germano-ruse” (Larrabee, F. Stephen, Danger and Opportunity in Eastern Europe, în „Foreign Affairs”, Nov.-Dec. 2006, New York, pp.117-131). Scria şi Timothy Garton Ash, directorul Centrului de Studii Europene de la Universitatea Oxford, din Anglia: „În Europa estică a existat, de la început, o opoziţie faţă de războiul din Irak şi, chiar dacă au fost unele derapaje de tipul grupului de la Vilnius, pe măsură ce aceste ţări se vor integra mai adânc în Uniunea Europeană, popoarele lor se vor identifica tot mai mult cu Europa, şi nu cu America” (autor citat, Free World: America, Europe, and the Surprising Future of the West, Vintage Books, New York, 2005, p. 77). Pe de altă parte, în anii 2000-08 ai administraţiei Bush jr., Europa Occidentală s-a îndepărtat şi mai mult de America. Din pricina ignorării de către Washington a agendei internaţionale existente, o serie de divergenţe mai vechi, cum au fost Protocolul de la Tokyo asupra încălzirii globale, Curtea Internaţională de Justiţie, tratatul pentru limitarea rachetelor antibalistice, sau tratatul general pentru experienţele nucleare şi convenţia privind armele biologice, s-au adâncit. Mai mult, la reuniunea NATO de la Bucureşti, de la 2-4 aprilie 2008, Bush a scăpat din mâini frâiele alianţei, Germania a preluat rolul de factor decizional al organizaţiei. Toţi miniştrii de Externe ai statelor mari vest-europene s-au raliat în spatele Angelei Merkel, pentru a împiedica lărgirea alianţei în spaţiul ex-sovietic, iar când hotărârea lor a fost anunţată, Georgia şi Ucraina „portocalii” au constatat, uluite, că sprijinul Statelor Unite nu a fost suficient ca să le pună pe calea aderării. Apoi, alegerile prezidenţiale din America, din noiembrie 2008, au oferit o oportunitate pentru un nou început în relaţiile UE-SUA, dar vest-europenii au cerut insistent formularea unei noi politici externe americane în Europa, iar experţi de peste ocean au considerat, că Statele Unite nu vor mai beneficia niciodată de solidaritatea automată a aliaţilor săi occidentali, de care s-a bucurat în vremea Războiului Rece (James Rubin, profesor la departamentul pentru afaceri internaţionale şi publice al Universităţii Columbia, din New York). De asemenea, alţii au afirmat că nici 11 septembrie 2001 nu a reuşit să aducă o prietenie transatlantică reală, curând după tragicul eveniment de la turnurile gemene din New York 66% dintre vest-europeni, conform unui sondaj al Institutului Pew International, din New York, au exprimat opinia că politica Americii în lume a fost o cauză majoră a atacurilor teroriste. La vestea tragediei, europenii vestici au reacţionat cu oroare, tristeţe şi simpatie, mulţi au crezut că aceştia se vor alătura Statelor Unite în războiul contra terorii, de fapt ei nu au împărtăşit nici temerile, şi nici ideea americanilor de a face grabnic ceva. Solidaritatea lor a dispărut, credeau pe atunci specialişti de la Fundaţia Carnegie.

