Din culisele Revoluţiei române din 1989

Imagine  „Timp de peste 20 de ani, a existat un interes major din partea autorilor războiului secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire pentru distrugere măcar o imagine idilică, de epopee, a câtorva aspecte esenţiale ale evenimentelor din decembrie 1989, considerate punctul zero al startului României spre democrație. Prin urmare, rămâne şi azi de actualitate menținerea poporului român şi a armatei sale în minciună, pentru protejarea celor 2 mascote (Iliescu şi Constantinescu).
Ar fi bine să reamintesc că pentru legitimarea aparentului proces revoluţionar şi al emanaţilor din decembrie 1989 (ambele fiind creaţii ale Războiului Secret purtat prin operaţiuni sub acoperire împotriva ţării noastre, prin care s-a reuşit distrugerea inamicului – poporul român la el acasă) au fost necesare 5.205 victime, dintre care 1.116 de morţi (663 dintre aceştia fiind militari) şi 4.089 de răniţi. Din cei 1.116 de morţi, pe 22 decembrie, la ora 12:09, când Ceauşescu a fugit din sediul CC, erau înregistrați 126, toţi civili.

Orice om cu puţină experienţă în domeniu îşi dă seama că sediul Comitetului Central nu asigura condiţiile minime exercitării atribuţiilor de comandă. Cu ocazia transmisiei aşa-zisei revoluţii în direct n-am văzut decât un general de operetă, fără stat major, dotat cu un simplu telefon şi care teoretic avea sub comanda sa: 4 armate de arme întrunite ca forţe terestre, 2 mari unităţi de Apărare AA, 2 divizii de aviaţie cu peste 20 de baze aeriene, 2 divizii de marină militară, una la litoral şi cealaltă de-a lungul fluviului Dunărea. Aşadar, piesa de teatru jucată în sediul CC de către generalul-maior Ştefan Guşe, șeful Marelui Stat Major, în noaptea de 22/23.12.1989, n-are nimic comun cu arta militară şi nu poate fi numită conducere militară.

În vara anului 1988, armata a 2-a română a organizat şi executat o aplicație demonstrativă de forţare a cursului fluviului Dunărea cu efectivele unei divizii mecanizate la Stelnica (lângă Feteşti). Circa 250 de TAB-uri şi MLI-uri au traversat fluviul Dunărea prin 4 sectoare de forţare amenajate genistic, susţinute cu foc de un divizion de nave blindate, 1 batalion de paraşutişti a fost lansat din avioane în spatele ”inamicului” pentru învăluirea dispozitivului advers, 3 escadrile de elicoptere au executat sprijin cu foc şi transportul unui batalion de desant aerian, 2 escadrile de aviaţie vânătoare au acoperit aerian zona operaţiilor, angajând lupta aeriană cu ”inamicul”. Pontonierii au asamblat contra-cronometru 2 poduri de pontoane peste fluviu, 1 regiment de tancuri şi alte categorii de tehnică grea, fiind transportate cu portiţe (un fel de bacuri). Pentru comparaţie, după 1990, nici o aplicaţie n-a mai depăşit eşalonul companie, iar forţări de cursuri de apă nu au mai avut loc, toate unităţile de pontonieri fiind desfiinţate, portiţele fiind „împrumutate” de generalul Eugen Bădălan omului de afaceri Tărâţă Culiţă pentru exploataţia sa agricolă din balta Brăilei.

Prin urmare, în decembrie 1989 nu a fost vorba despre înfruntarea unui inamic, superior pregătit în guerilă urbană şi dispunând de mijloace performante de diversiune radio-electronică, aşa cum se afirmă. Pentru că în acei ani, trupele româneşti erau bine organizate, înzestrate şi pregătite pentru a respinge o agresiune externă. Însă erau total descoperite în cazul trădării lor, comise cu cinism, de o mulţime de oameni, de mult angajaţi în obţinerea victoriei împotriva României în războiul secret, colonei şi generali, numiţi să le conducă în luptă”.

Din dispoziţia general-maiorului Gheorghe Negoşanu, șeful de stat major al comandamentului Apărării AA a teritoriului, pe 22 decembrie 1989 de la orele 19:00 nici o aeronavă militară sau civilă nu mai era autorizată să decoleze de pe teritoriul României. Simultan cu aceasta, comandamentul Aviaţiei militare şi a apărării AA a Teritoriului, a creat o echipă de luptă din care a făcut parte şi colonelul Magdalena Ion – şeful artileriei AA, care a condus supravegherea şi apărarea spaţiului aerian al României din punctul de comandă principal al Forțelor aeriene (PCP). Colonelul Magdalena Ion a fost, alături de alţi ofiţeri şi generali, la originea multor ordine care s-au soldat cu victime din rândul militarilor români, el nefiind niciodată anchetat, ba mai mult decât atât, fiind avansat de preşedintele Emil Constantinescu la gradul de general de brigadă şi numit în funcţia de secretar al Consiliului Suprem de Apărare al Ţării (CSAT). În cei 8 ani de mandat (2004-2012) preşedintele Traian Băsescu a avansat 715 generali, printre ei numărându-se şi Magdalena Ion (de 2 ori), acesta ieşind la pensie cu epoleţii încărcaţi de 4 stele de general. Echipa de luptă a lui Magdalena, îşi exercita actul de conducere dispunând de toate elementele de comandă şi informare ale modernului sistem automatizat ALMAZ-2. Rolul lui ALMAZ-2 fiind acela de interfaţă de monitorizare a componentelor sale aflate în dotarea tuturor unităților şi marilor unităţi de aviaţie şi de apărare A.A. a Teritoriului.

Mai trebuie ştiut că planificarea unui zbor al unei aeronave militare, precum cel al elicopterelor din decembrie 1989, urma un algoritm obligatoriu. Echipa de luptă din punctul de comandă principal al Forţelor aeriene (PCP) fiind responsabilă de planificarea şi coordonarea tuturor zborurilor aeronavelor militare şi civile în spaţiul aerian al României. Prin urmare, dispunând de echipamentele necesare, PCP răspundea de înştiințarea propriilor unităţi de artilerie şi rachete AA, precum şi ale celorlalte categorii de forţe armate (unităţile aparţinând trupelor de uscat şi marinei militare), despre situaţia aeriană existentă. Informaţiile acestea fiind vitale pentru asigurarea securităţii zborurilor aeronavelor proprii. Mai mult decât atât, dreptul de a da ordinul de deschidere a focului de nimicire, aparţinea echipei de luptă din PCP. Putea da un astfel de ordin, în cazul unei aeronave militare, căreia i-a repartizat tot el o misiune de întrebuințare în luptă, doar un nebun sau unul care fusese racolat de partea războiului secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire şi avea drept sarcină să-i omoare pe proprii săi subordonați.

Pe 23 decembrie, orele 11:30 Valentin Voicilă, șeful Comitetului Revoluţionar Arad l-a informat pe omologul său de la Deva, judeţul Hunedoara că şeful Inspectoratului General al Miliției române, general-locotenent Constantin Nuţă, (fostul şef al Direcției a IV-a – Contrainformaţii Militare) şi adjunctul său, general-maior Velicu Mihalea, se aflau în rapidul Pannonia 22, de la Timişoara în drum spre Bucureşti, fiind transmise telefonic şi vagonul şi numerele locurilor pe care erau aşezaţi cei doi. Generalii au fost arestaţi în gara Deva, reţinuți câteva ore în UM 01719-Deva, de unde Ion Iliescu a decis transportarea lor la Bucureşti, cu un elicopter al MApN. În acest scop a fost destinat elicopterul IAR-330 nr. 72 de la regimentul 58 Elicoptere de la Sibiu, având echipajul format din: maior Nicolae Tudor, pilot-comandant, căpitan Victor Motica, pilot-secund şi maistru militar clasa a III-a Nicolae Galaftion, mecanic de bord. Elicopterul a decolat de la Deva în jurul orelor 19:40, în zbor comunicându-se echipajului să urmeze cursul râului Mureş până la Alba Iulia şi de acolo să se îndrepte spre Sibiu, unde urma să aterizeze. În același timp, au fost alertate unităţile din garnizoana Alba Iulia, militarii primind ordin să doboare orice aparat de zbor ce se apropie de oraş, întrucât era vorba de ”terorişti”. La câteva minute după ce elicopterul nr. 72 a survolat UM 01496-pontonieri asupra sa au fost trase câteva rafale scurte, de câte 3-5 proiectile de diferite calibre, de la sol. 12 proiectile calibru 7,62 mm au atins aparatul, avariind instalaţia de alimentare cu combustibil şi pe cea a comenzii hidraulice, elicopterul prăbuşindu-se şi luând foc. Toţi cei din elicopter au murit arşi.

Ancheta în cazul elicopterului IAR-330 nr. 72 a fost condusă de procurorul Ilie Botoş, de la Parchetul Militar Cluj, dosarul fiind soluţionat de acesta în 1994, ca fiind un accident de muncă provocat de echipajul elicopterului. Potrivit jurnalistei Ondine Gherguț, Ilie Botoş a fost parașutat peste noapte ca magistrat militar de către unchiul său, general-maior Ioniţă Botoș, șeful comandamentului Serviciilor Armatei în 1990. Ioniţă Botoş a fost cel care a primit pe 14 iunie 1990, de la Ion Iliescu, ordinul de a încazarma și hrăni circa 990 de mineri în două unităţi militare ale MApN de pe şoseaua Olteniţei din Bucureşti. Ofiţerii de intendenţă ale celor 2 unităţi care au dus la bun sfârşit această misiune erau locotenenţii majori Gabriel Oprea (președintele UNPR) şi Eugen Bejinariu, ambii parlamentari USL. Potrivit actelor judiciare din dosarul ”Mineriadei”, cei aproape 1.000 de mineri au fost selectaţi din grupurile venite de la minele din Valea Jiului de către Bogdan Niculescu Duvaz (deputat din 1990 şi până azi) şi de alte persoane străine, posibil militari din forțele speciale. Minerii au fost echipați cu uniforme militare kaki şi urmau să fie instruiţi în cele 2 unităţi militare, devenind formaţiunea paramilitară „Poliția Minerească”.

În 2002 procurorul militar Ilie Botoş a devenit el însuși expert în operaţiuni speciale, fiind atestat de forţele speciale americane „Delta Force” şi numit procuror șef-adjunct la Parchetul Naţional Anticorupţie. În 2003, la vârsta de 38 de ani, a fost avansat la gradul de general de brigadă (fără să fi urmat măcar cursurile unei şcoli militare de ofiţeri) şi numit procuror General al României, funcție pe care a ocupat-o până în 2006, când a fost demis, odată cu ”fuga” teroristului Omar Hayssam din ţară. În 2007 şi 2011, preşedintele Traian Băsescu l-a avansat pe Ilie Botoş la gradul de general-maior (cu 2 stele) şi general-locotenent (cu 3 stele), iar în august 2012 Corneliu Dobriţoiu, în calitatea sa de ministru al Apărării, l-a numit şef al Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării (DGIA).

În ziua de 24 decembrie 1989, la orele 07:30 echipajele elicopterelor nr. 82 şi 89, aparținând Regimentului 59 Elicoptere – Tuzla, au primit misiunea de cercetare aeriană şi vânătoare liberă, în condiţii de interdicţie a utilizării echipamentelor radio, în zona Adamclisi – Ioan Corvin, unde fusese semnalată prezenţa unui elicopter neidentificat. La orele 08:05 au decolat în formaţie şi după o patrulare de 30 minute, fără a constata nimic suspect, piloţii celor 2 elicoptere au luat decizia să ia înălţime şi să se întoarcă la bază. După ce a trecut deasupra unui deal, echipajul elicopterului nr. 82 a auzit o explozie şi a avut senzaţia că se trage asupra lui. Încercând imediat să ia legătura radio cu echipajul elicopterului nr. 89, aflat în spatele dealului, acesta n-a răspuns. În schimb, la sol a apărut un incendiu şi, apropiindu-se de acel loc, s-a putut identifica elicopterul cu nr. 89, care ardea. Echipajul elicopterului nr. 89, era format din: locotenent-colonel Serghei Eftimie, pilot-comandant, 43 ani; căpitan Enache Mihai, pilot-secund, 37 ani; maistru militar Deleanu Gheorghe, 38 ani şi maistru militar Petrea Ștefan, 35 ani. Ancheta a concluzionat că elicopterul a fost doborât de către o rachetă necunoscută, lansată asupra sa (fie sol-aer de tip KUB de la divizionul AA de la Medgidia, fie una aer-aer, de pe un avion MIG-21 aparţinând regimentului 86 de la Feteşti, decolat cu aceeaşi misiune de PCP). Şi acest caz a fost considerat, de către colegii lui Ilie Botoş, de la Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, conduşi de colonelul Mihai Popov, drept un accident de muncă, fără nici un vinovat.

Pe 28 decembrie 1989, echipajul aeronavei AN-24 a companiei TAROM compus din Chifor Ioan (38 ani), pilot-comandant, Valter Jurcovan (31 de ani), copilot, Moldoveanu Mihai (35 ani), instructor de zbor, Marghidan Elena (35 ani), însoţitoare de bord, Petre Bănică (41 ani), însoţitor de bord şi Cristea Gelu (33 ani), mecanic de bord, a decolat de la aeroportul Internațional Bucureşti-Otopeni, cu destinaţia Belgrad. Cursa charter fusese cerută de Ion Iliescu, în numele noii conduceri a FSN, care a motivat că era nevoie să se aducă din Iugoslavia, sânge pentru răniţii din revoluţie. În avion se mai afla şi Ian Henry Perry (24 de ani) fotoreporter la ziarul britanic Sunday Times. De la Belgrad, Perry urma să schimbe avionul, cu unul pentru Londra. Se bănuieşte că britanicul avea asupra sa câteva casete video, filmate de el în timpul Revoluţiei, dar şi alte casete video realizate în Bucureşti de mai mulţi corespondenţi străini. La scurt timp după decolare, deşi zborul era autorizat iar avionul se afla pe calea aeriană indicată în planul de zbor, avionul TAROM a fost doborât de o racheta AA, la 50 km de București. Epava avionului a fost găsită în pădurea Mălinoasa, în apropierea comunei Vişina din județul Dâmboviţa, la 12 km nord-vest de divizionul 182 Rachete AA – Boteni.

Pe 23 decembrie 1989, 3 elicoptere IAR 330-Puma, de la UM 01901 Boteni, înarmate cu proiectile reactive, au primit misiunea să decoleze, urmând ca obiectivul să le fie comunicat în zbor. În jurul orelor 10:30 elicopterul IAR 330 nr. 87, cu echipajul format din maiorul Militaru Mircea – pilot comandant, căpitan Iordache Constantin – pilot secund şi maistru militar Târnă Florică – mecanic de bord, la câteva minute după decolare, a luat legătura radio cu PCP al Aviației Militare, de unde i s-a transmis ordinul care specifica obiectivul care trebuia atacat. Cu aproximativ 30 de minute înainte, regimentul 57 aviaţie, de la baza aeriană Mihail Kogălniceanu, înzestrat cu avioane MiG 23, înarmate cu tunuri şi bombe de 250 kg primise ordinul să atace cimitirul militar Ghencea. Piloţii MIG-urilor au făcut câteva treceri la verticală şi au constatat că cimitirul era plin de civili care nu aduceau a terorişti şi au refuzat să lanseze bombele în mulţime, întorcându-se pe bază.

Obiectivul indicat elicopterului IAR 330- Puma nr. 87,a fost același cimitir militar Ghencea, unde s-ar fi găsit transportoare amfibii teroriste. Categoria de armament, indicată prin ordin, a fost PRND (proiectile reactive nedirijate) cal. 57 mm, atacul trebuind executat din direcţia nord-est (dinspre MApN spre cimitir), înălţimea de intrare la atac: 700 m. Ulterior, transportoarele amfibii teroriste s-au dovedit TAB-uri ale unei unităţi militare de infanterie din Focşani, introdusă la ordin, în dispozitivul de apărare din spatele sediului ministerului Apărării Naționale. Infanteriştii, fiind la rândul lor intoxicaţi pe linie ierarhică că urmează să fie atacaţi de elicoptere cu terorişti, au ripostat cu focul mitralierelor.

După prima intrare asupra obiectivului, când a executat foc cu PRND, echipajului elicopterului IAR 330 i s-a ordonat să execute şi al 2-lea atac, din aceeaşi direcţie şi de la aceeaşi înălţime. La angajarea pe obiectiv, asupra elicopterului IAR 330 s-a deschis focul cu muniţie de cal. 12,7 mm și 7,62 mm, atât din curtea M.Ap.N, cât şi din zona cimitirului militar Ghencea. După degajarea din atac, pilotul-comandant a constatat că mecanicul de bord era grav rănit, fiind lovit în cap de un proiectil cal. 7,62 mm ( rămânând cu infirmitate permanentă). În plus, instalația de ungere a fost avariată, rezervoarele de combustibil ciuruite, roţile de la jamba dreaptă şi panouri din celula elicopterului au fost smulse. Rezoluţia din 08.11.1994, emisă de adjunctul şefului Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, a închis dosarul 867/P/1991 al Secţiei Parchetelor Militare pe motiv de eroare de fapt, adică cel care dăduse ordinele criminale atât echipajului elicopterului cât şi companiei de TAB-uri nu şi-ar fi dat seama ce făcea.

În 1995, procurorul militar Mihai Popov, cunoscut mai degrabă ca soţul judecătoarei Valerica Popov de la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în calitate de adjunct al şefului Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, a dat următoarea soluţie : „nu se începe urmărirea penală – lipsa elementelor constitutive a infracţiunilor de omor şi vătămare corporală deosebit de gravă ” în dosarul 1059/P/1991 privind 16 morţi şi 19 răniţi, produşi ca urmare a „incidentelor” din perioada 22–24 decembrie 1989 din zona Ministerului Apărării Naţionale. Printre aceştia se aflau şi cei 7 militari din celebra unitate USLA (singura unitate anti-teroristă a României ), în frunte cu locotenent-colonelul Trosca, victimele unui asasinat premeditat, comis în noaptea de 23/24 decembrie. Chemat în apărarea sediului MApN, din apropierea acestuia, Trosca a observat că de fapt armata era cea care trăgea în propriul sediu (o coloană de 7-8 TAB-uri, 2 camioane cu militari şi 2 ARO), fapt pe care l-a transmis prin staţie atât la sediul USLA, cât şi conducerii MApN.

Surpriza cea mai mare a fost aceea că ulterior, deşi uslaşii au transmis parola corectă, tancurile aflate în faţa ministerului au primit ordin să nu ţină cont de ea şi să deschidă foc fără somaţie asupra ABI-urilor (Autovehicul Blindat pentru Intervenţie). După ce 2 ABI-uri ale USLA au fost spulberate de mitralierele de pe tancurile şi TAB-urile din jurul MApN, persoane rămase până azi necunoscute, animate de un sadism extrem, au întors ABI-urile cu faţa spre minister ca şi când ele s-ar fi aflat în poziții de luptă şi au scris cu creta pe ele „terorişti”. Capul lui Trosca a fost detaşat de restul corpului şi arborat pe post de trofeu, înfipt pe osia unui ABI, iar trupurile celor 7 uslaşi ucişi, îmbrăcați în uniforma armatei române, au fost lăsate zile în șir să putrezească pe caldarâm, cu plăcuțe „terorişti” pe piept, ca lumea să le scuipe şi să urineze pe ele. Ca un avertisment adresat actualilor şi viitorilor ofiţeri români care nu erau dispuși să trădeze, trecând de partea războiul secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire pentru distrugerea României. Scena de coşmar, care n-avea corespondent în istoria modernă a armatei române, a fost transmisă zile în şir de TVR în decembrie 1989, urmând un scenariu parcă deprins din manualele ilustrate ale compartimentului de război psihologic și propagandă militară, ale forţelor pentru operaţiuni speciale ale SUA din Vietnam şi cele destinate instruirii luptătorilor Contras din America Latină (Lesson Plan 643, Armed Psyop; Field Manual 30-104, Handbook on Aggressor Insurgent War).

Bomboana pe colivă a fost pusă pe 28 februarie 2011, când preşedintele Traian Băsescu (devenit robotul preferat al responsabililor cu războiul secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire pentru distrugerea României în aşa-zisa etapă de Tranziţie ), a semnat Decretul privind retragerea titlului de Erou-martir al revoluţiei române din decembrie 1989 lui Trosca Gheorghe, pe motiv că, din poziţia de ofiţer de contrainformaţii militare al Diviziei 57 tancuri, ar fi făcut poliţie politică.

Aşadar, colonelul magistrat Mihai Popov a fost campionul închiderii tuturor dosarelor de crimă, săvârşite împotriva subordonaţilor lor de comandanţii militari români, recrutaţi pentru ducerea Războiului Secret, în decembrie 1989. Tot Popov era cel care ar fi trebuit să se sesizeze și să ancheteze faptele de subminare a capacităţii de apărare a ţării, prin scoaterea ilegală din înzestrare a categorii întregi de arme româneşti pentru a fi utilizate în contrabanda în zone supuse embargoului internaţional.

Declinul armatei române versus ascensiunea puterii armate angoleze

Imagine  „În tinereţea sa revoluţionară, actualul preşedinte portughez al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, făcea parte din Partidul Comunist al Muncitorilor din Portugalia care activa în ilegalitate. În 1976, Barroso a fost arestat de către serviciile de securitate, suspectat fiind de participarea la un atentat.

După două săptămâni de arest, Barroso a ajuns să-şi schimbe principiile de viaţă, valorile la care se raporta şi convingerile politice, beneficiind în schimb de sprijin pentru studii în SUA, de unde s-a întors în 1980 direct în conducerea Partidului Social Democrat (de centru-dreapta).

În 1991, Barroso a fost folosit de americani, prin intermediul guvernului portughez, în negocierile de pace din Angola, fostă colonie portugheză până în 1975. La acea dată, rebelii UNITA, conduşi de Jonas Savimbi şi sprijiniţi de SUA, fuseseră abandonaţi de armata Africii de Sud şi erau pe punctul de a se preda. Numai că Barroso nu era un arbitru imparţial şi a întărit poziţia rebelilor UNITA în detrimentul lui Jose Eduardo dos Santos, preşedintele care a guvernat ţara din 1979 până în prezent. Pacea de la Bicesse, negociată de Barroso, a durat doar doi ani (1992-1994, timp în care UNITA a fost alimentată cu arme de Occident, fapt ce i-a permis să reia lupta armată încă 3 ani.

Imagine  Misiunea românească „Sirius” s-a derulat în perioada 15 ianuarie 1981 – 15 decembrie 1982 şi a constat în pregătirea personalului navigant (inclusiv în elemente de întrebuinţare în situaţii de luptă-atac la sol) a personalului tehnic, de comandă şi stat major angolez. Guvernul angolez al lui Jose Eduardo dos Santos a organizat o licitație la care mai participaseră Elveţia, URSS şi Portugalia, ea fiind câştigată de România, întrucât Ceauşescu a decis să ofere un preţ mai mic (valoarea contractului se ridica la 32 milioane USD) şi o perioadă de şcolarizare mai scurtă. Grupul „Sirius” era format din 150 de persoane: instructori de zbor, ingineri militari, maiştri militari, subofiţeri şi translatori. Angolezii au ales ca loc de constituire a şcolii de zbor localitatea Negage, o fostă cazarmă a aviaţiei portugheze, cu o pistă betonată de 1.200 de m. Aparatele de zbor (12 I.A.R. 823, 6 bimotoare B.N.2 „Islander” şi 6 elicoptere IAR 316B) erau fabricate în România şi au rămas în Angola după ce românii s-au întors acasă.

În 1997, rebelii UNITA rămaşi în pană de muniţii și armament greu au fost salvaţi de România, care după executarea preşedintelui Nicolae Ceauşescu a schimbat macazul, făcând cele mai neinspirate alegeri. În 1997, singurele unităţi de rachete sol-sol ale armatei române erau Brigada 37 dislocată la Ineu și Brigada 8 de la Tecuci. Concret, era vorba despre sistemele de rachetele ale artileriei cu o singură treaptă, utilizând combustibil solid – FROG-3 (3 baterii x 8 lansatoare montate pe şasiu auto + încă 8 rachete pregătite de lansare) şi Frog-7b (3 baterii x 8 de lansatoare auto LUNA-2M + încă 8 rachete pregătite de lansare), în total 400 de rachete, a căror rază de acțiune era de 27 km şi respectiv de 68 km.

Acest „scut” militar al României a fost „prăduit” la adăpostul integrării noastre în NATO, “casarea” lui realizându-se ca urmare a emiterii Hotărârii nr. 0103/1997 a CSAT referitoare la restructurarea unor Mari Unităţi și Unităţi din compunerea la pace a Sistemului Naţional de Apărare, întărită prin Hotărârea de Guvern nr.110/14.04.1997. Conducerea politică a României a stabilit ca echipamentele să fie transferate la ROMTEHNICA pentru a fi transportate prin Africa de Sud şi dezmembrate în SUA sub coordonarea serviciilor secrete din Israel. Procedură posibilă, întrucât forţele armate din Romania s-au găsit în 1995-1997 în stadiul Procesului de Planificare şi Analiză, în care întreg arsenalul lor a fost verificat şi inventariat de experţi militari ai Pentagonului.

Prin urmare, sistemele de rachete româneşti au fost îmbarcate pe nave transcontainer israeliene sub supravegherea directă a col. Eliezer (Eli) Pincu, şeful Directoratului de Securitate al Ministerului Apărării din Israel, un evreu născut la Galaţi.