NATO-war-criminals-serbia  Dar, născută în cel mai violent secol din istorie, în care 188 milioane de oameni au pierit în conflicte organizate, şi ajunsă la senectute într-o lume a globalizării, NATO a încercat şi ea să ţină pasul cu vremurile şi să se globalizeze, din Scoţia în Afghanistan, şi până în Darfur, în Africa. Mai mult, la reuniunea organizaţiei de la Riga, din 2006, s-a propus extinderea organizaţiei dincolo de comunitatea transatlantică, un parteneriat cu Australia, Japonia şi Noua Zeelandă, s-a considerat că şi alţii – Brazilia, India, Africa de Sud şi Coreea de Sud – pot să contribuie la efortul de a răspunde urgenţelor globale. A încercat, apoi, în 2008, să se extindă la 400 de km de Moscova şi în Caucaz, dar a cunoscut un eşec sever. Astăzi, într-un „Drang nach Osten” reşapat, cu puţine ore înaintea celui de al 27-lea summit al său, de la Newport, în Marea Britanie, încearcă din nou „marea cu degetul”, Marea Neagră, către aceeaşi Ucraină şi aceeaşi Georgie, încearcă să spargă rezistenţa şi frontierele Rusiei imperiale, vechi de peste jumătate de mileniu. Declaraţiile şi gesturile belicoase împotriva Moscovei s-au înteţit. Secretarul general al alianţei, danezul Anders Rasmunssen, dă neobosit târcoale Rusiei, îl invită pe Poroşenko în Ţara Galilor, este într-o stare de agitaţie suspectă, se mişcă eratic de la Kiev în Islanda, apoi la Oslo, de acolo o clipă acasă, la Copenhaga, înapoi la Bruxelles, de unde dă interviuri la presa britanică şi cere, imperativ, „o prezenţă NATO mai vizibilă în Est”, adică cere Washingtonului, într-un ziar din Londra, o prezenţă mai vizibilă în Doneţk, pentru descurajarea Moscovei pe râul Narva, la frontiera cu Estonia, în vederea realinierii Berlinului cu districtul Columbia şi statul Virginia, de pe râul Potomac, peste Atlantic(?!) – europeanul normal la cap poate înnebuni, ce să mai spunem de americanii certaţi cu geografia… Prim-ministrul ucrainean Iaţeniuk (Iatsy, după cum îl alintă Tori, adică sponsora lui cu 5 miliarde de dolari, Victoria Nuland a Departamentului de Stat) îi ţine hangul, ba chiar plusează, că Ucraina insistă să intre în UE şi NATO, minţi înfierbântate poloneze (sună cunoscut…) şi baltice ţin şi ele aproape. Traian Băsescu încalcă grosolan documentul constitutiv al NATO, din 1949, şi cere alianţei să livreze armament Ucrainei. Nimeni de la Bruxelles şi Washington nu-l ceartă, se vede că toţi au luat în serios acolo faptul că nu reprezintă pe nimeni aici. Că este un preşedinte anulat.

În ce priveşte agenda anunţată a summitului, adevăratele probleme ale NATO 2014, ca şi în trecut, vor fi măturate sub covorul roşu, întins în UK pentru mai marii lumii. În acest punct, probabil vom reveni. Totuşi, două fapte sunt astăzi sigure faţă de anii şi summiturile trecute. Prima este că, la Newport, dezbaterea se va concentra asupra unui conflict cu potenţial extrem, un conflict intra-european – vezi primul război mondial şi al doilea război mondial. Al doilea că, după 65 de ani de înţelepciune, în care NATO a apărat pacea, iar Rusia nu a făcut război, s-ar cuveni ca următorii 65 de ani părţile să schimbe locurile, adică Rusia să apere pacea, iar NATO să nu facă război.

În sfârşit, o ştire de ultimă oră. Cu ocazia apariţiei, săptămâna viitoare, a volumului „Noua Ordine” (Penguin Press, New York), Henry Kissinger este vedeta aplaudată a Occidentului, şi nu numai. El crede că soluţia lumii de azi este aceeaşi ca şi a lumii de ieri: mai vechiul şi verificatul în timp “echilibru al terorii nucleare” ruso-americane. Şi aşa, aparent din senin, vinerea trecută, fără vreo legătură cu Ucraina, sau altceva, Putin a atras atenţia ca nimeni să nu se joace cu Rusia nucleară. Cu siguranţă că el l-a omagiat pe venerabilul secretar de Stat american, cu ocazia lansării ultimei sale cărţi, la 91 de ani…

Sursa

Un gând despre &8222;Extrema dreapta românească cheamă trupele aliate NATO să invadeze România. Bucuraţi-vă români, pe ăştia nu-i mai scoate nici dracu din ţară !&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s