De la prima vedere pare dubios traseul navelor transcontainer israeliene, pentru că odată ieşite din Marea Neagră și Marea Egee direct în Marea Mediterană, în loc să vireze stânga, navele israeliene operate de agenţi evrei au înconjurat întreg continentul african, făcând şi o escală în Africa de Sud, de unde doar un naiv mai putea crede că vor ajunge din nou în Marea Mediterană şi de acolo în Israel.

Lucrurile s-au limpezit de la sine, Human Rights Watch publicând pe 13 aprilie 1999 un interviu pe care Alex Vines i l-a luat lui Richard Cornwall, profesor la Institutul pentru Studii de Securitate din Pretoria-Africa de Sud. Interviul intitulat “ANGOLA UNRAVELS: The Rise and Fall of the Lusaka Peace Process” menţiona faptul că rapoartele de monitorizare ale ONU apărute în 1998 (ca rezultat al monitorizării pe parcursul anului 1997) identificau teleportarea unui mini-arsenal direct în curtea rebelilor UNITA, constând în 8 elicoptere, 50 de tancuri, 70 de TAB-uri și 50 instalaţii lansatoare de rachete Luna 2M ( Frog 7).

Fapt confirmat şi de Angola Peace Monitor, nr. 8, Vol. V, din 29 Aprilie 1999, prin Sean Cleary, director al Strategic Concepts Ltd din Africa de Sud, fost secretar la ambasada de la Washington ( 1978-1982) şi apoi Consul-General al Africii de Sud în SUA ( 1982-1983 ), director general în cadrul Oficiului de Administrare al Namibiei (1983-1985). Acesta a fost printre puţinii oameni care au intrat în posesia documentelor de însoţire ale transportului maritim efectuat de compania israeliană ZIM cu respectivele rachete Frog-7, descoperite la rebelii UNITA. El a adăugat că în plus, la bord mai apăreau şi 2 elicoptere IAR-316 B Alouette provenite din România şi că astfel ţara noastră a încălcat embargoul ONU.

Acum, că ne-am lămurit de ce a fost nevoie să fie retrase din înzestrarea armatei române rachetele Frog şi unde au ajuns ele cu adevărat, trebuie să mai amintim că ulterior, tot pentru aşa-zisa accedere a României în NATO, s-a trecut la defrişarea trupelor de rachete AA şi a aviaţiei militare. S-a început în 1999 cu transferarea tot către Israel a divizioanelor AA de rachete S-125 Neva și a continuat în 2002 cu scoaterea din înzestrarea armatei a celor 16 MIG-29 A şi 4 MIG-29 UB (cele mai noi aparate de zbor ale aviaţiei, achiziţionate în perioada 1989-1991) care aveau o uzură sub 1.000 de ore de zbor şi a celor 23 de MIG-23 MF (achiziţionate în 1983, singurele avioane cu geometrie variabilă pe care le-a avut România vreodată). Această nouă lovitură dată armatei a condus la desfiinţarea regimentului 57 aviaţie de la M. Kogălniceanu, cel care apăra Dobrogea şi litoralul, precum şi la desfiinţarea regimentului 93 aviaţie de la Timişoara, cel care apăra graniţa de vest a României. Guvernanţii români au comis toate aceste orori în mod premeditat în speranţa iluzorie că liderii SUA şi NATO le va aprecia devotamentul de slugi şi că vor înarma România cu cea mai nouă tehnică de luptă, gratis.

Întorcându-ne la Angola, războiul civil s-a încheiat în 2002 și după 3-4 ani de reconstrucţie rata creşterii economice a acestei ţări fost uluitoare (20% între 2005 – 2007). Acest lucru a fost posibil prin stimularea masivă a exportului, în special de petrol (Angola fiind, după Nigeria, pe locul doi în Africa la exporturile de petrol) de gaze naturale şi de diamante. În 2009, după 7 ani de pace, Angola avea un Produs Intern Brut (PIB) de 8.900 USD pe cap de locuitor, în timp ce România, fără nici un război civil avea 11.500 USD pe cap de locuitor.

La sfârșitul anului 2011, Angola, care din 2008 deține 10% din acțiunile Băncii Portugheze pentru Investiții, anunța că este dispusă să ajute fosta metropolă, Portugalia, a cărei prognoză pe anul 2012 indica o contracţie economică de 2,8%, în timp ce Angola previziona o creştere economică de 12%. Mai trebuie amintit şi că PIB-ul pe cap de locuitor al Portugaliei era de 21.800 USD.

În iulie 2011, cancelarul Angela Merkel, cel mai puternic lider al popularilor europeni, şi-a călcat mândria ariană în picioare vizitând Angola pentru a primi de la Jose Eduardo dos Santos semnătura pe contractele de achiziţie a 8 nave germane de patrulare şi de construire a 2-3 hidrocentrale. În aprilie 2012, fosta slugă a lui Jonas Savimbi, devenit între timp preşedintele Comisiei Europene, adică Manuel Barroso (laureat al premiului Nobel pentru pace pe 2012, nu-i aşa ?) s-a milogit să fie primit de Jose Eduardo dos Santos în Angola. Ocazie cu care, după ce portughezul Barroso, fiorosul susţinător al lui Traian Băsescu (ministru al Transporturilor în 1997) de la referendum, a fost umilit îndeajuns de fostul sclav dos Santos, acestei ţări i-a fost acordat statutul de aliat privilegiat şi strategic al Uniunii Europene în Africa.

Adevărul este că SUA, urmărind propriile interese, a dictat UE sistarea importului de petrol din Iran şi Europa a rămas în aer cu aprovizionarea cu petrol. Salvarea UE a venit din direcţia Angolei care a acceptat să înlocuiască Iranul în privinţa livrărilor de petrol. Deşi Jose Eduardo dos Santos a devenit prieten de conjunctură cu Barroso n-a uitat nici o clipă că România (în prezent membru al UE) a înarmat opoziţia UNITA prelungind durata războiului civil din Angola cu încă cel puţin 2 ani.

Profitând de statutul obţinut dar şi de balanţa excedentară de plăţi, pe 12 martie 2012 Angola a încheiat o înţelegere cu partenerul său cel mai loial de peste 35 de ani – Rusia, prin care Rosoboronexport (Romtehnica ruşilor) livra trupelor de uscat şi aviaţiei angoleze tehnică de luptă şi muniţiile aferente în valoare de 1,134 miliarde USD, din care se plătesc 575 milioane USD în 2012, restul în 2013.

Aviaţia angoleză va primi: 6 avioane multirol Su-27SK aproape noi (30 milioane USD/bucată) + 12 avioane MiG-27D (variantă de MIG-23 pentru atac la sol – 20 milioane USD/bucată) + 12 avioane noi de şcoală Yak-130 (156 milioane USD) + 2 avioane noi de transport greu Il-76MD-90 (80 milioane USD) + 2 elicoptere noi de transport greu Mi-26M ( 36 milioane USD ).

Trupele de Uscat vor primi : 77 tancuri T-72BM (modernizate) + 100 tancuri T-72BA nemodernizate + 300 tancuri T-64B + 30 autotunuri 2S19M1 cal. 155mm (75 milioane USD) + 200 transportoare blindate pe roţi BTR-80 şi 200-BTR-T + 150 maşini de luptă ale infanteriei BMD-2 și 150- BMP-1D (210 milioane USD) + 1.000 camioane militare KamAZ-4350, 5350, 6350 + 100 autospeciale GAZ 66.

5 zile mai târziu, pe 17 martie 2012, a mai fost încheiată o înţelegere între Angola şi Rusia, pentru un alt lot de tehnică militară în valoare de 4.538,7 milioane USD. Aviaţia angoleză va primi: 12 avioane multirol noi Su-30MK3 (720 milioane USD) + 2 avioane cu geometrie variabilă MiG-23BN second hand (30 milioane USD) + 4 elicoptere noi de atac Mi-28 (140 milioane USD ) + alte 2 avioane de transport IL-76MD + 2 elicoptere transport Mi-26M + 12 UAV de tip Dozor 600 (48 milioane USD) + 250 rachete aer-aer R-77 RVV-AE 50 + 100 rachete aer-navă Kh-31PM şi 50 P-270 Moskit + 250 bombe dirijate pe fascicol laser KAB-500L + 2.000 de bombe ghidate prin senzori optici -TV -KAB 500KR şi 1.000-KAB-1500KR + 250-KAB-500T.

Apărarea AA angoleză va primi 2 instalaţii lansare de rachete AA cu rază lungă de acţiune S-300PMU-2 (400 milioane USL) + 4 instalaţii Tor-M1 (100 milioane USD) + 20 sisteme AA Pantsir-S1 (320 milioane USD. Marina militară va primi: 4 corvete noi purtătoare de rachete din clasa Tarantul înarmate cu Kh-35 Uran (260 milioane USD).

Trupele de uscat angoleze vor primi: 12 instalaţii APR tip BM-30 (MRL)cal. 300mm (145,2 milioane USL) + 100 tancuri noi T-90S (390 milioane USD)+ 300 tancuri second hand T-55 modernizate + 50 de tunuri 2A65/MZ-146-1 cal. 152mm (40 milioane USD ) + alte 12 autotunuri 2S19 BMP + alte 1.000 de BTR si BMD + 500 autoturisme de teren blindate GAZ-2975 -HMMMV(50 milioane USL).

Întreaga cantitate de muniţie precum şi tehnica de luptă deconservată şi modernizată a fost livrată prin 2 transporturi pe mare până în septembrie 2012. Avioanele noi urmează să fie livrate până la sfârşitul lui 2012. Din totalul de 4.538,7 milioane USD s-a convenit să se plătească astfel: 2012 – 2,250 miliarde USD (Angola nu plăteşte nimic, această tranşă se consideră un ajutor acordat de Rusia); 2013-10 milioane USD; 2014-552,5 milioane USD; 2015-562,5 milioane USD; 2016-562,5 milioane USD; 2017-562,5 milioane USD.

Raportată la actuala armată angoleză (efective de 110.000 de militari), aflată într-un proces accelerat de înnoire a tehnicii, armata română (care este şi membră NATO) nu va primi nimic fără bani de la nimeni şi va fi obligată să nici nu viseze la tehnologie de ultimă generaţie, operând încă un deceniu aceleaşi obuziere M-30 cal. 122 mm, produse în perioada 1939 – 1955 și aceleaşi tunuri anti-tanc M1942, M1939 şi D-44 din al 2-lea război mondia”l.
Pentru că n-a făcut nimic din ceea ce intra în competenţa unui procuror militar dintr-o ţară cu adevărat democratică, pare firesc să i se fi încredinţat tocmai lui ancheta ŢIGARETA II (în colaborare cu generalul Magdalena Ion, secretar al CSAT – oare ce atribuţiuni funcţionale îi dădeau acest drept?) pe care, dintr-o operaţiune specială cu armament, comandată de la cel mai înalt nivel al statului român de preşedintele Emil Constantinescu, să o transforme cu nonşalanță într-o inexistentă contrabandă cu ţigări, muşamalizând majoritatea probelor din dosarul Ţigareta II şi distrugând destinele unor militari competenţi și patrioţi.

În ultimii ani ai regimului Ceauşescu, tehnocraţia comunistă din care făceau parte cercetători economişti, specialişti în ştiinţe sociale şi elita juridică avea ca sarcină de serviciu înțelegerea mecanismului capitalist, funcționarea angrenajului politic și economic, cu scopul descoperirii slăbiciunilor și exploatării lor în favoarea statului socialist român. Tocmai pe această elită (compusă din oameni între 30 și 45 de ani), grupată în câteva instituții cheie, ce aveau acces nelimitat la informații, la literatura de specialitate și la dezbaterile de ultimă oră din Occident, Securitatea a constituit-o și a dirijat-o, ca să devină un potențial de nucleu de putere în sfera deciziei politice și economice, în viitor.

De exemplu, Institutul de Economie Mondială, coordonat de serviciul de informații externe din cadrul Securităţii (DIE/CIE), cu regim de unitate militară, a fost creat special pentru a corespunde acestei funcțiuni. În afară de academicianul Costin Murgescu, director general și o autoritate profesională de necontestat, majoritatea personalului aparținea Securității. Adjunct al directorului Institutului de Economie Mondială era Gheorghe Marcu, ofițer DIE sub acoperire, coordonator al operațiunii de vânzare a evreilor derulată sub supravegherea lui Nicolae Ceauşescu.

Liderul grupului de la Trocadero era Silviu Brucan (Saul Bruckner), fost un nomenclaturist din perioada stalinistă, responsabil cu propaganda CC PCR, poziție din care în anii `50-`60 a reformat radioul și a creat televiziunea română. A avut privilegiul de a-şi desemna înlocuitorul în persoana lui Ion Iliescu. Ion Iliescu a deținut funcțiile de membru supleant al CC al PCR (23 iulie 1965-12 august 1969), membru al CC al PCR (12 august 1969-22 noiembrie 1984), membru supleant al CPEx (12 august 1969-28 noiembrie 1974), membru deplin al CPEx (12 noiembrie 1974-23 noiembrie 1979), deputat în MAN (din 3 februarie 1957 până în 1985) etc. Beneficiind de deschiderea survenită în anii `70, Ion Iliescu a regândit televiziunea română, prin introducerea emisiunilor de divertisment cu actori îndrăgiți precum Amza Pelea alias nea Mărin, Octavian Cotescu și Coca Andronescu (Tanța și Costel) sau a reportajelor lui Tudor Vornicu și comentariile sportive ale lui Cristian Ţopescu. Toți directorii, șefii de departamente și redacții din 1989 fuseseră aduși în televiziune de Ion Iliescu. Brucan a fost apoi ambasador al României în Statele Unite și la ONU, de unde a fost eliberat din funcție și a căzut în dizgrația lui Ceaușescu pentru suspiciunea că ar fi fost racolat de CIA. Odată sosit în țară a devenit șef de secție la Academia de învățământ social-politic Ştefan Gheorghiu. În 1988 Securitatea îi facilitează lui Brucan plecarea pentru 6 luni în Statele Unite, pentru a se întâlni cu funcționari ai Departamentului de Stat/Biroul pentru Europa Orientală, moment care s-a dovedit esențial pentru evenimentele ce aveau să urmeze. În decembrie 1989 a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale, premierul Petre Roman susținând în fața Comisiei senatoriale pentru studierea evenimentelor din decembrie 1989 că Silviu Brucan a fost cel care a insistat ca soții Ceaușescu să fie lichidați în orice fel.

Un alt membru al grupului a fost Mugur Isărescu (Institutul de Economie Mondiala). Imediat după evenimentele din decembrie 1989 a fost trimis de Consiliul Frontului Salvării Naționale diplomat la Ambasada României din Statele Unite ale Americii. Din septembrie 1990 este guvernatorul Băncii Naționale a României, după o mică întrerupere în 2000, când a fost premier.

Victor Babiuc fusese anterior consilier juridic şef la ministerul Comerţului Exterior, de unde a fost mutat cercetător ştiinţific la Institutul de Economie Mondială, îndeplinind și funcția de consilier la Consiliul Legislativ. În perioada martie-iunie 1990 a fost expert la Comisia Constituţională a CPUN, 1990-1991 ministru al Justiţiei, 1991-1992 ministru de Interne. A devenit deputat PD și în perioada 1997-1999 a fost numit ministrul al Apărării (deși nu făcuse armata).

Eugen Dijmărescu, secretarul PCR pe Institutul de Economie Mondială, urmase seminarul de Studii Americane din Salzburg în 1973, un stagiu la Brookings Institution în 1981 și la Universitatea de Stat Tempe din Arizona, în 1985. În martie-iunie 1990 funcționează ca ministru secretar de Stat și președinte al Agenției de coordonare a asistenței Externe, în iunie 1990 devenind ministrul economiei și finanțelor în guvernul condus de Petre Roman. În perioada 1994-1999 a fost ambasador al României în Japonia, pentru ca în 2003 Dijmărescu să devină membru al guvernului Adrian Năstase, în calitate de ministru-delegat pentru Comerț. Din 2004 îndeplinește funcția de viceguvernator al Băncii Naționale a României.

Daniel Daianu (Institutul de Economie Mondială), lucrase în perioada 1976-1978 la Direcția de Informații Externe (DIE) a Departamentului Securității Statului. A devenit ministru adjunct al finanțelor în 1992 și ministru al finanțelor între anii 1997-1998.

Adrian Năstase (ADIRI) este căsătorit cu Dana Miculescu, fiica lui Angelo Miculescu, fost ministru și vicepremier în România socialistă. Între 1990-1992 a fost ministru de externe al României, președinte al Parlamentului între 1992-1996 și 2004-2006 şi premier al României și preşedinte al PSD între 2000-2002. În anul 2012 Securitatea s-a răzbunat, fiind condamnat la doi ani de închisoare pentru corupție, fără ca împotriva sa să existe vreo probă.

Adrian Severin (ADIRI) a fost lector la Academia de învățământ social-politic Ştefan Gheorghiu. A devenit vice prim-ministru și ministru pentru Reformă și Relațiile cu Parlamentul (1990-1991), președinte al Agenției Naționale pentru privatizarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii (1991-1992), viceprim-ministru şi Ministru al Afacerilor Externe (1996-1997) din partea PD. În prezent este europarlamentar PSD.

Teodor Melescanu (ADIRI) a urmat cursuri postuniversitare la facultatea de științe economice și sociale a Universității din Geneva și la Institutul Internațional de Înalte Studii Internaționale din Geneva obținând titlul științific de doctor în științe politice și drept internațional. Între anii 1978-1985, a fost secretar II la misiunea permanentă a României de pe lângă Organizația Națiunilor Unite, între 1985-1989 a lucrat în centrala Ministerului Afacerilor Externe, îndeplinind funcțiile de secretar I la departamentul Securitate Internațională și Dezarmare şi subsecretar de stat. În perioada 1991-1992 a devenit secretar de stat, iar între 1992-1996 a fost ministru al Afacerilor Externe în guvernul PDSR condus de Nicolae Văcăroiu. În 2002 Meleșcanu a devenit prim-vicepreședinte al PNL, în 2004-2008 senator al Alianței D.A, în 2007-2008 a fost ministru al Apărării în guvernul Tăriceanu. Din 2012 îndeplinește funcția de director al Serviciului de Informații Externe.

Teodor Stolojan a funcționat ca director adjunct și director al Departamentului Relații Valutare și Financiare Internaționale din Ministerul de Finanțe (1988–1989). După revoluție a fost ministru adjunct la ministerul Finanțelor până în aprilie 1990, apoi ministru al Finanțelor, în cabinetul Petre Roman II (în perioada iunie 1990–aprilie 1991). În mai 1991 a devenit președinte al Agenției Naționale de Privatizare, lucrând la elaborarea primului proiect al Legii privatizării și la înființarea Fondului Proprietății de Stat (FPS). A fost prim-ministru (octombrie 1991-noiembrie 1992), a lucrat la New York, la Banca Mondială, a devenit membru al PDSR și consilier al lui Ion Iliescu în campania prezidențială din 1996. În perioada 2002-2004 a fost președinte al Partidului Național Liberal, iar din 2004 a devenit consilier pe probleme economice al președintelui Traian Băsescu. A trecut la PDL, devenind europarlamentar.

Ioan Mircea Pașcu era secretarul PCR al Institutului de Știinţe Politice şi de Studiere a Problemei Naţionale din cadrul academiei Ştefan Gheorghiu. El a urmat seminarul pentru Studii Americane de la Salzburg (1973), a primit bursa Fundației Ford (1979-1981), a lucrat ca cercetător rezident la Institutul pentru Studii de Securitate Est-Vest din New York (1988-1989). A fost membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale, consilier Prezidențial (1990-1992), secretar de Stat la MApN (1993-1996), ministru al Apărării (2000-2004). În prezent este europarlamentar PSD.

După absolvirea facultății, Virgil Măgureanu (Ştefan Gheorghiu) a ajuns cadru universitar de psihosociologie la academia „Ştefan Gheorghiu” din București (1969-1989), devenind totodată colaborator al Securității interne în februarie 1972, fiind apoi încadrat în DIE cu grad de căpitan (1972-1978). Din 1984 a devenit mâna dreaptă a lui Ion Iliescu în activitățile complotiste pentru debarcarea lui Ceaușescu, devenind la Revoluție membru al CFSN și CPUN și participând la procesul soților Ceaușescu de la Târgoviște (26 decembrie 1989). În martie 1990 a fost numit în funcția de director al Serviciului Român de Informații, funcție deținută până în aprilie 1997.

Dorel Șandor (Ştefan Gheorghiu) coleg de birou cu Virgil Măgureanu, a fost anterior profesor de socialism științific la școala de ofițeri a Securității de la Băneasa. Revoluția l-a prins în poziția de secretar II la MAE. A fost numit secretar de stat la Ministerul Reformei, în guvernele Roman, Stolojan și Văcăroiu. Din 1992 și până în 2000 a fost consilierul personal al lui Petre Roman, președintele PD. În perioada 2004-2008 a fost consilier al prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu.

Sergiu Verona a fost redactor la Agerpres, ziarist la Lumea, apoi cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi de Studiere a Problemei Naţionale (specialistul în „dezarmare”) unde a cunoscut-o poate mult prea bine pe documentarista Rodica Culcer. Ca urmare a fugii lui Sergiu Verona în SUA, din vara lui 1986, Ceaușescu a ordonat desfiinţarea Institutului și acest lucru s-a resimțit în componența grupului de la Trocadero. Oricum, Rodica Culcer n-a rămas pe drumuri, fiind angajată imediat la Ambasada SUA, pe bază de recomandare. În următorii ani, Verona a lucrat la biblioteca Congresului SUA, colaborând uneori cu postul de radio Europa Liberă.

Domeniul militar a avut și el câţiva reprezentanți de marcă. Locotenent colonel Ioan Talpes (cercetător la Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară) a lucrat și la editura Militară, cunoscându-l din 1987 pe Ion Iliescu, directorul Editurii Tehnice. În 22 decembrie 1989 i-a luat locul generalului locotenent Ilie Ceaușescu la șefia Consiliul Politic Superior al armatei. În perioada 1990-1992 a fost consilier prezidențial, apoi director al Serviciului de Informații Externe (1992–1997). În perioada 1997-1998 a fost ambasador al României în Bulgaria. Odată cu revenirea lui Ion Iliescu la Cotroceni, devine consilier prezidențial, șef al Departamentului Securității Naționale, șef al administrației prezidențiale (21 decembrie 2000-10 martie 2004). O scurtă perioadă de timp (până pe 28 decembrie 2004) a fost ministru de stat pentru coordonarea activităților din domeniile Apărării Naționale, Integrării Europene și Justiției. În perioada 2004-2008 a fost senator PSD.

Căpitanul Cornel Codita (cercetător la Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară) după 1989 a fost consilier prezidențial în primele mandate ale lui Ion Iliescu, apoi consilier principal al ministrului Apărării Naționale, Victor Babiuc. Vasile Secares (Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară și profesor la Academia Ștefan Gheorghiu) a fost consilier prezidențial, șef al departamentului de analiză politică al Președinției (1990-1992), vicepreședinte EXIMBANK până în 1997, fondatorul și rectorul Școlii Naționale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA), creată în 1991 pentru a înlocui titulatura Academiei Ştefan Gheorghiu. În 2002, în cadrul SNSPA înfiinţează Centrul de Studii NATO, împreună cu Cornel Codiţă (vicepreşedinte).

Creierul grupului de la Trocadero, Silviu Brucan, în calitatea sa de preşedinte al secţiei de Relaţii internaţionale, l-a adus în 1987 pe un director din MAE, numit Corneliu Bogdan, cel care i-a succedat la şefia ambasadei României de la Washington. În 26 decembrie 1989, Corneliu Bogdan a fost numit ministru secretar de stat la Ministerul Afacerilor externe.

Pe lângă Corneliu Bogdan a apărut şi un personaj cheie numit Mircea Răceanu, cel care conducea direcţia America de Nord din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Mircea Răceanu era fiu de foşti demnitari comunişti cu funcţii importante în PCR, prieteni ai lui Brucan. Numai că la data de 31 ianuarie 1989 Răceanu a fost arestat, chiar în apropierea reşedinţei ambasadorului SUA, asupra sa găsindu-se o notă informativă şi o xerocopie a informării organelor superioare privind rezultatul şedinţei grupei multilaterale de informare re­ciprocă a reprezentanţilor statelor par­ticipante la Tratatul de la Varşovia, din zilele de 17-18 ianuarie 1989. Imediat Ceauşescu i-a impus lui Brucan domiciliul forţat în Dămăroaia. Răceanu a fost judecat şi condamnat la moarte la 20 iulie 1989, pedeapsa fiind comutată la 20 de ani închisoare, fiind eliberat pe 22 decembrie 1989 şi expediat de Brucan, 6 luni mai târziu în SUA. Răceanu fusese racolat de serviciile secrete americane (CIA) în 1974, când lucra ca secretar principal în Ambasada României de la Washington. Ancheta a stabilit că în perioada 1981—1988 Răceanu a fost recompensat cu 400 USD lunar, cu peste 60 de bijuterii din aur şi cu alte sume suplimentare în raport de informaţiile furnizate. La ultima întrevedere avută cu spionul CIA Tom Hajivey, în 1988, Răceanu avea depusă în bancă suma de peste 180.000 USD. În perioada 1984-1988 a mai primit de la diplomaţii-spioni cu care ţinea legătura, suma totală de 400.000 lei, astfel: în 1984 de la James Bruha 30.000 lei; în 1985 de la Eleonor Pazdral 100.000 lei; în 1986 de la Eric Carlson 120.000 lei şi în 1988 de la Edwin Ulmer 150.000 lei. Din adresa nr. 9/00718 a Ministerului Afracerilor Externe, rezultă că în perioada 1984-1988, Răceanu s-a deplasat în SUA de 7 ori.

„Scrisoarea celor şase” a fost un document conceput de fostul demnitar comunist de rang înalt Gheorghe Apostol şi semnat de alţi cinci foşti membri marcanţi ai PCR: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu şi Silviu Brucan. Scrisoarea a fost difuzată de posturile de radio BBC şi Europa Liberă pe data de 11 martie 1989. Ea a apărut la circa o lună după arestarea lui Mircea Răceanu şi ca urmare a indicaţiilor transmise de CIA lui Silviu Brucan, în încercarea de a prezenta acţiunea contraspionajului românesc drept o măsură de răspuns împotriva tatălui adoptiv, semnatar al acelei scrisori”.

În ”Pamfletul Negru” filozoful craiovean Constantin Barbu, un fidel discipol al lui Noica, relatează că pe 27 decembrie 1989, când pseudo-elita tehnocrată acapara deplin puterea, Silviu Brucan împreuna cu Andrei Pleşu și Ion Iliescu s-au întâlnit acasă la fostul kominternist Ascanio Damian, cumnatul și vecinul lui Pleșu din strada Paris, pentru a stabili ce rol urma să i se încredințeze grupului de intelectuali din jurul lui Gogu Rădulescu, lăsat pe dinafară (drept recompensă, în anul 2000 aceiași “intelectuali” semnau și mărșăluiau pentru “salvarea democrației” cerând poporului să voteze în turul 2 al prezidențialelor cu Ion Iliescu, în detrimentul lui Corneliu Vadim Tudor). Aici s-a hotărât ca pe 30 decembrie 1989 să aibă loc o conferință de presă la hotel Continental, unde să se anunțe înființarea Grupului de Dialog Social (GDS). Printre membrii fondatori se numărau Gabriel Liiceanu, Mariana Celac (sora lui Sergiu Celac, celebrul traducător al lui Ceauşescu, devenit ministru de Externe în guvernul Roman și soția lui Mihai Botez, numit ambasador al României în SUA și la ONU), Mircea Dinescu, Stelian Tănase (activist UTC până în decembrie 1989, fiu de vice-preşedinte al Consiliului Judeţean), apoi deputat Alianța Civică 1992-1996), Alin Teodorescu (informator al Securității și agent al serviciului secret AVO al Republicii Populare Ungare, din 1991 fondator și director al institutului de sondare de opinie – IMAS, șef al Cancelariei Guvernului Năstase, deputat PSD din 2004 și până în prezent), informatorul Securității – Alexandru Paleologu (devenit în 1990 ambasador la Paris), Andrei Cornea (fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948-1954, cel care l-a dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate pe George Că­li­nescu pentru a-i lua locul) și alții. Ca o ironie a sorții, Gogu Rădulescu a fost arestat în 23 decembrie 1989, la vârsta de 76 de ani, generalul Diamandescu de la Miliţie s-a mutat imediat în casa lui, la începutul lui 1991 Rădulescu decedând în închisoare. Pe 5 ianuarie 1990, la invitația lui Silviu Brucan, a aterizat pentru prima oară la București la bordul avionului personal, miliardarul american de origine maghiară George Soros, împreuna cu o femeie, cu acoperire diplomatică. El a mers direct la sediul GDS, sediu repartizat de Brucan în numele FSN în fostul local UTC al lui Nicu Ceaușescu din Calea Victoriei 120, numindu-l pe Alin Teodorescu director al GDS și al nou înființatei fundații Soros, filiala România (al cărei buget inițial a fost de 1 milion USD). El a susținut totodată crearea unui săptămânal numit revista 22, avându-l ca redactor-șef pe Stelian Tănase și pe Dan Pavel redactor sef adjunct și înființarea pe lângă fundația Soros de ONG-uri satelit, intitulate apărătoare ale drepturilor omului.

Practic manipularea a fost principala armă folosită de acest grup anti-românesc, trecut în subordinea lui Soros, pentru a-şi ascunde scopurile reale şi pentru a controla publicul din România. Pentru a accede și apoi a-și menține puterea, pseudo-elita intelectuală a GDS avea nevoie de un număr suficient de mare de indivizi formați pe un anumit tipar care să le servească interesele, evident cu viziuni, aspiraţii impuse și limitate. De aceea, primul obiectiv trasat GDS-ului a fost acela de a fabrica lideri de opinie în mediile intelectuale, profitând de dorința acestora de după 1989 de a se lansa în acțiuni practice cu orice preț, acceptând să lanseze astfel în spaţiul social mesaje nocive pentru poporul român. Teoria dezinformării se referă la orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces comunicațional, cu scopul cultivării unui anume tip de reacții, atitudini și acțiuni ale receptorilor, (denumiți în mod generic ținte), dorite de un anumit agent social. Acest tip de acțiuni sunt create în mod obişnuit de organizații specializate, militare sau paramilitare. În mod normal, SRI și MApN, instituții capabile să sesizeze acest tip de război psihologic dus împotriva populației neprotejate, ar fi trebuit să intervină, dar n-au făcut-o.

Următorul obiectiv propus de GDS a fost acela de a crea ”releele”, adică indivizii sau instituțiile utile (în principal presa) în amplificarea și programarea mesajelor GDS care constituiau conținutul dezinformării. În jargonul GDS, împrumutat de la experții americani ai lui Soros, tehnicile de influenţare şi manipulare s-au numit „profilare”. Profilarea realizată plecând de la nivel de individ, extinsă la grupuri mari de oameni, pe toate nivelurile ierarhice, a avut ca rezultat inducerea unor reflexe condiţionate. Sistemul educațional și social format în jurul idiotului și nu al omului inteligent responsabil a transformat generațiile de copiii români de după 1989 în oameni obedienți care vor căuta îndrumători pentru tot restul vieții lor, incapabili să-şi ia propriile decizii, oameni pregătiţi pentru a fi conduși, oameni iresponsabili dacă sunt lăsați de capul lor. Realitatea o demonstrează azi că populația României, supusă de 2 decenii acestei profilări, a ajuns să reacţioneze exact aşa cum a fost programată, nefiind capabilă să reacționeze când se face o nedreptate, nici când cele mai elementare drepturi îi sunt călcate în picioare, dar negând în continuare existenţa programării ca rezultat al ”profilării”.

La ordinul lui Soros, pentru a-și ascunde originile, conducerea GDS-ul s-a lipit de partidele istorice reînfiinţate după 1989 (PNȚ, PNL și PSDR), reunindu-le în anul 1991 într-o alianță politică și electorală numită Convenția Democratică. În 1996 această alianță penetrată și dirijată de GDS a distrus din partidele istorice, aducându-l la preşedinția României pe secretarul PCR al Universității București – Emil Constantinescu. Numeroşi membri ai GDS şi ai Reţelei Soros au beneficiat din nou de favoruri înalte, începând din 2004 când președinte a ajuns Traian Băsescu, conform alternanței la putere decisă de la Washington. Andrei Pleşu şi fosta şefă a Fundaţiei Soros, Renate Weber, au fost numiţi consilieri la Cotroceni, Vladimir Tismăneanu (fiul lui Leon Tismineţchi zis Ciungul, stabilit în România după 23 august 1944, demnitar în cadrul CC al PCR ) şi Horia Roman Patapievici (din 1999 membru al CNSAS, șef al Institutul Cultural Român în perioada 2005-2012, fiul lui Dionis Patapievici traducător al Armatei Roșii, devenit director al Direcției Circulație Monetară la BNR și reprezentat al RPR la CAER), au ajuns în fruntea unor instituţii guvernamentale (ICCMER şi ICR). Monica Macovei a fost și ea pusă ministru al Justiției, Cristian Preda, fost consilier prezidenţial şi la Băsescu şi la Constantinescu a ajuns europarlamentar PDL, fostul membru al CC UTC, Mihai Răzvan Ungureanu, bursier Soros, dar şi al controversatului afacerist mondial Marc Rich, a fost numit ministru de Externe, șef la SIE și premier. Astăzi școala GDS își prezintă permanent viziunea asupra societății prin Cristian Pîrvulescu, Andreea Pora, Traian Ungureanu (redactor Europa Liberă, post coordonat de CIA, în prezent eurodeputat PDL), Alina Mungiu-Pippidi, Emil Hurezeanu ( fost director al departamentului românesc al Europei Libere), iar canalele media îi servesc maselor ca pe niște oracole supreme.

Privind înapoi în timp, observăm că reformele acestor 2 pseudo-elite au produs desființarea a 80% din capacitățile industriale clădite de români în socialism, lăsând fără loc de muncă peste 3 milioane de oameni, obligați în cel mai fericit caz, să-și câștige existenta lucrând în străinătate. Tot ce au creat pseudo-elitele postdecembriste a fost doar cârpăceală și improvizație, cosmetizată propagandistic după modelul școlii noi occidentale. În rest, a fost vorba doar de acea cale simplă de înlocuire unor oameni cu alții mai slab pregătiți, dar mai lacomi decât ei și obedienți Casei Albe, pentru a pune bazele corupției generalizate în România. Ideea centrală fiind cine nu fură sau nu se căpătuiește este un prost. Corupția s-a transformat astfel din simpla găinărie și ciubucăreală a epocii Ceaușescu într-o adevărată industrie, cu un întreg păienjeniș al intereselor de clan, grup și cumetrii. Acesta fiind matricea impusă României de SUA încă din 1989 și care aduce la putere invariabil rebuturi umane, indiferent de partid. De aceea ne este așa de greu să ne identificăm cu clasa politică aflată la putere, prin rotație în România în ultimii 22 de ani.

Nu pot să nu remarc și spiritul de autoconservare de care a dat dovadă Securitatea. Ea fiind cea care a creat, a dirijat, protejat cele 2 pseudo-elite profitoare și le-a facilitat contactele cu reprezentanții autorilor războiului secret dus prin operații sub acoperire împotriva economiei socialiste.
Deși Securitatea nu s-a implicat în sezonul de tragere din decembrie 1989, ambele grupuri nășite de ea s-au instalat și au deținut puterea neîntrerupt timp de 23 de ani. Ca recompensă, în perioada de așa-zisă Tranziție, ofițerii săi activi și cei acoperiți au fost cei care au obținut statutul de prosperi oameni de afaceri, primind fără nici un temei de la pseudo-elitele profitoare, părți importante din avuția națională.

Securitatea românească, transformată după intrarea României în NATO într-o uniune a scenariştilor de la Hollywood, a turnat presei o poveste incredibilă de spionaj economic cu un cetăţean rus prins pe aeroportul Otopeni cu hărţi clasificate despre zăcămintele de cupru din România. În deceniul 2 al mileniului 3 a spune că un spion rus a încercat să treacă prin filtrul cu raze X de la aeroport un teanc de hărţi clasificate e o insultă la adresa inteligenţei românilor. Pentru că şi un elev de clasa a 5-a care are un telefon mobil mai performant le poate trimite instantaneu, în format electronic, pe internet, la celălalt capăt al lumii. Așadar, să vă propun să ne aplecăm asupra unui caz de spionaj adevărat de care Securitatea, sau cum s-o numi ea acum, n-a avut, n-are şi nici nu va avea vreun interes să se ocupe.

Într-un timp relativ scurt, socialismul reuşise să se impună pe plan mondial ca sistem economic şi politic, pe 26% din suprafața globului pământesc, unde trăia 30% din populaţia globului, care producea peste 40% din producţia industrială mondială. Imediat după şifonarea prestigiului SUA, prin înfrângerea suferită în războiul din Vietnam, a apărut criza din anii `70 generată de scumpirea petrolului, care a semănat disperare în administraţia SUA şi a ţărilor capitaliste dezvoltate.

Cum economiştii occidentali nu aveau nici o soluţie viabilă pe termen lung, în anul 1973 ieşirea din criză a fost deplasată de către liderii politici din interiorul economiei SUA şi a ţărilor capitaliste dezvoltate în afara frontierelor lor. Ei au hotărât că singura cale pentru scoaterea capitalismului din marea sa criză era distrugerea cu orice preţ a socialismului la nivel global prin utilizarea unei strategii oculte, prin care întregul cost al crizei economice să fie pus pe umerii acestuia. Modalitatea de punere în practică a acestui deziderat era un război secret, minuţios planificat, purtat prin operaţiuni sub acoperire (Covert Operation), executate simultan de către Pentagon, CIA, celelalte servicii şi agenţii ale SUA şi omoloagele lor din ţările membre NATO. Sursa de inspiraţie era Directiva NSC-68/ din 1947, emisă de preşedintele american Harry Truman, prin care CIA era autorizată să organizeze operaţiuni de război psihologic în Europa de Est și URSS cu scopul subminării şi ulterior schimbării regimului politic, distrugerea puterii militare a statelor vizate şi distrugerea sistemului politic şi social al acestora.

Şefii de stat şi guverne din Occident au stabilit totodată şi un PLAN DE ACŢIUNE, în cadrul căruia SUA, în calitate de coordonator al operaţiunii să se concentreze cu precădere pe situaţia din URSS

R.F. Germania și Anglia urmau să se ocupe (alături de SUA) de R.D. Germană, Polonia și Cehoslovacia, iar Franţa, Olanda şi Italia (sub conducerea SUA) de Ungaria, Bulgaria şi România.

Planul de acţiune stabilea că războiul secret dus împotriva economiei sistemului socialist trebuia să urmeze 4 direcţii de acţiune.

1. Recâştigarea lumii a treia şi restaurarea dominaţiei capitaliste prin noi forme neo-coloniale.

2. Reconstrucţia fostelor pieţe de desfacere prin expulzarea societăţilor aparţinând statelor socialiste.

3. Transformarea zonei ţărilor care au cunoscut regimuri socialiste în simple pieţe de desfacere pentru produsele industriale ale ţărilor capitaliste dezvoltate.

4. Preluarea controlului asupra principalelor surse de energie: petrol, gaze naturale, energie atomică.

Planul de acţiune etapiza războiul secret dus împotriva economiei sistemului socialist după cum urmează:

I. Etapa pregătitoare, cu o durată estimată la 10-15 ani în care erau utilizate, în secret, toate căile de subminare a economiei ţărilor socialiste.

II. Etapa acţiunilor de schimbare fundamentală a Europei socialiste, după principiul dominoului, prin fabricarea izbucnirii simultane a unor aparente Revoluţii cu o durată de maximum 1 an.

III. Etapa acţiunilor de Tranziţie a ţărilor socialiste din Europa cu o durată de 5-8 ani. Obiectivul imediat fiind desfiinţarea CAER-ului, desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, dezmembrarea URSS, dezmembrarea Cehoslovaciei și a R.S.F Iugoslavia.

IV. Etapa consolidării ocupaţiei occidentale în ţările ”de facto” cucerite, neutralizarea RUSIEI şi stoparea dezvoltării R.P. Chineze cu o durată de 10 ani. Urmând ca R.D. Coreeană şi R.D. Vietnam să fie puse sub un control americano – japonezo – sud-coreean. Alte ţinte colaterale erau Iran, Irak, Libia şi Siria, acuzate de comunism islamic.

Acest plan de distrugere a adversarului ideologic printr-un război secret global marchează o premieră mondială în istoria războaielor şi a umanităţii, fiind considerat drept cea mai îndrăzneaţă concepţie aparţinând unui sistem de informaţii secret. Pentru că scenariul Revoluţiilor, nimic altceva decât o operaţiune sub acoperire de mare anvergură, a evidenţiat rafinamentul diversionist al doctrinei militare a SUA care a reuşit să-şi distrugă inamicul la el acasă, fără desfăşurări de trupe. Acest război secret a reuşit până în prezent să distrugă nu numai socialismul ci şi oamenii din Europa de Est și URSS.

Manualul de istorie ne învață că ideea de război, mai ales de război secret, provoacă indignare, repulsie, în timp ce ideea de revoluţie se bucură de apreciere şi publicitate datorită ajutorului adus progresului umanităţii, de aceea accesul la detaliile revoluţiilor nu este cenzurat. Bizar e faptul că în România, la informaţiile despre Războiul Secret au avut acces doar liderii politici de stat şi de guverne, militarii de rang superior, întărind bănuiala că acesta a fost produsul serviciilor occidentale. Numai aşa se explică ordinul NATO din 2004 transmis fostelor state socialiste din Europa imediat după ce au fost admise în această organizaţie de a clasifica toate documentele privitoare la revoluţiile din Europa din 1989-1991.

Agenția Centrală de Informații a SUA (CIA) era campioana mondială pe timpul „războiului rece” la capitolul HUMINT (Human Inteligence), adică spionajul efectuat cu agenţi infiltraţi în ţările socialiste. Misiunea agenturilor CIA din fiecare stat socialist consta în racolarea de personalităţi politice, oameni din diferite domenii de activitate a vieţii ştiinţifice, academice, culturale, sportive şi militare, cu funcţii de decizie la diferite nivele. Aşa se explică faptul că CIA a reuşit încă pe timpul derulării primei etape a Planului să recruteze şefi de state şi de guverne, miniştri, generali cu poziţii importante în armată, poliţie, forţele de securitate şi serviciile secrete ale statelor socialiste. Cu scopul încurajării şi sprijinirii mişcării de dizidenţa în ţările socialiste, organizării activităţilor informative în rândul emigranţilor originari din aceste ţări şi iniţierea unor acţiuni îndreptate împotriva statelor socialiste prin intermediul acestora, CIA a înfiinţat o organizaţie denumită TRUST cu filiale în R.F.G. şi Austria.

Reuşita recrutării cadrelor din ţările ţintă de către CIA a generat agenţi în aceste state care s-au pus în slujba CIA, a intereselor SUA, pentru ducerea Războiului Secret împotriva ţării lor, fiind recompensaţi ulterior de CIA cu cele mai înalte funcţii politice şi administrative din ţările de origine. De altfel, odată cu trădarea generalului Mihai Pacepa din 1978, SUA au lansat un nou principiu în istoria naţiunilor stabilind juridic că cel ce acţionează împotriva securităţii naţionale a propriei sale ţări, nu este trădător, atâta timp cât el se pune la dispoziţia CIA pentru obţinerea victoriei în războiul secret. Odată înghiţită această găluşcă, popoarele s-au obişnuit să ia aparenţele proceselor economice, sociale, politice şi militare drept adevărate, crezând că aşa-zisa Revoluţie a fost revoluţie şi că aşa-zisa Tranziţie a fost tranziţie. Numai că, după transformările politice din ţările socialiste europene în 1989-1991, Europa socialistă fusese transformată peste noapte într-o Europă emanată. Şi după ce au acaparat puterea politică, emanaţii din România, mai mult decât ceilalţi din alte ţări foste socialiste, rezultaţi din aparentele revoluţii, n-au făcut nimic altceva decât exces de zel în accelerarea procesului de disoluţie a statului.

Agenţia de Informaţii americane a Apărării (DIA) coordonează activitatea ataşaţilor militari americani, având şi ea ca scop obţinerea de informaţii HUMINT, prin recrutarea de agenţi în ţările de interes. După anul 1990, rolul CIA în Europa de Est a fost preluat de DIA, numărul mare al agenţilor recrutaţi în aceste ţări fiind condiţie a procesului de extindere a NATO. Directiva secretă a Departamentului de Stat al Apărării codificată 3600.1 (Operaţiuni Informaţionale) autorizează armata SUA să organizeze şi în prezent operaţiuni clandestine de influenţare prin propagandă şi prin alte mijloace a opiniei publice şi a liderilor din ţările aliate ale SUA.

Termenul de spionaj tehnologic (TECHINT-Technical Intelligence) a fost inventat de Pentagon pentru a defini, iniţial, rezultatul culegerii, evaluării, analizării şi interpretării informaţiilor ştiinţifico-tehnice referitoare la echipamentele de luptă a celorlalte state. Se aveau în vedere cercetările ştiinţifice şi aplicative (caracteristicile, capabilităţile şi limitările tuturor sistemelor şi materialelor astfel obținute), precum şi metodologia utilizată în procesul lor de producţie. Ulterior, militarii americani nu s-au mai limitat doar la echipamentul de luptă în sine, ci urmăreau schema întregului proces de dezvoltare-producţie, viteza de producţie şi modul în care aplicaţii civile ale subansamblelor echipamentului vizat ar fi influenţat dezvoltarea economică a statului respectiv.

Experienţa şi instrumentele spionajului tehnologic ale Pentagonului au fost extinse de la industria de apărare la întreaga economie a statelor socialiste, devenind spionaj economic. Priorităţile TECHINT s-au axat pe: cunoaşterea proiectelor macro-economice socialiste cu scopul blocării finanţării lor și intervenţia cu rea credinţă în organizarea licitaţiilor pentru atribuirea contractelor (oare de unde or fi învăţat să trucheze licitaţiile administraţiile centrale şi locale române în zilele noastre ?) la care participau firme din state socialiste, obţinând astfel eliminarea lor de pe pieţele internaţionale. Nu mai e nici un secret faptul că în 1984 administraţia SUA a convins FMI şi Banca Mondială să modifice unilateral acordul de împrumut cu România, obligând-o să returneze în avans datoria de 8 miliarde USD. Acest fapt a condus la înrăutăţirea nivelului de trai al românilor, fiind unul din argumentele demonizării preşedintelui Nicolae Ceauşescu de către propaganda americană.

Oficiul Naţional de Cercetare (NRO) este subordonat Pentagonului şi coordonează proiectarea, construirea, dezvoltarea şi operarea tuturor sateliţilor de spionaj ai SUA. În strânsă legătură cu NRO lucrează în subordinea Pentagonului şi Agenţia Naţională de spionaj geospaţial ( NGA) înfiinţată în 1972, iniţial cu misiunea de a colecta, analiza şi distribui informaţiile obţinute din fotografierea din satelit a Pământului (imagery intelligence – IMINT), ulterior devenind gestionarul GEOINT (GEOspatial INTelligence). GEOINT defineşte monitorizarea din satelit a unor activităţi civile sau militare desfăşurate pe suprafaţa Pământului realizată într-o gamă largă a spectrului electromagnetic (de la ultraviolet până la microunde), prin senzori electrono-optici.

Între anii 1976 – 1990, Pentagonul a lansat 9 sateliţi gigant din seria KH-11 destinaţi spionajului economic al statelor socialiste şi dotaţi cu un telescop multispectral, având diametrul oglinzii de 2,4 m. Cântărind 19,6 t, sateliţii au fost plasaţi pe orbită la 253-528 km altitudine, imaginea obiectelor de pe sol având rezoluţia de 15 cm. Pe acest satelit a fost înlocuită pentru prima dată pelicula de film cu senzorul microcip înregistrator al imaginii digitale de azi (CCD), fapt ce a permis stocarea pe casetă video a unui număr nelimitat de cadre.

Seria de 5 sateliţi Lacrosse/Onyx, destinaţi cercetării radar a activităţilor de pe suprafaţa terestră survolată, a fost inaugurată pe 2 decembrie 1988 prin plasarea pe orbită (437 x 447 km) a primului obiect de acest tip de la bordul navetei spaţiale Atlantis (STS-27). Satelitul era dotat cu echipament SAR (Synthetic Aperture Radar) care-i permitea să penetreze atât stratul de nori cât şi solul terestru sau pereţii clădirilor, având o rezoluţie de 20 cm.

Cea mai activă în operaţiunea de spionaj economic a statelor socialiste a fost Agenţia de Securitate Naţională (NSA) apărută la 4 noiembrie 1952 în subordinea ministerului Apărării. Iniţial, NSA a avut misiunea de a proteja reţelele de comunicaţii ale armatei şi pe cele guvernamentale americane, similar STS-ului din România. În anii `60, NSA a primit suplimentar sarcina de a monitoriza telemetria rachetelor după lansare, a sateliţilor şi a radarelor apărării A.A. şi antibalistice sovietice.

Un alt termen convertit de Pentagon de la problemele militare la cele legate de spionajul economic este SIGINT (Signals intelligence) şi se referă la interceptarea tuturor reţelelor de comunicaţii (COMINT) şi a emisiei electronice a radarelor şi a sistemelor de radionavigaţie care echipează sistemele de rachete sol-aer, avioanele şi navele militare şi civile (ELINT).

Extinzând sfera preocupărilor dincolo de interceptarea canalelor militare şi diplomatice ale ţărilor socialiste din 1974 NSA şi-a creat pe întreg globul o reţea SIGINT comună cu Marea Britanie, Canada, Australia şi Noua Zeelandă, formată din staţii de recepţie de mare putere dispuse la sol, echipate cu zeci de antene parabolice cu diametrul de 33 m. Această reţea numită ECHELON era destinată interceptării, înregistrării şi analizării de la mare distanță a traficului telefonic, fax, radio și de date din statele socialiste cu ajutorul sateliţilor americani de spionaj.

Elementul vulnerabil al acestor rețele îl constituia emisia în gamă centimetrică, milimetrică care realiza transferul traficului între numeroasele relee de retranslaţie, montate atât pe clădirile centralelor telefonice urbane, cât şi între localităţi sau în zone împădurite, obstacolate şi greu accesibile. Un satelit american SIGINT intercepta de pe o orbită geostaţionară (adică permanent fix deasupra României), 24 din 24 de ore, circa 80% din traficul comunicaţiilor terestre militare şi civile, semnalele fiind retransmise integral la una din cele 20 de staţii de la sol ale sistemului Echelon (în cazul nostru la cea din R.F.Germană).

Între anii 1978-1981, în beneficiul reţelei Echelon a fost lansată o constelaţie de sateliți de tip Chalet cântărind 1,2 t prevăzuţi cu antene parabolice cu diametrul de 45 m. Orbitele acestora erau cvasi-geostaţionare (deasupra statelor socialiste) la altitudinea de 35.400 km (care asigurau o perioadă de funcţionare de 11-12 ani). O altă reţea de sateliţi utilizaţi de Echelon a fost Rhyolite, lansată pe orbită geosincronă în perioada 1975-1979. Naveta Discovery în misiunile STS-51-C din 1985 și STS-33 din 1989, precum şi Atlantis în noiembrie 1990, a plasat pe orbită geosincronă o nouă generaţie de 3 sateliţi Magnum din reţeaua Echelon. Aceştia cântăreau 2,7 t şi aveau o antenă de recepţie cu diametrul de 100 m. Jurnaliştii britanici Duncan Campbell şi Nicky Hager au dezvăluit în 1995, în ziarul Baltimore Sun, dovada implicării reţelei Echelon în spionajul industrial, ţintele fiind firma germană Enercon şi cea belgiană Lernout & Hauspie.

În afara Europei de Est, nordului și estului Asiei, monitorizate complet, rămâneau zone nesupravegheate din Asia, Africa şi America Latină care puteau accede la lumea socialistă. Pentru a preveni răspândirea în oricare parte a lumii a unor regimuri politice socialiste, SUA au conceput alt tip de operaţiuni sub acoperire utilizând trupele pentru operaţiuni speciale din subordinea Pentagonului.

În perioada 1960-1975 majoritatea ţărilor africane reuşiseră să se elibereze de jugul colonial occidental devenind state libere. Sierra Leone, Angola, R.D. Congo, Sudan, Nigeria şi altele erau ţări cu imense bogăţii naturale precum petrol, metale rare, diamante (utilizate la fabricarea laserelor de dirijare a armamentului modern), cupru, etc. O parte din statele africane chiar aleseseră calea socialismului, restul optând pentru schimburi comerciale reciproc avantajoase cu ţări din Europa de Est, între care şi România. Brusc, începând din 1975, în majoritatea ţărilor din Africa au izbucnit războaie civile, rebelii fiind înarmaţi şi instruiţi de SUA, Israel şi ţările capitaliste europene. Peste tot rebelii au avut ca obiectiv primordial luarea în stăpânire a zonelor de extracţie a materiilor prime şi împiedicarea guvernelor legitime de a face comerţ cu statele socialiste.

Rapoartele Comisiei ONU asupra atrocităţilor din San Salvador, Chile, Panama, Grenada şi alte ţări confirmă și ele faptul că în perioada 1975-1990 America Latina a fost devastată de rebeli, unii dintre aceştia specializaţi în acte de terorism la centrul de instrucţie al forţelor pentru operaţiuni speciale americane de la Fort Benning (statul Georgia). Conceptul de trupe pentru operaţiuni speciale a fost inventat din nevoia de a executa misiuni considerate neconvenţionale de către armată. După experienţa din Vietnam, armata SUA şi-a creat pe lângă cele 4 categorii de forţe armate şi un comandament pentru operaţiuni speciale (US Special Operations Command).

Cunoscuţi ca “beretele verzi”, militarii acestui comandament sunt repartizaţi pe 5 Grupuri pentru operaţiuni speciale (SF), fiecare grup fiind repartizat unui comandament continental (USEUCOM-Europa, USCENTCOM-Asia, USAFRICOM-Africa, USPACOM-Pacific, USSOUTHCOM-America de sud) care operează într-o zona geografică bine delimitată de pe glob. Fiecare grup este alcătuit din 3 batalioane numite ODC (Operational Detachments-C) sau echipe C x 4 companii numite ODB (Operational Detachments-B) sau echipe B. Fiecare din cele 12 companii ale grupului sunt destinate să acţioneze în câte o ţară anume de pe continent (de exemplu, în perioada 1975-1995, ODB 14/65 a avut ca zonă de responsabilitate România). Membrii subunităţilor fiecărui grup cunosc limbile vorbite şi sunt antrenaţi în cunoaşterea obiceiurilor popoarelor în aria geografică de responsabilitate. Fiecare companie SF este compusa din 6 plutoane SF numite ODA (OperationalDetachments-A) sau echipe A x 12 militari, putând acționa şi independent pe 2 grupuri x 6 militari.

În războiul din Vietnam, Irak şi Afganistan, beretele Verzi au fost infiltrate adânc în teritoriul inamic, lichidând sau capturând membrii de vârf ai conducerii militare sau civile. Ei s-au mai ocupat cu distrugerea unor obiective strategice militare sau civile din teritoriul inamic, precum şi cu recrutarea şi antrenarea în ascuns a membrilor populaţiei locale în vederea ducerii acţiunilor de guerilă (mai recent şi în Libia şi Siria). În afara celor 7 grupuri SF, există şi regimentul 75 Rangers care a fost utilizat în 1989 în agresiunea militară asupra statului Panama, dar modul de infiltrare al acestuia este predominant prin paraşutare.

Cea mai celebră componentă a US SOCOM este Detaşamentul 1 SF, cunoscut şi ca Delta Force. Detaşamentul 1 este alcătuit din 4 companii x 2 plutoane, fiecare pluton având 4 grupe a câte 5 militari care acţionează independent. Din punct de vedere al respectului acordat de autorităţile SUA, veteranii Delta se află pe locul 3 după laureaţii premiului Nobel şi astronauţi.

Componenta aeriană a US SOCOM este formată din elicoptere MH-47G Chinook, MH-6M, MH-60K/L și avioane MC-130E/H/W/P, utilizate pentru transportul comandourilor şi alimentarea în aer şi AC-130H/U (înarmate cu 2 tunuri cal. 30 mm, 1 tun cal. 40 mm, 1 tun cal. 105mm, rachete antitanc dirijate pe fascicol laser AGM-114 Hellfire şi bombe de 20 kg dirijate pe fascicol laser) pentru sprijinul cu foc.

Ghidul „Luptei nonviolente în 50 de puncte” elaborat de col. Robert Helveya, veteran al beretelor Verzi, a stat la baza tuturor revoluţiilor din spaţiul ex-sovietic, el detaliind metodele utilizate de profesioniştii acţiunilor de protest cu scopul de a învinge frica şi de a subordona afectiv mulţimile. Prin intermediul fundaţiei Freedom House a lui George Soros şi a institutului Internaţional Republican finanţat de Departamentul de Stat american şi de USAID, trupele pentru operaţiuni speciale ale SUA au format „reformatori politici şi sociali”, specializaţi în războiul de guerilă urbană cu precădere în statele socialiste din Europa. Unul din exemple ar fi mişcarea Otpor de nesupunere civilă şi rezistenţă paşnică, fondat în 1998 la Belgrad, pentru răsturnarea de la putere a preşedintelui iugoslav Slobodan Miloşevici. Ulterior, „Revoluţia trandafirilor” din Georgia din 2003, cea „Portocalie” din Ucraina din 2004, cea a „Lalelelor” din Kârgâzstan din 2005 și cea din R. Moldova din 2009, toate au beneficiat de serviciile specialiştilor în operaţiuni speciale ai SUA.

Mă voi referi doar la modul în care demonstraţia paşnică din 7 aprilie 2009, de la Chişinău a fost transformată „spontan” într-una de devastare şi incendiere a clădirii Parlamentului moldovean, întrucât a fost transmisă în direct de posturile româneşti TVR, Realitatea TV şi Antena 3. S-a observat cu ochiul liber că echipele pentru operaţiuni speciale au urmat trasee de afluire pe grupuri mici şi la intervale regulate de timp pentru infiltrarea fără suspiciuni în masa de manifestanţi paşnici. Punctele de concentrare şi aliniamentele de plecare la ofensivă, ale tuturor grupurilor cu destinaţie tactică, fuseseră stabilite cu precizie dinainte. Fiecare grup cu destinaţie tactică îşi avea o componenţă bine determinată, misiuni distincte, semne şi semnalele de recunoaştere şi grupuri proprii de sprijin din rândul organizatorilor manifestaţiei.

Primul grup – Alfa era antrenat în utilizarea de procedee de generare a contagierii afective în rândul masei de manifestanţi. În prima fază, rolul său a fost acela de a lansa timp de 2 ore diverse sloganuri, în fapt simboluri consacrate ale războiului psihologic, menite să influenţeze, motivând participanţii la acţiunea de protest. Din punct de vedere psihologic, grupul Alfa a jucat rolul de transformare a indivizilor într-o turmă dispusă să urmeze orbeşte orice îndemnuri, fără a le mai trece prin filtrul raţiunii.

Odată realizat obiectivul propus, grupul Alfa a iniţiat a 2-a fază, adică un atac frontal, de tip demonstrativ, cu scopul de a obliga pe comandantul dispozitivul poliţienesc să dispună comprimarea şi concentrarea lui în faţă, eşalonat, pe mai multe rânduri, ocupând poziţii înaintate. Cea mai importantă secvenţă a operaţiunii şi cea mai bine executată, a fost realizată simultan de către alte 2 grupuri (Bravo și Charlie), formate din veterani în lupta de stradă. Acestea au iniţiat o acţiune extrem de rapidă şi bine coordonată de învăluire pe ambele flancuri ale noului dispozitiv, format de către scutieri.

Simultan cu aceasta, alte 2 grupuri distincte – Delta şi Echo (de presiune), infiltrate adânc în masa de manifestanţi (amplasate la distanţa de 50-70 m de scutieri), au împins cu forţă tinerii din centru, canalizându-le deplasarea pe direcţia celor două sectoare de rupere ale grupurilor Bravo şi Charlie. Rezultatul acestei acţiuni fulger: fragmentarea dispozitivului de scutieri, separarea lui pe grupuri mici, uşor de atacat din toate direcţiile şi împiedicarea contra-atacurilor forţelor de ordine cu scopul introducerii rezervelor.

Odată cu trecerea anilor, se vede clar că soluţia distrugerii sistemului socialist a fost doar un paliativ pentru SUA şi Occident, lumea a devenit mai săracă şi mai instabilă, iar capitalismul tocmai a fost băgat de SUA în 2008 în cea de a treia criză care se generalizează cu rapiditate pe plan mondial, în timp ce măsurile pentru ieşirea din criză care se iau la nivel naţional şi la nivel de UE pentru Europa, dar şi cele luate de către SUA, au rolul de a salva doar Marele Capital. Prin urmare, bogaţii devin tot mai bogaţi, iar săracii tot mai săraci”.

http://www.revistaclipa.com/6183/2011/12/repere-academice/%E2%80%9Eprivatizarea%E2%80%9C-si-falimentarea-industriei-bucurestene-1990-2010-ce-aveam-in-decembrie-1989
MATERIALE PRELUATE ȘI PRELUCRATE

 

 

 

 

 



 

Un gând despre &8222;Din culisele Revoluţiei române din 1989&8221;

  1. Topul miliardarilor infractori: Liviu Tudor a luat credite de 8,4 milioane de dolari de la Bancorex şi nu le- a mai dat niciodată banii înapoi

    Considerat drept cel mai mare jaf postdecembrist, falimentul Bancorex a adus în sapă de lemn o ţară întreagă, dar i- a îmbogăţit pe foştii securişti şi oamenii de paie ai acestora. Una din marionetele Grupării de la Bacău, aşa cum era cunoscut în anii de după 1990 grupul de interese condus de Viorel Hrebenciuc şi Corneliu Iacobov, este nimeni altul decât miliardarul Liviu Tudor. Pe vremuri era „găinarul” grupării Hrebenciuc, acum pozează în mare proprietar de terenuri şi birouri în Bucureşti. De asemenea o mulţime din bogaţii de astăzi ai României au trecutul strâns legat de jaful Bancorex.

    Falimentul Bancorex a însemnat 2,4 miliarde de dolari pierduți de România, 8 la sută din Produsul Intern Brut de la acea vreme. Astăzi, după 15 ani de la faliment, statul încă se mai chinuie să recupereze un miliard de la cei care și- au construit imperii financiare cu banii luați de la Bancorex, în anii ’90. Culmea, unii dintre foştii clienţi care nu au dat banii înapoi sunt extreme de uşor de găsit, pentru că apar în fiecare zi în spaţiul public şi pozează în oameni cinstiţi.

    Nu mă întrebaţi cum am făcut primul million de dolari? I- am furat de la Bancorex!

    Celebrele cuvinte ale lui Rokefeller „nu mă întrebaţi cum am făcut primul milion de dolari” se aplică perfect latifundiarului Liviu Tudor. Numai că, dacă în cazul miliardarului american, nu se ştie cu exactitate provenienţa banilor, în ceea ce îl priveşte pe Liviu Tudor lucrurile sunt cât se poate de clare- imperiul imobiliar a fost făcut din tunuri bancare. Prima fărădelege este strâns legată de falimentul Bancorex. Debutul în afaceri a lui Tudor este strâns legat de Corneliu Iacubov, SIF Moldova, Bancorex şi „guzganul rozaliu”, aşa cum l- au poreclit prienenii şi colegii de partid pe Viorel Hrebenciuc. Cât timp a fost președinte al FPP II Moldova (Fondul Proprietăţii Private, actualul SIF Moldova), Corneliu Iacobov obişnuia să facă cadouri prietenilor bilete la ordin fără nicio garanţie şi fără să anunţe consiliul de administraţie al instituţiei financiare. Astfel s- au emis bilete în valoare totală de 110 milioane de dolari, în favoarea a 53 de agenți economici, operaţiune ce ulterior a fost demascată de organele de anchetă. Din cele 160 de bilete la ordin avalizate în perioada iunie 1994 – martie 1997 de FPP II Moldova, 141 au fost în favoarea Bancorex și 19 în favoarea Bankcoop. În acea perioadă, la Filială Bacău a Bancorex era director adjunct Laurențiu Hrebenciuc, fratele fostului secretar general al guvernului, Viorel Hrebenciuc, nume de care se leagă numeroase speculații cu privire la afacerile pe care Iacobov l- a derulat în Bacău. Cum normele Băncii Naționale a României prevăd că banca trebuie să urmărească destinația sumelor și modul în care sunt utilizați banii, sursele apropiate familiei Hrebenciuc spun că rolul pe care l-a avut Laurențiu Hrebenciuc în această afacere nu este deloc de neglijat. Ilegalităţile comise simultan, la FPP II Moldova şi Bancorex au un numitor comun- Liviu Tudor. Printre firmele care au beneficiat de aceste favoruri figurează societatea Max Invest SRL, al cărei patron era Liviu Tudor, care a primit trei bilete la ordin cu o valoare de 800.000 dolari. O altă firmă a sa, Best Oil a luat de la Bancorex 1, 6 milioane dolari pe care nu i- a mai înapoiat niciodată. Totalul creditelor luate de Liviu Tudor de la Bancorex este de 8, 4 milioane de dolari. Binenţeles că firmele lui Tudor nu au dat nici un cent înapoi iar „găurile nerge” au ajus la datoria publică, prin binecunosctuta suveică Bancorex- AVAS- AAAS. La peste zece ani de la jaful Bancorex, datoriile încă figurează în baza de date a Agenţiei pentru Administrarea Activelor Statului, dar nu în sarcina magnatului Tudor, ci la datoria publică. Ulterior magnatul a utilizat aceeaşi „reţetă”, dar la devalizarea altor bănci, bineneţeles tot cu sprijinul Grupării de la Bacău.

    „Suveica” Tudor: şapte bănci devalizate

    În anul 1996, prin subscripție publică, se înfiinţează Bancă Comercială Unirea, având la bază Grupul de la Bacău, aflat sub oblăduirea lui Viorel Hrebenciuc și a lui Corneliu Iacobov. Tudor și Iacob controlau 49,77% din capitalul social, ceilalți asociați importanți fiind Societatea de Investiții Financiare ÎI Moldova (condusă de Corneliu Iacobov), cu 24,65% din acțiuni și CNSLR „Frăția”, cu 12% din acțiuni. Restul era deținut de unele persoane fizice printre care se număra și actualul președinte al României, Traian Băsescu. În calitate de împuternicit, Liviu Tudor reprezenta „toate interesele legate de acțiunile pe care SC Best Oil SRL le deține în cadrul Băncii Unirea SA. Astfel, Best Oil varsa prin intermediul Bancorex sumă de 295 de milioane de lei, către Bancă Unirea, în vara lui 1996. Alți 606 milioane de lei ajung de la Bancă Agricolă la Unirea, în aceeași luna, precum și alte sume virate prin intermediul Băncii Columna ori a Băncii Internaționale a Religiilor. În scurt timp, prin multiple manevre de culise, fondurile instituției financiare au fost plimbate dintr-un cont într-altul, până când Bancă Populară Română a ajuns acționar majoritar, iar director al Băncii Unirea a devenit Emil Botea. Totul a mers bine până când Bancă Națională a României a făcut un control la Unirea, pentru a descurcă ițele unei așa-zise majorări de capital cu 50 de miliarde de lei. Așa s- a ajuns la concluzia că respectivă majorare a fost făcută din bani publici, iar 33 de miliarde de lei au ajuns în conturile unor firme dubioase și ale unor persoane fizice, în fruntea acestora aflându-se Liviu Tudor. De menționat că instituţiile bancare implicate, Bancă Agricolă, Columna, Bancorex cât și BIR au ajuns între timp în stare de faliment. Tot de numele lui Liviu Tudor se leagă un un tun de proporţii dat la Alpha Bank- firmele sale au luat un credit de 180 de milioane de euro pe care nu l- au mai înapoiat

    Amintiri din „epoca de aur” a jafului Bancorex: Hrebenciuc cerea credite prin telefon

    Acum, că ecourile jafului Bancorex s- au stins iar majoritatea faptelor de corupţie s- au prescris, artizanii devalizării celei mai mari bănci româneşti au început să vorbească iar îţele afacerilor ilegale pe care şi-au clădit imperiile miliardarii precum Liviu Tudor au ieşit la lumină. Înființată în 1968, sub numele de Banca Română pentru Comerț Exterior, prin ea se derulau operațiunile comerciale externe iar, în decursul existenței sale, a rulat peste 245 de miliarde de dolari. Revoluția a prins Bancorex cu rezerve de un miliard de dolari. După 90, bogăția în valută a țării a început să se evapore. O parte din bani s-au dus pe importuri mărunte, pentru a satisface nevoia de consum a unei populații abia ieșite din foamea comunistă. „Bonibon, Topitop, tot felul de electronice cumpărate din Coreea. S-a importat inclusiv un vapor de vin din Argentina care din păcate a fost și acru până la urmă”, își amintește Răzvan Temeșan, fost director al Bancorex. Pe lânga importurile pentru poftele poporului, tot la începutul anilor ’90, statul, prin intermediul Bancorex, se hotărăște să susțină inițiativa privată și să ajute cu credite populația și firmele la început de drum. Nu oricine avea însă acces la banii de la Bancorex, chiar daca rețeta de creditare era simplă. „Depunând garanție un televizor, luai credit o mașină, după aceea puneai garanție mașina și luai credit o casă, după aceea puneai în garanție casa și luai credit o fabrică. După aceea fabrica respectivă dispărea sau se închidea”, îşi aminteşte Dan Pascariu, fost director al Bancorex. „Telefonul suna: Măi, a venit la noi în circumscriptia mea electorală firma cutare care face cutare. Și vezi dacă se califică să primească un credit. Nu era intervenția: Măi, da-i un credit lu ăla sau dă-i un credit lu celălalt. Viorel Hrebenciuc a trimis mai mulți întreprinzători care doreau să obțină credite și care în marea lor majoritate au fost refuzați”, susține şi Răzvan Temeșan.

    Infractorii de azi, miliardarii de mâine

    Prăbușirea Bancorex a început în 1997. O dată cu instaurarea Guvernului Ciorbea, Curtea de Conturi a descoperit nereguli grave: acordarea de credite cu garanții fictive unor firme sau mari companii. De exemplu, firma Sanca, a lui Alexandru Răducanu, a primit aproape 60 de milioane de dolari si a garantat cu nişte grajduri dărăpănate. „În realitate, garanţiile valorau nimic. Pentru că erau nişte grajduri fără geamuri, fără acoperiş şi nişte terenuri luate în arenda”, afirmă Răzvan Temeșan. Pe lista datornicilor au fost şi firmele fraţilor Viorel şi George Constantin Păunescu. Cu ajutorul celor 200 de milioane de dolari luaţi prin mai multe firme de la Bancorex, ei şi-ar fi consturit imperiul financiar pe care îl deţin acum şi care este evaluat la câteva sute de milioane de euro. Majoritatea creditelor acordate familiei Păunescu au fost făcute pe vremea când preşedintele Bancorex era Răzvan Temeşan. Statul a mai recuperat din datoria fraţilor Păunescu doar 20 de milioane de dolari, de zece ori mai puţin, după ce ar fi vândut datoria unui off shore din Luxemburg care ar fi aparţinut tot familiei. Un alt mare datornic al băncii este Ioan Niculae, proprietarul grupului de firme Interagro. Deşi este considerat cel mai bogat român, cu afaceri de peste un miliard de euro, Ioan Niculae încă datorează Bancorexului 31 de milioane de dolari bani împrumutaţi pentru combinatul Azochim Săvineşti, acum falimentar.

    „Eterna şi Fascinanta Românie”… a hoţilor în costume de firmă

    Ca să intri pe lista bună trebuia să ai funcţie importantă în stat. Miron Mitrea este unul dintre cei 4.800 de demnitari, poliţişti, sindicalişti, procurori sau dintre cei care ar fi primit bani preferenţial.
    „Parcă am luat un credit, a trecut mult de atunci, nu prea mai țin minte, am luat pentru casă, dar l-am dat inapoi”, spune deputatul Miron Mitrea. Pe listă se mai află și chestorul Petre Tobă, fostul general de poliție Toma Zaharia, Marian Tutilescu, noul consilier al președintelui Băsescu, și mulți alții, cu funcții importante astăzi. O altă gaură neagră în istoria Bancorex a fost şi implicarea în tipărirea albumului „Eterna și Fascinanta Românie”. În 1995, Departamentul de Informații Publice al Guvernului Văcăroiu, reprezentat de Viorel Hrebenciuc, a încheiat cu Adrian Costea, un afacerist cu dublă cetăţenie, română şi franceză, un contract pentru editarea unui album de fotografii care trebuia să spele imaginea unei ţări identificată cu bolnavii de SIDA și copiii abuzaţi în orfelinate. Albumul a înghițit 5,7 milioane de euro, publicitate plătită de Bancorex. Banii au fost considerați o gaură neagră, fiindcă volumul n-a apărut niciodată în numărul stabilit de exemplare stabilite. În 1999 procurorii francezi au deschis o anchetă pe numele lui Adrian Costea, pentru spălare de bani în favoarea unor politicieni români. Au fost audiați Adrian Năstase, Teodor Meleșcanu, Viorel Hrebenciuc, Răzvan Temeșan, Iosif Boda și alții. Ancheta s- a finalizat fără urmări.

    Bancorex a fost lichidată, jaful însă continuă

    În 1999, statul român, la solicitarea Băncii Mondiale, decide lichidarea Bancorex. Banca era neperformantă şi trebuia împărţită. Activele performante şi sediul sunt preluate de BCR, iar creditele neperformante, de AVAB. Rolul autorităţii de stat era să recupereze prejudicicul. „Toate acele credite neperformante au fost preluate la datoria publică și le plătim cu toții. 01, 32, 50 S-au dus în mai puține autostrăzi, în mai puține școli, într-un serviciu public mai prost, inclusiv în cel sanitar”, spune Dan Pascariu fost director al Bancorex. Dan Pascariu mai spune că falimentul Bancorex a mâncat 2,4 miliarde de dolari, adică 7-8 la sută din Produsul Intern Brut al României de la acea vreme. Un calcul simplu arată că, pe fiecare român, gaura Bancorex l-a costat câte 100 de dolari. Falimentul nu a pus punct jafului. Razvan Temeşan, preşedinte în cea mai neagră perioadă a Bancorex, spune că, de fapt, furtul adevărat a început cu adevărat o dată cu închiderea definitivă a băncii. De altfel, susține că acesta ar fi fost şi scopul pe care l-ar fi urmărit cei care, intenţionat, ar fi provocat falimentul Bancorex: AVAB a preluat imobile din zone exclusiviste din Bucureşti şi le-a dat pe nimic.„Banca a avut multe terenuri din zona Kiseleff, Statuia Aviatorilor, preluate cu 50 – 100 dolari în garanție imobiliara la bancă și vândute unor persoane fizice de AVAB la prețuri apropiate de 50 – 100, când în realitate ele valorau de 10 ori mai mult sau de 20 de ori mai mult”, explică Răzvan Temeșan. „De fapt acesta a și fost obiectivul celor care au distrus banca. A fost să pună mâna pe patrimoniul băncii, nereevaluat, astfel încât după aia să-l prăduiască reevaluat”, a mai explicat Temeşan. Întrebată dacă au fost reevaluate activele Bancorex, Carmina Mircea, șef serviciu creanțe al AAAS, nu asre un răspuns: „Nu știu să vă răspund la această întrebare. Nu cred că trebuia s- o puneți”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s